Pe 12 ianuarie 1990 – declarată zi de doliu national in memoria celor căzuți in decembrie 1989 -, o primă manifestație anti-comunistă cerea socoteală șefilor noii puteri instaurate în Palatul Victoria, devenit sediul Consiliul Frontului Salvării Naționale (respectiv un fel de for suprem al unui PCR cosmetizat), care preluase atribuțiile absolute ale statului comunist înlăturat de la conducere. La sfârșitul zilei, protestatarii au avut, aparent, câștig de cauză, însă era doar primul episod al eșecului, dintr-un lung șir de proteste mai mult sau mai puțin perdante din România post-revoluționară.
Manifestanții din 12 ianuarie au cerut liderilor CFSN si membrilor guvernului provizoriu sa-si exprime clar opinia despre alegerile libere supervizate de ONU si despre opțiunile lor politice, doreau sa afle cine au fost teroriștii si care este numărul victimelor represiunii din decembrie 1989, sa se organizeze procese publice dedicate „acoliților clicii ceaușiste și teroriștilor”, să fie scos în afara legii partidul comunist, iar bunurile și fondurile PCR să fie distribuite tuturor partidelor politice din România.
Ca președinte al FSN, Ion Iliescu a declarat că Frontul Salvării Naționale era un organism provizoriu menit să conducă până la organizarea alegerilor.
Marele maestru de ceremonii s-a dovedit, în final, Petre Roman (1), care a reușit să tempereze mulțimea și să o redirecționeze spre Piața Universității, pentru a detensiona atmosfera din fața Palatului Victoria.
„A fost într-un moment de foarte mare încleștare, care nu știu de unde a apărut. Nici astăzi nu înțeleg”, a declarat, in 2015, Petre Roman.
12 ianuarie 1990, Petre Roman se adresează manifestanților din Piața Victoriei | foto: Agerpres
„MOARTE SECURIȘTILOR!”
Pe 22 decembrie 1989, politrucii de rang doi și trei circulau in voie prin clădirea CC-ului, participând cu elan, ca și unii membri ai fostului CPEx, la preluarea puterii. Personaje precum Nicolcioiu sau Pârcălăbescu, înainte devotați familiei Ceaușescu, erau acum parteneri de drum ai echipei Brucan-Iliescu-Petre Roman, nucleu reprezentativ al comunismului autohton in toate „vârstele sale”: perioada Dej, epoca Ceaușescu și tinerele speranțe.
La scurt timp de la „Revoluție”, unii au înțeles ca nu se schimbase aproape nimic: organizația de partid și sindicatul erau „reincarnate” in organizații FSN de întreprindere și instituție, iar foștii activiști erau parte activa a noului val de „emanați”. Confruntați cu proteste sporadice si lipsite de finalitate concreta, securiștii și activiștii au rămas fermi pe poziție.
Dumitru Mazilu, reîntors in capitala, preia spontan una dintre cerințele protestatarilor: se urcă pe un tanc și strigă „Moarte securiștilor!”.
„12 ianuarie a fost o încercare, să spunem, o primă încercare de a atrage strada, mulțimile, cu scopul contestării noii puteri. Au fost şi persoane, între care dl. Mazilu, care a jucat un rol, îmi permit să spun, tulbure. În bună măsură atitudinea domnului Mazilu poate fi motivată de ceea ce aş putea numi cu un termen cam încropit, cam provizoriu – gelozie politică. Dorea un loc mai favorizat în echipă şi de aceea a făcut ceea ce a făcut”, susține Virgil Măgureanu, fost director SRI, pe atunci consilierul lui Ion Iliescu, „pe probleme speciale”.
Dumitru Mazilu, 1988
In urma acestui incident, urmat de atacuri in presa, Dumitru Mazilu va demisiona din CFSN două săptămâni mai târziu şi va reveni în diplomație. Virgil Măgureanu afirma că acesta a fost forțat să demisioneze. „În bună măsură, a şi fost presat să se retragă pentru atitudinea avută. În orice caz, a fost o dezbatere destul de aspră. Vă spun un lucru pe care nu l-am mai spus: tentativa lui de puci eșuase. Asta a fost o presiune care s-a pus împotriva lui ca să se şi retragă, de vreme ce nu a avut succesul pe care îl scontase”.
Protestul din 12 ianuarie a fost urmat de o contramanifestație propagandistică: Adevărul (fostul ziar Scânteia și Scânteia poporului, rebotezat Adevărul pe 25 decembrie) avea milioane de abonați și un impact mediatic determinant, susținea că a fost asaltat de oameni nemulțumiți de mitingul din Piața Victoriei și de cele trei decrete rezultate.
O altă nemulțumire, potrivit articolelor momentului, se datora apariției în piață a „elementelor extremiste” care voiau înlăturarea comuniștilor și de care „oamenii de bine” s-au desolidarizat, fiind împotriva „vendetelor” („Noi rămânem oameni”, reportaj semnat de un gazetar comunist din vechea gardă a Scânteii, Ion Marin).
„URA ELEMENTELOR DECLASATE”
Un alt politruc, gazetarul Mircea Bunea, scria ca „văzuse” la Palatul telefoanelor „un grup de tineri extremiști care voiau să dea foc guvernului”, pentru că puterea („comunistul de Iliescu și securistul de Mazilu”, ar fi spus aceștia) mințea populația. „N-avem nevoie nici de aplauzele acelor care ne-au scârbit cel mai tare, nici de ura elementelor declasate. (…) Revoluția i-a îmbolnăvit pe unii de suspecta manie a zarvei. Și a persecuției. Să-i veștejim pe cei care, gonind după o celebritate precară, se bălăcesc în vorbe, ghiftuindu-se cu imunda fiere a răzbunării.”
[1] Petre Roman, primul premier al României post-decembriste, a jucat un rol important pe scena politica, fiind ales de trei ori deputat si de doua ori senator. Controversele, in ceea ce il privește, sunt legate de implicarea sa in desfășurarea Revoluției din decembrie 1989 si a Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Procurorii militari l-au anchetat in ambele cazuri, dar l-au trimis in judecata doar in dosarul Mineriadei, fiind acuzat de „infracțiuni împotriva umanității”.
Aproape 70% dintre români cred că procesul soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu a fost unul incorect, la fel şi verdictul, potrivit unui sondaj INSCOP Research (2019).68,4% dintre respondenţi au apreciat că procesul de pe 25 decembrie 1989 a fost unul … Continuă lectura →
După proces, „[…] am rămas eu singur cu ei, (cu Nicolae si Elena Ceaușescu – n.r.) a venit un locotenent care mi-a spus să-i scot pe rînd, să-i execut. Soții Ceauşescu au protestat vehement, că vor să moară împreună. Anterior, ei vorbeau: l-am auzit pe el spunînd că a mai fost condamnat.” – a declarat Ionel Boeru. Continuă lectura →
„Condamnarea la moarte a lui Ceaușescu s-a stabilit în clădirea Ministerului Apărării Naționale, în cabinetul generalului Stănculescu, de către Ion Iliescu, generalul Atanasie Stănculescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Ion Bârlădeanu, Silviu Brucan. Și el a fost sacrificat de comuniști pentru comunism.” – Dan Voinea, 23 martie 2015, într-un interviu cu Dan Andronic. Continuă lectura →
Cel mai rapid proces din România a fost cel a soților Ceaușescu, pentru judecarea cărora generalul Victor Atanasie Stănculescu – eminența cenușie care a organizat punerea în practică a deciziei politice de lichidare fizică a celor doi, în 24 decembrie 1989, prin decretul CFSN, semnat de Ion Iliescu -, a stabilit o durată de maxim o oră. Continuă lectura →
România a fost „aliatul cel mai activ al Uniunii Sovietice in timpul crizei ungare„.
Pe fundalul evenimentelor de la Budapesta din octombrie 1956, Gheorghiu-Dej a urmărit un singur țel: să-și conserve poziția (amenințată de mișcările din țara vecină, dar și de intențiile lui Hrușciov de a-l schimba de la conducere). In acest scop, liderul de la București a dat Moscovei toate asigurările sale de loialitate: in primul rând, și-a manifestat adeziunea deplină privitor la intervenția armatei sovietice in Ungaria; in al doilea rând, și-a arătat disponibilitatea de a contribui la aceste eforturi cu efective militare (dar a fost refuzat de Hrușciov), in al treilea rând, și-a demonstrat abilitatea de a stopa rapid protestele studenților din București /Iași / Cluj /Timisoara, inspirate de exemplul tinerilor maghiari (convingându-l astfel pe liderului URSS că deține controlul total „la el acasă”), in al patrulea rând, a luat urgent masuri economice de relaxare pentru calmarea nemulțumirilor populației si a pus la bătaie toate resursele necesare operațiunilor sovietice, inclusiv pentru obținerea informațiilor utile clarificării problemelor generate de tensiunile momentului. Si, nu in ultimul rând, l-a trădat pe Nagy. Sfârșitul lui Imre Nagy a fost salvarea lui Dej.
REGIMUL DEJ, FAȚĂ IN FAȚĂ CU REACȚIUNEA
Explozia maghiară din octombrie 1956, l-a surprins pe Dej într-o vizită oficială în Iugoslavia. Rapoartele despre situația nou survenita, l-au determinat să-și întrerupă intempestiv călătoria.
La 24 octombrie 1956, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. se întrunea pentru analizarea evenimentelor din Ungaria si a impactului pe care acestea l-ar putea avea in România. Măsurile luate indică îngrijorare: s-a stabilit ca paza la granița cu Ungaria să fie întărită, iar unitățile militare să fie alertate și să fie desemnați ofițeri de serviciu; armamentul urma să fie revizuit, iar parcul auto și aviația de transport aduse la condiția optimă; soldaților în curs de a fi lăsați la vatră nu li s-a mai permis să iasă din cazărmi; s-au dat dispoziții ca paza la posturile de radiodifuziune să fie întărită, iar Emil Bodnăraș trebuia să vegheze respectarea măsurilor, fără sa alarmeze populația. Toată corespondența cu Ungaria trebuia cenzurată. Cu același prilej, s-a decis ca aprovizionarea cu alimente a populației să fie îmbunătățită, pentru evitarea eventualelor izbucniri de nemulțumire. În acest sens, în următoarea ședința, din 26 octombrie, a fost evocată si posibilitatea creșterii salariilor.
In această perioadă, exista temerea ca spiritul revoluționar ar putea să contamineze si minoritatea maghiară din Romania (cca două milioane de oameni). Prin extenso, Revoluția de la Budapesta putea contamina tot blocul sovietic.
Membrii Comitetului Central au fost mobilizați în regim de maximă urgenţă, având obligația să facă de serviciu noaptea la sediul CC. Unii dintre ei s-au deplasat în teritoriu, mai ales în Transilvania, unde estimau pericolul solidarizării populației maghiare cu revoluția din Ungaria.Miron Constantinescu a fost trimis în regiunea Cluj, Ianoş Fazekaş, în Regiunea Autonomă Maghiară, iar Nicolae Ceauşescu a rămas la București, urmărind „pas cu pas” mișcările politice din Ungaria. Ca secretar al Comitetului Central responsabil, printre altele, si cu problemele tineretului, Ceaușescu mai avea și o altă misiune importantă: să vegheze la „prelucrarea” politică a studenților și UTM-iștilor (UTC), în vederea „înțelegerii” naturii contrarevoluționare a evenimentelor din Ungaria.
Aprehensiunea lui Gheorghiu-Dej era sporită si de faptul ca nu cunoștea exact care urma sa fie direcția imprimata de desfășurarea evenimentelor din Ungaria. Depeșele ambasadorului Ion Popescu-Puțuri erau fie lapidare, fie, in loc de informații utile, conțineau mai degrabă păreri. Intr-o telegramă din 27 octombrie 1956, acesta nota: „Face impresia că organizatorii rebeliunii intenționează să [creeze] impresia că populația nu se liniștește până nu se retrag trupele sovietice și consideră că au realizat până acum numai etape în calea spre iredentism. Actuala conducere de partid și de stat lasă impresia în opinia publică că toate schimbările politice care se succed în aceste zile se fac sub presiunea tirului de artilerie și mitraliere. În atmosferă plutește pericolul unor manifestări șovine antiromânești”.
Poetul Mihai Beniuc relata si el o convorbire cu Popescu-Puțuri pe aceasta tema: „La plecare vorbisem cu Puțure (sic!) la ambasadă, care încă odată mi-a spus că el crede că lucrurile se dezvoltă în etape și că dacă față de români nu există agresivitate totuși aceasta se va putea întâmpla pentru motivul că deja demonstranții începuse (sic!) să râdă în fața ambasadei. Nu am avut niciun incident până acum, zicea Puțure, decât un vatman mort de beat a venit la noi la ambasadă și a spus ca să-i dăm Ardealul înapoi, dar eu i-am spus ca să meargă să doarmă până a doua zi și apoi să discutăm această problemă, totuși ne putem aștepta la lucruri neplăcute”.
De fapt, mai periculoasă pentru regim decât cauza Ardealului, era opoziția studențimii. După ce la București se înfiripase un protest redus in intensitate (cu dezideratele „Jos rusa şi marxismul!”, „Vrem știință, nu politică în universitate!”, „Urmați exemplul studenților unguri, cehi şi poloni!”), urmat de unul mai substantial la Cluj (unde participaseră aproape 300 de tineri de la Universitatea de Arte Plastice Ion Andreescu, precum și de la Universitățile Babeș și Balyai), la Timișoara autoritățile s-au confruntat cu o mișcare destul de semnificativă .La 30 octombrie 1956, aproape 3.000 de studenți s-au întrunit în cantina Institutului Politehnic cu o listă de revendicări, care prevedea retragerea trupelor sovietice din țară și stabilirea relațiilor economice cu toate statele, inclusiv cu cele capitaliste. Aceștia au fost închiși în căminele lor, nefiind lăsați să se solidarizeze cu muncitorii sau să își facă publice solicitările.
În aceeași zi, o nouă ședință a Biroului Politic decidea arestarea studenților recalcitranți de la Timișoara (din care 2.000 au fost reținuți). De asemenea, s-a înființat un Comandament General, condus de Emil Bodnăraș, compus din Nicolae Ceaușescu (secretar al C.C. al P.M.R.), Alexandru Drăghici (ministrul Afacerilor Interne) și Leontin Sălăjan (ministrul Forțelor Armate), cu „dreptul de a lua orice măsuri – acolo unde se ivește necesitatea, în vederea păstrării ordinii – inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului, dacă este necesar”
Pe de alta parte, muncitorii intraseră într-o panică a cumpărăturilor, făcându-și stocuri de alimente; unii s-au lansat în acțiuni de răspândire a zvonurilor, incendieri sau vandalisme Oamenii se temeau de un al treilea război mondial sau de un război pentru Transilvania, ori de o revoltă a maghiarilor din România. Sloganele „Cereți pâine, nu pace”, „Români, să punem capăt foamei și mizeriei” sau sintagme precum cele care cereau revenirea Regelui Mihai și căderea comuniștilor, afișate pe pereții clădirilor sau chiar în toaletele publice, au determinat regimul Dej să „cumpere” bunăvoința populației prin măsuri economice urgente, pentru ca subiectul schimbărilor politice să nu devină o prioritate.
Până și în armată, în acele zile, au fost înregistrate nu mai puțin de 644 de cazuri de proteste, printre acestea evidențiindu-se cel al locotenentului Teodor Mărgineanu, care a inițiat pornirea unității sale de tancuri din Prundul Bârgăului spre Gherla, pentru eliberarea deținuților.
În ciuda acestor incidente, partidul (PMR/PCR) și instituțiile sale represive au stăpânit situația; pe de alta parte, societatea nu era încă pregătită, si nici suficient de organizată, pentru o schimbare majora.
La a doua intervenție sovietică în Ungaria, pe 4 noiembrie 1956, în toate magazinele din București, se puteau găsi produsele necesare (carne, zahăr, ulei, pâine) la prețuri mici, iar muncitorilor de la fabricile din Timișoara li s-a oferit hrană gratuită. În acest interval, guvernul a mărit salariul minim, alocația pentru familii și bursele pentru studenți, și a promis că va rambursa la timp plățile pentru produsele agricole livrate de țărani. Măsurile, menite sa creeze un confort privitor la nivelul de trai al populației, au fost însoțite de o propagandă naționalistă, care insista pe amenințarea cu pierderea Transilvaniei, pentru a crea o miza mai mare decât „sacoșa” zilnică.
„FIECARE VA DA UN SINGUR PUMN”
Hrușciov s-a consultat cu Dej în privința reacției față de evenimentele din Ungaria. În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1956, secondat de Malenkov, el a discutat cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu, care răspundea de Forțele Armate și de Securitate.
În timpul dialogului, liderul sovietic fost ușurat să constate că liderii români îi împărtășeau punctele de vedere. Conform memoriilor sale, la București, comuniștii au susținut că în Ungaria trebuie intervenit hotărât și fără întârziere. Dej a supralicitat chiar, oferindu-se să trimită militari in zona. Hrușciov a declinat propunerea, replicând că sovieticii au „experiență”, deoarece, în 1919, lichidaseră Republica Ungară a Sfaturilor, iar acum doreau să ocupe din nou Budapesta. Potrivit altor surse, Hrușciov ar fi fost cel care a solicitat intervenția românească, dar Dej și Bodnăraș ar fi evitat sa dea curs solicitării, pretextând că în armata română sunt prea mulți etnici maghiari, fapt de natură să pună sub semnul întrebării eficacitatea unei misiuni în țara vecină.
Memoriile lui Hrușciov sunt lapidare în prezentarea întrevederii. Exista însă stenograma întâlnirii sale cu activiștii de partid de la Moscova, din 4 noiembrie 1956, la scurt timp după dialogul purtat cu Dej. Desi nici din acest document nu reiese prea clar în ce anume a constat efectiv asistența românească (excepție afirmația lui Hrușciov, cumcă Bucureștiul ar fi oferit două divizii, pentru înăbușirea „contrarevoluției” maghiare), stenograma e totuși relevantă, deoarece conturează atât tonul discuțiilor, cât și starea de spirit a conducătorilor români. De pildă, Hrușciov a povestit că Dej s-a lăudat că deține controlul total în România, neexistând riscul unei contaminări cu virusul contestatar.
La Cluj, studenții avuseseră o tentativă de a organiza o manifestație, însă organele de ordine au reacționat prompt. Aproximativ 300 de tineri au fost arestați, alții bătuți, toți fiind amenințați că vor ajunge la munca de jos, dacă nu sunt capabili să prețuiască eforturile Partidului de a le asigura învățământ gratuit, cămine și burse; in plus, părinții au fost convocați de autorități și atenționații să-și strunească odraslele. În acest punct al dialogului, Hrușciov i-a atras atenția lui Gheorghiu-Dej să nu întindă coarda prea tare, pentru a nu avea și alte surprize. Dej a bravat, afirmând că în Transilvania sunt aproximativ trei români la un ungur. Hrușciov relata activiștilor sovietici, citându-l pe Dej: „Fiecare va da un singur pumn și atunci îi vom doborî pe toți acești bandiți fasciști”. „Vulpea din Carpați” dorea să arate sovieticilor că deține controlul, că nu se teme de revendicările studenților si nici de acțiunile maghiarilor din România.
Dej nu a avut satisfacția de a ocupa Budapesta, însă aportul său în înăbușirea revoluției maghiare nu a fost neglijabil. Trupele sovietice staționate în România au fost printre primele trimise în operațiunea cu nume de cod VIHRI-„Viforul”.
În acest sens, drumurile și căile ferate românești le-au fost puse la dispoziție. Spioni de naționalitate maghiară au primit ordinul de a intra în Ungaria, pentru a aduna informații. Refacerea poliției secrete ungare s-a făcut cu sprijin românesc. Silviu Brucan declara că sovieticii au fost interesați de reorganizarea partidului comunist din Ungaria, cu ajutorul a „2000 de activiști ai P.M.R. de origine ungară” din Transilvania. Potrivit lui Brucan, când Dej i-a telefonat lui Hrușciov pentru a-l informa că i-a recrutat pe voluntarii maghiari, reacția acestuia a fost entuziastă: „Gheorghi Afanasievici, vî nastaiașci Bolșevik!”.Alexandru Bârlădeanu infirma însă această mărturie, considerând-o exagerată.
ALĂTURI DE URSS, ÎMPOTRIVA UNGARIEI
Poziția guvernului de la București a fost, de fapt, similară cu cea adoptata de restul statelor din lagărul socialist. Bulgarii, într-un exces de zel, și-au pus militarii la cheremul Moscovei. La rândul lor, comuniștii cehoslovaci (pe care Hrușciov i-a consultat tot la București) și-au anunțat disponibilitatea de a da o mână de ajutor:
„Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac este de acord cu punerea în practică a tuturor măsurilor necesare pentru menținerea democrației populare în Ungaria și, în caz de necesitate, nu numai că suntem de acord cu ele, dar vom participa activ pentru îndeplinirea lor”.
Potrivit lui Jan Sejna (general cehoslovac care a defectat în Occident după 1968), în Ungaria ar fi ajuns, la cererea Kremlinului, ofițeri de informații și membri de partid vorbitori de limba maghiară, pentru întărirea eforturilor Securității și comuniștilor. In plus, frontiera cu Ungaria a fost închisa, fiind mobilizați in acest scop aproape 14.000 de militari, exclusiv de naționalitate cehă sau slovacă. Tito însuși și-a exprimat acordul pentru o rezolvare brutală a crizei maghiare, iar China s-a arătat dispusă să trimită trupe.
Reticenți s-au arătat doar polonezii. În aceeași lună (octombrie), scăpaseră în ultimul moment de o confruntare cu armata sovietica. Polonia a declarat doar că va da arme și muniție muncitorilor din Ungaria, pentru ca aceștia să-i poată înfrunta singuri pe „contrarevoluționari”.
Prin urmare, gestul lui Dej nu era singular. Pentru a-l informa exact despre ce se petrece la Budapesta, au fost trimiși la fata locului Aurel Mălnășan (adjunctul ministrului de Externe al R.P.R.) și Valter Roman (vorbitor de limba maghiară, director la Editura Politică, care îl cunoștea pe Nagy din perioada moscovită, când fuseseră amici; tatăl viitorului prim-ministru al României, Petre Roman). Au fost prezente două delegații succesive: prima, între 30 octombrie – 2 noiembrie, urmată de cea din 3 – 7 noiembrie.
ROMÂNIA PUNE UMĂRUL LA TRĂDAREA LUI NAGY
Imre Nagy avea încredere în tovarășii români, cu care, in acele clipe, dorea să se sfătuiască. La 2 noiembrie 1956, ambasadorul român la Budapesta, Ion Popescu-Puțuri, transmitea că „dânsul face apel la tov. Gheorghiu a-l ajuta în acest moment greu, că nu știe ce să facă”.
Nagy a avut discuții similare și cu împuterniciții de la București. În 1964, la șase ani după execuția lui Nagy, Dej il întreba retrospectiv pe Valter Roman: „Ce spunea Imre Nagy cu care ai vorbit? …plângea, plângea și întreba pe Valter, ce să fac, învață-mă ce să fac!””
De asemenea, pe 4 noiembrie 1956, Mălnășan le transmitea superiorilor că fusese primit, în cursul nopții (noaptea de 3 spre 4 noiembrie), de către Nagy. Cu acest prilej, Mălnășan a sugerat că liderii români doresc să aibă o întâlnire cu el, pentru a-l sprijini – o minciună menită să- liniștească. Câteva ore mai târziu, Armata Roșie intra în capitala Ungariei. În fața amenințării tancurilor sovietice, Nagy s-a refugiat (însoțit de un grup restrâns de susținători – cca 38 de persoane), in ambasada Iugoslaviei din Budapesta.
La 9 noiembrie 1956, Valter Roman isi relata impresiile, vizavi de evenimentele din Ungaria: „În acele zile tragice eram la Budapesta. Având acolo prieteni a căror soartă mă preocupa, am pornit în căutarea lor. Am izbutit să dau de urma unora dintre ei și am ajuns într-o casă. Acolo se retrăseseră, cu gândul de a organiza lupta și acțiunile comuniștilor, un număr de tovarăși: unii foarte vechi în mișcare, alții mai tineri. Cei mai mulți erau activiști ai Comitetului Central, ori ai altor organe de partid sau de stat. În drum spre casa pe care o căutam, am întâlnit pe străzi bande de contrarevoluționari înarmați. De când trupele sovietice se retrăseseră, asemenea bande circulau pretutindeni, începuseră să dea târcoale și casei în care intrasem. Am izbutit însă să stau de vorbă cu prietenii mei, care, ca și ceilalți tovarăși aflați în casă, veniseră acolo împreună cu familiile. Aveau toți copii, printre care unii de 2-3 ani, și se pregăteau să-i trimită pe la rude, în provincie, pentru a-i feri de bestialitatea dezlănțuită a bandelor contrarevoluționare. N-au mai apucat însă să-i salveze; unii dintre copiii aceștia au murit de o moarte îngrozitoare: împușcați, înjunghiați, striviți de fiarele care i-au surprins”.
EFECTE SECUNDARE: „ARDEALUL INAPOI”
Mai interesant decât acest tablou apocaliptic, era însă punctul de vedere exprimat de W. Roman, referitor la sensul și caracterul mișcărilor din Ungaria: „Rebeliunea contrarevoluționară pusă la cale împotriva Ungariei a urmărit, în fapt, două obiective: primul –restaurarea capitalismului în această țară, al doilea – transformarea Ungariei într-un cap de pod îndreptat împotriva țării noastre (subl. a.). Contrarevoluționarii au și început de altfel să agite în acele zile lozinci naționaliste, revanșarde”.
In realitate, protestatarii maghiari din Budapesta își îndreptaseră furia in special asupra simbolurilor sovietice și comuniste. In acord cu „discursul secret” al lui Hrușciov; statuia lui Stalin s-a numărat printre primele obiective distruse.
Revoluția maghiara, octombrie 1956
Valter Roman a făcut o expunere asemănătoare și în fața lui Gheorghiu-Dej; la 2 noiembrie, ii relata acestuia întâlnirea avută cu János Kádár, care i-ar fi spus:„dați autonomie Ardealului”. Aceasta era și percepția lui Dej, relativ la ceea ce se petrecea peste graniță.
Potrivit unor informații, imediat după cea de-a doua intervenție sovietică (din 4 noiembrie), Gheorghiu-Dej ar fi vizitat în secret Budapesta, însoțit de poetul Mihai Beniuc și de Valter Roman. Deplasarea rămâne totuși o ipoteză. Cert este ca Mihai Beniuc, aflat în vacanță în Ungaria, primise instrucțiuni să raporteze orice considera a fi relevant. Revenit în țară, la începutul lunii noiembrie, a fost primit de Gheorghiu-Dej care l-a ascultat cu atenție. Probabil ca poetul i-a spus liderului roman ceea ce le împărtășea si confraților săi, scriitorii, la 9 noiembrie 1956: „După ce contrarevoluția a cucerit poziții, s-a ajuns la atacuri împotriva ostașilor sovietici, la distrugerea bunurilor culturale, la tentative de nimicire a cuceririlor socialiste, la prosternarea în fața prelatului Mindszenthy, la primirea în țară a marelui moșier Eszterházy. Vasăzică tot ceea ce altădată a constituit însuși jugul poporului maghiar a început din nou să fie ridicat în slavă. S-a ajuns apoi la înființarea partidelor burgheze și poate că, dacă lucrurile mergeau mai departe, se ajungea la formulele mai vechi: Ardealul înapoi, Slovacia înapoi și așa mai departe. Aș putea spune că mișcarea contrarevoluționară din Ungaria a pornit ca un cățel care zici că se joacă și a isprăvit ca un lup sângeros, care a început să sfâșie de fapt poporul maghiar”.
Pe fundalul pericolului concretizării unor idei de genul „Ardealul înapoi„, Gheorghiu-Dej si-a sporit vigilenta – în zilele de 21 și 22 noiembrie 1956, era la Budapesta, într-o vizită oficială. Între timp, Kremlinul instalase in capitala Ungariei un nou guvern, filo-sovietic, condus de JanosKádár.
În 1961, Dej relata cum au decurs convorbirile cu tovarășii maghiari, pe care i-ar fi admonestat. „Deci, știind ce-ai pățit în 1919-1920, când erau retezați câte 3-4 oameni vii cu așchia, după zdrobirea revoluției din Ungaria, și cunoscând ce este reacția, n-ai reușit s-o zdrobești, s-o slăbești, de aceasta avea o ură și o frică animalică față de comuniști. Să dansezi în față și să-i faci să râdă, să mergi în întâmpinarea sentimentelor ei numai pentru a câștiga bună voința, în loc s-o înfrunți, în loc să folosești împrejurările bune de atunci și s-o retezi cu câteva capete, s-o slăbești în așa măsură, s-o fi slăbit în așa măsură încât în 1956 să nu mai fi avut curajul să ridice arma împotriva puterii populare. Eu le-am spus în timpul evenimentelor din Ungaria, la prima ședință plenară a C.C., Partidului frate din Ungaria ce am fi făcut noi dacă am fi fost în locul lor. Adevărat, câțiva dintre ei și-au dat demisia pe loc, ce se amestecă Dej în treburile noastre? Dar eu nu m-am amestecat, n-am spus ce să facă, doar am spus atâta: ce-am fi făcut noi dacă am fi fost în situația lor. Nici pe departe n-au priceput atunci”.
Comunicatul comun privitor la convorbirile bilaterale a fost însă lipsit de aluzii înțepătoare. Publicat în „România Liberă”, la 25 noiembrie 1956, enunța că „succesul forțelor contrarevoluționare” ar fi transformat Ungaria „într-un focar de război”, care ar fi amenințat „pacea popoarelor vecine și a Europei” subliniind că „forțele ațâțătoare șovine ar fi încercat să învrăjbească din nou popoarele ungar și român”.
Gheorghiu-Dej s-a dovedit mărinimos cu regimul Kádár, căruia i-a oferit, după cum afirma în 1959, „o jumătate de vagon de aur” fără dobândă sau, potrivit comunicatului oficial, „un credit de 60 de milioane ruble pentru achiziționarea celor mai necesare mărfuri”. De fapt, încă de la 8 noiembrie, conducătorii de la București anunțaseră intenția de a dona 5.000 de tone de produse petroliere, 5.000 de tone de lemn pentru foc, 10.000 de tone de sare, dar și medicamente și materiale de construcții (mii de tone de ciment, var, geamuri, cuie etc.). Doar că, pentru acoperirea promisiunilor sale, Dej a solicitat sovieticilor (prin intermediul lui Chivu Stoica, care s-a deplasat anume la Moscova) un împrumut substanțial.
IMRE NAGY, PĂCĂLIT DE „VULPEA DIN CARPAȚI”
Prezența lui Dej în capitala Ungariei viza încă un obiectiv, mult mai important, și anume aducerea lui Imre Nagy în România. Decizia a fost luată de Moscova, după consultările avute cu comuniștii români.
Nagy fusese convins de sovietici să abandoneze ambasada Iugoslaviei (unde, la invitația lui Tito, se refugiase pe 4 noiembrie), fiind asigurat că va rămâne in libertate, și că poate reveni în siguranță in confortul propriei locuințe. Pe drum – cu știrea si acordul guvernului ungar – a fost răpit de K.G.B. și închis sub pază militară.
In prealabil, Valter Roman primise de la Dej misiunea de a-l convinge pe Nagy să recunoască public noul Cabinet maghiar (Janos Kadar) și să accepte găzduirea românilor, care ii promiteau protecție. La 22 noiembrie, Nagy refuzase însă „generoasa” propunere:„I-am spus foarte apăsat și hotărât lui Roman Walter că de bunăvoie, din propria mea voință, eu nu părăsesc teritoriul Ungariei și nu sunt dispus să dau vreo declarație în acest sens”.
În aceeași zi (22 noiembrie), guvernul R.P.U. transmitea guvernului R.P.R. (printr-o scrisoare), rugămintea ca fostului premier să-i fie acordat „azil vremelnic” în România. Paradoxal, se invoca faptul că Nagy era in pericol de a deveni victima răzbunării populației, în condițiile în care refuzase să condamne ororile și „crimele fasciștilor” din timpul „contrarevoluțieimaghiare”. Astfel, guvernului Chivu Stoica (4 octombrie 1955 – 19 martie 1957), i se adresa doleanța de a-l proteja pe Nagy, azilul urmând „să se desfășoare potrivit uzanțelor internaționale”.
Răspunsul a venit in câteva ore, prin Aurel Mălnășan; acesta certificând că autoritățile de la București erau „gata să primească de îndată pe teritoriul Republicii Populare Române pe cetățeanul Imre Nagy și persoanele din grupul său”.
La 23 noiembrie, Gh. Malenkov, M. Suslov și A. Aristov informau Moscova: „Nagy și grupul său au părăsit Ambasada Iugoslavă și în prezent se află sub pază severă. Când a plecat, Nagy și colegii săi s-au îmbrățișat și s-au sărutat cu membrii ambasadei. La un moment dat, după îmbarcarea grupului într-un autocar, Nagy a vrut să revină în clădirea ambasadei, dar a fost oprit de niște unguri și de colaboratorii noștri. Tovarășul Valter Roman, ajuns la Budapesta împreună cu tovarășul Dej, ieri, 22 noiembrie, a discutat cu Nagy, pe care-l cunoaște din vremea activității desfășurate în Comintern. A devenit clar că Nagy era categoric împotriva plecării din țară sau să dea vreo declarație utilă actualului guvern, invocând faptul că este lipsit de libertate. După cum se vede, iugoslavii l-au pregătit temeinic pe Imre Nagy. Tovarășul Kádár și tovarășii români sunt ferm hotărâți și cred că grupul Nagy trebuie să plece neîntârziat. În baza înțelegerii dintre tovarășii unguri și cei români, Nagy și grupul lui vor porni spre România azi, unde, conform celor spuse de tovarășul Dej, li se va asigura găzduirea (sub pază potrivită)”.
PRIZONIERUL LUI GHEORGHIU-DEJ
In cartea sa (apăruta postum), „Însemnări de la Snagov” (2004, Editura Polirom), Imre Nagy consemna: „In interesul nostru, guvernul iugoslav, prin intermediul ambasadorului sau la Moscova, a intrat in legătura cu guvernul sovietic, respectiv cu reprezentantul acestuia in problema de mai sus (după cate știu, ministrul de Externe Sepilov). Problema era să ni se dea posibilitatea săpărăsim in mod liber si in siguranță clădirea Ambasadei (n.r. Iugoslaviei), să ni se garanteze securitatea si să nu se folosească mijloace de represiune împotriva noastră. In cazul in care era refuzată această soluție, să ni se permită ca, împreună cu familiile noastre, să putem părăsi teritoriul tării si să putem pleca in Iugoslavia (n.r. Ceea ce nu știa Imre Nagy, este că, la 21 noiembrie 1956, Kádár încheiase deja la un acord cu guvernul iugoslav, respectiv cu Tito). După cateva minute, am ajuns in fata clădirii comandamentului orășenesc sovietic de pe calea Ajtaoi-DUrer. Aici i-au dat jos pe cei doi functionari amintiti mai sus de la Ambasada Iugoslava si paza de autobuz a fost preluată de ostasi sovietici. In aceeasi zi – 22 noiembrie 1956, in jurul orelor 10,30 seara -, am fost chemat afara din camera (n.r. de la noua locatie unde fusese depus de sovietici, sub pază) si mi s-a spus că vrea să vorbească cu mine Roman Walter. Cu Roman Walter, pe care l-am cunoscut bine la Moscova, incă din anii ’40, din munca lui de redactor la acele posturi de radioemisie ilegale pentru strainatate care reprezentau politica Cominternului. L-am întâlnit la Budapesta in zilele lui octombrie 1956, unde se găsea din însărcinarea tovarășilor romani pentru informarea lor, împreună cu locțiitorul ministrului Afacerilor Externe, Mălnasanu. In cursul discuțiilor care au durat aproape doua ore, Roman Walter mi-a spus că vrea să vorbească cu mine din însărcinarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si Kadar Janos. In numele lor, mi-a comunicat cărugămintea lor este sa părăsesc tara de bunăvoie, să plec in Romania unde voi primi cea mai buna îngrijire si voi sta pana la normalizarea relațiilor politice in Ungaria… In dupa-amiaza aceleiași zile, la orele 4, brusc, a trebuit să ne pregătim, pentru ca rușii ne-au comunicat că ne vor duce in alta parte. Ne-am încărcat in doua autobuze militare închise, fără geamuri. (…) Acum eram din nou împreună si, escortați de care blindate si soldați înarmați, ne-au transportat pe drumuri ocolite pană la aeroportul Ferihegy, unde ne-au îmbarcat in două avioane sovietice… După o călătorie de 2 ore si un sfert, zburând la o înălțime de 3.000 m, la ora 7 seara am ajuns pe un aeroport necunoscut, acoperit de zăpadă. La început am crezut ca am putea fi undeva pe lângă Lvov. Insotitorii noștri n-au vrut să ne spună nici după aterizare unde eram. Numai atunci când la aeroport a apărut tovarășul Moghioroș, membru al Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Roman, am aflat că eram la București. Eu, însoțit de Moghioros, am părăsit aeroportul intr-o mașina de turism si am ajuns la o vilă, pe malul lacului Snagov, care mi-a fost desemnata ca locuință”.
Practic, pus in fata faptului împlinit, Nagy a fost obligat să accepte noul „cămin”, cât și „tradiționala ospitalitate românească”.
„SĂ MĂ ARESTEZE SI SĂ MĂ SPANZURE”
Deportat la Snagov (unde va rămâne prizonier până in aprilie 1957), Nagy a fost vizitat de Emil Bodnăraș și Valter Roman, care au încercat să-l determine să declare că îșirecunoaște erorile și complicitatea la crime. In pofida presiunilor exercitate asupra sa de KGB si de oamenii sovieticilor din România (Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Walter Roman, Aurel Malnaşan, Nicolae Goldberger, Iosif Ardeleanu), Nagy nu a cedat – el s-a menținut ferm pe poziții, afirmând căRevoluția Maghiara a fost justificată politic, social si moral.
Rapoartele ajungeau la Walter Roman și la Gheorgiu-Dej. acesta făcând uneori însemnări cu creionul pe marginea lor. Unul din rapoarte specifica că, intr-un moment de disperare, Nagy ar fi exclamat:„Să mă aresteze și să mă spânzure!” Alături, Dej a notat vindicativ:„Presimți ce te așteaptă?”
CARACATIȚA DE LA SNAGOV
In repetate rânduri, Imre Nagy a protestat împotriva răpirii si a faptului ca atât el, cât si membrii grupului sau, erau ținuți ostatici de către români. Un imens aparat de monitorizare i-a contabilizat fiecare vorbă si i-a urmărit fiecare gest. La acțiunea politica secretă româno-ungaro-rusa au luat parte, conform rapoartelor din perioada respectiva, următoarele unități ale Securității: Direcția I – Informații Externe, Direcția a II-a – Contraspionaj, Direcția a III-a – Informații Interne, Direcția a VII-a – de urmărire, Direcția a IX-a – ofițeri însoțitori ai conducătorilor de partid. (între 23 noiembrie 1956 si 15 aprilie 1957, sub conducerea colonelului Stefan Mladin, au fost implicați, zi/noapte, peste 70 de ofițeri).
Zilnic, timp de 24 de ore, de la Direcția a IX-a au fost de serviciu la acțiunea de paza a zonei Pace Trainica 30 de ofițeri. „Fiecare casa avea personalul propriu de paza„, preciza un administrator. „Numai acesti ofiteri aveau acces în apropierea celor trei vile.” De la Contraspionaj au participat la acțiune doi ofiteri si un subofițer, de la secția tehnica un ofițer fotograf, patru-cinci ofițeri de la ascultări si 30-35 subofițeri.
Pentru securizarea zonei, in exterior au fost stabilite 10-11 puncte de paza în jurul vilelor, între care patrulau ostași ai trupelor de Securitate. In cursul nopții „somnul deținuților a fost păzit” si cu patrule cu câini. Timp de șase luni, obiectivul nu a putut fi părăsit nici de către membrii personalului de pază. Dintre angajații civili ai Gospodăriei de Partid în zona Pace Trainica aveau acces numai un administrator, doi bucătari, două spălătorese, un magazioner si un tăietor de lemne.
De acțiunea serviciilor secrete ungaro-sovieto-romane privind grupul Imre Nagy, a răspuns, din partea maghiara, Sándor Rajnai. Intre 23 noiembrie 1956 si 16 aprilie 1957, acesta a făcut mai multe vizite la București pentru a supraveghea acțiunea serviciilor secrete legate de grup.
Rajnai s-a străduit să finalizeze ancheta până în septembrie 1957. Procesul lui Nagy, prevăzut pentru perioada de după Sesiunea Ordinara a Adunării Generale a ONU din acel an, a fost insa amânat la cererea sovieticilor. Același lucru s-a repetat si în februarie 1958
Preocuparea principală a celor din jurul „grupului Nagy” a fost culegerea de informații, atât prin spionaj (prin intermediul personalului de serviciu si a microfoanelor instalate pretutindeni), cât si prin ancheta directă. Interogatoriile si discuțiile „tovărășești” pregăteau procesul.
Consilieri sovietici, cadre de nivel înalt din România si Ungaria (activiști si ofițeri din serviciile speciale) au lucrat in tot acest timp in comun. Materialul informativ obținut trebuia sa clarifice evenimentele de la sfârșitul lui octombrie-inceputul lui noiembrie. Prin gesturile sale politice, Nagy amenințase „cuceririle” sovietice din anii ’40. Nagy, care beneficiase de încrederea liderilor de la Kremlin, ca fost agent al serviciilor speciale sovietice, in anii ’30-’40, când locuise la Moscova, era privit acum ca un „trădător al cauzei proletariatului” de către anchetatori si de către cei care ordonaseră arestarea sa.
Nagy, spune V. Tismăneanu, era un politician atipic – „avea principii; a respins cu indignare acuzațiile proferate de neo-Stalinist si a înțeles că însuși Hrușciov, oricât a încercat să pozeze in reformator, nu putea să rupă complet cu sistemul căruia ii datora totul”.
La 16 decembrie 1956, Dej a vizitat Regiunea Autonomă Maghiară, pentru a evalua personal impactul crizei din țara vecină într-o zonă sensibilă. Cu acest prilej, el a ținut o cuvântare în care și-a exprimat opinia despre Nagy, făcând trimitere la un citat din Lenin, care, în 1920, scrisese despre înfrângerea revoluției socialiste din Ungaria. Preluându-i vorbele, Dej nu punea la îndoială adeziunea sinceră a lui Nagy la cauza comunistă, dar acuza lașitatea și șovăiala acestuia, pe care le considera echivalente cu trădarea.
Intr-o discuție cu un comisar sovietic, precizează V. Tismăneanu, Gheorghiu-Dej ar fi afirmat ca, după ce vor fi terminat sa-l investigheze autoritățile romane, il vor preda pe Nagytovarășilor maghiari pentru a-l spânzura, dar nu de gat, ci de limba. In final, după aproape doi ani de captivitate,
In aprilie 1957, Imre Nagy a fost oficial arestat de autorități, împreună cu o parte dintre membrii grupului său, repatriați in Ungaria si „judecați”. Familia lui Nagy a rămas ostatecă in România.
EPILOGUL REVOLUȚIEI MAGHIARE
Procesul lui Nagy, în fața tribunalului popular de la Budapesta, a început la 9 iunie 1958. Sentința a fost dată la 15 iunie. La 16 iunie, Imre Nagy a fost spânzurat.
Fata de fostul șef al guvernului ungar, o mare parte a politicienilor occidentali au arătat neîncredere, chiar antipatie, pana în ultimele zile ale revoluției maghiare; si In perioada 1953-1954, când a fost pentru prima oara prim-ministru, fusese văzut doar ca pe un „reformator fără succes al sistemului sovietic„.
S-a bănuit ca si rolul jucat de el în 1956 ar fi reprezentat o manipulare sovietica. Modul în care s-a primit vestea morții sale în Occident denota însă ca Imre Nagy a fost perceput ulterior ca o figura tragica a „luptei de eliberare antisovietica„. Cele mai multe comentarii au atribuit răspunderea pentru execuțiile respective sovieticilor, personal lui Hrușciov.
Conform analizei lui Paul Lendvai, afirmă V. Tismăneanu, „asasinatul cu pojghiță judiciara din 1958 a fost de fapt ordonat de Janos Kadar, quisling-ul maghiar, care nu putea suporta ideea unui Nagy in viată, chiar si după gratii„. Evident, Kádár nu ar fi putut decide executarea lui Imre Nagy fără aprobarea Moscovei, ceea ce nu înseamnă ca execuțiile ar fi fost initiate de Moscova. După însemnările sovietice făcute cu privire la vizita din august 1957 a lui Béla Biszku („holnap tudom megirni, hogy ki volt”), conducerea Kádár a dorit ca procesul „cu usile închise” sa pronunțe pedeapsa capitala pentru Imre Nagy, Géza Losonczy, Ferenc Donáth, József Szilágyi, Miklós Gyimes, Pál Maléter si Béla Király.
In zorii zilei de 16 iunie 1958, după execuție, corpurile neînsuflețite ale lui Imre Nagy, Pál Maléter, Miklós Gyimes au fost așezate în sicrie si îngropate în curtea Penitenciarului Central din Budapesta. Deasupra gropilor s-au aruncat tot felul de vechituri. La 24 februarie 1961 sicriele au fost dezgropate în secret, învelite în hârtie gudronata si transferate în parcela 301 a cimitirului Rákoskeresztúr din apropiere, aici au fost reînhumate cu nume false (Imre Nagy, de exemplu, sub numele de „Borbiró Piroska”), altele în morminte fără semne.
In ziua în care s-a publicat sentința în procesul Imre Nagy si executarea celor condamnați (17 iunie 1958), cititorii ziarelor nu aveau de unde sa știe ca József Szilágyi, amintit ca al patrulea executat, decedase de doua luni, iar al cincilea, Géza Losonczy, decedase înaintea începerii procesului, în decembrie 1957. Opinia publica si politicienii din tarile democratice au fost consternați la vestea executării lui Imre Nagy, dispărut de la Budapesta încă din noiembrie 1956.
În 1975, Valter Roman schița oarece remușcări discrete:„În zilele grele din 1956 m-am întâlnit nu o dată cu Nagy Imre: la 30 octombrie în Parlament, el fiind atunci prim-ministru, la 22 noiembrie când fusese prizonier la sovietici și, ulterior, de mai multe ori în România. Făcuse nu puține greșeli. Am însă credința că a fost, într-un fel, un vizionar. Dorința lui era ca Ungaria să devină o țară socialistă independentă, ca soarta Ungariei să se hotărască la Budapesta. În această orientare aveam aceeași părere. Îi reproșam însă procedeul la care a recurs și care a dus la mari complicații inutile în desfășurarea evenimentelor. Mi-a părut foarte rău de felul cum s-a sfârșit…”
Valter Roman omite însă sa explice și ce alt procedeu, mai puțin regretabil, ar fi fost posibil.
Cel care a tras concluziile lecției maghiare a fost Dej. El a înțeles că imixtiunea Moscovei în afacerile interne poate amenința nu doar poziția sa de lider, ci și stabilitatea regimului. Convergența de interese cu Hrușciov l-a determinat să joace, în 1956, rolul locotenentului servil.
În perspectivă, Dej s-a folosit de încrederea câștigată în ochii Kremlinului, pentru a elimina ulterior prezența trupelor sovietice din țară și pentru a vira spre propria sa versiune de naționalism. Hrușciov, care încerca sa convingă Occidentul ca regimurile de „democrație populara” nu sunt rezultatul ocupării lor militare si ca intervenția tancurilor sovietice la Budapesta fusese un accident, a decis retragerea armatei sovietice de pe teritoriul României, lucru întâmplat chiar in anul execuției lui Imre Nagy, iunie-iulie 1958.
„Strict secret Întocmit in 3 exemplare Nr. oficial 127/A Exemplar 1 Data 16.VI.58, 21.20 16.VI.5, 21.20 Fulger Telegrama cifrata intrata Expeditor Budapesta catre Destinatar MAE
Azi la ora 16 am fost chemat la Ferencz Munich (sic!), președintele Consiliului de Miniștri al R.P. Ungare împreuna cu tov. Hao De Tin ambasadorul R.P. Chineze, Astafiev, însărcinatul cu afaceri al Uniunii Sovietice, tov. Gromoj fiind chemat la Plenara de mâine. Tovarășul Munich a spus ca a chemat reprezentanții tarilor care au fost cele mai apropiate de Ungaria în zilele contrarevoluției, pentru a le face următoarea comunicare: Procesul lui Nagy si al complicilor sai s-a pregătit de multa vreme, însa a fost amanat în perioada cand se spera ca va avea loc în curand o conferința a șefilor marilor puteri. Deoarece aceasta conferinta se amana, forurile ungare au considerat necesar sa încheie aceasta problema. Intre 9 si 15 iunie s-a judecat procesul, iar la 15 iunie s-a dat sentinta. Nagy Imre – condamnat la moarte prin spanzuratoare. Ionos (sic!) sJánosit Ferenc – la 12 ani închisoare. Gymes (sic!) sGyimest Miklós – la moarte. Tildi (sic!) sTildyt Zoltán – la 6 ani închisoare. Maléter Pál – la moarte. Kopacsics (sic!) sKopacsit Sándor – la închisoare pe viata. Szilagy (sic!) sSzilágyit József – la moarte. Vasarhely (sic!) sVásárhelyit Miklós – la 5 ani închisoare. Losonczi (sic!) sLosonczyt a murit în închisoare în toamna anului trecut, fiind bolnav. Sentintele s-au executat în dimineata zilei de 16 iunie. Popescu 233.” (Arh. MAE, fond. Ungaria 1957-’58, vol. II, f. 10).[inapoi]
„127/b data 16.VI.’958, ora 21.35 16. VI.’958, ora 21.40
Saiilagy (sic!) József a fost judecat în urma cu doua luni, deoarece a încercat de repetate ori sa se sinucida. Maine dimineata va apare în presa un comunicat în care se arata pe scurt motivele pentru care au fost judecati si s-au dat sentintele. In cursul noptii comunicatul va fi dat si agentiei TASS. Despre iugoslavi comunicatul va da numai strictul necesar. Maine va fi invitat la tov. Munich ambasadorul iugoslav si i se va face recomandarea ca partea jugoslava sa nu faca mult caz în aceasta problema. In caz contrar se va arata ca partea ungara va fi nevoita sa dea publicitatii acele documente care vorbesc despre comportarea iugoslavilor în perioada contrarevolutiei, ceea ce probabil nu va conveni partii iugoslave. Sfarsit. Popescu 234.” (Arh. MAE, fond. Ungaria 1957-’58, vol. II, f. 11).[inapoi]
ROMAN, I. Valter (n. Ernst (în unele documente maghiarizat Ernö) NEULÄNDER)118 (7.X.1913, Oradea – 11.XI.1983, Bucureşti) – evreu vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, membru de partid din 1931; în 1945 cu grad de maior, şeful secţiei educaţie şi cultură în Divizia a 2-a de voluntari români “Horia, Cloşca şi Crişan” (în cadrul Armatei Roşii); după august 1944 general-maior (în 1949), şeful Direcţiei Propagandă din Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (E.S.P.) (1945-1948), transformată ulterior în Direcţia Superioară Politică a Armatei (1948-1950, perioadă în care a îndeplinit funcţia de locţiitor politic al Marelui Stat Major), membru în colegiul de redacţie de la Scânteia (1946), coordonatorul reorganizării Siguranţei ca D.G.S.P. în cadrul Ministerului de Interne în 1948, cadru didactic la Universitatea P.C.R. la sfârşitul anilor ‟40, ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1951-1953, când este destituit, fiind reabilitat în 1964); profesor de economie politică la I.P.B. (1953-1955, chiar şef de catedră între 1953 şi 1955, respectiv în 1967-1968 cu grad de conferenţiar la catedra de socialism ştiinţific), directorul Editurii Politice (1964-1967, 1968-1983); membru al C.C. al P.C.R. (1965-1983); în anii ‟70 președintele secției de Științe Politice a Academiei de Științe Sociale şi Politice “Ștefan Gheorghiu”; decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a, cu ordinul Muncii clasa I la împlinirea a 50 de ani în 1963 (Decretul nr. 614 din 9 oct. 1963), iar în 1981 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. I-a; tatăl lui Petre Roman, primul premier al României după decembrie 1989. [inapoi]
SĂLĂJAN, Leontin (19.VI.1913 Santău, jud. Satu Mare – 28.VIII.1966, Bucureşti) (n. după unele surse Ignác (Andreescu, Nastasă şi Varga 2003a: 20), după altele Leon (C. Levant 2007) SZILÁGYI) – membru de partid din 1939, g-ral de armată (în 1959), ministru adjunct al Sănătăţii şi Prevederilor Sociale (1948), preşedinte al Comitetului pentru Verificarea Armatei, ministru al Construcţiilor (1949-1950), şef al Marelui Stat Major al Armatei (1950-1954) şi apoi ministrul Forţelor Armate (1955-1966); considerat de regulă maghiar, uneori chiar român (Gh. Gaston Marin într-un interviu acordat Laviniei Betea), deşi ambele prenume indicate sunt de rezonanţă mai degrabă iudaică decât maghiară; căsătorit cu Ani, identificată fără excepţie ca evreică în literatura de specialitate [inapoi]
În incinta ambasadei se retrăseseră Imre Nagy împreună cu soţia, fiica, ginerele şi doi nepoţi, însoţiţi de alţi lideri comunişti maghiari şi membri ai familiilor acestora. În total, 15 bărbaţi, 15 femei şi 17 copii.[inappoi]
La cererea Ministerului de Interne ungar, organele Ministerului de Interne din Romania au fotocopiat însemnările lui Imre Nagy si ale celor din grupul lui, din care rezulta ca Nagy a fost separat de ceilalți membri ai grupului. Imre Nagy si soția sa, au fost cazați în comuna Izvoreni (lângă malul lacului Snagov, vizavi de baza nautica Dinamo), Complexul Pace Trainica, vila 3. Géza Losonczy, împreuna cu soția si copilul lor, în vila 2. Ferenc Donáth, mama sa, soția însărcinată si cei doi fii ai săi, în vila 8. Vilele zonei de agrement au fost construite în 1935, de întreprinderea mixta de prelucrare a petrolului Astra-Româna. După război, până la sfârșitul lui aprilie 1956, au fost folosite de Comintern, apoi de Cominform (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste). Zona a fost aleasa pentru ca era izolata si se putea asigura paza corespunzătoare, dispunând de suficient spațiu pentru cazarea celor internați cat si a personalului necesar. Gospodăria PCR si Securitatea au folosit vilele până în 1989, pentru desfășurarea unor acțiuni politice secrete (de ex. teroristul Carlos „Sacalul„, care a fost găzduit aici). Intre 23 noiembrie 1956 si 16 aprilie 1957 membrilor grupului Nagy, separați si izolați, li s-a interzis sa comunice unii cu alții [inapoi]
Rajnai a fost unul dintre ofițerii KGB (nesovietic) cu rangul cel mai înalt care a supravegheat implantarea – în anii șaptezeci – a agenților KGB acoperiți în Europa Occidentala. Una din chezășiile aprobării pentru stabilirea lui în Israel după 1989 a fost dezvăluirea listei cu numele acestor agenți acoperiți. Intre 1978-1981 a fost ambasadorul Ungariei la București, unde a întreținut relații foarte apropiate cu Valter Roman. Din 1982 a fost ambasadorul Ungariei la Moscova, unde legăturile sale bune cu Andropov s-au datorat acțiunilor comune din 1956, Andropov fiind atunci ambasadorul sovietic la Budapesta. [inapoi]
Masurile s-au concretizat prin arestarea studenților implicați, bătăi, amenințări, suspendarea cursurilor, exmatriculări, epurarea unor profesori si înființarea unor asociații studențești capabile să monitorizeze activitățile din universități. Principalii organizatori ai acțiunilor de protest au fost demascați în ședințe publice în care, pe lângă excluderea lor din organizație, s-a cerut eliminarea lor din facultăți ca elemente dușmănoase faţă de regim. Decanatele şi rectoratele i-au exmatriculat pe cei vizați, fără drept de reînscriere în vreo instituţie de învățământ superior. Aceste acţiuni au fost coordonate de organizaţiile de partid din universităţi precum şi de catedrele de Marxism-Leninism. Pentru potolirea exceselor, s-au iniţiat petiţii, semnate de profesori şi artişti, pentru eliberarea celor arestați- ca urmare actiunile represive au fost intensificate, prin noi condamnări şi exmatriculări. Este de amintit cazul lui Nicolae Labiş, care deşi se retrăsese din mediul universitar, a participat la diferite întâlniri ale studenţilor de la Facultatea de Filologie. Există mărturii conform cărora moartea sa într-un accident de tramvai în decembrie 1956 nu ar fi fost chiar accidentală, ci că ar fi fost împins sub roţile tramvaiului.[înapoi]
surse: 45 de ani de la execuția lui Imre Nagy, Varga Andrea, Stelian Tănase | Revoluția Maghiara, Imre Nagy, V. Tismăneanu | Ungaria 1956, prima mare revolta anticomunista din Est, adevărul | Hungarians remember Imre Nagy, hero of ’56, the guardian | Însemnări de la Snagov, Imre Nagy
PREAMBUL: Modificarea produsă pe 19 aprilie 1954, când Gheorghe Gheorghiu-Dej anunța (la două zile după execuția rivalului sau politic, Lucrețiu Pătrășcanu), că renunță la funcția deținută în fruntea Partidului, în favoarea lui Gheorghe Apostol, nu a afectat, de facto, ierarhia reală în piramida conducerii.
Potrivit lucrării „Istorie si societate” vol III, semnată de Gh. Buzatu, Stela Cheptea si Marusia Cirstea (în calitate de coordonatori), prim-ministrul României a participat, în ianuarie 1955, la o ședință a BP al CC al PMR, fiind înscris în protocol pe prima poziție, înaintea lui Gheorghe Apostol, chiar dacă acesta din urmă devenise (prin rocada din aprilie ’54) liderul oficial al PMR. In concluzie, nici unul dintre cei menționați în protocolul cu pricina, nici vreun alt membru de partid, nu avea suficientă greutate pentru a face schimbări de asemenea manieră, nici pentru a trece peste deciziile lui Gheorghiu-Dej.
Totuși, hotărârea lui Gheorghiu-Dej de a nu acorda titluri științifice fără respectarea legilor țării, nu a reușit să blocheze decât temporar „încercarea unor nomenclaturiști din linia a doua”, de le a obține „în mod fraudulos”. După decesul lui Dej, atât Nicolae Ceaușescu, cât și soția Elena, au plecat urechea la propunerile măgulitoare făcute de unele persoane din anturajul lor”, care „au înțeles aspirațiile acestora și, in spiritul vremurilor” au sprijinit și au alimentat aceste dorințe, pentru beneficia, la rândul lor, de noi privilegii, sau pentru a-și menține statutul.(*)
„Cu acordul lor”, precizează lucrarea mai sus amintită, Nicolae și Elena Ceaușescu vor deveni, nu după multă vreme, „niște impostori in lumea științifică”, ajungând astfel „în cel mai înalt for științific și cultural al țării: Academia Română”
PROTOCOLUL 37
ANEXA 1
NR. 1592/1954
PROTOCOL 37 al ședinței Secretariatului CC al PMR din 8 decembrie 1954, referitor la acordarea unor derogări pentru anumite persoane care doreau sa prezinte teze de doctorat, fără a îndeplini cerințele titlului de candidat in științe
Participă la ședință tovarășii: Gheorghe Apostol, Nicolae Ceaușescu și M. Dalea. Au fost invitați tovărășii Leonte Răutu [10] și V. Posteucă. Ședința începe la ora 12.
Conform pct. VII din ordinea de zi, „Secretariatul CC al PMR a mai hotărât următoarele:
1) – 3) […]
4) Aprobă în principiu reducerea termenului de depunere a minimului de candidat de la 2 ani la 1 an pentru un grup de 27 tovarăși care sunt lectori și profesori la școlile superioare de partid, urmând ca să se anexeze cererile scrise ale tovarășilor respectivi.
5) Aprobă în principiu ca un număr de 5 tovarăși să prezinte dizertația fără a da examen de minim de candidat, urmând a se supune nominal spre aprobare Biroului Politic.
6) Aprobă în principiu ca un număr de 5 tovarăși să prezinte teza de doctorat fără a îndeplini cerințele titlului de candidat în științe, urmând a se supune nominal spre aprobare Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (Se anexează. Anexa 9)
7) – 11) […]
12) Aprobă propunerea Secției Gospodărie de Partid ca foștii deținuți și internați politici (n.a. comuniști) să fie scutiți de plata mobilierului ce l-au primit din partea partidului sau a statului. De asemenea se aprobă ca Secția Gospodăriei de Partid a CC să valorifice mobilierul și alte obiecte vechi ce nu pot fi folosite la mobilarea sediilor și centrelor de odihnă sau a caselor de oaspeți, şi să le repartizeze pe acestea la propunerile comitetului organizației sindicale, lucrătorilor de partid cu plata în rate, prin întreprinderea de construcții și reparații care va putea să facă reparațiile necesare.
13) – 17) […]
Ședința s-a terminat la ora 16.30″.
Gheorghe Apostol
EM 2 ex.| 11.XII.1954.[Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 127/1954, f. 2 – 9]
PARTIDUL DECIDE SĂ DEVINĂ „INTELECTUAL”
Invocând „nevoile urgente” ale Partidului de a avea „cadre propagandistice cu titluri științifice„, printr-un referat din 1954 al conducerii PMR, atât Leonte Tismăneanu [2] cât și Silviu Brucan[7] sunt certificați ca „intelectuali de excelență„, Tismăneanu fiind acceptat, alături de Paul Niculescu-Mizil[3], „să prezinte dizertația fără examen minim de candidat” (pct. 1b de mai jos), iar Brucan „să prezinte teza de doctorat fără a îndeplini cerințele titlului de candidat în științe” (pct. 1c)
Referatul întocmit de Leonte Răutu, șeful Secției de Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R., prin care s-a propus prezentarea unor teze de doctorat de către cinci profesori de la școlile superioare de partid, fără îndeplinirea tuturor condițiilor legale, precum și modificarea termenelor de susținere a unor examene de către persoane din nomenclatura P.M.R. înscrise la doctorat.
Secția de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R.
IEŞIRE nr. 1886 / 4 XII [1954] [Consemnare manu:] anexa 9-10
[Consemnări manu:] Aprobat. ss. M. Dalea 4 XII[19]54
De acord.
[indescifrabil]
Ianoş Fazekaş
Referat
Ținând seama de nevoia urgentă de a avea cadre propagandistice cu titluri științifice, propunem Secretariatului C.C. al P.M.R. să aprobe următoarele măsuri:
a) Se aprobă reducerea termenului de depunere a examenului de minim de candidat de la 2 ani la 1 an pentru următorii tovarăși:
Sugar Elisabeta – lector la Şcoala „A. A. Jdanov”
Radian Mircea – lector la Şcoala „A. A. Jdanov”
Dolgu Gheorghe – lector la Şcoala „A. A. Jdanov”
Vesa Ion – lector la Şcoala „A. A. Jdanov”
Folticica Paraschiva – lector la Şcoala „A. A. Jdanov”
Mironescu Ileana – lector la Şcoala „A. A. Jdanov”
Erdely Ştefan – lector la Şcoala „A. A. Jdanov”
Huscaru Nicolae – lector la Şcoala „A. A. Jdanov”
Simandan Ladislau – lector la Şcoala „A. A. Jdanov”
Cazacu Honorica – lector la Şcoala „A. A. Jdanov”
Ianculescu Alexandru – lector la Şcoala „A. A. Jdanov”
Kovaci Nicolae – lector la Şcoala „Ştefan Gheorghiu”
Silea Vasile – lector la Şcoala „Ştefan Gheorghiu”
Balaure Florian – lector la Şcoala „Ştefan Gheorghiu”
Redlinger Ladislau – lector la Şcoala „Ştefan Gheorghiu”
Roşu Ion – lector la Şcoala „Ştefan Gheorghiu”
Godeanu Eugen – lector la Şcoala „Ştefan Gheorghiu”
Iorgu Teodor – lector la Şcoala „Ştefan Gheorghiu”
Paloş Gheorghe – lector la Şcoala „Ştefan Gheorghiu”
Falcon Berman – lector la Şcoala „Ştefan Gheorghiu”
Pruneanu Petre – lector la Şcoala „Ştefan Gheorghiu”
Iacob Adam – directorul Inst[itutului de] Rel[aţii] Internaţion[ale]
Petrescu Tiberiu – profesor [la] Inst[itutul de] Rel[aţii] Internaţionale
Suhaia Sara – Editura de Stat pentru Lit[eratură] Politică
Cernea Radu – secretar regional
Badrus Gheorghe – activist în Sec[ţia de] Prop[agandă şi] Agit[aţie a] C.C. [al] P.M.R.
Stenograma ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 22 ianuarie 1955, în care s-a discutat, printre altele, despre propunerea Ministerului Afacerilor Externe de a se acorda vize de plecare în Israel persoanelor care solicitau reîntregirea familiei, precum și despre situația unor membri ai nomenclaturii P.M.R., care doreau să obțină derogări de la Legea învățământului pentru a li se acorda titlul de doctor în științe.
Direcția Treburilor C.C. al P.M.R. ARHIVA BIROULUI POLITIC
No. 113 / 1955 Nr. 8 / 1955
Stenograma ședinței Biroului Politic al CC al PMR din 22 ianuarie 1955
Şedinţa a început la ora 10.
Au fost de faţă tovarășii: Gh. Gheorghiu-Dej, Gh. Apostol, M. Constantinescu, Chivu Stoica, E. Bodnăraş, C. Pîrvulescu, P. Borilă, N. Ceaușescu, D. Coliu și Al. Drăghici.
Tov. Gheorghiu-Dej: Trebuie dat profil institutului de fizică. Problemei acesteia trebuie să-i dăm importanţă. Institutul să funcționeze nu în condițiile de până acum. Desigur, să aibe (sic!) legătură cu Academia, dar să lucreze sub directa supraveghere a guvernului. Să avem aici un grup mic care să se acope (sic!) de problema energiei atomice, iar noi să fim în curent mereu cu ce se face acolo. Vor fi multe lucruri care se cer a fi secrete, sunt probleme de relații internaționale.
Tov. Bodnăraş: O parte a oamenilor din institut vor fi încadrați în special pentru această problemă. Institutul are multe alte probleme; la Consiliul de Miniștri să fie atrasă numai o parte. Ei vor trebui să aibe instalații experimentale pe teritorii unde nu intră nimeni.
Tov. Gheorghiu-Dej: Propun să se organizeze la Consiliul de Miniștri această problemă. (Toți tovărășii sunt de acord).
Tov. Apostol: Propun ca de această problemă să se ocupe personal tov. Gheorghiu-Dej. (Toți tovărășii sunt de acord).
Tov. Apostol: Este o propunere a Ministerului Afacerilor Externe în legătură cu emigrările în Izrael [sic!].
Tov. Gheorghiu-Dej: Noi am reușit să aducem aici o parte din evrei pe baza ideii de unificare a familiilor, însă guvernanții Izraelului [sic!] opresc venirea lor, pun piedici. Se ridică chestiunea că unificarea familiilor să fie văzută de ambele părţi. Cine vrea să vină, să vină, cine vrea să se ducă, să se ducă. Nu mai știu în ce an, dar prin ţara noastră au trecut venind din URSS câțiva cetățeni sovietici de origină [sic] evrei, bătrâni, care au cerut să se ducă să moară în Izrael [sic!]. Li s-a dat voie să plece, au primit pașaport sovietic şi rămân cetățeni sovietici. Aşa au primit şi rușii, foști cetățeni ai vechii Rusii țariste. Avem aici şi din aceștia. Ei nu sunt lăsaţi apatrizi. Cine vrea, își menține cetățenia sovietică. În cazul nostru, cetățenia R.P.R. S-a ridicat chestiunea că ar fi logic să se acorde vize de ieșire din R.P.R. și de intrare. Dar este destul să deschizi robinetul …
Tov. Drăghici: Izraelul [sic!] va organiza presiuni.
Tov. Bodnăraş: Se vorbește de cei a căror plecare e justificată, au acolo tată, mamă, copii, ca să întregească familiile. Nu în sens mai larg de nepoţi, mătuşi etc.
Tov. Drăghici: Eu mi-am spus părerea. Se fac presiuni şi pe linia Congresului mondial evreiesc şi ONU. Aici este vorba de jocul spionajului american care vrea să-şi bage oamenii.
Tov. Pîrvulescu: Dar noi nu ne putem izola de restul lumii.
Tov. Drăghici: Dar nimeni nu le dă drumul.
Tov. Gheorghiu-Dej: Tovărășii de la M.A.E. ne-au cerut să le dăm răspuns.
Tov. Pîrvulescu: Dacă vrea cineva să rămână, rămâne. Dar cu sila nu se poate ţine dacă vrea să plece. E pusă bine problema în sensul de a se întregi familiile. Desigur trebuie văzut de la caz la caz.
Tov. Drăghici: Şi cine precizează în [fie]care caz?
Tov. Bodnăraş: Organele. Principial nu putem spune nu.
Tov. Gheorghiu-Dej:Vă rog să vă spuneți părerea.
Tov. Drăghici: Eu mi-am spus părerea. Înseamnă să aruncăm un pietroi într-o baltă agitată. Toată banda sionistă o să înceapă să împingă oamenii spre plecare şi să vedeți vozi [n.r. cozi] pe Calea Victoriei care o să ne preseze să le dăm drumul. Aici cred că nu este chestiune de reciprocitate, ci de plecare.
Tov. Gheorghiu-Dej: Pot să vină de acolo aici pentru întregirea familiei care este în RPR şi pentru întregirea familiei acolo dacă sunt rude aici și vor să plece acolo. Ei o să speculeze chestiunea şi din punct de vedere umanitar. Sioniştii, când am dat drumul evreilor, desfășurau o activitate pentru plecarea în Izrael [sic!]. Am fost puși în faţa situației că o parte plecând acolo au mai rămas aici o parte din membrii familiei lor aici. Apoi treptat am mai redus, să [n.r. s-a] spus să nu plece tinerii, că am cheltuit cu ei. Dar dacă pleacă ce să le faci? Dacă rămân tot o să lucreze în silă. Dar noi i-am oprit, am dat drumul la bătrâni. Apoi s-a pus chestiunea să facem propagandă. Aceasta a dat și rezultate. Însă unii au căutat și alte căi și au obținut pașapoarte cu bani având la Interne omul lor.[1]
Ceea ce se propune acum nu este să plece poporul evreiesc în masă, ci este vorba de a cădea în principiu de acord cu privire la plecarea celor care au familii acolo şi venirea acelora care au aici familii. Şi aceasta să fie reciproc, pe bază de reciprocitate şi nu în masă, ci treptat.
Tov. Bodnăraş: Eu sunt de acord.
Tov. Chivu: Şi eu sunt de acord, de la caz la caz.
Tov. M. Constantinescu: De la caz la caz şi la cerere individuală.
Tov. Drăghici: Eu îmi mențin părerea.
Tov. Bodnăraş: Principial în această problemă [este ca] nu putem lua o hotărâre și să spunem că nu suntem de acord.
Tov. Gheorghiu-Dej: Întrucât suntem la acest punct, unde am stabilit că dăm drumul de la caz la caz, în ţara noastră sunt diverși cetățeni străini, elvețieni, austrieci, francezi. Să ia Biroul Politic şi în această privință o hotărâre în sensul de a nu reține pe aceștia în ţara noastră dacă vor să plece, pentru că ei au legături cu legațiile lor și ne încurcă mai mult socotelile.
Tov. Bodnăraş: Dacă ei nu vor să rămână, noi nu putem să-i împiedicăm să plece.
Tov. Drăghici: Sunt și cetățeni maghiari, cehi ş.a.
Tov. Gheorghiu-Dej: Să existe o hotărâre de principiu că pot să se ducă.
Tov. M. Constantinescu: Sigur, n-avem nevoie de oameni care nu sunt legați de noi.
Tov. Gheorghiu-Dej: Tov. Pârvulescu este în comisia de vize, să se ştie acolo cum să procedeze. Ca informare a Biroului Politic, conform cu cele stabilite anterior, s-a dat drumul la 2 sau 3 francezi, elvețieni, Housse, Piccolot etc. Încercăm și prin aceasta a îmbunătăți puțin atmosfera. Recomandarea a fost să nu le dăm drumul deodată la toți, ci pe rând. Putem deci să considerăm că Biroul Politic principial este de acord să luăm măsuri practice în privința aceasta.
Tov. Apostol: Mai este o propunere de la Secția de Propagandă şi Agitație [vezi REFERATUL de mai sus, emis de Leonte Răutu in 1954] şi pe care o susține Secretariatul, ca 4 tovarăși: [Leonte] Tismăneanu, [Paul] Niculescu-Mizil, [Grigore] Kotovschi [4] și [Constantin] Borgeanu să poată să-şi ia titlul de candidat dând dizertația fără a fi trimiși la examen. Ei sunt profesori în științe economice.
Tov. Bodnăraş: Unde să dea examene?
Tov. Apostol: Examen de stat. E vorba să nu meargă la examenul minim de candidat pentru că ei sunt profesori şi să prezinte numai dizertaţia.
Tov. Pîrvulescu: De ce să facem această excepție?
Tov. Apostol: Tovarășii nu au putut s-o ia de la capăt. Aceștia dau lecții studenților.
Tov. Gheorghiu-Dej: La mine a mai venit propunerea aceasta. Eu nu pot să privesc formal obținerea unei diplome.
Tov. Bodnăraş: Şi Biroul Politic să ridice un regim stabilit pentru toată ţara?
Tov. Apostol: Şi mai sunt 5 tovarăși care se propune ca fără să dea teze de doctorat să devină doctori în științe: [Mihai] Frunză, [Ştefan] Voicu[5] etc. [Barbu Zaharescu [6], Silviu Brucanși Ion Rachmuth[8]].
Tov. Bodnăraş: Părerea mea este să se respecte legile şi toţi să dea examenele.
Tov. M. Constantinescu: Nu este chestiunea să nu prezinte dizertația, ci să nu li se ceară minimum de candidat. Ei sunt profesori universitari şi minim de candidat se cere unui student.
Tov. Borilă: Dizertația o scrie acasă, dar la examen se prezintă în faţa unei comisii.
Tov. Bodnăraş: Aici e vorba de două categorii: unii care vor să devină candidați în științe fără examen, alții să devină doctori fără disertație. Eu nu sunt de acord.
Tov. Gheorghiu-Dej: Eu mi-am exprimat temerea că se crează (n.r. creează) un precedent. Tovărășii merită, au capacitatea, s-au ridicat, dar de ce să urmeze altă lege decât ceilalți? Şi apoi se crează (n.r. creează) un precedent după care vor veni şi alții. Şi astfel se crează (n.r. creează) o situație pentru aceștia că au intrat pe altă ușă decât ceilalți. Şi eu zic să dea examen. Mai este încă un fenomen. Într-un șir de institute sunt trimiși oameni, elemente mic burgheze, care au profitat de poziția lor și s-au făcut profesori. Este o pleiadă de profesori, conferențiari, asistenți, tot ce vrei. Au obținut aceasta. Acum vor să devină doctori în științe.
Tov. Bodnăraş: Dacă vom aproba această propunere, vom coborî autoritatea titlului de doctor şi candidat în ştiinţe.
Tov. Gheorghiu-Dej: Eu am stat de vorbă cu [Leonte] Răutu, că de ce vrea să le facem un rău oamenilor şi ce o să se spună despre aceasta.
Tov. Drăghici: Este şi o lipsă de seriozitate cu care se privesc titlurile.
Tov. Gheorghiu-Dej: Unul din argumente (n.r. aduse de Leonte Răutu) a fost că oamenii aceștia sunt într-o poziție delicată fiind în contact cu profesori, docenți, cu oameni cu titluri și ei deși predau în calitate de profesori, nu au aceste titluri.
Tov. Bodnăraş: Ajunge că am promovat în cadrele Academiei oameni care n-ar fi trebuit, niște incapabili.
Tov. Gheorghiu-Dej: Şi [Mihail] Roller este academician. A făcut o muncă migăloasă, a strâns documente. Foarte bine. Partidul trebuie să-l felicite pentru aceasta. Tot aşa trebuie să-l critice că atunci când a scos [lucrarea] Istoria României s-a semnat el „Acad. Roller”. Cum de nu-l duce capul să se gândească mai departe, e doar membru de partid, tovarăș bun, că ce atmosferă creează prin aceasta partidului?
Tov. Bodnăraş: Eu cred că şi această problemă trebuie s-o vedem.
Tov. Gheorghiu-Dej: Da. Mie mi s-a mai ridicat problema şi de alții, printre care şi de Marinescu Voinea, ministrul Sănătății, om foarte serios, care-şi continuă activitatea științifică și practică, un om foarte așezat, echilibrat. El mi-a spus cu jenă despre lucrurile acestea, că la Ministerul Sănătății și poate și la alte ministere sunt profesori făcuți peste noapte. Mie mi-ar crăpa obrazul să mă prezint în poziția de profesor şi să nu cunosc problemele. De ex[emplu]. Dunăreanu, student neisprăvit acum vrea să devină om de ştiinţă. Este normal să avem asemenea profesori?
Tov. M. Constantinescu: A fost şi politica Ministerului Învățământului care a promovat o serie de oameni, a căutat să umple golurile care le-a avut.
Tov. Bodnăraş: Ministerul a legalizat situația.
Tov. Chivu: Ar trebui să se facă examene.
Tov. M. Constantinescu: Trebuie făcută o triere şi cine nu corespunde, să fie scos.
Tov. Gheorghiu-Dej: Cu procedurile acelea ne-am ridicat în cap şi intelectualitatea care comentează. Unii au ajuns profesori cu 3 – 4 clase primare, nu cunosc nimic din medicină, sunt niște profani. Şi aceasta face o atmosferă foarte proastă între intelectualitatea noastră. E adevărat, ea s-a format cu educație burgheză, totuși nu putem să ignorăm părerea ei.
Tov. Bodnăraş: Titlul de profesor universitar, de academician, este un titlu înalt. Omul trebuie să aibe (n.r. aibă) facultatea absolvită, să ia titlul de doctor în științe, să aibe lucrări științifice, să fie promovat de un colegiu. Dar noi am făcut profesori fără toate acestea, începând cu [Lucreţiu] Pătrăşcanu.
Tov. Gheorghiu-Dej: Da, el a deschis seria. Pot să fie lectori, să ţină lecții.
Tov. Bodnăraş: Chiar lector este un titlu științific care trebuie dobândit. Cred că n-ar fi rău să facem o verificare a acestei situații, s-o cunoaștem.
Tov. Gheorghiu-Dej: Cred că chestiunea aceasta ar trebui luată de Secretariat. Eu am rugat să se facă o listă cu persoanele care au obținut titluri fără cunoștințe.
Tov. Apostol: O să facem.
Tov. Bodnăraş: Profesorii, academicienii, doctorii în științe, candidații în științe, va trebui să-i vedem.
Ședința a luat sfârșit la ora 14.| A.N.I.C., fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 6/1955, f. 5; 19 – 25; 30.
(*) „Istorie si societate” vol III, semnata de Gh. Buzatu, Stela Cheptea si Marusia Cirstea (in calitate de coordonatori)
[1] O referire probabil, la Teohari Georgescu, fostul ministru al Afacerilor Interne, înlăturat din funcţie în 1952.
[2] Leonte Tismăneanu(Leonid Tismineţki, Leonida Tisminetzski sau Leon Tisminiţchi) (n. 1913, Soroca – d. 1981, Otopeni): membru al Partidului Comunist din România din anul 1933; exmatriculat din facultate în anul 1935 din cauza activismului său comunist şi condamnat la închisoare împreună cu Grigore Preoteasa; s-a înrolat în Brigăzile Internaţionale de voluntari care luptau alături de trupele regimului republican de la Madrid; grav rănit în anul 1937, i s-a amputat braţul drept (după unele surse, a căzut din tren şi i s-a retezat mâna – nota mea, VR); după încheierea războiului civil din Spania, s-a refugiat în URSS împreună cu soţia sa, Hermina Marcusohn, şi în anul 1941 a devenit redactor la postul de radio „Moscova”; după revenirea în ţară în martie 1948, a fost numit redactor-şef al Editurii de Stat pentru Literatură Politică şi şef de catedră de marxism; din anul 1949, membru în cadrul redacției revistei internaționale Pentru pacea trainică, pentru democrație populară, care avea sediul la Praga; acuzat de „atitudine fracționistă” în anul 1958, îşi pierde funcția de la Editura de Stat pentru Literatură Politică şi este exclus din Partidul Muncitoresc Român în 1960; în februarie 1964 a fost reprimit în P.M.R. şi i s-a recunoscut vechimea în partid pentru perioada 1933 – 1960. Cf. Copilăria comunismului românesc în arhiva Cominternului, ediție de documente coordonată de Alina Tudor-Pavelescu, Arhivele Naționale ale României, București, 2001, p. 432 – 433; 436; Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Editura POLIROM, Iași, 2002; Partidul Comunist din România în anii celui de-al doilea război mondial (1939 – 1944), ediție de documente coordonată de Alina Tudor-Pavelescu, Arhivele Naționale ale României, București, 2003, p. 223 – 224; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate: o istorie a comunismului românesc, trad. Cristina Petrescu, Dragoş Petrescu, Editura POLIROM, Iaşi, 2005, p. 39; Petre Opriş, Leonte Tismăneanu (1913 – 1981), în „Arhivele Totalitarismului”, anul XIII, nr. 1-2 (46-47)/2005, p. 252 – 256. [înapoi]
[3] Paul Niculescu-Mizil (n. 25 noiembrie 1923, București): director de studii la Școala superioară de partid „Ștefan Gheorghiu” (1949); director adjunct al Şcolii superioare de partid „Ștefan Gheorghiu” (1952); rector al Şcolii superioare de partid „Ștefan Gheorghiu” (1953); director adjunct al Institutului de Istorie a PMR (1955); membru al C.C. al P.M.R. (P.C.R.) (28 decembrie 1955 – 22 decembrie 1989); șeful Secției de Propagandă şi Agitație a C.C. a P.M.R. (P.C.R.) (1956 – 1968); deputat în Marea Adunare Națională, reprezentând pe rând județele Galați, Timiş, Arad, Bacău, Satu – Mare (3 februarie 1957 – 22 decembrie 1989); secretar al C.C. al P.M.R. (P.C.R.) (22 martie 1965 – 1972); membru al Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R. (24 iulie 1965 – 22 decembrie 1989); membru al Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. (12 august 1969 – 28 noiembrie 1974); viceprim – ministru al guvernului (20 aprilie 1972 – 26 martie 1981); ministru al Educaţiei şi Învăţământului (11 octombrie 1972 – 16 iunie 1976); preşedinte al Consiliului de coordonare a producţiei de bunuri de larg consum (16 iunie 1976); ministru al Finanţelor (7 martie 1978 – 26 martie 1981); reprezentant permanent al României la CAER (12 iunie 1979); preşedinte al CENTROCOOP (1981 – 1989). Gheorghe Crişan, Piramida puterii. Oameni politici şi de stat din România (23 august 1944 – 22 decembrie 1989), Editura PRO HISTORIA, București, 2001, p. 207 – 208.[înapoi]
[4]Grigore Cotovschi (Grigore Kotovschi): „militant [comunist] evreu din Basarabia, a luptat în Brigăzile Internaţionale [înfiinţate în Spania, în timpul războiului civil (1936 – 1939)], şi-a petrecut anii războiului în URSS, apoi s-a întors în România, unde a lucrat în aparatul de propagandă [al Partidului Muncitoresc Român], până la excluderea sa din partid, în 1958”. Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Editura Univers, București, 1995, p. 69.
[5] Aurel Rottenberg (Ştefan Voicu) (n. 1906 – m. 1992): evreu din rândurile comuniștilor internați în lagărul de la Târgu – Jiu; la 8 septembrie 1942 a fost deportat în Transnistria, în lagărul de la Vapniarka, districtul Jugastru; redactor-şef adjunct al ziarului „Scânteia” (1948); președintele sindicatului ziariştilor profesionişti (1 iunie 1948); membru supleant al C.C. al P.M.R. (28 decembrie 1955 – 25 iunie 1960); membru al C.C. al P.C.R. (25 iunie 1960 – 23 noiembrie 1984); deputat în Marea Adunare Naţională, reprezentând pe rând judeţele Argeș, Vâlcea, Galaţi, Suceava (5 martie 1961 – 17 martie 1985); redactor-şef al revistei „Lupta de clasă” (1962); redactor-şef al revistei „Era Socialistă” (1974). Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul polițienesc, 1948 – 1965, Editura POLIROM, Iaşi, 2001, p. 29 – 30; Gheorghe Crişan, op. cit., p. 309. [înapoi]
[6] Barbu Zaharescu (Bercu Zukerman) (n. 17 martie 1906, Bârlad, județul Vaslui – d. 14 noiembrie 2000, Bucureşti): membru al P.C.R. (1923); economist român, profesor la Universitatea din Bucureşti; este autorul primului curs de economie politică marxistă apărut în limba română; rector al Institutului „Maxim Gorki” din Bucureşti (1952); ministru plenipotențiar în Argentina (17 martie 1955 – 3 februarie 1956); membru supleant al C.C. al P.M.R. (28 decembrie 1955 – 24 iulie 1965); ambasador în Turcia (7 martie 1956 – 22 ianuarie 1959); ambasador în R. P. Chineză (22 ianuarie 1959 – 29 iulie 1961); ambasador în R. D. Vietnam (22 ianuarie 1959 – 29 iulie 1961); membru al C.C. al P.C.R. (24 iulie 1965 – 24 noiembrie 1974); membru al Comisiei Centrale de Revizie (28 noiembrie 1974 – 23 noiembrie 1984); membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; opere principale: „URSS după 15 ani” (1932, în colaborare); „Karl Marx despre procesul de circulație al capitalului” (1955); „Karl Marx despre procesul de ansamblu al economiei capitaliste” (1965). Dicţionar enciclopedic român, vol. IV, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 928 – 929; Gheorghe Crişan, op. cit., p. 313; Membrii C.C. al P.C.R. (1945 – 1989). Dicționar, coordonator: Florica Dobre, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 631. [înapoi]
[7]Silviu Brucan (n. 18 ianuarie 1916, București, Saul Bruckner- d.14.09.2006): secretar general de redacţie şi redactor-şef adjunct al ziarului „Scînteia” (1944 – 1956); deputat al Marii Adunări Naţionale, reprezentând judeţul Prahova (de la 30 noiembrie 1952); ministru plenipotențiar în SUA (7 martie 1956 – 10 iulie 1959); reprezentant permanent la ONU (la sediul de la New York) (10 iulie 1959 – 18 septembrie 1961); vicepreşedinte al Radioteleviziunii române (eliberat din funcţie la 6 ianuarie 1966). Gheorghe Crişan, op. cit., p. 49.
[8] Ion Rachmuth (n. 1911 – d. ?): economist român, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; a tradus în limba română lucrarea lui Karl Marx, „Capitalul” (volumul I în anul 1947 şi volumul II în anul 1951); a publicat studii îndeosebi cu privire la producţia de mărfuri, legea valorii şi fixarea preţurilor în socialism; opere principale: „Legea valorii şi temeiurile aplicării ei în economia socialistă” (1949); „Deosebirea esenţială dintre rolul economic al statului socialist şi rolul economic al statului capitalist” (1960); „Aspecte ale crizei economiei politice burgheze contemporane” (1965). Dicţionar enciclopedic român, op.cit., p. 13.
[9] Petre Opriş, Ministrul comunist al Sănătăţii, dr. Voinea Marinescu – altruism şi decenţă profesională, în „Cetatea Bihariei. Revistă de cultură şi istorie militară”, seria a II-a, nr. 1 (3)/2005, p. 117 – 119.
[10]RĂUTU, Leonte (n. Lev Nikolaievici OIGENSTEIN) (28.II.1910 Fălticeni – 1993 Bucureşti) – cf. raportului C.P.A.D.C.R., “principalul ideolog al P.C.R.” (2006: 46); ilegalist, membru P.C.d.R. din 1931 (în U.T.C.d.R. din 1929), cu fișă personală în Arhivele Comintern (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, dosar nr. 85); fugit în U.R.S.S. în 1940, dobândește cetățenia sovietică şi servește ca deputat în Sovietul Suprem Ucrainean până la 22 iunie 1941; după august 1944: membru C.C. al P.M.R./P.C.R. (1948-1984, supleant între 1958 şi 1960), membru al Biroului Organizatoric (1950-1954), supleant al Biroului Politic (1955-1965), membru al Secretariatului (1965-1969), al Comitetului Executiv (1965-1974) şi al C.P.Ex. ale C.C. (1974-1981); deputat M.A.N. (mandate succesive 1948-1985); şeful catedrei de marxism-leninism la Universitatea București (devenită “C.I. Parhon”) (din 1949), membru în comitetul de redacție la Scânteia (1945-1948), șef adjunct (1945-1948) şi apoi şef (1948-1956) al secției Propagandă şi Agitație a C.C. al P.M.R., șeful Secției de Verificări a C.C. al P.M.R. în 1950, iar succesiv reorganizării, şef al Direcției Propagandă şi Cultură a C.C. al P.M.R. (1956-1965); secretar general (1960-1964) şi apoi ministru adjunct la Ministerul Comerţului Exterior (1964-1969), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1969-1972); președinte al Consiliului de Conducere şi rector al Academiei de Științe Social-Politice “Ștefan Gheorghiu” (1972-1981, când este marginalizat urmare a scandalului pe marginea emigrării fiicei sale Elena, v. infra); încadrat pentru merite de voluntar antifascist ca rezervist, cu grad de locotenent-colonel, în Forțele Armate, prin Decretul regal nr. 2066 din 20 oct. 1947 (M.Of. nr. 253 din 1 nov. 1947, partea I-a, p. 9763); decorat, inter alia, în 1980 cu “Steaua R.S.S.”; decorat cu ordinul Muncii clasa I-a (1948), ordinul “Steaua R.P.R.” clasa I-a (1960), ordinul “Apărarea Patriei” clasa I-a (1974), titlul “Erou al Muncii Socialiste” şi medalia de aur “Secera și ciocanul” (1964), ordinul “Victoria socialismului” (1971), ordinul “Steaua R.S.R.” clasa I-a (1980) ş.a.; incinerat la crematoriul “Cenușa”, în timpul ceremoniei cântându-se Internaționala (1993!) [înapoi]
Sfârșitul lui Mihail Moruzov, artizanul Serviciului Secret de Informații al Armatei Române (SSI)
Mihail Moruzov (Михаил Николаевич Морузов, n. 8 noiembrie 1887, satul Zebil/comuna Sarichioi, județul Tulcea – 26/27 noiembrie 1940, Jilava), a condus SSI din 1924 până „când a fost arestat și ucis de legionari, în închisoarea de la Jilava. Mare parte din activitatea lui și a celorlalți agenți SSI rămâne un mister și din cauza faptului că o perioadă lungă de timp, din 1924 până în 1928, nu este acoperită documentar”, afirmă istoricul Cristian Troncotă (in volumul Omul de taină al Mareșalului, Ed. Elion, București, 2005, ISBN: 973-8362-20-2).
„Moruzov a început ca agent de informație de mâna a treia al Statului Major român. Obraznic și descurcăreț cum era, a reușit să dea marea lovitură după ani de activitate neimportantă: l-a informat pe Carol al II-lea despre anumiți politicieni români. Aceasta i-a adus postul de șef al Serviciul Secret român. L-am văzut cu prilejul unei serbări din Palatul Regal, în eleganta uniformă a Frontului Renașterii Naționale, după ce figura sa îmi atrăsese mai înainte atenția pe culoarele Statului Major, fiind îmbrăcat pe atunci în haine modeste.” – Generalul Ion Gheorghe, fost atașat militar la Ankara, în perioada 1934-1938.
In completarea portretului schițat de contemporanii șefului SSI, Horia Sima aprecia ca „fața lui (n.r. Moruzov) lătăreață aproape turtită, dezvăluie o ascendență slavo-mongolă”
„Vorbea, din familie, limba rusă și bulgară, dar nu cunoștea nici o limbă occidentală, ceea ce i-a produs mari dificultăți în relațiile de colaborare, sociale și de serviciu. Făcuse trei clase de liceu, dar nu citea nici o carte în afară de ziare, și pe acestea foarte superficial. Când avea nevoie de vreo relație de ordin cultural, se adresa vreunui specialist și învăța pe de rost.” – Eugen Cristescu, succesorul lui Moruzov la conducerea SSI
Mihail Moruzov
Precarul echilibru politic european, din preambulul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a destrămat odată cu încheierea pactului dintre Germania și URSS (23 august 1939) (pactul Ribbentrop – Molotov), prin care cele două puteri și-au împărțit sferele de influenţă dintre Marea Baltică și Marea Neagră [1].
Imediat după atacul asupra Poloniei, la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană a decis neutralitatea României; în perioada următoare, diplomația română a încercat să creeze un Bloc al neutrilor, pentru a se delimita de agresiunile teritoriale, dar și ca să creeze un sistem de apărare. Evenimentele de pe scena politică continentală au impus un nou acord economic cu Germania (4 aprilie 1940) și un pact al petrolului cu Belgia, Olanda și Franța. În continuare, guvernul României a luat în discuție reorientarea politicii externe către Germania, având în vedere expansiunea acesteia pe continent și, in acest context, interesul manifestat pentru produsele petrolifere românești. [3]
În perioada respectivă, colaborarea informativă externă a fost apanajul Serviciului Secret de Informații (SSI), care a jucat la ambele „capete”, atât la cel anglo-francez, cât și la cel german, în principal prin schimbul de date referitoare la URSS.
În 1938, SSI sesiza Abwehr-ul, oferind date concrete despre tentativele sovieticilor de a penetra serviciile de informații ale celui de-al III-lea Reich. In acest sens, șeful Frontului de Est din Secția Informații Externe a SSI, maiorul GheorgheMicandru (nume real Constantin Ionescu, locotenent-colonel, deseori utilizat de Moruzov ca expert tehnic in relația cu Abwehr, cu sarcina de a face schimb de informații cu privire la Armata Rosie si chestiunea Cominternului [*]), a fost trimis la Berlin de șeful său, Mihail Moruzov, în iunie și octombrie-noiembrie 1939, pentru realizarea unui sistem de legătură și desemnarea persoanelor de contact dintre celor două instituții.
În zilele de 22-24 iunie 1939, ofițerul român de informații Ionescu-Micandru a propus părții germane o colaborare „concretă” [4] la care a primit răspuns afirmativ, nemții exprimandu-si interesul de a extinde acordul si pentru informații referitoare la aviația sovietică, unitățile motomecanizate, situația politica interna si externa din URSS etc., cu rezerva că nu dispun de „elemente specializate”, însă, în compensație, ar putea acoperi acest deficit printr-o contribuție financiară, oferindu-se să asigure cheltuielile necesare operațiunilor SSI.
În cadrul celei de-a doua întâlniri de la Berlin (26 octombrie – 3 noiembrie 1939), Ionescu-Micandru a discutat cu omologul său, șeful Frontului de Est, maiorul Erich Pruck, care i-a afirmat textual, la 30 octombrie 1939, „ne-am împrietenit cu dracul”[5], o aluzie la recentul pact încheiat între Berlin și Moscova.
A doua zi, reprezentantul SSI a fost primit de amiralul Wilhelm Canaris[6], căruia i-a prezentat «Expozeul șefului Serviciului de Informații al Armatei Române către dl. şef al Serviciului de Informații al Armatei Germane» [7], menit sa parafeze colaborarea dintre cele două instituții. Importanta Expozeului era subliniata si din faptul ca acesta fusese primit cu deosebita atenție de însuși înaltul comandament german, mareșalul Herman Goring. Expozeul, însoțit si de explicațiile lui Constantin Ionescu, conținea referiri despre propaganda comunista, prin Comintern, in Estul Europei si peninsula balcanica.
In Expozeu, Moruzov preciza: „Niciodată n-am avut încredere în ruși, indiferent de culoare (n.r. „albi” sau „roșii”), deoarece rușii de ieri, ca și cei de azi, una gândesc, alta vorbesc și altceva fac”
Șeful Abwehr-ului l-a numit pe dr. Wagner (cu rol de „cutie de scrisori” pentru ambele Servicii, asigurând contactul epistolar permanent) ca reprezentant oficial la București, cu însărcinări privind zona petroliferă și contraspionajul pe Dunăre. Aflat în capitala României, în perioada 8 – 12 noiembrie 1939, acesta a fost primit de șeful SSI, Mihail Moruzov.
In lunile octombrie-noiembrie 1939, Constantin Ionescu (nume conspirativ Micandru), a purtat discuții cu reprezentanți Abwehr-ului, îndeosebi cu maiorul Erich Pruck, prilej cu „care au devenit evidente intențiile reale ale Germaniei in raport cu România: asigurarea aprovizionării cu materii prime, îndeosebi petrol, in condiții de neutralitate, fără a fi făcute promisiuni de sprijin militar in eventualitatea unor pretenții teritoriale sovietice. Mai mult, in mod iluzoriu, li se recomanda românilor să reziste pretențiilor sovietice, pentru ca, nefiind susținute de forță militară, acestea urmau a fi abandonate”
„Este limpede ca asemenea afirmații […] erau lipsite de sinceritate, in contextul prevederilor pactului Ribbentrop-Molotov” (Alexandru Iordache, Arma informației: „Soldat cu arma la picior …”).
La 21 noiembrie 1939, maiorul Erich Pruck sosea la București (cazat la Hotel Stănescu, acesta s-a „legendat” sub numele de Ervin Kampf, conspirativul sau având ocupația de pictor specialist in afișajul de propaganda in România si Iugoslavia – cf. Arhiva SRI, fond D, Dosar 3694, f 52), pentru o serie de „întrevederi confidențiale”, ocazie cu care a pus la dispoziția părții române o listă cu agenții sovietici identificați ca activând în România, împreuna cu „informațiuni” legate de domenii „de interes participativ comun: detalii complete despre ROVS – Uniunea Militara Generala Ruseasca, POBC (conducător, sedii, activitate, membrii aflați in dependenta GPU, .despre societatea Galiopolitilor, si noile sedii ale birourilor Kominternului” (Alexandru Iordache, Arma informației: „Soldat cu arma la picior …”).
O serie de explozii survenite în perimetrul unor rafinării, dar și câteva ciocniri de trenuri încărcate cu produse petrolifere, au alertat Abwehr-ul, care a suspectat ca incidentele, sunt, la origine, consecința unor acte de sabotaj. Ca urmare, la 10 decembrie 1939, amiralul Canaris și locotenent-colonel Bentivegni, şeful Secției Contrainformații Ofensive, s-au deplasat la București, unde, timp de două zile, au pus la punct întărirea măsurilor de contra-sabotaj și contraspionaj. La 18 decembrie 1939, Ionescu-Micandru ajungea in capitala Germaniei, in vederea stabilirii acțiunilor necesare pentru securizarea Văii Prahovei și a Dunării.
La 31 decembrie 1939, prin intermediul lui Erich Pruck, Constantin Ionescu (alias Micandru) a purtat o discuție cu Canaris, in cadrul căreia a prezentat si un argument al lui Moruzov „menit al convinge pe comandantul german că, in ciuda concubinajului politico-diplomaticcu URSS, sovieticii continuau să reprezinte o amenințare comună„. Canaris propune continuarea colaborării, „neoficial si in mod direct intre Serviciile German si Român, fără intermediul altor persoane străine de Servicii„
Pe fundalul schimbului de informații, intre Moruzov si ofițerii germani s-a creat inclusiv o legătură interpersonală: nu numai că aceștia corespondau permanent, dar își transmiteau si cadouri. Spre exemplu, o față de masă cu cusături românești, a fost deosebit de apreciată de soția amiralului, Erika Canaris; la fel, cutiile de icre negre, trimise de Moruzov lui Wilhelm Bodewin Johann Gustav Keitel [8], comandat suprem al Wehrmarcht-ului, au fost primite de acesta cu mulțumirile de rigoare adresate șefului SSI.
La începutul lunii martie 1940, Mihail Moruzov a mers personal la Berlin, unde s-a întâlnit cu omologul său, amiralul Wilhelm Canaris şi cu generalul Wilhelm Keitel, liderul Statului Major General. Discuțiile bilaterale s-au axat pe securizarea porturilor dunărene – căpitanul de corvetă von Weiss, efectuând o inspecție în orașele-port Turnu-Severin și Orșova (22 – 24 martie 1940) unde a constatat că paza „nu este suficientă” [9]: „zona tancurilor petrolifere trebuie întărită și este necesară dotarea cu vase de patrulare și aparate de salvare„.
La 3 mai 1940, ofițerul de legătură al Abwehr-ului la București, dr. Wagner, s-a întâlnit cu Moruzov și l-a chestionat asupra modului în care România va reacționa în cazul unui atac franco-britanic în zona petroliferă, iar amiralul Canaris a revenit la București (28 – 30 mai 1940), prilej cu care a avut loc un schimb de informații referitor la Armata Roșie.
La începutul lunii septembrie 1940, când în România se derulau evenimentele care au dus la instalarea generalului Antonescu la putere și abdicarearegelui Carol al II-lea, șeful SSI. a fost invitat la o conferință trilaterală, la Veneția, desfășurată intr-un salon din Hotelul Danieli, unde au participat amiralul Wilhelm Canaris, șeful Abwehrului, si generalul Giacomo Carboni, șeful SIM, (serviciul similar italian), (cu care Moruzov ar fi discutat, pe 3 septembrie, circa 15-20 de minute, in deplină confidențialitate). In cadrul întrevederii, au fost abordate aspecte cu privire la forțele combativ-militare pe care sovieticii le desfășurau in Bucovina și Basarabia, pericolul rus și acțiunea comunistă de pe teritoriul statului român și din peninsula Balcanică, cazul generalului Gheorghe Rozin, precum și siguranța transporturilor (pe Dunăre și pe căile ferate), cât și a zonelor cu potential petrolifer.
„Deși i s-a propus o temporizare în vederea revenirii în ţară, Moruzov, poate prea încrezător în puterea și influența sa, a ales să se reîntoarcă. […] a fost arestat (n.r. in noaptea dintre 6 si 7 septembrie), depus la Prefectura Poliției Capitalei, apoi la penitenciarul Jilava, unde a fost asasinat, la 26/27 noiembrie 1940„.
Provizoriu, la conducerea SSI a fost numit colonelul Vlădescu.
La 7 septembrie 1940, imediat după arestarea lui Moruzov, șeful Abwehr, Canaris, a venit pentru câteva zile la București. A fost primit de premierul Ion Antonescu, cu care a stabilit oficial coordonatele de colaborare informativă pentru viitor – acestea prevedeau ca serviciul german de informații să nu facă arestări pe teritoriul României și să nu se amestece in politica internă a țării. La discuții au fost prezenți Constantin Ionescu si Herman von Stansky (nume conspirativ Sandu), care, ulterior, au menținut permanent legătura pe probleme operative si tehnice. Nota convorbirilor din 11 septembrie 1940, confirmă disponibilitatea lui Ion Antonescu de a satisface cerințele germanilor: „este de la sine înțeles că noua conducere a Serviciului de Informații ia asupra-și toate obligațiile pentru care s-a făcut înțelegerea de la Venetia„. (Arhiva SRI, fond D, dosar 3717, f 31)
Amiralul Canaris ar fi putut să-i ceară atunci lui Antonescu atât eliberarea lui Moruzov, cât și reducerea acestuia la tăcere, mai ales după descoperirea de către naziști a unor indicii concrete, care demonstrau că Moruzov activa pe mai multe planuri. La 19 iunie 1940, in interiorul unui vagon de cale ferată, aflat la La-Charite-sur-Loire, fusese găsită „întreaga arhivă a Marelui Stat Major francez, care conținea inclusiv rapoartele avute de Moruzov cu aceștia, deconspirându-se jocul dublu al șefului spionajului românesc” [**]
Moruzov, care, aparent, nu a suspectat deloc că fusese descoperit, a continuat să joace „cartea germană” in fata lui Manfred von Killinger – la 20 mai 1940:, el s-a autodescris ca un filogerman convins, afirmând că era pregătit să coordoneze personal distrugerea stabilimentelor, dacă rușii se vor apropia prea mult de zona petroliferă Ploiesti.(Alexandru Iordache, Arma informației: „Soldat cu arma la picior …”).
După alte marturii (Eugen Cristescu), simpatia si bunele relații dintre Canaris si Moruzov s-au păstrat si după întrevederea de la Veneția, Canaris intervenind direct la Ion Antonescu pentru eliberarea lui Moruzov, obținând însă doar o garanție că acesta va fi bine tratat si că „justiția va delibera asupra sortii lui„. Mai mult, unele opinii susțin inclusiv faptul că Abwehr-ul ar fi reușit să plaseze, în celula de la Jilava, un revolver cu care Moruzov s-ar fi „aparat cat a putut in timpul masacrului de la 27 noiembrie 1940” (R. Ioanid, Lotul Antonescu in ancheta, p. 181-182)
Colaborarea SSI cu aliații tradiționali fusese menținută cel puțin la nivelul unui schimb de informații și tatonări reciproce asupra raporturilor geopolitice continentale. In acest scop, Moruzov l-a trimis într-un turneu european (de „recunoaștere”) pe locotenent-colonelul Gheorghe N. Petrescu, fost atașat militar la Roma, șef al Biroului 2 Contrainformații din Secția a II-a Informații din Marele Stat Major (atașat tactic pe lângă SSI). Acesta a efectuat, în perioada 3-18 martie 1939, o vizită în Polonia, Cehoslovacia, Germania, Anglia și Franța, unde a avut discuții cu reprezentanții serviciilor de informații, dar și cu factori militari și politici10. Un al doilea tur a avut loc în Franța și Anglia (27 martie – 6 aprilie 1939), unde Petrescu ar fi încercat să obțină informații privitoare la percepția cercurilor politice faţă de România, dar și să achiziționeze armament.
După vizita efectuată în Germania şi o scurtă pauză la București, Moruzov şi-a vizitat omologii din Franța și Anglia, în vederea testării posibilităților de a sprijini România. Șeful Biroului 2 Informații din Marele Stat Major francez a recunoscut că are un personal redus și că cele mai bune date privind Germania i-au parvenit pe filiera SSI.
La Londra (31 martie – 3 aprilie 1940), Moruzov a avut posibilitatea să constate personal dezinteresul și răceala cu care era tratată România, atât din punct de vedere militar, prin refuzul de a i se exporta armament, cât și economic, prin lipsa de interes a investițiilor/achizițiilor în/din România. Totuși, în opinia lui Moruzov, britanicii s-au dovedit „mult mai realiști” [10] decât francezii, în privința analizei viitorului geopolitic din Europa.
La 30 iunie 1940, după pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța, un raport SSI consemna un mesaj pe care naziștii se pregăteau să îl adreseze lui Carol al II-lea: „a sosit momentul decisiv: sau se ajunge la o alianță efectivă cu Germania, sau partida integrității României este definitiv pierdută” – , declara colonelul Gheorghe Petrescu, celor ce anchetau „cazul Moruzov”, după arestarea acestuia.
„La sfârșitul lunii iunie, prin buletinul lunar, anunț în mod hotărât că am informații absolut precise că România va fi chemată în curând la masa verde pentru a fi deposedată de o parte din teritoriile alipite, că Italia va sprijini la maximum pe unguri și că ni se cere un sacrificiu enorm, că Germania, deși contra voinței și ideilor ei, va satisface Italia, fiind angajată la această satisfacere prin însăși condițiunile de intrare în război a Italiei. Rezultatul: primesc o comunicare că prin buletinul meu am indispus atât Marele Stat Major, cât și Palatul, și că situația mea este șubredă.”(Arh. S.R.I., fond „y”, dosar nr. 20994, vol. 21, f. 37. document citat in (4))
Mihail Moruzov, consideră istoricul Alin Spânu [11], „s-a dovedit un jucător cu gândire strategică, însă evenimentele i-au devansat posibilitățile de acțiune şi reacție. A încercat să folosească toate mijloacele pentru a obține date folositoare ţării, eventual anticipative, a jucat corect în raport cu partenerii săi, dar nu a luat în calcul posibilitatea ca aceştia să greșească atât de flagrant în defavoarea sa. Poate prea plin de sine, şi-a supralicitat posibilitățile şi a neglijat instinctul de conservare, astfel că a ales să revină în ţară într-un moment total neprielnic pentru cariera şi, mai ales, viaţa sa. În definitiv, după 16 ani la conducerea SSI, nu și-a imaginat că cei pe care i-a protejat în momente grele[12], în frunte cu Horia Sima, vor alege varianta cea mai simplă pentru a-l reduce la tăcere: asasinarea sa„.
Horia Sima spune însă că Moruzov a fost arestat din ordinul lui Ion Antonescu : „Unul din primele acte de guvernare ale Generalului Antonescu, după ce a primit puteri depline, în dimineața de 5 septembrie 1940, a fost să ordone arestarea lui Moruzov„. (Horia Sima, Era Libertății, Ed. Gordian, Timișoara, 1995)
Constantin Maimuca, venit împreună cu doi ofițeri la Ion Antonescu, pentru a solicita arestarea lui Moruzov, declara : „Am cumpărat Universul și mare nu ne-a fost surprinderea când am citit că Moruzov a fost arestat în cursul nopții; era o informație dată de președinție„. (Constantin Maimuca, Memorii, manuscris nepublicat).
La rândul ei, fiica lui Moruzov, Aurora Florina, a insistat ferm asupra faptului că tatăl ei (pe care nu l-a cunoscut ca atare) a fost asasinat de legionari, ci de soldați, din ordinul lui Ion Antonescu; ea relata ca ar fi văzut răni produse de baionetă pe cadavrul tatălui ei (11 răni de glonț și 5 lovituri de baionetă), fapt neconfirmat totuși, se pare, de certificatul medico-legal. Totodată, Aurora Florina Moruzov mai susține ca șeful Abwehr-ului ar fi venit la București pentru a-l salva pe tatăl ei, afirmație contrazisă însă de stenograma convorbirii acestuia cu Ion Antonescu.
Conform jurnalului national, ea ar fi declarat „La scurt timp după căsătoria părinților mei – Mihail Moruzov şi Maria Anton –, mama a avut un accident cu trăsura și a rămas paralizată. Atunci s-a înțeles cu tata să se despartă, pentru a nu-l încurca în meseria sa. În 1932, când eu aveam 7 ani, au divorțat legal. În ceea ce mă privea pe mine, au făcut o înțelegere ca eu până la 18 ani să stau cu mama şi după majorat să decid cu cine vreau să rămân. Dar nu am mai apucat. Tata a murit când aveam eu 14 ani şi jumătate.” […] „un frate de-al mamei mi-a devenit tutore. Mult mai târziu, și fără să știe mama mea, am aflat că unchiul meu avea tot interesul să-mi fie tutore, deoarece primea bani din partea tatei pentru îngrijirea mea. Eu, ca şi copil, am fost foarte nebunatică, şi mama era disperată… De aceea s-a gândit împreună cu unchiul meu – tutorele – să mă trimită la internat, undeva cât mai departe, la Sighetul Marmaţiei, ca să mă mai liniştesc. Dar tata le-a propus să mă trimită la Odorheiul Secuiesc, unde vărul meu Veniamin Moruzov urma şcoala militară. Tata spera ca noi doi, copiii, să ne cunoaştem, căci tata dorea să-l înfieze pe Veniamin. Însă la Odorheiul Secuiesc nu mai erau locuri. Aşa am ajuns la Centrul de inițiere al străjerilor de la Sfântul Gheorghe, în Covasna. Acolo venea mereu Sidorovici, comandantul străjerilor (n.r. generalul Teofil Sidorovici, fostcomandant al organizației carliste „Straja Ţării”, fratele comunistei Alexandra Sidorovici, soția lui Silviu Brucan). Şi într-o zi venind la noi la şcoală, unde eu eram șef de cuib, m-am prezentat: „Sunt străjera Moruzov Aurora!”. El s-a uitat la mine și, probabil, pentru că semăn foarte mult cu tata, a întrebat profesoarele dacă am vreo legătură cu Mihail Moruzov. I s-a răspuns că da, sunt fiica lui. Întâlnindu-se cu tatăl meu, i-a vorbit foarte frumos despre mine, ceea ce contrazicea ce îi spusese unchiul. Şi tata s-a hotărât că vrea să afle adevărul despre cum eram eu de fapt. Asta aveam să o aflu mult mai târziu, când printre lucrurile tatălui meu s-au găsit două dosare în care erau rapoarte despre mine date de polițiști şi fotografii”.[…] Mi-a făcut plăcere, pentru că asta însemna că totuși a ținut la mine. După venirea vacanței de vară trebuia să plec acasă. M-am dus la agenţia de voiaj să-mi iau bilet. La agenție, un domn m-a întrebat unde merg. I-am spus că la Constanţa. „A, deci treci prin București, a spus el. Uite, eu trebuie să aștept pe cineva. Fii drăguţă, cumpără-mi şi mie un bilet. Cu ce clasă călătorești?” Călătoream cu clasa I, datorită tatălui meu. Am cumpărat biletele, cu locuri în același compartiment. Am călătorit împreună până la București. Era ceva în ochii lui, dar eu nu înțelegeam că semăna cu mine. Era tatăl meu„.
„Moruzov fusese unul din principalii călăi ai lui Carol, în recenta Sfânta Bartolomee Legionară. (21/22 septembrie 1939).” – nota prințul Mihail Sturdza, in urma unei discuții cu amiralul Wilhelm Canaris, din 4 septembrie 1940.
„Un fost comisar sovietic din Harkov, se refugiase în România, în 1920. Întrebuințat de Siguranța Română, mai întâi ca simplu informator, pe urmă în funcțiuni mai importante, ajunsese a fi unul din intimii Elenei Lupescu și al lui Carol, care, spre uimirea tuturor, numise pe acest fost funcționar sovietic (de fapt nici nu era naturalizat român), ca șef al Serviciului de Informații al Armatei noastre. Moruzov era, deci, în România, ceea ce Canaris era în Germania.”
[*] Intențiile lui Constantin Ionescu, de a intra in contact cu ofițerii germani pe care ii cunoștea din1937, ‘au ajuns sa fie sortite eșecului: numerele acestora nu mai puteau fi găsite in cărțile de telefon, maiorul Von Krietnitz, care contribuise la realizarea contactului Moruzov-Canaris, nu mai lucra in Marele Stat major, iar căpitanul Schreiber decedase.” In aceste condiții, „desi își propusese sa intre in contact cu reprezentanții Abwehr-ului fără știința delegației de la Berlin, a fost nevoit sa apeleze la maiorul Alexandru Proca […] In acest mod, la 23 iunie 1939, ofițerul roman a ajuns sa se întâlnească cu locotenet-colonelul Handwaldt, lasandu-i din partea șefului sau (n.r. Moruzov) propunerea de colaborare concreta, privind culegerea de informații cu privire la intențiile dușmanului comun sovietic” cu amendamentul ca demersul „sa nu fie divulgat nici măcar corpului diplomatic si atașaților militari din Berlin si București”. – Alexandru Iordache, Arma informației: „Soldat cu arma la picior …”
[1] Emilian Bold, Ilie Seftiuc, Pactul Ribbentrop – Molotov, Institutul European, Iași, 1998;
[2] Alexandru Moşanu, Ion Buga (coord.), Anexarea Basarabiei în anul 1940 de către Uniunea Sovietică – o consecinţă directă a pactului Molotov-Ribbentrop, Chişinău, 2002;
[3] Ioan C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop – Molotov și urmările lui pentru România, Editura Semne, București, 2017.
[4] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informații al Armatei Române, Editura INI, Bucureşti, 1996, p. 93.
[5]Ibidem, p. 95; si Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii: România şi geopolitica marilor puteri : 1941- 1945.
[6] Amiralul Wilhelm Franz Canaris (n. 1 ianuarie 1887, Aplerbeck – d. 9 mai 1945, Flossenburg), ofițer de marină în Primul Război Mondial, când a comandat un submarin şi a acționat informativ în Spania. Şi-a continuat cariera după 1918 în serviciul de informații al armatei; la 1 ianuarie 1935 a fost numit în fruntea Abwehr, pe care l-a condus până în 1944. În urma atentatului împotriva lui Hitler (20 iulie 1944), cercetările au dovedit şi implicarea sa, fapt pentru care a fost anchetat, arestat, judecat şi condamnat la moarte. (André Brissaud, Canaris.Le «petit amiral» prince de l’espionnage allemand (1887-1945), Librairie Academique Perrin, Paris, 1970; Jaroslav Kokoška, Amiralul Canaris (traducere Teodora Alexandru-Dobriţoiu), Editura Militară, Bucureşti, 1970; Richard Bassett, Spionul-șef al lui Hitler. Misterul Wilhelm Canaris, Editura RAO, București, 2008).
[7] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, op. cit., p. 298-304.
[8] Feldmareşal Wilhelm Keitel (22 sep.1882, Helmsherode – d. 16 oct. 1946, Nürnberg) ofiţer de artilerie, a participat la Primul Război Mondial, conducând diferite departamente în Ministerul de Război (1935-1937) şi Înaltul Comandament al Wehrmachtului/OKW (1938-1945). La 8 mai 1945, a semnat capitularea Germaniei în faţa Naţiunilor Unite. Ulterior, Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg l-a judecat şi l-a condamnat la moarte (1946).
[9] Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond Președinția Consiliului de Miniștri-ServiciulSpecial de Informații (în continuare: PCM-SSI), dosar 22/1940, f. 50.
[10] Darea de seamă asupra turneului şi rezultatelor obținute de locotenent-colonel Gheorghe N. Petrescu, în Cristian Troncotă, Mihail Moruzov…, op. cit..
[11] in articolul COLABORAREA INFORMATIVÃ EXTERNÃ ÎN TIMPUL DICTATURII REGELUI CAROL AL II-LEA (1938-1940), Dr. Alin SPÂNU, Cadru didactic asociat, Facultatea de Istorie, Universitatea din București
[12] Din noiembrie 1938, după cu asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu (sub pretextul ca ar fi vrut sa fuga de sub escorta), regele Carol al II-lea a declanșat o prigoana dezlănțuită împotriva membrilor Gărzii de Fier. Multi legionari, printre care si Horia Sima, au fugit in Germania. Cu toate acestea, in primăvara anului 1940, Horia Sima decide in mod neasteptat sa revina in Romania, iar Mihail Moruzov, șeful serviciului secret de la București, l-ar fi luat sub protecție, mijlocindu-i reconcilierea cu Carol al II-lea.
Comitetul Central al PCUS îl alege pe Mihail Gorbaciov în funcția de Secretar General | Este data publicității (citită), la posturile de radio BBC și Europa Libera, ”Scrisoarea celor 6” | Parlamentul lituanian proclamă independența Lituaniei față de URSS | Moare, încarcerat la Haga, Slobodan Miloșevici | Parlamentul din Crimeea adoptă o declarație de independență față de Ucraina | Continuă lectura →
12 februarie 2008, Palatul Parlamentului, masa rotundă organizata de Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989, cu tema „18 ani de la înființarea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională“.
„Din păcate, pe 28 ianuarie (n.r. 1990) a avut loc o manifestare a opoziției, care risca să se transforme într-o încăierare cu urmări negative. Am reușit să eliminăm suspiciunile şi să conturăm ideea transformării CFSN într-o structură lărgită, cu atragerea reprezentanților tuturor partidelor apărute. Ideea a fost concretizată într-o întâlnire cu reprezentanții celor 30 de partide, în ziua de 1 februarie, când s-au precizat şi modul de restructurare a CFSN şi de organizare a Consiliului Provizoriu de Uniune Națională.
Această decizie politică a fost concretizată în formă legală, juridică, prin adoptarea de către CFSN a ultimului său Decret-lege privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. Pe această bază, în ziua de 9 februarie 1990, a avut loc, în clădirea de pe Dealul Mitropoliei, reuniunea reprezentanților CFSN, ai partidelor politice şi ai organizațiilor minorităților naționale, care, după o dezbatere animată, au decis constituirea şi structura noului organ al puterii de stat. Între 1 şi 9 februarie apăruseră opt partide noi, se constituiseră unele organizații ale minorităţilor naţionale; participau, de asemenea, reprezentanții AFDPR (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici). Reuniunea a decis includerea reprezentanților tuturor acestor organizații în componenţa Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, urmând ca, în cazul apariției de noi partide şi organizații, reprezentanţii acestora să poată lua parte la lucrările CPUN, în calitate de observatori.
A luat, astfel, naștere o structură pluralistă, care reflecta procesul dinamic al reașezării vieţii noastre politice şi crea cadrul unei conlucrări structurate a partidelor şi organizațiilor reprezentative ale minorităților naționale, într-o activitate comună cu caracter parlamentar. A fost un fel de pre-parlament, cum l-a caracterizat atunci un vorbitor, a cărui misiune era de a asigura conducerea ţării, pe o perioadă limitată de timp, de a contura cadrul legislativ al desfășurării vieţii societății noastre şi de a pregăti viitoarele alegeri parlamentare şi prezidențiale.
În ciuda climatului tensionat din ţară şi a caracterului animat al dezbaterilor sale, CPUN a avut o activitate fructuoasă. S-au adoptat peste 200 de decrete-legi, din care cea mai importantă a fost Legea electorală, care includea şi prevederi cu caracter constituțional – fiind nevoie să se definească ce avem de ales şi modul de desfășurare a alegerilor: Președintele să fie ales prin scrutin general sau de către Parlament; Parlamentul să fie mono sau bicameral. De asemenea, având în vedere că misiunea principală a no ului parlament, ales doar pentru 2 ani, era de a elabora noua Constituţie a ţării – cum va lucra Parlamentul şi ca Adunare Constituantă.
A fost, cred, pentru toți cei care am participat la această nouă structură politică de conducere a ţării şi la activitatea sa de peste 3 luni, o experiență utilă și interesantă. Am exersat împreună un mod deschis şi democratic de colaborare, în interesul ţării, într-o perioadă foarte dificilă.” – Ion Iliescu, 12 februarie 2008, in cadrul discursului „de la CFSN la CPUN”, susținut cu ocazia împlinii a 18 ani de la înființarea CPUN. (extras din Caietele Revoluției, redactate – pe banii statului – de INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989)
„Răspundeți la întrebări!” – Dumitru Mazilu atacat in presa post-decembrista, 14 ianuarie 1990
ROLUL LUI CEAUSESCU IN TIMPUL REVOLUȚIEI MAGHIARE DIN 1956
Revoluția anticomunistă din Ungaria (1956) în viziunea sovieticilor
Masacrul de la Jilava – 26/27 noiembrie 1940 – răzbunarea legionarilor
ROMÂNIA REGELUI CAROL AL-II-LEA
AMINTIRI DIN COMUNISM 