La 14 mai 1955, Moscova semna tratatul prin care își încheia ocupația în Austria; in consecința, dispărea astfel și baza legală la adăpostul căreia URSS justifica „staționarea temporara” a forțelor armate sovietice pe teritoriul României (cu misiunea inițiala de a proteja legăturile de comunicații cu trupele rusești din Austria).
Concomitent cu perfectarea tratatului austriaco-sovietic, URSS anunța formarea unei alianțe militare cu tarile comuniste aflate in sfera sa de influenta, legiferata prin Tratatul de la Varşovia, convocând urgent reprezentanții României, Poloniei, Ungariei, RDG-ului, Cehoslovaciei, Bulgariei și Albaniei, pentru semnarea pactului exact în aceeași zi – se crea astfel și noul fundament legal ce permitea URSS sa-și mențină trupele comasate în zonă.
Cu numai zece zile înainte de vizita sa la București din august, Hruşciov a propus într-o scrisoare personală reducerea numărului trupelor sovietice din România (de la 250.000 la 210.000), încercând evident să prevină discuţiile legate de o eventuală retragere. Cu toate acestea, Bucureştiul a ridicat problema retragerii complete, cauzând un “blocaj” în relaţiile româno-sovietice din august până în noiembrie 1955.
La aniversarea Revoluției Sovietice din Octombrie, mai mult pentru a ameliora relaţiile decât pentru a-şi lua un angajament solid, Hruşciov l-a informat pe Bodnăraş că Moscova avea să retragă până la urmă trupele. Însă liderul sovietic a subliniat faptul că acest lucru avea să se întâmple “nu” pentru că Bucureștiul o ceruse, “ci pentru că am ajuns la concluzia că este necesar să ne retragem”.
În august 1955, folosindu-şi instinctul de supraviețuire dezvoltat în decada de ocupație stalinistă, Dej, susținut de CC al PCR, a decis să ceară retragerea trupelor sovietice şi a înscenat chiar un marş de protest al studenţilor pentru a pregăti terenul.
| citește şi:
Reacțiile virulente ale lui Hruşciov în faţa acestor demersuri au fost intens mediatizate în presa română a vremii. Mai târziu, Nikita Hruşciov şi-a justificat atitudinea, atunci când Bodnăraş i-a solicitat “părerea despre retragerea trupelor din România” – moment în care liderul sovietic a acuzat că romanii sunt “naționaliști și anti-sovietici” și că doresc “să ne dea afară” – punând-o pe seama faptului că a fost uimit și se afla încă sub “influenţa politicii lui Stalin”.
Cu toate că furia lui Hruşciov era veritabilă, cu siguranță ca el nu a fost luat prin surprindere. Mai mult, Hruşciov însuși îl va elimina personal pe Stalin din peisajul politic intern și extern, prin fulminantul său discurs secret, susținut in cadrul celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, din 24-25 februarie 1956.
Iosif Chişinevski (despre care există indicii că întreținea relații cu serviciile secrete sovietice, chiar din însărcinarea conducerii de partid) a încercat să dea naștere unui conflict între Bodnăraş și Gheorghiu-Dej, acuzându-l pe acesta din urmă că l-a “forțat” pe Bodnăraş să înainteze solicitarea retragerii trupelor sovietice din Romania, în loc să facă acest lucru personal.
În discuțiile din cadrul Biroului Politic al CC al Partidului Muncitoresc Român, in aprilie 1956, Miron Constantinescu amintea că, în august 1955, Gheorghiu-Dej fusese desemnat să discute cu Hrușciov problema retragerii trupelor sovietice din România, sarcina pe care însa acesta i-a plasat-o lui Emil Bodnăraș. Una din rațiunile deciziei sale a fost și aceea ca Bodnăraş, care negocia în numele partidului, vorbea fluent limba rusa, pe când Dej nu.
Iosif Chișinevschi declara, la rândul lui, că hotărârea Biroului Politic de a aborda într-o discuție cu Hrușciov, problema retragerii trupelor sovietice din România, a fost o greșeală:
„Vreau să mă mai refer la problema în legătură cu retragerea trupelor sovietice de la noi din țară. Dacă noi am fi respectat cu strictețe normele de partid și ne-am fi prezentat cu o conducere serioasă, problema aceasta nu s-ar fi putut pune. Dar noi în loc de o consultare profundă a acestei probleme, am luat o hotărâre pripită acasă la Gheorghiu- Dej în câteva clipe. Și nici până azi nu am analizat într-o ședință a Biroului Politic această greșeală. Este clar că nu am aplicat cu consecvență normele vieții de partid”.1
In replică, Gheorghiu-Dej a făcut o adnotare marginală pe textul stenogramei, precizând: „Ce importanță are unde a avut loc schimbul de păreri? Ai luat și tu doar parte la el – ai fost de acord cu propunerile făcute – nu era vorba de o cerere, ci de o consultare” (Alina Tudor, Dan Cătănuș, O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu – Iosif Chișinevschi, București, Ed. Elion, 2001, p. 81).
Deși victorios în fața lui Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi în discuțiile din aprilie 1956 din Biroul Politic, Gheorghiu-Dej a recunoscut parțial critica adversarului său menționând: „[…] 2. Biroul Politic să îmbunătățească rezoluția plenarei CC cu cele propuse de tov. Chișinevschi. 3. Sunt de acord cu propunerea ca în hotărâre să fie cuprins un punct privitor la nejusta ridicare a problemei retragerii trupelor sovietice” (subl. nr.) (ibidem, p. 1691).
Totodata, in colecția de stenograme și hotărâri ale Prezidiului CC al PCUS din anii 1954-1964, apărută sub redacția acad. A.A. Fursenko, exista siurmatorul text,
„Protocol nr. 148 din 1 aprilie [1958]
Hotărârea Prezidiului CC al PCUS
«Despre desfășurarea convorbirilor cu reprezentanții Republicii Populare Române în problemele legate de staționarea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul RPR»Strict secret
Propunerile Ministerului Apărării și Ministerului Afacerilor Străine ale URSS în această problemă nu se acceptă. Se însărcinează Secretariatul CC cu participarea Ministerului Apărării și Ministerului Afacerilor Străine ale URSS, pe baza schimbului de păreri din ședința Prezidiului CC, să pregătească un proiect de scrisoare a CC al PCUS către CC al Partidului Muncitoresc Român privind problemele staționării pe mai departe a trupelor sovietice pe teritoriul României (Prezidium ȚK KPSS, 1954- 1964, tom II, Postanovleniia 1954- 1958, Moscova, ROSSPEN, 2006, p. 783).
In ce anume exact au constat propunerile refuzate, nu se cunoaște încă. Într-un comentariu la documentul citat mai sus se arată, printre altele: „Alcătuitorii [volumului] nu au dispus de textul propunerilor Ministerului Apărării și Ministerului Afacerilor Străine ale URSS privind staționarea pe mai departe a trupelor sovietice pe teritoriul României. Proiectul scrisorii CC al PCUS către CC al Partidului Muncitoresc Român a fost aprobat în ședința Prezidiului CC din 17 aprilie…” [p. 1018].
Lipsa transparentei privitor la „schimbul de păreri” din cadrul Prezidiului CC al PCUS – instanța de decizie a partidului și, implicit, a statului sovietic – precum și referitor la propunerile celor două ministere mai sus menționate– Apărării și Externe – cu care conducerea sovietică nu a fost de acord; face ca motivele retragerii trupelor sovietice din România sa rămână încă un subiect controversat pentru specialiști.
- Volumul România. Retragerea trupelor sovietice. 1958 (coordonat de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1996) releva o parte din bazele documentare necesare investigării cauzelor acestui eveniment de însemnătate majoră în relațiile româno-sovietice. Totuși, atât timp cât arhivele sovietice nu sunt deschise în întregime cercetării, reconstituirea procesului decizional de la Kremlin în aceasta privință este dificlă. Deși s-a editat un volum de documente sovietice (Misiunile lui A.I. Vîșinski în România, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 1997), explicațiile deciziei lui Stalin de a impune – prin acțiunea lui Vîșinski la București – guvernul Groza, controlat de comuniști, rămân de domeniul ipoteticului. Documentele din volumul Vîșinski ne arată cum s-a executat decizia lui Stalin, și nu cum și nici de ce a luat acesta decizie.
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.