Pe 12 ianuarie 1990 – declarată zi de doliu national in memoria celor căzuți in decembrie 1989 -, o primă manifestație anti-comunistă cerea socoteală șefilor noii puteri instaurate în Palatul Victoria, devenit sediul Consiliul Frontului Salvării Naționale (respectiv un fel de for suprem al unui PCR cosmetizat), care preluase atribuțiile absolute ale statului comunist înlăturat de la conducere. La sfârșitul zilei, protestatarii au avut, aparent, câștig de cauză, însă era doar primul episod al eșecului, dintr-un lung șir de proteste mai mult sau mai puțin perdante din România post-revoluționară.
Manifestanții din 12 ianuarie au cerut liderilor CFSN si membrilor guvernului provizoriu sa-si exprime clar opinia despre alegerile libere supervizate de ONU si despre opțiunile lor politice, doreau sa afle cine au fost teroriștii si care este numărul victimelor represiunii din decembrie 1989, sa se organizeze procese publice dedicate „acoliților clicii ceaușiste și teroriștilor”, să fie scos în afara legii partidul comunist, iar bunurile și fondurile PCR să fie distribuite tuturor partidelor politice din România.
Ca președinte al FSN, Ion Iliescu a declarat că Frontul Salvării Naționale era un organism provizoriu menit să conducă până la organizarea alegerilor.
Marele maestru de ceremonii s-a dovedit, în final, Petre Roman (1), care a reușit să tempereze mulțimea și să o redirecționeze spre Piața Universității, pentru a detensiona atmosfera din fața Palatului Victoria.
„A fost într-un moment de foarte mare încleștare, care nu știu de unde a apărut. Nici astăzi nu înțeleg”, a declarat, in 2015, Petre Roman.
„MOARTE SECURIȘTILOR!”
Pe 22 decembrie 1989, politrucii de rang doi și trei circulau in voie prin clădirea CC-ului, participând cu elan, ca și unii membri ai fostului CPEx, la preluarea puterii. Personaje precum Nicolcioiu sau Pârcălăbescu, înainte devotați familiei Ceaușescu, erau acum parteneri de drum ai echipei Brucan-Iliescu-Petre Roman, nucleu reprezentativ al comunismului autohton in toate „vârstele sale”: perioada Dej, epoca Ceaușescu și tinerele speranțe.
La scurt timp de la „Revoluție”, unii au înțeles ca nu se schimbase aproape nimic: organizația de partid și sindicatul erau „reincarnate” in organizații FSN de întreprindere și instituție, iar foștii activiști erau parte activa a noului val de „emanați”. Confruntați cu proteste sporadice si lipsite de finalitate concreta, securiștii și activiștii au rămas fermi pe poziție.
Dumitru Mazilu, reîntors in capitala, preia spontan una dintre cerințele protestatarilor: se urcă pe un tanc și strigă „Moarte securiștilor!”.
„12 ianuarie a fost o încercare, să spunem, o primă încercare de a atrage strada, mulțimile, cu scopul contestării noii puteri. Au fost şi persoane, între care dl. Mazilu, care a jucat un rol, îmi permit să spun, tulbure. În bună măsură atitudinea domnului Mazilu poate fi motivată de ceea ce aş putea numi cu un termen cam încropit, cam provizoriu – gelozie politică. Dorea un loc mai favorizat în echipă şi de aceea a făcut ceea ce a făcut”, susține Virgil Măgureanu, fost director SRI, pe atunci consilierul lui Ion Iliescu, „pe probleme speciale”.
In urma acestui incident, urmat de atacuri in presa, Dumitru Mazilu va demisiona din CFSN două săptămâni mai târziu şi va reveni în diplomație. Virgil Măgureanu afirma că acesta a fost forțat să demisioneze. „În bună măsură, a şi fost presat să se retragă pentru atitudinea avută. În orice caz, a fost o dezbatere destul de aspră. Vă spun un lucru pe care nu l-am mai spus: tentativa lui de puci eșuase. Asta a fost o presiune care s-a pus împotriva lui ca să se şi retragă, de vreme ce nu a avut succesul pe care îl scontase”.
citește si 
„Răspundeți la întrebări!” – Dumitru Mazilu atacat in presa post-decembrista, 14 ianuarie 1990
„OAMENII DE BINE” VS „EXTREMIȘTI”
Protestul din 12 ianuarie a fost urmat de o contramanifestație propagandistică: Adevărul (fostul ziar Scânteia și Scânteia poporului, rebotezat Adevărul pe 25 decembrie) avea milioane de abonați și un impact mediatic determinant, susținea că a fost asaltat de oameni nemulțumiți de mitingul din Piața Victoriei și de cele trei decrete rezultate.
O altă nemulțumire, potrivit articolelor momentului, se datora apariției în piață a „elementelor extremiste” care voiau înlăturarea comuniștilor și de care „oamenii de bine” s-au desolidarizat, fiind împotriva „vendetelor” („Noi rămânem oameni”, reportaj semnat de un gazetar comunist din vechea gardă a Scânteii, Ion Marin).
„URA ELEMENTELOR DECLASATE”
Un alt politruc, gazetarul Mircea Bunea, scria ca „văzuse” la Palatul telefoanelor „un grup de tineri extremiști care voiau să dea foc guvernului”, pentru că puterea („comunistul de Iliescu și securistul de Mazilu”, ar fi spus aceștia) mințea populația. „N-avem nevoie nici de aplauzele acelor care ne-au scârbit cel mai tare, nici de ura elementelor declasate. (…) Revoluția i-a îmbolnăvit pe unii de suspecta manie a zarvei. Și a persecuției. Să-i veștejim pe cei care, gonind după o celebritate precară, se bălăcesc în vorbe, ghiftuindu-se cu imunda fiere a răzbunării.”
[1] Petre Roman, primul premier al României post-decembriste, a jucat un rol important pe scena politica, fiind ales de trei ori deputat si de doua ori senator. Controversele, in ceea ce il privește, sunt legate de implicarea sa in desfășurarea Revoluției din decembrie 1989 si a Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Procurorii militari l-au anchetat in ambele cazuri, dar l-au trimis in judecata doar in dosarul Mineriadei, fiind acuzat de „infracțiuni împotriva umanității”.
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.