„Cetățeni şi cetățene,
Trăim un moment istoric. Clanul Ceaușescu, care a dus țara la dezastru, a fost eliminat de la putere.
Se deschide o pagină nouă în viața politică şi economică a României.
În acest moment de răscruce. am hotărît să ne constituim în Frontul Salvării Naționale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naționalitate, toate organizațiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertății şi demnității în anii tiraniei totalitare.
[…] Vom respecta angajamentele internaționale ale României şi, în primul rînd, cele privitoare la Tratatul de la Varșovia.” Continuă lectura
Arhive etichetă: Corneliu Mănescu
EFECTELE „SCRISORII CELOR 6”
3
”Scrisoarea celor 6” (data publicității la 11 martie 1989, de posturile de radio BBC și Europa Liberă) a fost primul și ultimul act de disidență în interiorul Partidului Comunist Român, o critica la adresa politicii regimului Ceaușescu, a fost conceputa de fostul demnitar comunist Gheorghe Apostol și semnata de acesta, alături de alți cinci foști membri marcanți ai Partidului Comunist Român: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan.
Urmare a scrisorii, pe 13 martie 1989, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință specială a CPEx al CC al PCR în care a fost prezentată situația lui Mircea Răceanu, care fusese arestat pentru activități de spionaj în favoarea SUA, și a făcut, totodată, referire la „câțiva vechi clienți”, la niște „derbedei politici, declasați și moral și politic, față de care partidul a luat o serie de măsuri”.
Membrii CPEx al CC al PCR au luat act de „trădarea” vechilor activiști de partid și au fost de acord cu cele exprimate de către secretarul general al PCR. Toți semnatarii scrisorii au fost arestați, interogați și puși imediat în stare de arest la domiciliu,;ulterior eliberați, la 22 decembrie 1989.
„A aflat Ceaușescu și a convocat un grup de tovarăși din secretariatul de partid să mă ancheteze și să mă determine să reneg cele ce am scris în scrisoare.” – Gheorghe Apostol, într-un interviu acordat Agenției Rompres în mai 2003 – „Am fost bumbăcit la partid vreo lună de zile. A fost chemată și soția și fiica, să mă convingă să renunț la conținutul scrisorii. Am fost exclus din partid și dat pe mâna Securității. Am fost anchetat din mai 1989, până în decembrie 1989. Eram cu domiciliul forțat, nu aveam voie să vorbesc cu nimeni, nu avea voie să vină nimeni la mine, telefonul era blocat. Mă luau dimineața la ora 8 – 9 și stăteam la închisoarea de la Rahova, până pe la 11 – 12 noaptea”
Silviu Brucan, care a fost păzit în cartierul bucureștean Dămăroaia, l-a acuzat pe Gheorghe Apostol că a cedat presiunilor și i-a trădat pe ceilalți cinci cosemnatari.
„A urmat (vorbesc pentru mine) o anchetă care a durat opt luni, fără întrerupere, zi de zi, cu scoaterea în mod violent din casă, fără nici un fel de bază legală, cu lucrurile luate şi azvîrlite în Strada Marginei 38, din Chitila. De fapt, din ăștia 6, doi au fost dislocați, mutați. A fost Brucan, instalat în Dămăroaia. Fiica mea împreună cu soțul ei, erau avocați, amîndoi, au fost eliminați din Baroul de București şi deplasați la Piatra Neamț. Tot aşa, fără nici un fel de cerere, de acord – pur şi simplu, deportați.” – intr-un interviu acordat jurnalistului Marius Oprea, corespondent al postului de radio Europa Liberă, în 7 martie 1996.
„Prima măsură a fost convocarea mea la Comitetul Central. Eu vă povestesc aceste lucruri foarte succint, fiecare dintre fraze necesitau şi ar fi de la sine înţeles că ar trebuit redate mai pe larg. Am fost chemat de doi importanţi şefi de partid, Nicolae Constantin era, mi se pare, șeful Comisiei controlului de partid şi Radu Constantin, secretarul cu probleme de cadre şi, se spunea, mîna dreaptă a Elenei Ceauşescu. Scopul acestei prime discuții a fost retractarea, recunoașterea comiterii unei greşeli şi darea înapoi, lucru pe care l-am refuzat. Mi s-a spus atunci, foarte clar, ”fii atent, asta echivalează cu excluderea din partid, cu imediata mutare şi deportare” – mi s-a vorbit de deportarea din locuinţă – ”urmări nefericite pentru întreaga familie şi poate că nişte întîlniri cu oameni ai muncii” care, poate, indignați, să îmi dea o lecție de patriotism şi credință faţă de partid. Aşa cum v-am spus, n-am vrut să dau declarația pe care mi-au cerut-o, dar a trebuit să încheiem într-un fel întîlnirea.”
„Am avut o extraordinară inspirație, de a cere copia declaraţiei pe care am făcut-o: iată, poartă data de 16.03.1989, în două exemplare. Este data imediat după apariția scrisorii la Europa Liberă. Iată ce cuprinde, în cîteva cuvinte. „Ca urmare a chemării mele la Colegiul central de partid şi a discuţiei cu tovarăşul Nicolae Constantin, preşedintele Colegiului central de partid şi cu tovarăşul Radu Constantin, secretar al Comitetului Central al P.C. R., în legătură cu scrisoarea, 1. Îmi asum conţinutul acesteia, care a fost trimisă Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România, prin care, în încheiere, solicitam un dialog cu domnia-sa. 2. În ce priveşte trimiterea acestei scrisori în străinătate, nu am cunoscut şi nu am participat întru nimic la expedierea ei.” Asta a fost declaraţia pe care am dat-o!„
„eu am pornit […] despre aceste aşa zise retractări, de la o judecată poate simplă şi care înclină să nu condamne prea tare astfel de declarații. care se dau în niște condiții inumane, din toate punctele de vedere. Am asistat la filmări ale unora dintre semnatari, în timpul anchetei. De asemenea, am ascultat înregistrări. Oamenii mai aveau anumite ezitări. Una din aceste ezitări i-a provocat lui Brucan o nemulțumire, pe care a exprimat-o deschis.[…] Eu i-am spus lui Brucan, pe care îl cunosc de mulţi ani, ce rost avea să dea în Apostol, cînd am semnat împreună scrisoarea, însă Brucan nu putea să uite anumite lucruri…Aceasta îl privește în mod special pe Gheorghe Apostol, pentru că nu cunosc alte reproșuri pe care să le fi făcut Brucan celorlalți. Această disensiune este între Brucan şi Apostol.”
Citește și:
- STENOGRAMA, 13 MARTIE 1989
- PEDEAPSA CU MOARTEA PENTRU SEMNATARII „SCRISORII CELOR 6”
- TEXTUL SCRISORII CELOR 6
Serial – „Istoricul regimului comunist din România”
SCRISOAREA CELOR 6
Galerie
Această galerie conține 4 fotografii.
„TREBUIE SĂ ADMITEȚI, DOMNULE PREȘEDINTE, CĂ O SOCIETATE NU POATE FUNCȚIONA, DACĂ AUTORITĂȚILE, ÎNCEPÂND CU CELE DE LA VÂRF, MANIFESTĂ LIPSĂ DE RESPECT FAȚĂ DE LEGE“ – „Aici Radio Europa Liberă“ Continuă lectura
POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI: cazul INDIA-PAKISTAN
citește si 
STENOGRAMA CONVORBIRILOR DINTRE INDIRA GANDHI SI NICOLAE CEAUSESCU (19.11.1967)
Poziția României faţă de conflictul politico-militar dintre Pakistan şi India (1967-1971)
După semnarea pactului de la Varșovia (14 mai 1955), URSS a sprijinit realizarea în România, sub licență sovietică, a unor categorii de armament, muniții și alte produse speciale.
Treptat, producția militară s-a diversificat, astfel încât, la începutul anilor ’60, s-a ajuns la fabricarea de mitraliere antiaeriene ZU-2 cal. 14,5 mm, aruncătoare de grenade antitanc RPG-2, aruncătoare ușoare de flăcări LPO-50, produse chimice speciale, piese de schimb pentru armamentul de infanterie, detectoare de mine UMIV-1 şi lovituri antitanc PG-2 cal. 40 mm – afirma istoricul Petre Opriș (contributors, februarie 2019)
Aceste produse au fost fabricate atât pentru armata română, cât şi pentru forţele armate ale unor state membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia (Polonia, R.D.G., Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria), fiind exportate diferite cantități, în perioada 1961-1965.[16]
ROMÂNIA REFUZĂ CEREREA PAKISTANULUI
Informațiile privind dezvoltarea treptată a industriei românești de apărare au suscitat atenția autorităților din Pakistan, acestea arătându-se interesate în două rânduri de achiziționarea de muniții românești fabricate sub licență sovietică (în 1966 și 1967). De fiecare dată s-a răspuns negativ la aceste solicitări, din cel puțin doua motive: pe de-o parte, un asemenea export, fără acceptul sovieticilor, putea genera probleme între București și Moscova; pe de altă ar fi tensionat si relațiile cu New Delhi.
In acest sens, la 12 mai 1967, ministrul Corneliu Mănescu preciza într-un document trimis Prezidiului Permanent al C.C. al PCR; „Pentru livrarea de muniție fabricată după licențe sovietice ar trebui cerut acordul URSS. În cazul livrării fără acest acord, s-ar ajunge la complicații în relațiile noastre cu URSS, care în 1966 a respins cererea pakistaneză”. În plus, adăuga el, „livrarea de armament românesc Pakistanului ar putea provoca nemulțumirea Indiei şi ar complica relațiile româno-indiene”[17].
Motivele invocate de șeful diplomației românești l-au convins pe Nicolae Ceausescu să evite încheierea unui contract militar cu Pakistanul – presupus a fi avantajos financiar – evitându-se astfel si deteriorarea relațiilor politice ale României cu U.R.S.S. şi India.
În acea perioadă, Republica Islamică Pakistan era alcătuită din două teritorii, aflate la mare distanţă unul de celălalt: Pakistanul de Vest și Pakistanul de Est – împărțire care a creat, încă din 1948, probleme deosebite, teritoriul Indiei separând complet cele două entități pakistaneze.
După încheierea alegerilor generale din Pakistan (decembrie 1970), în cursul cărora Liga Awami a câștigat majoritatea absolută în Pakistanul de Est, șeicul Mujibur Rahman (liderul politic al Ligii Awami) i-a solicitat lui Mohammed Ayub Khan, preşedintele ţării, să fie numit prim-ministru (în locul lui Zulfikar Ali Bhutto, liderul Partidului Poporului). In urma refuzlui lui Mohammed Ayub Khan de a da curs cererii, Mujibur Rahman a proclamat înființarea statului Bangladesh (26 martie 1971).
Prim-ministrul Indiei, Indira Gandhi, a intervenit în conflictul din Pakistan, acordând sprijin atât persoanelor care se refugiau din Pakistanul de Est, cât şi grupărilor de guerilă care luptau pentru secesiune, ceea ce a dus la amplificarea tensiunilor dintre Pakistan și India.
INDIA INTERVINE LA MAURER
În acel context, prim-ministru al României, Ion Gheorghe Maurer, primea, la 3 iunie 1971, o scrisoare din partea omologului său indian, Indira Gandhi, care menționa „situația economică dificilă creată în urma exodului populației din Pakistanul de Est în India”, făcând apel la guvernul român: a) să intervină pe lângă Pakistan ca acesta «să recunoască faptul că soluția aleasă pentru problema Pakistanului de Est este neînțeleaptă şi nerealizabilă»; b) să exprime îngrijorarea sa pentru securitatea șeicului Mujibur Rahman, aflat în custodia guvernului Pakistanului”[18].
Totodată, Indira Gandhi a propus ca un trimis special al guvernului indian să viziteze România în perioada 11-13 iulie 1971 – nominalizându-l, in acest sens, pe S. Mohan Kumaramangalam, ministrul Oțelului şi Minelor.
PAKISTANUL INTERVINE LA CEAUŞESCU
La 26 iunie 1971, Nicolae Ceaușescu primea, la rândul lui, un mesaj din partea președintelui Pakistanului, feldmareșalul Mohammed Ayub Khan, referitor la „situația relațiilor cu India și roagă să se intervină pe lângă partea indiană pentru a o convinge «să înceteze acțiunile care ar putea duce nu numai la încălcarea păcii, dar, ca urmare a lor, la consecințe imprevizibile, care ar putea afecta comunitatea mondială»”[19].
După analizarea mesajelor, George Macovescu (prim-adjunctul ministrului Afacerilor Externe) a propus să se răspundă la ambele solicitări cu apeluri la moderație şi calm, pentru ca situația dintre India şi Pakistan sa nu se agraveze. Totodată, el sugera ca vizita trimisului special al guvernului indian în România să fie acceptată, iar acesta „să fie primit în audiențe de către Mihai Marinescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe, Bujor Almăşan, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei, şi Neculai Agachi, ministrul Industriei Metalurgice. […] Vizita să fie folosită şi pentru discutarea unor probleme de relații bilaterale, de către ministerele române de resort”[20].
Ceaușescu a aprobat primirea trimisului special indian de către Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu. De asemenea, a fost de acord ca „mesajele de răspuns adresate președintelui Pakistanului și primului ministru al Indiei să fie scurte. Să se exprime poziția ţării noastre care considera situația creată în Pakistanul de Est, ca o problemă internă a Republicii Islamice Pakistan, precum și dorința ca problemele ivite în relațiile dintre India şi Pakistan să fie rezolvate pe cale pașnică, fără conflicte armate”[21].
Mesajele au fost adresate, însă fără efect, „calea pașnica” sugerată concretizându-se intr-un conflict militar de amploare între cele două ţări.
PAKISTANUL ATACĂ INDIA
În după-amiaza de 3 decembrie 1971, forțele aeriene pakistaneze au lansat ofensiva împotriva Indiei, atacând prin surprindere 11 aeroporturi militare şi două sisteme radar defensive, in intenția de a bloca intervenția armatei indiene, care avea concentrate mari unități militare în imediata apropiere a garnițelor cu Pakistanul de Est (Bangladesh).
Deschiderea ostilităților pe frontul de vest de către regimul de la Islamabad, nu a împiedicat India să riposteze, atât în Vest, cât şi în Est. La doar câteva ore de la primul atac pakistanez, forțele indiene au reușit să obțină superioritatea aeriană, cucerind câteva teritorii de la granița comună dintre cele două state (cca 15.000 km2). Totodată, avioanele indiene au secondat acțiunile forțelor terestre din Est, care au intrat în Bangladesh, forțând trupele pakistaneze fidele regimului de la Islamabad să capituleze (16 decembrie 1971).
INDIA SE RECONCILIAZĂ CU PAKISTANUL
După încheierea războiului, India și Pakistan au demarat un proces de normalizare, care a debutat prin schimburile de prizonieri. Potrivit declaraților oficiale din epocă, la începutul anului 1972, India avea cca 90.000 de prizonieri de război pakistanezi, capturați în operațiunile militare din Bangladesh.
În iulie 1972, în cadrul întâlnirii de la Simla (Iran) cu omologul său pakistanez, Indira Gandhi a propus, în semn de bunăvoință, eliberarea tuturor prizonierilor de război pe care îi deținea, exprimandu-si totodată disponibilitatea de a retrage trupele indiene de pe teritoriile cucerite din Pakistanul de Vest. Patru ani mai târziu (1976), sunt restabilite si relaţiile comerciale şi diplomatice dintre India şi Pakistan.
ROMÂNIA IŞI PĂSTREAZĂ NEUTRALITATEA
Autoritățile de la București s-au abținut sa opteze în favoarea oricăreia din părțile implicate în războiul dintre India și Pakistan (3-16 decembrie 1971).
Poziția a fost explicată la ședința din 14 decembrie 1971, a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R, de catre Nicolae Ceaușescu: „În ce privește situația dintre India şi Pakistan. Am avut acolo (la Congresul Partidului Muncitoresc Unit Polonez din luna decembrie 1971 – nota Petre Opriș) discuții cu tovărășii sovietici, cu ceilalți n-am discutat (liderii celorlalte state membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia – nota Petre Opriş), pentru că s-au ferit să abordeze problema, erau într-o situație nu prea bună, pentru că toți au votat într-o situație ridicolă, cum s-ar spune. Dar cu tovărășii sovietici am discutat problema acestui război (dintre India şi Pakistan – nota Petre Opriş). Şi ei s-au arătat preocupați de a nu se agrava războiul, asta şi în discuțiile pe care le-am avut cu Katuşev şi celălalt, Maşetov, şi în discuțiile cu Brejnev. Sigur, ei erau preocupați şi sunt preocupați, mi-au şi spus că și ei privesc cu neliniște, mi-au și spus că doresc să depună eforturi totuși ca India să ajungă la încetarea războiului, l-au trimis și pe Kuzneţov acolo, însă sigur ei s-au angajat de partea Indiei. Însă au spus că într-adevăr, preocuparea era de a găsi chiar o soluție şi păreau dispuşi de a ţine seama chiar de o soluţie care să ducă la rămânerea Pakistanului de Est în cadrul Pakistanului, dar o soluţie politică, care să fie luarea unui angajament ferm că Pakistanul de Est se va bucura de autonomie şi se va rezolva în mod democratic problema. […]
„CÂTEODATĂ E MAI BINE SĂ NU EXPLICI, PENTRU CĂ SE INTELEGE MAI BINE DECÂT ATUNCI CÂND EXPLICI”
[…] Eu consider că poziția noastră în problema aceasta a conflictului sau a războiului între Pakistan şi India e o poziție corectă. Consider că e bine că noi nu ne-am angajat în nici o discuție publică nici pro, nici contra şi să nu de angajăm deocamdată. Noi am dat încă de acolo indicații la ONU să nici nu luăm cuvântul, să nu încercăm nici să explicăm votul (României în cadrul Adunării Generale a O.N.U. – nota Petre Opriș), pentru că înțelege și fără asta și câteodată e mai bine să nu explici, că se înțelege mai bine decât atunci când explici. De abia ne creăm probleme. Aşa, nimeni nu ne poate reproșa, pentru că noi avem relaţii bune şi cu India, şi cu Pakistanul şi sigur am dori să se ajungă să înceteze acest război şi să se normalizeze.
Sigur, sunt probleme. Şi noi le-am spus pakistanezilor, când m-am întâlnit la Teheran, adică nu la Teheran, la Persepolis, cu Ayub Khan, i-am spus: sigur, e o problemă a voastră internă, dar noi considerăm că ar trebui s-o rezolvați în mod democratic, să dați o înaltă autonomie [Pakistanului de Est]. Dacă vrei să întărești unitatea, nu se poate decât rezolvând problemele în mod democratic și acordând o înaltă autonomie. El a fost în principiu de acord şi a spus că va proceda aşa. […]
Ei lucrau ceva, dar se vede că forțele militare [pakistaneze] … Şi eu mai am şi alte impresii, sigur n-am dat curs. Cred că indienii au cunoscut că se va ajunge la aceasta şi au forțat lucrurile, nu i-au lăsat (pe pakistanezi – nota Petre Opriş) ca să ajungă la o soluție, pentru că se ajungea la o anumită soluție dacă indienii nu interveneau acolo cu armată.[22]
Dar, sigur, n-are rost să ne angajăm acum într-o dezbatere. Principalul e să menținem poziţia aceasta pentru încetarea războiului şi pentru ca problemele să fie rezolvate în mod democratic. Şi cred că în sensul acesta să acționeze tovarăşii şi în continuare, dacă Comitetul Executiv e de acord”[23].
La 17 ianuarie 1972, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au reluat discuția despre poziția României faţă de conflictul militar dintre India şi Pakistan, concluzia fiind ca Ministerul Afacerilor Externe să urmărească „în continuare evoluția evenimentelor din sub continentul indian, documentându-se îndeosebi asupra a ceea ce reprezintă Bangla Desh. În acest scop, ambasadorul R.S. România în India va fi instruit pentru a întreprinde la Delhi unele contacte. De asemenea, vor fi inițiate discuții cu oficialitățile pakistaneze asupra felului în care intenționează să acționeze în viitor faţă de Bangla Desh (sic!)”.
ROMÂNIA ACORDĂ SPRIJIN MILITAR PAKISTANULUI
Un an mai târziu după încheierea conflictului armat dintre India si Pakistan, la 9 octombrie 1972, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au fost de acord ca Ministerul Forțelor Armate să reanalizeze situația și să prezinte propuneri cu privire la posibilitățile de satisfacere a cererii Pakistanului referitoare la acordarea unor ajutoare militare.
Era o reacție rapidă la solicitarea înaintata la 5 octombrie 1972, de S.A.D. Bukhari, ambasadorul Republicii Islamice Pakistan la București, lui Vasile Gliga, adjunctul ministrului Afacerilor Externe. Gliga informa: „S.A.D. Bukhari a arătat că cererea guvernului pakistanez se referă numai la muniții pentru arme obișnuite”: (75.000 de lovituri de artilerie calibru 122 mm, 100.000 de lovituri de artilerie antiaeriană calibru 37 mm, 1,6 milioane cartușe pentru mitraliere calibru 12,7 mm, 100.000 de lovituri pentru mortiere calibru 60 mm).
La 6 octombrie 1972, Vasile Gliga preciza, într-o notă adresată lui Nicolae Ceaușescu, că „partea pakistaneză a mai adresat cereri similare în 1966, 1967, 1970 şi 1971. Ultima dată s-a răspuns că România nu este în măsură să livreze Pakistanului tehnică militară și muniții, acestea fiind produse numai pentru necesitățile proprii, dar că ţara noastră poate oferi Pakistanului autocamioane, autotractoare, tractoare, autoturisme de teren, precum şi alte produse comune cu economia generală care sunt folosite de forțele armate (echipamente de buldozere, screpere, autobasculante, autocisterne etc.)”
Până în 1989, România a oferit Pakistanului mai multe tipuri de echipemanete militare, (menționate și în nota întocmită de Vasile Gliga). Totodată, ca urmare a începerii asamblării de elicoptere SA 316 B „Alouette III” şi SA 330 „Puma” (sub licență franceză), autoritățile comuniste de la București au exportat în Pakistan si câteva exemplare din aparatele militare realizate la Brașov.
CEAUŞESCU IL REFUZĂ PE BREJNEV
La reuniunea de la Berlin a Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Organizației Tratatului de la Varşovia (30 iunie 1976), Leonid Brejnev a discutat separat cu Nicolae Ceaușescu despre intenția acestuia de a trimite reprezentanți la reuniunile statelor nealiniate, în calitate de observatori. Pentru a-l determina să renunțe la această acțiune, liderul sovietic l-a informat pe liderul român despre faptul că, în timpul unei vizite efectuate în U.R.S.S., prim-ministrul Indira Gandhi a declarat că India se va opune primirii de observatori români la reuniunile statelor nealiniate deoarece România era deja ţară membră a unei alte organizații internaționale (Organizația Tratatului de la Varșovia).
Totodată, Leonid Brejnev a menționat că Uniunea Sovietică se opune la rândul său ideii de a se trimite observatori români la reuniunile ţărilor nealiniate. Ceaușescu l-a ascultat cu atenție pe Brejnev, după care a trimis o delegație a României, condusă de ministrul român al Afacerilor Externe să participe, pentru prima dată, în calitate de „invitata”, la o reuniune la nivel înalt a statelor nealiniate (Colombo, 16-22 august 1976).
Nota întocmită la 12 mai 1967 de Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe, referitoare la solicitarea autorităților din Pakistan de a cumpăra muniții românești fabricate sub licență sovietică.
REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA STRICT SECRET
MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE
Nr. 17 / 00231
TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU
SECRETAR GENERAL AL C.C. AL P.C.R.
NOTĂ
Referitor: cumpărarea de armament şi muniţie de către Pakistan
din Republica Socialistă România
La 29 aprilie a.c., ministrul apărării al Pakistanului, A. R. Khan, a comunicat ambasadorului român la Islamabad, într-o audienţă, dorinţa guvernului pakistanez de a importa din Republica Socialistă România muniţii pentru armament de tip sovietic. În acest sens, partea pakistaneză ar dori să aibă loc discuţii, la un nivel înalt, între reprezentanţii celor două ţări.
Din informaţiile primite din partea Ministerului Forţelor Armate, rezultă că – la iniţiativa părţii pakistaneze – problema a mai fost discutată, în cursul anului 1966, de ataşaţii militari român şi pakistanez la Paris. În urma analizării cererii pakistaneze de către conducerea superioară, s-a indicat ataşatului nostru militar să comunice atașatului militar pakistanez următoarele:
a) Cererea pakistaneză a fost raportată în ţară, unde a fost studiată cu atenție;
b) Republica Socialistă România are posibilităţi limitate privind producția de muniție, inclusiv de tipurile şi categoriile solicitate de Pakistan. Pentru muniția fabricată după licențe sovietice, partea română ar urma, conform clauzelor contractuale, să se adreseze şi să obțină acordul pârții sovietice.
c) Fabricile de muniție românești produc cantitățile de muniţie necesare pentru nevoile armatei române;
d) Partea română – după studierea atentă a cererii pakistaneze – a ajuns la concluzia că din cele solicitate ar putea furniza numai o cantitate destul de mică în decurs de aproximativ cinci ani.
La 7 decembrie 1966, atașatul militar al Republicii Socialiste România a dat de înțeles atașatului militar pakistanez că ţara noastră nu poate răspunde pozitiv cererii Pakistanului. S-au dat indicaţii ataşatului militar român să nu se mai angajeze în discuţii în această problemă.
Din convorbirile celor doi atașați a rezultat că armamentul pentru care Pakistanul solicită muniție a fost cumpărat din R. P. Chineză, fiind fabricat după licenţă sovietică, dar Pakistanul nu primeşte muniție suficientă pentru acesta. De asemenea, a reieşit că în cursul anului 1966 URSS a respins cererea Pakistanului de a cumpăra armament şi tehnică de luptă din URSS, precizându-se că în prezent nu sunt condiţii favorabile pentru realizarea practică a acestei cereri.
Faţă de cele de mai sus, considerăm că nu este oportun să se dea curs cererii Pakistanului de a importa din Republica Socialistă România muniţii pentru armament de tip sovietic. Pentru livrarea de muniţie fabricată după licenţe sovietice ar trebui cerut acordul URSS. În cazul livrării fără acest acord, s-ar ajunge la complicaţii în relaţiile noastre cu URSS, care în 1966 a respins cererea pakistaneză.
Livrarea de armament românesc Pakistanului ar putea provoca nemulțumirea Indiei şi ar complica relaţiile româno-indiene.
Ţinând cont de stadiul actual al relaţiilor româno-pakistaneze, propunem să se dea părţii pakistaneze un răspuns, formulat în sensul indicaţiilor date ataşatului militar al Republicii Socialiste România la Paris, în care ar urma să se sublinieze că Republica Socialistă România are posibilităţi limitate privind producţia de muniţie şi că fabricile româneşti produc cantităţile de muniţie strict necesare armatei române. Pentru muniţia fabricată după licenţe sovietice ar trebui obstinate în prealabil acordul URSS.
12 mai 1967 ss. Corneliu Mănescu
- A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 68/1967, f. 31-33.
NOTE__________________
[16] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 56/1960, f. 23-24.
[17] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 68/1967, f. 33
[18] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 75/1971, f. 70
[19] ibidem, f. 67
[20] Ibidem, f. 72-73
[21] ibidem, f. 4
[22] După încheierea războiului dintre India şi Pakistan din decembrie 1971, liderii politici din Pakistanul de Est au format statul Bangladesh.
[23] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 76/1971, f. 135-137
citește si
CUM L-A FĂCUT NIXON PE BREJNEV SĂ ÎȘI AMÂNE VIZITA IN ROMÂNIA ȘI PE CEAUȘESCU SĂ REPROGRAMEZE AL-X-LEA CONGRES AL P.C.R.
MAURERFALL, DUPĂ 30 DE ANI. CĂDEREA ZIDULUI BERLINULUI
UN INTERVIU SECRETCUM L-A FĂCUT NIXON PE BREJNEV SĂ ÎȘI AMÂNE VIZITA IN ROMÂNIA ȘI PE CEAUȘESCU SĂ REPROGRAMEZE AL-X-LEA CONGRES AL P.C.R.
| vezi si arhiva stenograme
Vizita lui Nixon la București (2/3 august 1969) a avut impact major pentru populația entuziasmată (euforie care s-a dovedit, totuși, lipsită de fundament) și, mai ales, multiple consecințe (majoritatea benefice), pentru imaginea lui Ceausescu la nivel internațional. Insă unele dintre acestea și-au produs efectul chiar înainte ca extraordinarul eveniment să aibă efectiv loc.
Astfel, in anul de gratie 1969, imperialismul american reușește sa dea doua lovituri serioase comunismului autohton, prin intermediul președintelui SUA. Simpla confirmare a sosirii sale „pe meleagurile patriei noastre”:
1. Decalează, pentru prima (și ultima) dată, un Congres al unui Partid Comunist (Congresul X al PCR)
2. Anulează vizita celui mai important lider comunist al URSS: Leonid Brejnev.
O RECONCILIERE…
La întâlnirea dintre Corneliu Mănescu și Leonid Ilici Brejnev (Moscova, 9 aprilie 1969), secretarul general al P.C.U.S, i-a sugerat ministrului român al Afacerilor Externe că ar fi dispus sa dea curs invitației făcute de Nicolae Ceaușescu (la consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al Organizației Tratatului de la Varșovia, Budapesta, 17 martie 1969), de a participa la București, în iunie sau iulie 1969, la ceremonia reînnoirii Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre URSS şi R.S. România – ca semn al reconcilierii româno-sovietice, după evenimentele dramatice din noaptea de 20 spre 21 august 1968, soldate cu ocuparea Cehoslovaciei de către unități militare sovietice, est-germane, poloneze, ungare şi bulgare, actiune condamnata în termeni foarte duri de liderul suprem al P.C.R. (Bucureşti, 21 august 1968).
…O BUNĂ PLANIFICARE
O lună mai târziu, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. stabileau ca lucrările Congresului al X-lea al P.C.R. să se desfășoare în perioada 4-9 august 19691 și, evident, se preconiza ca Leonid Brejnev să asiste la importantul eveniment.
Subiectul este dezbătut pe 13 mai 1969 la Bucureşti:
„Tov. Nicolae Ceauşescu: În legătură cu Congresul este propunerea să stabilim data de 4-9 august 1969, ca să nu ne apropiem prea mult de 23 august, ţinând seama că la 23 august va fi a 25 aniversare a eliberării patriei şi vom avea şi delegaţii de stat şi atunci să avem o distanţă, ca să ne putem pregăti.
Deci aceasta este propunerea în legătură cu data [desfăşurării] Congresului.
Tov. Gheorghe Stoica: Dacă aceasta este rațiunea ca să vină şi [delegaţii] din alte state burgheze.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ne-am gândit să invităm şi alte state, totuși noi avem o sărbătoare naţională, în coaliţia antihitleristă au fost şi francezii şi englezii şi americanii, aşa că o să invităm ceva şi dintre aceştia. De aceea am propus în acest sens, să facem aşa. Este bine ca să terminăm Congresul să ne putem odihni puţin şi să facem şi celelalte pregătiri, primii secretari să poată merge la judeţe să facă pregătirile necesare.
De acord? (Toţi tovarăşii sunt de acord)”.
…SI O RĂSTURNARE DE SITUAȚIE
După încheierea convorbirilor dintre Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu (Moscova, 16 mai 1969), liderul comunist român primește, la 24 iunie 1969, prin intermediul lui Aleksandr Vasilievici Basov (ambasadorul URSS în România), o scrisoare a secretarului general al P.C.U.S. şi a prim-ministrului Aleksei Kosîghin – semnată la 19 iunie 1969, prin care liderii sovietici isi anunțau intenția de a veni în România, pentru a participa la ceremonia semnării Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre URSS şi R.S. România (eveniment programat pentru ziua de 15 iulie 1989).
Nicolae Ceaușescu a insistat ca vizita respectivă să dureze mai mult, reușind să stabilească, de comun acord cu autoritățile de la Moscova, primirea celor doi oaspeți sovietici la București în perioada 15-16 iulie 1969.2
Situația se schimba însa radical după ce Nicolae Ceaușescu se opune categoric oricărei opinii critice la adresa Chinei (în timpul consfătuirii partidelor comuniste şi muncitorești, Moscova, 5-17 iunie 1969), iar Richard Nixon confirma public vizita sa la București (28 iunie 1969).
Cu două zile înainte de anunțul public al președintelui american, Nicolae Ceaușescu a trimis la Moscova un mesaj în care anunța vizita oaspetelui american în România.
„OCUPAȚI CU REZOLVAREA UNOR PROBLEME IMPORTANTE”
Răspunsul liderilor de la Kremlin a sosit două săptămâni mai târziu. La 10 iulie 1969, I. Ilin, însărcinatul cu afaceri a.i. al URSS în România, i-a înmânat lui Ion Gheorghe Maurer o scrisoare semnată de Leonid Ilici Brejnev şi Aleksei Kosîghin, în care aceștia invocau faptul că sunt ocupați cu rezolvarea unor probleme importante şi erau nevoiţi să-şi amâne călătoria în România. În consecință, ceremonia încheierii tratatului româno-sovietic a fost contramandată sine die și prim-ministrul sovietic l-a semnat un an mai târziu (București, 7 iulie 1970).
La 16 iulie 1969, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au discutat într-o şedinţă, timp de o oră, despre rezultatele obţinute la cele 20 de conferinţe extraordinare ale organizaţiilor de partid judeţene (care s-au desfăşurat în zilele de 12 şi 13 iulie 1969). În întreaga ţară se dezbăteau Tezele C.C. al P.C.R. şi proiectul „Directivelor Congresului al X-lea al P.C.R. privind planul cincinal pe anii 1971-1975 şi liniile directoare ale economiei naţionale pe perioada 1976-1980”.
La aceeași reuniune, Nicolae Ceaușescu a prezentat concluziile rezultate în urma vizitelor pe care le-a efectuat în județele Cluj, Maramureș, Satu Mare, Bihor şi Arad. Totodată, Ceaușescu i-a anunțat pe membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. despre faptul că urmau să primească la începutul săptămânii următoare proiectul său de raport pentru Congresul al X-lea al P.C.R. și, în aceeași săptămână, era planificată o ședință a Comitetului Executiv, pentru dezbaterea şi aprobarea documentului respectiv.
De asemenea, Nicolae Ceauşescu a propus şi participanţii la reuniune au aprobat amânarea, până în toamna acelui an, a vizitei în România a delegației de partid şi guvernamentale a
Uniunii Sovietice – aşa cum se consemnase în scrisoarea primită la 10 iulie 1969 de la Leonid Ilici Brejnev şi Aleksei Kosîghin.
„SĂ NU LĂSĂM IMPRESIA UNUI SENTIMENT DE SUPĂRARE”
În cursul discuțiilor din 16 iulie 1969, Emil Bodnăraş a insistat să se răspundă la propunerea părţii sovietice pentru fixarea perioadei de desfășurare a vizitei, astfel încât „să nu lăsăm impresia unui sentiment de supărare”.
Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu ideea lui Emil Bodnăraş, iar şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. a luat sfârșit fără să existe vreun indiciu în legătură cu surpriza care urma să aibă loc.
ȘEDINȚĂ DE URGENȚĂ
În ziua următoare (17 iulie 1969), pe baza programului vizitei președintelui Richard Nixon la București (aprobat la reuniunea din 7 iulie 1969 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R.), Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință de urgenţă3 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. pentru a se aproba decalarea cu două zile a perioadei de desfășurare a Congresului al X-lea al P.C.R.
Pentru prima şi singura dată, congresul unui partid comunist european a fost amânat din cauza unei vizite oficiale efectuate de „inamicul public nr. 1” al comunismului într-o ţară din blocul sovietic.
Pentru liderii politici de la Kremlin, schimbarea datei de începere a Congresului al X-lea al P.C.R. a constituit încă o dovadă a faptului că Nicolae Ceaușescu era un factor distonant al Organizației Tratatului de la Varşovia, iar Leontin Ilici Brejnev a fost nevoit să-şi contramandeze vizita programată în România, în vara anului 1969.
Ulterior, liderul sovietic și-a demonstrat, prin atitudinea sa, dezacordul in privința unor opinii și acțiuni ale autorităților de la București pe planul politicii externe, amânând până la 22 noiembrie 1976 orice călătorie oficială în România. In acest context, Nicolae Ceaușescu a încercat, cu diferite ocazii, să-l convingă pe Leontin Ilici Brejnev de buna sa credință, ca urmare a faptului ca anumite instituții din U.R.S.S. blocau în mod repetat cooperarea economică dintre cele două ţări, invocând diverse pretexte.
- Petre Opriș, „Prima vizită în România a unui președinte al Statelor Unite ale Americii și războiul din Vietnam (1967-1969)”
- Potrivit unei declarații făcute de Paul Niculescu-Mizil, reiese ca, în cadrul convorbirilor lui Ion Gheorghe Maurer cu prim-ministrul Zhou Enlai şi Li Xiannian (Beijing, 7-8 septembrie 1969), s-a discutat și despre faptul ca tratatul româno-sovietic fusese deja pregătit, cu câteva luni înainte de vizita planificată de Leonid Ilici Brejnev şi Aleksei Kosîghin în România, fiind necesară doar semnarea acestuia. Parafarea documentului avusese loc la Moscova, pe 13 iunie 1968, dar ceremonia semnării oficiale se amânase din cauza deteriorării relațiilor româno-sovietice după criza cehoslovacă din august 1968.
- Protocolul şi stenograma ședinței extraordinare din 17 iulie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.
Citește și: PRIMUL PREȘEDINTE AMERICAN LA BUCUREȘTI: Nixon – Ceaușescu, momente cheie
STENOGRAMA, 13 MARTIE 1989: „O problemă care se referă la câțiva vechi clienți, derbedei politici”
13 martie 1989, ședința Comitetului Politic Executiv al CC al PCR
Tov. Nicolae Ceaușescu: Tovarăși, o să vă prezint foarte pe scurt, pentru că vreau să fie cunoscută și de membrii Comitetului Politic Executiv, o problemă care se referă la câțiva vechi clienți, ca să zic așa, derbedei politici, declasați și moral și politic, faţă de care partidul a luat o serie de măsuri. În primul rând este vorba de Brucan, este exclus mai de mult din partid și care este agent al serviciilor străine.
Tov. Elena Ceaușescu: Este recrutat de mult de americani.
Tov. Nicolae Ceaușescu: S-a înhăitat cu Apostol, faţă de care am manifestat prea multă înţelegere, Aici vinovatul principal sunt eu care am crezut că, poate nu că o să se îndrepte, dar că o să-și vadă de treabă. Până la urmă se vede că nu merită nici un fel de încredere și îngăduinţă. Un altul este Bârlădeanu, care în ultimi ani se transformase în vânzător a tot felul de lucruri. Lucra cu un grup de borfași, și de mai mult timp se află în anchetă pe problema aceasta. A apărut și Corneliu Mănescu pe care, de asemenea, îl cunoașteți.
Tov. Elena Ceaușescu: Este vulnerabil la orice.
Tov. Nicolae Ceaușescu: Și au mers și la Pârvulescu. Aceștia au convenit ca împreună să se adreseze cu o scrisoare Președintelui României, dar trimisă Statelor Unite ale Americii, Angliei și Franţei – sigur, folosind legăturile lui Brucan cu serviciile respective. Cu unii dinte ei s-a stat de vorbă la partid, cu alţii la Ministerul de Interne, și, până la urmă, au recunoscut. Sigur că acţiunea ca atare…
Tov. Elena Ceaușescu: Este trădare!
Citește și:
- EFECTELE „SCRISORII CELOR 6”
- PEDEAPSA CU MOARTEA PENTRU SEMNATARII „SCRISORII CELOR 6”
- TEXTUL SCRISORII CELOR 6
EFECTELE CONGRESULUI IX AL PCR: VECHIMEA ÎN PARTID
Galerie
Această galerie conține 2 fotografii.
Schimbarea raportului de forțe din cadrul P.M.R – redenumit P.C.R, la Congresul IX, din 16-24 iulie 1965 -, a dus, la scurta vreme după emiterea noilor carnete de partid, și la acordarea anumitor privilegii destinate nomenclaturii din noua structură organizatorică, prin revizuirea vechimii unor membrii, pe baza activității desfășurate de aceștia în perioada interbelică, ca „ilegaliști”. Continuă lectura
Guvernul Ion Gh. Maurer (3)
Galerie
Guvernul Ion Gh. Maurer (3) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 21 august 1965 – 8 decembrie 1967. Continuă lectura
Direcția Superioară Politică a Armatei
Două creaţii sovietice: Direcţia Superioară Politică a Armatei şi Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debretin”
Direcția Superioară Politică a Armatei (D.S.P.A., înființată, prin transformarea Inspectoratului General al Armatei pentru Educație, Cultură și Propagandă (IGAECP) la 5 octombrie 1948; din 1964, Consiliul Politic Superior al Armatei – C.P.S.A.) a reprezentat structura de comandă şi de conducere din armata română care avea ca principal obiect de activitate pregătirea politico-ideologică a militarilor prin intermediul organizațiilor de partid şi ale Uniunii Tineretului Comunist existente în unitățile armatei române.
În conformitate cu prevederile Decretului-Lege nr. 320 din 26 aprilie 1945, în armata română au fost încadrați 996 de ofițeri şi subofițeri din Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu – Debreţin” – creată de autoritățile sovietice în lagărele de prizonieri de la Seleţk (în apropiere de Riazan şi Iambol, localități din U.R.S.S.), în perioada octombrie 1943 – martie 1944. Conform ordinelor primite, şase ofiţeri şi patru subofiţeri din divizia respectivă au rămas la Bucureşti pentru a înfiinţa Direcţia Superioară de Cultură, Educaţie şi Propagandă, structură subordonată direct Ministerului de Război (Ordinul General nr. 29 din 8 mai 1945). Ceilalți voluntari au fost retrimişi pe front, în marile unităţi ale Armatelor 1 şi 4, pentru a pune bazele aparatului politizat de Educaţie, Propagandă şi Cultură – condus iniţial de colonelul Victor Precup.
Se cuvine să menţionăm, în acelaşi timp, faptul că aproximativ 12.500 prizonieri români au acceptat în toamna anului 1943 să facă parte din Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu”. Acea unitate militară – repetăm, creată şi echipată la iniţiativa autorităţilor de la Moscova – s-a aflat iniţial în rezerva Frontului 2 Ucrainean din luna mai 1944. După lovitura de stat de la Bucureşti (23 august 1944), aceasta a fost introdusă în luptă împotriva trupelor ungare şi germane aflate în zona oraşului Sfântu Gheorghe (judeţul Trei Scaune, ulterior Covasna), apoi a participat la ofensiva sovietică pentru cucerirea oraşelor Oradea şi Debreţin (care a avut ca scop încercuirea trupelor germano-ungare aflate în nord-vestul Transilvaniei). Din cauza pierderilor grele suferite în luptele respective, divizia a intrat în refacere pe teritoriul Ungariei şi a primit din U.R.S.S. un grup mare de foşti prizonieri români, iar din România au sosit circa 450-500 voluntari – recrutaţi şi trimişi direct la divizie de organizaţia românească „Apărarea Patriotică”, aflată sub coordonarea şi controlul Partidului Comunist Român. Până la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, doar 4500 prizonieri români care s-au înrolat în anul 1943 în divizia respectivă au reuşit să supraviețuiască şi s-au întors în România.
Pentru a nu dezvălui adevăratele scopuri ale Direcţiei Superioare de Cultură, Educaţie şi Propagandă, înfiinţată la 8 mai 1945 (cu câteva ore înainte de capitularea necondiţionată a liderilor Germaniei naziste), ministrul de Război de la acea vreme, generalul de divizie Constantin Vasiliu-Răşcanu, nu a ordonat desfiinţarea Serviciului cultural din Marele Stat Major, existent în mod tradiţional în armata română sub diferite denumiri, ci transformarea acestuia în Direcţie Superioară.
La 2 octombrie 1945, structura respectivă a primit denumirea de „Inspectorat General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă” (I.G.A.E.C.P.).
La alegerilor electorale din anul 1946, membrii I.G.A.E.C.P. i-au sprijinit pe toţi candidaţii Blocului Partidelor Democratice (creat de comunişti, sub directa coordonare a autorităţilor sovietice), iar secţia militară de pe lângă Comitetul Central al P.C.R. a coordonat manifestări cultural-politice şi ideologice cu militarii şi a încercat să înfiinţeze celule de partid în cât mai multe unităţi militare, în mod ilegal.
Imediat după proclamarea Republicii (30 decembrie 1947), liderii Partidului Comunist Român au urmărit crearea cadrului legislativ în concordanţă cu preceptele lor ideologice, prin care să anihileze orice tip de rezistenţă antisovietică şi să ofere un aspect de legalitate actelor de autoritate pe care le săvârşeau. De asemenea, au fost constituite în continuare, în mod ilegal, organizaţii de bază ale partidului comunist şi ale U.T.C. în comandamente, instituţii şi direcţii militare, regimente şi batalioane.
Un alt exemplu de implicare decisivă a factorului politic în armata română îl reprezintă „Directiva pentru instrucţia în armată”, emisă la 18 martie 1948. În documentul respectiv se sublinia faptul că instrucţia militară şi educaţia politică reprezentau „stâlpii care pot ridica valoarea armatei noastre”. Se oferea astfel un fundament politico-ideologic preluat de la sovietici privind instrucţia în Armata Română, bazat pe „noi metode de instrucţie a trupei şi viitoarelor cadre, metode corespunzătoare ideologiei pe baza căreia se clădeşte armata populară”.
În luna mai 1948, generalul Dumitru Petrescu (şef al Secţiei Politice a Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” până la 12 aprilie 1945, apoi locţiitor al comandantului Diviziei 2 Voluntari Români „Horea, Cloşca şi Crişan” pentru munca de educaţie şi cultură) a fost înlocuit de la comanda I.G.A.E.C.P. din cauza conflictului său cu colonelul Eromin, şeful secţiei militare a Comisiei Aliate de Control şi reprezentant al N.K.V.D., precum şi cu protejatul acestuia, colonelul Valter Roman (locţiitorul comandantului I.G.A.E.C.P. şi şef al Secţiei Propagandă). Succesorul lui Dumitru Petrescu, generalul-maior Petre Borilă, îndeplinise la rândul său funcţia de locţiitor politic la Regimentul 1 Artilerie din cadrul Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” (1944-1945) şi primise gradul de căpitan în Armata Roşie.
Sub conducerea generalului Petre Borilă a avut loc transformarea I.G.A.E.C.P. în Direcţia Superioară Politică a Armatei (D.S.P.A.), la 5 octombrie 1948, conform modelului existent în armata sovietică. Acest organism – structurat pe patru direcţii (organizare şi instructaj; propagandă şi agitație; cadre; administrație) – a condus activitatea politico-ideologică din armata română, fiind împuternicit atât cu atribuţiile unei instituţii militare de stat, cât şi cu cele ale unui organism superior de partid.
Prin înfiinţarea D.S.P.A. au fost oficializate organizaţiile de partid şi ale U.T.C. din armată (sub denumirea de organizaţii de bază), acestea fiind trecute sub autoritatea comandantului secund al unităţii (în cazul în care acesta era membru de partid) sau a instructorului de partid de la marea unitate. Astfel, comunizarea armatei române s-a realizat treptat, între anii 1945-1948 – în mod ilegal, iar din toamna anului 1948 – în mod oficial.
În scopul susținerii procesului de ideologizare rapidă a militarilor, conducerea P.C.R. a cooperat cu sovieticii pentru a trimite în armata română, în perioada 1944-1949, peste 2000 de activişti de partid şi ai organizaţiilor de masă, în loturi succesive. Astfel, Mihail Florescu [1], Ion Enescu, Alexandru Teodorescu, Ion Ioniţă (viitor ministru al Forțelor Armate), Virgil Trofin, Victor Voichiţă, Gheorghe Stoica, Ioan Rab [2], Constantin Antip, Boris Holban, Ilie Ungureanu, Gheorghe Zaharia, Laurian Medvedovici, Corneliu Soare, Trofim Gubrei şi Vasile Gherghescu au primit direct grade militare, devenind peste noapte ofiţeri şi au fost numiţi în funcţii de conducere pe diferite trepte ierarhice.
Concomitent, s-au adoptat măsuri pentru înlăturarea cadrelor militare care au activat în armată regală şi a celor care nu dovedeau loialitate faţă de P.M.R. şi liderii comunişti. În acest sens, în perioada aprilie 1949 – mai 1950, o comisie condusă de Leontin Sălăjan (ajutat de Vasile Vîlcu) a efectuat verificarea tuturor comuniștilor din armată şi i-a epurat pe cei consideraţi incompatibili politic.
Pentru a evita pătrunderea în organizaţiile de partid a unor militari consideraţi „periculoşi” pentru noul regim politic, membrii C.C. al P.M.R. au hotărât înfiinţarea de comisii de partid în cadrul direcţiilor şi secţiilor politice din armată. Şeful D.S.P.A. îndruma şi controla Comisia de Partid a Armatei şi răspundea pentru hotărârile luate în faţa Comisiei Controlului de Partid de pe lângă C.C. al P.M.R.
Pe bază concepţiei doctrinare sovietice privind controlul nemijlocit exercitat de aparatul de partid asupra armatei, generalul Emil Bodnăraş a emis, la 30 iulie 1949, Ordinul General nr. 24 al ministrului Apărării Naționale – care prevedea faptul că locţiitorul politic al unităţii răspundea împreună cu comandantul acesteia de situaţia operativă, politică şi administrativă a unităţii respective. Din acel moment, principiul unităţii de comandă a fost subminat de controlul exercitat de membrii aparatului de partid asupra deciziilor comandanţilor de unităţi şi mari unităţi. Această realitate a fost camuflată de apologeţii regimului comunist mai ales după martie 1965, posibil şi din cauza faptului că, în perioada 18 martie 1950 – 19 aprilie 1954, la conducerea D.S.P.A. s-a aflat generalul Nicolae Ceauşescu – unul dintre susţinătorii fervenţi ai centralizării puterii – nu doar militare – în mâinile liderului politic suprem al partidului şi statului român.
Numirile în fruntea aparatului de partid din armată s-au efectuat pe criterii politice şi în funcţie de fidelitatea dovedită faţă de conducerea P.C.R./P.M.R. Este de remarcat faptul că nici unul dintre cei care au condus aparatul respectiv în perioada 1947-1989 – Dumitru Petrescu, Petre Borilă, Mihail Florescu, Nicolae Ceauşescu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Ion, Gheorghe Zaharia, Ion Dincă, Ion Coman, Constantin Opriţă, Gheorghe Gomoiu, Ilie Ceauşescu – nu a avut, la începutul carierei în armată, pregătirea profesională care să le confere dreptul de a contrasemna ordinele şefilor de comandamente sau comandanţilor de unităţi. De exemplu, generalul-maior Nicolae Ceauşescu a urmat abia în perioada ianuarie – iulie 1953 Cursul Academic Superior (de comandanţi şi şefi de stat major de unităţi şi mari unităţi) de pe lângă Academia Militară Generală „I. V. Stalin” din București, în timp ce îndeplinea deja de trei ani funcţia de şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei.
Pe baza rezoluţiilor C.C. al P.M.R. şi a ordinelor emise de ministrul Apărării Naţionale, conducerea D.S.P.A. a elaborat directive şi dispoziţii în prima parte a anului 1949 pentru ca toţi comuniştii militari, indiferent de grad sau funcţie, să fie cuprinşi în organizaţii de partid comune. Din acel moment, corpurile de cadre comuniste nu au mai funcţionat separat, iar militarii în termen au făcut parte din noile organizaţii împreună cu ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii. În acelaşi timp, toate organizaţiile de partid au început să-şi desfăşoare adunările în cazărmi, în mod oficial. Întreaga activitate era condusă de comandantul secund al regimentului, care primea instrucţiuni direct de la secţia politică a diviziei, subordonată direcţiei politice a unei regiuni militare sau a unui comandament de armă. În afară de componenţa birourilor organizaţiilor de bază, a comitetelor şi comisiilor de partid (care erau eligibile), restul organelor de partid din armată erau numite de eşalonul politic superior.
Pe baza unei hotărâri adoptate de Secretariatul C.C. al P.M.R. în luna aprilie 1951, generalul-maior Nicolae Ceauşescu a ordonat, în calitate de şef al D.S.P.A., ca funcţiile de comandant de regiment să fie încadrate în cea mai mare parte cu membri de partid. Astfel, au fost epurate pe criterii politice toate cadrele militare considerate nesigure de activiştii de partid. Concomitent, au fost promovaţi veleitari, insuficient pregătiţi din punct de vedere militar, însă corespunzători sub raport politic.
Un mecanism asemănător de promovare în funcţii importante de conducere a unor cadre nepregătite din punct de vedere profesional, însă fidele conducerii P.M.R., a fost impus la Ministerul de Interne şi în sistemul românesc de justiţie, fiind copiat fără discernământ modelul sovietic. Acest lucru a fost recunoscut chiar de Gheorghe Gheorghiu-Dej, la începutul şedinţei din 21 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R.
Cu acel prilej, liderul suprem al partidului a declarat: „În general, noi am mai discutat în Biroul Politic, ne-a preocupat de mai multe ori problema aceasta cu militarizarea unora. Va trebui să examinăm într-un viitor apropiat diferite aspecte ale militarizării diferitelor persoane în cadrul Ministerului de Interne, la justiţie şi la procuratură. Cine e militar, să rămână militar. Să examinăm întregul sistem şi să aducem îmbunătăţiri. Trebuie să mergem treptat la a schimba caracterul militar al anumitor instituţii. Bine că nu am acceptat atunci când s-a insistat foarte mult ca şi membrii Biroului Politic să primească grade militare. Ar fi fost ceva curios să ne fi pomenit îmbrăcaţi militari la diferite festivităţi.”
Însăşi caracterul statului trebuie să capete pe parcurs noi şi noi schimbări corespunzătoare şi cu stadiul de dezvoltare. Eu nu am în vedere aci armata, însă sunt alte instituţii care pot şi trebuie să fie îmbrăcaţi în civil (sic!). Sunt tot felul de generali, colonei, care nici nu ştiu să salute măcar.
Problema aceasta trebuie s-o studiem. Sunt multe lucruri [pe] care le-am preluat de la sovietici şi care se pretează la îmbunătăţiri (subl.n.)”[3].
Revenind la Direcţia Superioară Politică a Armatei, putem afirma că influenţa aparatului P.M.R. în armată a devenit omniprezentă prin intermediul D.S.P.A., până la cele mai mici structuri ale acesteia. Toate acţiunile realizate de militari au primit o conotaţie politică pentru a legitima regimul politic impus de sovietici în România. În acest sens, activitatea cluburilor şi a caselor armatei era îndrumată de organizaţiile politice din unităţile militare, iar secţia de producţie de filme documentare militare aflată la dispoziţia D.S.P.A. (în perioada 1949-1952) a fost utilizată în favoarea noului regim politic de la Bucureşti. Impactul scăzut al filmelor realizate în secţia respectivă a condus în cele din urmă la emiterea Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 3055 din 31 decembrie 1952, în baza căreia Comitetul pentru Cinematografie a preluat acea secţie de la D.S.P.A. împreună cu întregul personal şi dotarea materială din acel moment. Comitetul respectiv, prin studioul cinematografic „Alexandru Sahia”, trebuia să realizeze anual, pentru armata română, „cel puţin 4 filme documentare, 6 jurnale sau ediţii speciale militare, precum şi câte un subiect cu caracter militar, care să fie introdus lunar în jurnalul de actualităţi (subl.n.)”[4].
În perioada 1953-1962, filmele româneşti de propagandă cu caracter militar au fost puţine şi au costat foarte mult (de exemplu, aproximativ 600.000 lei pentru patru filme documentare turnate în 1961-1962, la insistenţa D.S.P.A.), iar această situaţie a creat nemulţumiri atât la Ministerul Forţelor Armate, cât şi la studioul cinematografic „Alexandru Sahia”. În consecinţă, la 14 decembrie 1962, generalul Leontin Sălăjan a propus Comitetului Central al P.M.R., iar membrii Biroului Politic au aprobat la 26 decembrie 1962 „transformarea cineclubului Casei centrale a armatei în Studio cinematografic al Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., subordonat Direcţiei superioare politice a armatei, care va conduce şi îndruma producţia de filme militare”. Obiectivele anuale stabilite de ministrul Forţelor Armate pentru Serviciul Cinematografic al M.F.A. au fost următoarele: „5-6 filme documentare militare a câte 2-3 acte; 12 jurnale de actualităţi cu aspecte din viaţa militarilor armatei noastre; subiecte necesare schimbului cu studiourile cinematografice ale armatelor prietene; de asemenea, studioul va realiza anual 1-2 filme documentare pentru nevoile M.A.I., la cererea acestuia (subl.n.)”[5].
Rolul pe care D.S.P.A. l-a avut în structurile militare a fost accentuat odată cu adoptarea noului Statut al P.M.R., la Congresul al II-lea al P.M.R. (Bucureşti, 23-28 decembrie 1955). Cu acel prilej, a fost introdus în Statut un capitol nou, intitulat „Organizaţiile de partid din Forţele armate”. Totodată, la capitolul 66 din documentul respectiv s-a precizat: „Conducerea muncii de partid în Forţele Armate ale R.P.R. se înfăptuieşte prin Direcţia Superioară Politică a Armatei, care lucrează cu drepturi de secţie a Comitetului Central. […] Organizaţiile din Forţele Armate ale R.P.R. acţionează pe baza regulamentelor aprobate de Comitetul Central al partidului”.
Concomitent, a fost stabilit faptul că „şefii direcţiilor politice ale regiunilor militare şi ale comandamentelor de armă trebuie să aibă un stagiu de partid de cel puţin 5 ani, iar şefii secţiilor politice ale diviziilor şi brigăzilor de cel puţin 3 ani”.
În scopul perfecţionării activităţii lucrătorilor politici din armată, Şcoala militară politică Nr. 3 de la Breaza, singura instituţie de acest fel rămasă după desfiinţarea şcolilor politice de la Ineu (11 august 1952) şi Beiuş (13 august 1953), a fost transformată într-un curs de perfecţionare a cadrelor politice, pentru încadrarea funcţiilor existente la subunităţi şi în statele majore ale unităţilor şi formaţiunilor militare. În acelaşi scop, Academia Militaro-Politică a armatei a trecut în subordinea D.S.P.A. în luna martie 1957, iar la 19 august 1957, conform Decretului nr. 400 al Prezidiului M.A.N., s-a format Academia Militară Generală – rezultată din contopirea Academiei Militare (de stat major) cu Academia Militaro-Politică.
După plecarea trupelor sovietice din România (1958), conducerea D.S.P.A. a aplicat în toate unităţile de învăţământ din subordine un nou plan tematic de educare patriotică a militarilor. Acesta cuprindea probleme de bază ale filozofiei materialist-dialectice, descrierea situaţiei internaţionale (pornindu-se de la principiul luptei de clasă), teze privind industrializarea rapidă a României şi colectivizarea agriculturii. În acelaşi timp, popularizarea tradiţiilor armatei române s-a făcut în funcţie de orientarea politică a regimului de la Bucureşti. O serie de evenimente importante la care a participat armata română de-a lungul secolelor au fost complet ignorate datorită rolului important pe care l-au avut la un moment dat monarhii României şi oamenii politici proscrişi de comuniştii români.
Redeşteptarea sentimentului naţional al poporului român s-a efectuat cu paşi mici, în aşa fel încât autorităţile să nu fie învinuite de „atitudine antisovietică”. În acest sens, au fost amenajate camere ale tradiţiilor de luptă şi puncte muzeistice în unităţile şi marile unităţi ale armatei. Totodată, a fost creat în fiecare batalion independent, regiment şi brigadă „Albumul unităţii” – care cuprindea fotografii cu cele mai importante aspecte din istoria unităţii.
La 17 iunie 1959 au fost instituite Ordinul „23 August” (5 clase) şi Medalia „Virtutea ostășească” (3 clase). Pe aceeași linie se înscrie şi Decretul Prezidiului M.A.N. nr. 381 din 1 octombrie 1959, referitor la schimbarea datei de sărbătorire a Zilei Forţelor Armate – de la 2 octombrie (data la care a fost înfiinţată în mod oficial Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu”, în anul 1943, de către sovietici) la 25 octombrie. Concomitent, Editura Militară, subordonată D.S.P.A., a renunţat la publicarea excesivă a traducerilor şi adaptărilor din literatura politico-militară sovietică, în favoarea literaturii originale privind istoria militară a poporului român şi educarea patriotică a militarilor.
Începând din 1960, pe baza indicaţiilor membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R., D.S.P.A. a trecut la modificarea structurii organizatorice a P.M.R. din armată. Secţiile politice din câteva comandamente şi direcţii centrale, precum şi din instituţiile militare de învăţământ au fost transformate în comitete de partid (experimental).
La 27 iunie 1964, generalul de armată Leontin Sălăjan a propus Comitetului Central al P.M.R. desfiinţarea Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi înfiinţarea Consiliului Politic Superior al Forţelor Armate, ca urmare a aprobării de către C.C. al P.M.R. a noului regulament privind activitatea organelor şi organizaţiilor de partid şi de U.T.M. din armată.
Propunerea respectivă a fost urmată, în aceeaşi zi, de un alt raport al ministrului Forţelor Armate, referitor la desfiinţarea direcţiilor şi secţiilor politice din armată şi înfiinţarea consiliilor politice la următoarele structuri militare: Comandamentul Artileriei Forţelor Armate, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, Comandamentul Trupelor de Grăniceri, Direcţia Învăţământului Militar, Comandamentul Marinei Militare, direcţiile centrale ale Ministerului Forţelor Armate, comisariatele militare ale tuturor regiunilor, Armatele 2 şi 3, Diviziile 1, 2, 9, 10, 11 şi 18 Mecanizate, Divizia 6 Tancuri, Diviziile 16 şi 34 Apărare Antiaeriană a Teritoriului, Divizia 42 Maritimă, Brigada 8 Artilerie Tunuri, Brigada 17 Artilerie Rupere, Brigăzile 32 şi 37 Artilerie, Brigada 29 Vedete, Brigăzile 4 şi 5 Artilerie Antiaeriană Mixtă, Brigada 35 Drumuri, Brigada 38 Căi Ferate, Brigada 24 Fluvială, Brigăzile 6, 27, 39, 44, 48 şi 51 Grăniceri, precum şi regimentele subordonate Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (4, 11, 15, 18 şi 19 Artilerie Antiaeriană Mixtă; 17 Artilerie Antiaeriană; 57, 86, 91 şi 93 Aviaţie Vânătoare; 49 şi 67 Aviaţie Vânătoare-Bombardament; 22, 61 şi 87 Radiotehnice).
La începutul lunii iulie 1964, membrii C.C. al P.M.R. au aprobat componenţa Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate (format din 31 de membri) şi a Biroului Consiliului Politic Superior (general-maior Ion Dincă – secretarul C.P.S.A.; colonelul Ion Ionescu – secretar adjunct; colonel Ion Tudor – secretar adjunct şi şef al Direcţiei organizatorice; colonelul Constantin Opriţă – secretar adjunct şi şef al Direcţiei propagandă şi cultură; locotenent-major George Petre – secretar adjunct şi şef al Secţiei U.T.M.; colonelul Mihai Martin – preşedintele Colegiului de partid; general-maior Gheorghe Catană – şeful Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate; colonelul Constantin Antip – redactorul-şef al ziarului „Apărarea patriei”; colonelul Constantin Indrei – secretarul Consiliului politic al Direcţiilor Centrale M.F.A.).
Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate a menţinut majoritatea scopurilor şi obiectivelor Direcţiei Superioare Politice a Armatei. Comitetele de partid nou alese, respectiv birourile organizaţiilor de bază, au preluat sarcinile locţiitorilor politici ai şefilor direcţiilor centrale din minister, ai comandanţilor de arme şi ai şefilor de facultăţi de la Academia Militară Generală, funcţiile acestora fiind desfiinţate. În regimentele care aveau în compunere batalioane independente au fost create birouri de partid pe unitate, iar la comanda unităţii şi pe batalioane au fost constituite organizaţii de bază.
Totodată, au fost promovate o serie de schimbări pentru dezvoltarea spiritului patriotic la militari, iar din anul 1969 au fost depuse eforturi pentru fundamentarea şi aplicarea doctrinei războiului întregului popor pentru apărarea patriei.
[Un articol de Petre Opris]
Evenimentele zilei în istoria lumii – 11 martie
Galerie
Această galerie conține 16 fotografii.
Comitetul Central al PCUS îl alege pe Mihail Gorbaciov în funcția de Secretar General | Este data publicității (citită), la posturile de radio BBC și Europa Libera, ”Scrisoarea celor 6” | Parlamentul lituanian proclamă independența Lituaniei față de URSS | Moare, încarcerat la Haga, Slobodan Miloșevici | Parlamentul din Crimeea adoptă o declarație de independență față de Ucraina | Continuă lectura
AMINTIRI DIN COMUNISM 