„Lichidez totul într-o zi, ca în 1956” – V. A Stănculescu (1989)
Prima acțiune în forță a tandemului „revoluționar” Ion Iliescu – Victor Atanasie Stănculescu datează din 1956, când cei doi au reprimat împreună, rapid și eficient, revoltele studenților și profesorilor de la Timișoara. Aceștia, urmând exemplul celor de la Budapesta, protestau față de ocupația sovietică.
Rolurile pentru stoparea acțiunii au fost atribuite conform „specializării” fiecărui protagonist: Victor Atanasie Stănculescu, pe atunci comandantul unui batalion din Timișoara(1), i-a încercuit și arestat pe protestatari, iar Ion Iliescu i-a anchetat
„Iliescu era responsabil de spațiul maghiar, de studenții de etnie maghiară”, a declarat fostul procuror militar, generalul Dan Voinea, care a instrumentat Dosarul „Timișoara 1989”.
„În 1956, s-a înființat la București un comitet militar, unde a participat și Ion Iliescu”, in calitate de secretar al Uniunii Tinerilor Muncitori (UTM, condusă de șeful Direcției I, Gheorghe Rațiu)
Virgil Trofin, secretarul Comitetului Central al UTM, a cerut demascarea tuturor opozanților: “Trebuie să știm câți dușmani există în țara noastră şi încearcă să lupte împotriva partidului nostru” – a menționat Dan Voinea.
Acesta a studiat evenimentele din 1956, descoperind o serie de similitudini cu revoluția anticomunistă din decembrie 1989, scria, în 09.11.2012, adevărul.
Pe 17 decembrie 1989, Ceaușescu intenționa să-i trimită la Timișoara pe fratele său, generalul Ilie Ceaușescu, și pe șeful Marelui Stat Major, generalul Ștefan Gușă.
Generalul Victor Atanasie Stănculescu și-a oferit imediat serviciile – „a spus că vrea să meargă el, deoarece „făcuse ordine” acolo și în 1956, într-o situație asemănătoare – a declarat Ilie Ceaușescu procurorilor, în Dosarul Revoluției.
„Stănculescu a […] dorit să meargă la Timișoara. I-a spus generalului Milea că, în 1956, a lichidat revolta studenților într-o singură zi. […] Interesant este că pe 22 decembrie 1989, la București, Ion Iliescu a fost chemat de Victor Atanasiu Stănculescu. […] Până în 24 (n.r. decembrie 1989) nimeni nu a executat ordinele generalului Militaru, au executat ordinele lui Stănculescu. Stănculescu a fost cel care a dirijat toate aceste operațiuni” – a adăugat Dan Voinea
„NU I SE POT REPROȘA ACTELE DE REPRIMARE”
„Generalul Stănculescu […] nu avea, atunci (n.r. in 1989) și acolo, nicio putere de decizie și deci nu i se pot reproșa actele de reprimare din Timișoara” – a declarat, în 2008, pe blogul său, domnul Ion Iliescu, pe atunci președinte de onoare al PSD.
„Iar în zilele următoare, a avut, precum se știe, un rol decisiv în ralierea armatei la revolta populară de înlăturare a lui Ceaușescu şi la instaurarea noii puteri provizorii”, a precizat el.
PROTESTUL DE LA TIMIȘOARA 1956
Revolta studenților de la Institutul Politehnic din Timișoara a apărut pe fondul revoluției maghiare din 1956, ca urmare a intrării trupelor sovietice în Ungaria.
Organizatorii mișcării au fost Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Friedrich Barth, Ladislau Nagy, Aurelian Păuna, Nicolae Balaci, Gheorghe Popşi, Heinrich Drobny şi Caius Muţiu (studenți in anul V).
Ei au instigat la acțiuni asemănătoare celor din Ungaria și au împărțit manifeste anticomuniste, precum „Suntem împotriva URSS!”, „Nu vrem să învățăm limba rusă!”, „Jos Gheorghiu Dej şi clica lui de parveniți!” „Elevi, luptați împotriva intervenției călăilor de la Kremlin din Ungaria!”, „Bine au făcut maghiarii ce au făcut!”, „În Ungaria a venit libertatea şi în curând va veni şi la noi!”
„A fost un act de mare curaj al timișorenilor. […] În 1956, tinerii au riscat pedeapsa cu moartea”, a spus Florian Mihalcea, președintele Societății Timișoara, cu ocazia expoziției „56 din 56”(2)
„Solidaritatea cu revoluționarii maghiari a fost atât de puternică încât, la un moment dat, autoritățile comuniste se temeau că se va declanșa o revoluție în toată țara” – a rememorat momentul, în cartea sa „Spuse, trăite, dorite. Amintiri”, maestrul Ioan Holender, director al Operei de Stat din Viena între anii 1992-2010, care a participat, la acea vreme, la proteste, ca student în anul III la Facultatea de Mecanică.
„RUȘII NE JEFUIAU DE URANIU ȘI CEREALE”
Pe 30 octombrie, tinerii s-au adunat la Cantina Politehnicii, unde au formulat o serie de revendicări antitotalitare, trimise Comitetului Central al PCR.
” În orar era prevăzut un colocviu la un lector temut nu numai datorită severității sale, ci şi pentru că juca rolul activistului fanatic. Ședința din amfiteatrul mare al Facultății de Mecanică de pe Bulevardul Mihai Viteazul, fixată în loc de colocviu era o surpriză plăcută. Sala stătea să pleznească de plină ce era, iar pe podium erau prorectorul, secretarul de partid și doi tovarăși necunoscuți mie”.
„Am rămas în picioare lângă ușa de intrare, şi am ascultat fascinat intervenția unui coleg care cerea explicații referitoare la faptul că ruşii ne jefuiau rezervele de uraniu şi de cereale, iar noi nu mai eram în stare să coacem nici pâine, pentru că şi făina devenise o marfă deficitară” , a declarat Ioan Holender
„Diferența dintre discursul oficial şi realitate nu îmi fusese prezentată niciodată mai elocvent ca atunci, Veneau din ce în ce mai mulți studenți şi de la alte facultăți. Erau deja peste o mie de studenți în cantină”.
„A fost o atmosferă extraordinară şi am simțit deodată că iau parte la un eveniment de importanță capitală, pe care îl așteptasem dintotdeauna. …Şi iată-mă vorbind despre cauzele atmosferei pre-revoluționare care domnea, faptul că la ședințe nu ni se permitea niciodată să vorbim despre adevăratele noastre probleme şi dorințe”, a adăugat Holender.
După lungi dezbateri, pe la ora nouă seara, a fost aleasă o delegație de studenți ce urma să comunice dorințele lor ziarului local Drapelul Roșu.
„Am fost cuprins dintr-o dată de un sentiment de teamă. Am ieșit pe furiș din sală şi m-am strecurat în stradă printr-o gaură din gardul universității, scurtătura obișnuită către casă. Dacă aș fi ieșit pe poartă, aș fi fost arestat pe loc. Pe străzi apăruseră unități militare, iar pe terenul de fotbal de lângă universitate se aflau tunuri cu țevile îndreptate spre clădire
După lăsarea întunericului, cantina a fost luată cu asalt de trupele de securitate, în timp ce afară erau masate tancuri, mașini blindate şi trupe echipate de luptă. În primă fază au fost arestați aproape 2.500 de studenți, printre care și organizatorii adunării. În zilele următoare s-au efectuat încă 500 de arestări.
„Când studenții și profesorii de la Politehnica din Timișoara s-au gândit să […] protesteze împotriva ocupantului sovietic – așa cum au făcut și studenții de la Budapesta – […] cel care a ajutat Securitatea să îi rețină […] a fost Stănculescu. […] La fel ca la Revoluție (n.r. revoluția din 1989), au venit cu camioane de militari, au înconjurat zona unde erau studenții, i-au arestat […] și i-au dus – unde credeți? – în unitatea militară. Iar cel care i-a anchetat pe studenți și pe profesori din partea Comitetului Central al UTM (n.r. – Uniunea Tineretului Comunist) a fost tovarășul Ion Iliescu. (…) De aceea, la Revoluție, Ion Iliescu s-a dus direct la Ministerul Apărării Naționale în seara de 22 și a stat acolo până s-a liniștit strada”, a spus Dan Voinea, pentru evz, în 2017.
„Ne-au dus cu camioanele într-o cazarmă situată cam la o oră de Timişoara şi ne-au interogat acolo, după care am fost înşiraţi la perete şi ameninţaţi cu împuşcarea imediată în caz că nu recunoaştem că eram în contact cu unităţile de paraşutişti americane. Mi se pare chiar posibil ca ofiţerii de securitate să fi născocit aceste acuzaţii… Cu atât mai curios că a doua zi ne-au dat drumul” – a declarat Ioan Holender (pentru adevarul, 2012)
In perioada 13-16 noiembrie 1956, „s-au desfășurat procese în stil stalinist […] , iar capii mișcării timișorene au fost condamnați de Tribunalul Militar Timișoara cu închisoare, între patru şi opt ani. Atunci au apărut expresiile ca huligani şi golani, folosite atât de Ceaușescu, cât şi de Iliescu”, a declarat Dan Voinea, în 2017.
„După două săptămâni au fost redeschise instituțiile de învățământ superior, iar cursurile au continuat în formula obișnuită. […] în februarie 1957 […] am fost exmatriculat împreună cu alți studenți […] Soarta mea în Republica Populară Română era astfel pecetluită. Declarat „dușman de clasă şi sabotor al noii societăți socialiste”, nu mai aveam nicio șansă. Nu mi se permitea să studiez şi nici nu am primit un loc de muncă, din cauza păcatelor mele consemnate în dosarul de cadre”
„Mi s-a îngăduit doar o jumătate de normă ca antrenor de tenis (!) la o unitate militară, pe motiv că comandantului de divizie, un colonel, îi făcea plăcere să joace tenis cu mine”, a spus Ioan Holender.
Mişcarea de protest de la Timişoara din 1956 a fost cea mai importantă revolta din România dictaturii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Similar, au fost manifestații în centrele universitare de la Cluj şi Bucureşti.
„Iliescu a fost numit atunci şi preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din Republica Populară Română, tocmai pentru a asigura un control mai strâns al partidului asupra studenţilor”. – a relatat Dan Voinea
(1) Maior şi adjunctul șefului Marelui Stat Major, șeful Direcției Organizare, Mobilizare, Planificare din Marele Stat Major.
(2) Expoziția „56 de (ani) la 56”, deschisă in 2012 la Salonul Vega al Bastionului Terezia, sub egida Societatea Timișoara, Asociația 21 decembrie 1989 din Bucureşti, a prezentat copii ale dosarelor celor care au suferit repercusiuni în urma revoltei studențești din 1956, preluate de la CNSAS.
citește și 
PRIMUL RĂZBOI INTRE DOUĂ TĂRI SOCIALISTE – Revoluția maghiara din 1956
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Pingback: Ion Iliescu | AMINTIRI DIN COMUNISM