1927 | 1945 | 1946 | 1950 | 1955 | 1956 | 1961 | 1962 | 1964 | 1967 | 1968 | 1969 | 1970 | 1971 | 1972 | 1973 | 1974 | 1975 | 1978 | 1979 | 1980 | 1981 | 1985 | 1986 | 1988 | 1989 | 1990 | 1993 | Continuă lectura
Arhive etichetă: Alexandru Bârlădeanu
Alexandru Bârlădeanu – din PCR în FSN
Galerie
Această galerie conține 4 fotografii.
Alexandru BÂRLĂDEANU (n. GOLDENBERG ?) (25 ianuarie 1911, Comrat (Basarabia) – 13 noiembrie 1997, București) – licențiat în drept (1937, Iași), profesor de drept (1937-1940), rămas în Basarabia după iunie 1940, în timpul războiului evacuat în Karaganda, revenit în ţară în 1946, probabil agent sovietic (Watts 2011: 148 n. 4, 198, 376) Continuă lectura
CONGRESUL „MARILOR SPERANȚE” – AL X-LEA CONGRES AL P.C.R.
Galerie
Această galerie conține 3 fotografii.
In august, 1969, participarea la Congresul X al PCR a fost covârșitoare: 2000 de delegați, 1 500 invitați, 70 de delegații ale partidelor comuniste și muncitorești și mișcărilor de eliberare națională. Continuă lectura
CAUZA MORȚII LUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ
Galerie
Această galerie conține 1 fotografie.
Vineri, 19 aprilie 1965, cauza oficiala a decesului lui Dej a fost „cancerul la ficat și plămâni”. În legătură cu motivele reale care au provocat cancerul și, în final, decesul lui Gheorghiu-Dej, s-au vehiculat câteva ipoteze, tema fiind și astăzi prilej de speculații. Continuă lectura
EFECTELE „SCRISORII CELOR 6”
3
”Scrisoarea celor 6” (data publicității la 11 martie 1989, de posturile de radio BBC și Europa Liberă) a fost primul și ultimul act de disidență în interiorul Partidului Comunist Român, o critica la adresa politicii regimului Ceaușescu, a fost conceputa de fostul demnitar comunist Gheorghe Apostol și semnata de acesta, alături de alți cinci foști membri marcanți ai Partidului Comunist Român: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan.
Urmare a scrisorii, pe 13 martie 1989, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință specială a CPEx al CC al PCR în care a fost prezentată situația lui Mircea Răceanu, care fusese arestat pentru activități de spionaj în favoarea SUA, și a făcut, totodată, referire la „câțiva vechi clienți”, la niște „derbedei politici, declasați și moral și politic, față de care partidul a luat o serie de măsuri”.
Membrii CPEx al CC al PCR au luat act de „trădarea” vechilor activiști de partid și au fost de acord cu cele exprimate de către secretarul general al PCR. Toți semnatarii scrisorii au fost arestați, interogați și puși imediat în stare de arest la domiciliu,;ulterior eliberați, la 22 decembrie 1989.
„A aflat Ceaușescu și a convocat un grup de tovarăși din secretariatul de partid să mă ancheteze și să mă determine să reneg cele ce am scris în scrisoare.” – Gheorghe Apostol, într-un interviu acordat Agenției Rompres în mai 2003 – „Am fost bumbăcit la partid vreo lună de zile. A fost chemată și soția și fiica, să mă convingă să renunț la conținutul scrisorii. Am fost exclus din partid și dat pe mâna Securității. Am fost anchetat din mai 1989, până în decembrie 1989. Eram cu domiciliul forțat, nu aveam voie să vorbesc cu nimeni, nu avea voie să vină nimeni la mine, telefonul era blocat. Mă luau dimineața la ora 8 – 9 și stăteam la închisoarea de la Rahova, până pe la 11 – 12 noaptea”
Silviu Brucan, care a fost păzit în cartierul bucureștean Dămăroaia, l-a acuzat pe Gheorghe Apostol că a cedat presiunilor și i-a trădat pe ceilalți cinci cosemnatari.
„A urmat (vorbesc pentru mine) o anchetă care a durat opt luni, fără întrerupere, zi de zi, cu scoaterea în mod violent din casă, fără nici un fel de bază legală, cu lucrurile luate şi azvîrlite în Strada Marginei 38, din Chitila. De fapt, din ăștia 6, doi au fost dislocați, mutați. A fost Brucan, instalat în Dămăroaia. Fiica mea împreună cu soțul ei, erau avocați, amîndoi, au fost eliminați din Baroul de București şi deplasați la Piatra Neamț. Tot aşa, fără nici un fel de cerere, de acord – pur şi simplu, deportați.” – intr-un interviu acordat jurnalistului Marius Oprea, corespondent al postului de radio Europa Liberă, în 7 martie 1996.
„Prima măsură a fost convocarea mea la Comitetul Central. Eu vă povestesc aceste lucruri foarte succint, fiecare dintre fraze necesitau şi ar fi de la sine înţeles că ar trebuit redate mai pe larg. Am fost chemat de doi importanţi şefi de partid, Nicolae Constantin era, mi se pare, șeful Comisiei controlului de partid şi Radu Constantin, secretarul cu probleme de cadre şi, se spunea, mîna dreaptă a Elenei Ceauşescu. Scopul acestei prime discuții a fost retractarea, recunoașterea comiterii unei greşeli şi darea înapoi, lucru pe care l-am refuzat. Mi s-a spus atunci, foarte clar, ”fii atent, asta echivalează cu excluderea din partid, cu imediata mutare şi deportare” – mi s-a vorbit de deportarea din locuinţă – ”urmări nefericite pentru întreaga familie şi poate că nişte întîlniri cu oameni ai muncii” care, poate, indignați, să îmi dea o lecție de patriotism şi credință faţă de partid. Aşa cum v-am spus, n-am vrut să dau declarația pe care mi-au cerut-o, dar a trebuit să încheiem într-un fel întîlnirea.”
„Am avut o extraordinară inspirație, de a cere copia declaraţiei pe care am făcut-o: iată, poartă data de 16.03.1989, în două exemplare. Este data imediat după apariția scrisorii la Europa Liberă. Iată ce cuprinde, în cîteva cuvinte. „Ca urmare a chemării mele la Colegiul central de partid şi a discuţiei cu tovarăşul Nicolae Constantin, preşedintele Colegiului central de partid şi cu tovarăşul Radu Constantin, secretar al Comitetului Central al P.C. R., în legătură cu scrisoarea, 1. Îmi asum conţinutul acesteia, care a fost trimisă Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România, prin care, în încheiere, solicitam un dialog cu domnia-sa. 2. În ce priveşte trimiterea acestei scrisori în străinătate, nu am cunoscut şi nu am participat întru nimic la expedierea ei.” Asta a fost declaraţia pe care am dat-o!„
„eu am pornit […] despre aceste aşa zise retractări, de la o judecată poate simplă şi care înclină să nu condamne prea tare astfel de declarații. care se dau în niște condiții inumane, din toate punctele de vedere. Am asistat la filmări ale unora dintre semnatari, în timpul anchetei. De asemenea, am ascultat înregistrări. Oamenii mai aveau anumite ezitări. Una din aceste ezitări i-a provocat lui Brucan o nemulțumire, pe care a exprimat-o deschis.[…] Eu i-am spus lui Brucan, pe care îl cunosc de mulţi ani, ce rost avea să dea în Apostol, cînd am semnat împreună scrisoarea, însă Brucan nu putea să uite anumite lucruri…Aceasta îl privește în mod special pe Gheorghe Apostol, pentru că nu cunosc alte reproșuri pe care să le fi făcut Brucan celorlalți. Această disensiune este între Brucan şi Apostol.”
Citește și:
- STENOGRAMA, 13 MARTIE 1989
- PEDEAPSA CU MOARTEA PENTRU SEMNATARII „SCRISORII CELOR 6”
- TEXTUL SCRISORII CELOR 6
Serial – „Istoricul regimului comunist din România”
SCRISOAREA CELOR 6
Galerie
Această galerie conține 4 fotografii.
„TREBUIE SĂ ADMITEȚI, DOMNULE PREȘEDINTE, CĂ O SOCIETATE NU POATE FUNCȚIONA, DACĂ AUTORITĂȚILE, ÎNCEPÂND CU CELE DE LA VÂRF, MANIFESTĂ LIPSĂ DE RESPECT FAȚĂ DE LEGE“ – „Aici Radio Europa Liberă“ Continuă lectura
Stenograma ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 17 noiembrie 1961
| VEZI SI ARHIVA STENOGRAME
Desi a pus umărul din plin la sovietizarea României si a produs victime in serie in timpul regimului comunist pe care l-a patronat, atât prin înființarea lagărelor de munca (de „reeducare”), sau operațiunile „noaptea demnitarilor” si „deportarea in Bărăgan„, cat si prin acțiuni punctuale care au vizat, in diferite rânduri, eliminarea tuturor rivalilor săi politici, Gheorghe Gheorghiu-Dej a înțeles, după cum reiese din stenogramele vremii, importanta unor documente, din punct de vedere istoric. Născut în 1901, viitorul lider al Partidului Muncitoresc Român a fost unul dintre beneficiarii sistemului de învățământ elaborat de ministrul Spiru Haret la începutul secolului XX, iar educația primita în școala elementară este posibil să fi contribuit la dezvoltarea sa, inducandu-i ideea conservării actelor relevante pentru istoria poporului roman. Faptul ca, in 1961, PCR serbase 40 de ani de la înființare, putea, de asemenea, sa constituie un factor determinat al deciziei sale. Motivația arhivarii, mai presus de orice speculație, este însă oferită chiar de Gheorghiu-Dej care, la 17 noiembrie 1961, afirma: „Am căutat un document foarte important și nu-l găsesc. Nu are altă importanţă decât importanţă istorică„
După un an și jumătate de la constatarea făcută (in afara ordinii de zi) de către Gheorghe Gheorghiu-Dej în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 17 noiembrie 1961 (a cărei stenograma este prezentata mai jos), Secretariatul C.C. al P.M.R. a solicitat, intr-o Adresa, tuturor structurilor de partid, prin intermediul Direcției Treburilor C.C. al P.M.R., să predea Arhivei C.C. al P.M.R. toate dosarele membrilor Partidului Comunist din România (ilegaliști PCdR) și ale membrilor de partid care au avut legături cu mișcarea muncitorească înainte de 23 august 1944 și care decedaseră până la data solicitării respective, acțiune care punea in practica observațiile anterioare a lui Dej, încercându-se totodată si completarea fondului arhivistic.
Arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român conține multe „surprize” pentru cercetătorii interesați de trecutul tarii, unele dintre acestea fiind, probabil, cunoscute si celor care lucrau în arhivă la vremea in care era subordonata Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R., precum și după ce a fost despărțită de institutul respectiv (februarie 1961).
Potrivit referatului întocmit de Leonte Răutu la 4 ianuarie 1961, la începutul anului respectiv Paul Niculescu-Mizil îndeplinea funcțiile de director adjunct al Institutului de Istorie a Partidului și de șef al arhivei. Ca urmare a deciziilor adoptate la ședința din 8 februarie 1961 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Nicolae Goldberger1 (director I.S.I.S.P. 1958-1970) a păstrat funcția de director adjunct la institutul respectiv, însă Gheorghe Matei a fost eliberat din funcţie, iar Paul Niculescu-Mizil a trecut „cu munca la Arhiva C.C. al P.M.R., care, pe baza Hotărârii conducerii partidului, se desparte de Institutul de Istorie a Partidului”.
Numirea lui Paul Niculescu-Mizil la conducerea unei importante surse de informație a Partidului, denota ca liderul suprem al P.M.R. Gheorghe Gheorghiu-Dej avea încredere în acesta. Totodată, este posibil ca, după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu să-l fi preluat pe Paul Niculescu-Mizill nu doar pentru a-i conferi o serie de funcții importante în structura de partid şi de stat timp de două decenii și jumătate, ci și pentru că, prin natura atribuiților deținute, Mizil cunoștea multe dintre secretele celor din conducerea P.M.P./P.C.R. Ipoteza acceptabila având in vedere dorința de control total manifestata permanent de Nicolae Ceaușescu, chiar daca, in acest moment, nu se poate cuantifica exact in ce măsura documentele in cauza, aflate in prezent la Arhivele Naționale (informații confidențiale din dosarele de cadre din Arhiva C.C. al P.C.R) au fost utilizate, pe parcursul timpului, în scopuri mai mult sau mai puțin politice, fie de el personal sau de către Elena Ceaușescu.
Stenograma ședinței din 17 noiembrie 1961 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în cursul căreia s-a discutat, printre altele, despre problemele care existau la Arhiva C.C. al P.M.R. (extrase).
Stenograma
ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din ziua de 17 noiembrie 1961, la care au participat tovărășii Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Chivu Stoica, Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Moghioroş, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Ștefan Voitec, Dalea Mihai, Alexandru Bârlădeanu, Gh. Gaston Marin, Ion Cozma, Ilie Murgulescu, Nădejde Costin, Dragomir Gheorghe și Dinu Vasile
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Privește, tovarășe [Ştefan] Voitec, la această fotografie (Rumoare).
Trebuie pusă Stela (Moghioroş, probabil – nota P. Opriş) şi un grup de tovarăși să caute la „Agerpres”, în arhivă, unde au fost depozitate diferite filme şi fotografii ocazionale. Este bine de stabilit perioada aceasta de la 23 August [1944] încoace, totul, an de an. Eu am căutat stenograme ale ședințelor Consiliului de Miniștri din timpul colaborării noastre cu burghezia și nu le găsesc, nu știu unde s-au ascuns.
Tov. A. Moghioroş: O vreme nu s-au luat stenograme.
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: S-au luat stenograme, ele trebuie să fie. Dar este aşa o risipă, o dezlânare nemaipomenită. Am căutat un document foarte important și nu-l găsesc. Nu are altă importanţă decât importanţă istorică. Trebuie luați câțiva oameni perseverenți să caute, să ia an de an, tot ce se poate găsi în cursul unui an, până la preluarea puterii și chiar după aceea un timp, până în 1952, pentru că și la noi ai să găsești dezordine. Sunt foarte multe ședințe care nu au fost stenografiate. Vorbesc la partid acum. Este dezordine, nu știu de ce. Toate aceste documente (filme şi fotografii) să fie strânse la voi, acolo, la propagandă.
Nu cred că ele ar fi concentrate, pentru că n-a existat preocupare. Acum trebuie date indicaţii clare, să fie strânse fotografii şi filme ocazionale, jurnale din acestea. Este bine să le avem pe toate, indiferent cine apare în ele, dar este bine să fie, pentru că asta arată procesul. Eu sunt convins că multe se găsesc pe la diferite ministere, sunt mulți care au asemenea fotografii. Însă este bine de căutat întâi la instituții. Era atunci aşa-numitul Minister al Informațiilor.
Tov. L. Răutu: De acolo totul a fost preluat de Cinematografie şi de Ministerul de Interne.
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: S-a găsit fotografia aceasta din Valea Jiului, care este foarte interesantă. Vezi în ce hal erau minerii, sunt redate grupuri mari de muncitori, adunări, consfătuiri. [Alexandru] Moghioroş este acolo slab. Trebuie strânse fotografiile de la fotograful acesta, Francisc Iosif Karoly. El a avut pasiunea să strângă tot felul de fotografii, a strâns şi manifestele care au apărut în prima zi; era un colecționar de fotografii, de manifeste; interesant om. Trebuie de văzut ce fotografii are din timpul acesta.
Tov. A. Moghioroş: Noi am văzut aseară cu tov. [Gheorghe] Apostol fotografii foarte interesante. Una cu Ceaușescu, cum vorbeşte la primirea Armatei Roşii (la marginea Bucureștiului, în ziua de 30 august 1944 – nota P. Opriş).
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Trebuie făcute albume, strânse sistematizat, de pus, pe cât posibil, în succesiunea cum s-au petrecut evenimentele.
Să intrăm în ordinea de zi. Aţi citit materialul în legătură cu reorganizarea învățământului agricol. […]
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 48/1961, f. 7-8.
Adresa nr. 155/661 din 8 iunie 1963
a Direcției Treburilor C.C. al P.M.R., privind predarea către Arhiva C.C. al P.M.R. a tuturor dosarelor membrilor Partidului Comunist din România (ilegalişti) şi ale membrilor de partid care au avut legături cu mișcarea muncitorească înainte de 23 august 1944 şi care decedaseră până la data emiterii adresei respective.
Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R.
Nr. 155 / 661
[Consemnare manu:] VIII – 8
Către
Comi[itetele]. Reg[ionale]. P.M.R., Direcţiei Politice, Verdeţ Ilie, Onescu Cornel, Tatu Jianu, Andreescu Dumitru
Vă comunicăm că în vederea completării documentelor arhivistice privind activitatea Partidului și a mișcării muncitoreștii din ţara noastră, Secretariatul C.C. al P.M.R. a hotărât ca dosarele de partid ale membrilor de partid cu stagiu din ilegalitate şi ale membrilor de partid care au avut legături cu mișcarea muncitorească sau au activat în diferite organizații conduse de P.C.R. şi care nu mai sunt în viaţă, să fie predate Arhivei C.C. al P.M.R.
8 VI 1963
DIRECŢIA TREBURILOR C.C. AL P.M.R.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 30/1963, f. 92.
- GOLDBERGER, Nicolae (n. Miklos GOLDBERGER), fiul lui Wolf, haham local, şi Reghina) (1.V.1904 Someş-Odorhei, Sălaj – 19.IX.1970 Viena) – dintr-o “familie evreiască tradițională [sic]” (Kuller 2008a: 171), de profesie cizmar; ilegalist cu stagiul recunoscut din 1923107, îşi românizează numele în perioada interbelică, revenind la originalul evreiesc după război; instructor C.C. al P.C.d.R. pentru Ardealul de Nord în timpul războiului; după război acuzator al administrației românești reinstaurate în Ardealul de Nord şi adept al unui stat transilvănean independent, în linia de ultimă concesie adoptată de leadership-ul de la Budapesta (Watts 2011: 150, 160); membru în conducerea C.D.E. șef-adjunct de secție (adjunctul lui L. Răutu) şi responsabil al Comisiei Propagandă din secția Direcția Propagandă şi Agitație a C.C. al P.M.R. (1948-1952); șeful Direcției Politice a Armatei (1948-1950); rector al Institutului de Științe Sociale de pe lângă C.C. al P.M.R. (din 1956); director adjunct al Institutului de Studii Istorice și Social-Politice (pe lângă C.C. al P.C.R.) (1958-1970), deputat M.A.N. (1952-1957); multiplu decorat de autoritățile comuniste; înmormântat în fostul complex “Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” din actualul Parc Carol din Bucureștii; Şi-a românizat numele în perioada interbelică, revenind la cel de rezonanță iudaică după 23 august 1944, cf. Solomovici 2001; II: 13, care prezintă și o fotografie a legitimației sale de participant la Congresul al VII-lea al Internaționalei Comuniste de la Moscova, iulie-august 1935.
citește si
Viața de lux a nomenclaturii comuniste – regimul Gheorghe Gheorghiu Dej
PORTRETUL UNUI COMUNIST: GHEORGHIU-DEJROLUL LUI CEAUȘESCU ÎN TIMPUL REVOLUȚIEI MAGHIARE DIN 1956
Galerie
Această galerie conține 2 fotografii.
După izbucnirea revolutei din Ungaria, din 23 octombrie 1956, Partidul Comunist Român l-a desemnat pe Nicolae Ceaușescu, pentru supravegherea politica a evoluției evenimentelor. Continuă lectura
YURI ANDROPOV, PROFESORUL LUI CEAUSESCU
„Partidul Comunist Român, înființat înainte de 1921, a reprezentat principala agentură a spionajului sovietic în România. El a făcut jocul Uniunii Sovietice, care susținea că România este un stat multinațional şi cerea dezmembrarea lui. Aceasta corespundea obiectivelor testamentului lui Petru cel Mare şi lui Lenin. Toată structura PCR dinainte de 1944, care număra circa 800-1000 de membri, ducea în România o politică antinațională, pusă în slujba URSS. Acesta este motivul pentru care P.C.R [1] a fost scos în afara legii.” [2]
„O serie de membri ai P.C.R. au fugit imediat înainte de război. I-am amintit pe Emil Bodnăraş si Alexandru Bârlădeanu, adepți notorii ai GRU şi KGB. […] Un alt agent notoriu al KGB a fost Alexandru Iliescu – tatăl lui Ion lliescu. El a fugit în Uniunea Sovietică o perioadă îndelungată – 1930-1936 – şi s-a reîntors în ţară cu sarcini specifice. De altfel, din datele preliminare de care dispunem, întreaga familie a lui Ion Iliescu, pe linie paternă, a avut puternice conexiuni cu Uniunea Sovietică.” [2]
„Aceasta a fost cea mai favorabilă perioadă pentru recrutarea şi pregătirea de agenţi GRU şi KGB, dintre numeroșii studenți trimiși prin Ministerul Învăţământului la studii în Uniunea Sovietică şi militari trimiși de M.Ap.N [3]. şi M.A.I. la studii şi pentru efectuarea unor stagii de pregătire la înalte instituții militare” [2]
În 1936, după ce a absolvit Universitatea din Rybinsk, Yuri Andropov (*4) devenea secretar adjunct al Uniunii Tineretului Comunist din Uniunea Sovietică, a „secției din Komsomol care se ocupa cu recrutarea si instruirea tuturor agenților străini care lucrau pentru Stalin. Aceștia erau, de obicei, tineri care simpatizau cu cauza bolșevică.” – căpitanul Julian Chitta, 06.02.2014, pentru ziaristionline.ro
In 1944, Nicolae Ceaușescu devine primul secretar general al Uniunii Tineretului Comunist din Romania (din 23 august 1944 până în iunie 1945), iar din 1945, membru al PCR.
În 1947, Yuri Andropov este, pentru o scurta perioada de timp, instructor la Academia Militară „Mihail Frunze” din Moscova (actuala Academie de Forţe Întrunite a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse).
Unul dintre studenții săi, in anii ’50, pentru câteva luni, a fost Nicolae Ceauşescu.
MOȘTENIREA LUI ANDROPOV
„Deşi l-a detestat, probabil pentru faptul că a fost cu mult mai inteligent ca el, Nicolae Ceauşescu a fost forţat să acepte şi să dezvolte în continuare metodele mentorului său, datorită unor relaţii dubioase ascunse în filele istoriei. Aşa se face că Securitatea română, încă din anii ’50, a devenit extrem de eficace în a asasina fizic şi psihic toate persoanele considerate a fi contra regimului sau a lui Ceauşescu. Pe lista de instituţii preferate erau, ca şi în URSS, spitalele şi sanatoriile de psihiatrie, închisorile, lagărele de muncă de reeducare şi domiciliile fortaţe. Asta a fost moştenirea principală lui Ceauşescu, de la Yuri Andropov” – căpitanul Julian Chitta, 06.02.2014, pentru ziaristionline.ro
„Nicolae Ceausescu a admirat metodele la care Andropov a recurs pentru a distruge si a elimina definitiv orice forme de opoziție politica, sub masca mândriei naționale si a patriotismului.„(*5)
„ROMANIA, UMPLUTA DE AGENȚI SOVIETICI”
„Când Nicolae Ceaușescu a organizat “Gărzi Patriotice” in Romania, începând in vara anului 1968, pentru a tempera presupusul elan al lui Brejnev de a ocupa tara, Yuri Andropov a sugerat ca Ceausescu sa fie chemat la Moscova, sa fie convins sa-și schimbe tonul. Ca atare, Andropov a finanțat o lunga campanie de spionaj contra lui Ceausescu”.
„In următorii ani, pana la moartea lui Andropov, in 1984, Romania a fost umpluta de agenți sovietici de toate calibrele, bine finanțați, bine înarmați, gata sa intre in acțiune oricând.”
„Ceausescu a reușit sa recunoască si sa depisteze multe din eforturile sovietice in acest sens, apropiindu-se cat de mult posibil de vest, prin uverturi diplomatice si prin tranzacții comerciale”
„Ceausescu a favorizat pana la un anumit moment vederile lui Andropov de a împarți teritoriul Ungariei intre statele vecine, dar când s-a pus problema limitării opțiunilor economice prin Comisia Economica de Ajutor Reciproc, a respins idea pierderii controlului personal. Moartea lui Andropov a rezolvat dilema lui Ceausescu. Brejnev era un bolșevic rigid, si nici unul din planurile predecesorului sau nu s-a materializat.„
„Campania de epurare a tuturor celor care si-au făcut studiile in URSS a fost primul pas de anti-KGB, pentru consolidarea propriei puteri. Ceausescu a învățat toate acele lucruri de la excepționalul sau profesor, Yuri Vladimirivici Andropov„ [5]
[1] PCdR
[2] – senatorul Şerban Săndulescu, în Opinia sa separată la „Raportul Comisiei speciale a Senatului de anchetare a evenimentelor din decembrie 1989″, extras din lucrarea lui Victor Roncea:,”Decembrie 1989 – Lovitura Moscovei în România”.
Șerban Săndulescu (25.01.1932- 20.12.2000) – politician român, inginer aeronaut, doctor în științe; a participat la proiectarea primului avion cu reacție român (IAR 93). Senator de Vîlcea (1992-2000), ales pe listele PNȚCD., membru în comisia economică, industrii și servicii (din 993) și în comisia pentru sănătate publică (din 1993). În legislatura 1996-2000, Șerban Săndulescu a fost membru în comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională. Membru în Comisia Senatorială „Decembrie 1989”, in 1996, a publicat cartea „Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat revoluția română”.
[3] Conform M.Ap.N. în perioada 1948-1968, au absolvit academii şi şcoli militare, precum şi diferite cursuri de perfecționare (specializare) 1868 ofițeri. după cum urmează:
a) 816, academii militare cu durata de 2-7 ani, astfel:
-161, la academii militare generale de comandă şi de stat major (Academia Militară Superioară „Vorosilov, Academia Militară Frunze);
-348, la academii militare cu profil armă;
-83, la Academia Spate şi Aprovizionare;
-257, la academii militare cu profil tehnico-ingineresc;
-17, la Academia Militară Politică „Lenin”;
b) 349, la şcoli militare cu durata de 1-3 ani;
c) 704, la cursuri de perfecționarea (specializare) pe linie de comandă, stat major, servicii şi medicale.
în total, în Uniunea Sovietică au fost trimiși în 20 de ani circa 5.500 de studenţi şi cadre militare, care, atunci când s-au întors în ţară, au primit funcţii de conducere şi au făcut politica Uniunii Sovietice. Desi senatorul Șerban Săndulescu a solicitat din partea M.Ap.N.si o lista nominala, aceasta nu a fost pusa niciodată la dispoziție.
[4] Yuri Vladimirovici Andropov (1914 – 1984) fost șef al KGB, secretar general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică şi președinte al URSS între 1982 şi 1984.
[5] Julian Chitta, absolvent al Liceului Clasic din Cluj, in 1957.Absolvent al Del Mar College, Texas, 1973, educație industriala. Absolvent al Corpus Christi University, Texas, 1985, electronică biologie si pedagogie. Absolvent al ATA University, Florida, 1991, inginerie electrica. Absolvent al Sea Academy, Texas, cu gradul de căpitan in marina civila.
citește si
SĂ LĂMURIM NOȚIUNEA DE „ILEGALIST” COMUNIST
OPERAȚIUNEA „CORBII”
„NU VEȚI REUȘI SĂ AFLAȚI ADEVĂRUL. DECÂT FOARTE PUTIN ȘI VAG”
ROLUL ROMÂNIEI IN REVOLUȚIA MAGHIARĂ DIN 1956
România a fost „aliatul cel mai activ al Uniunii Sovietice in timpul crizei ungare„.
Pe fundalul evenimentelor de la Budapesta din octombrie 1956, Gheorghiu-Dej a urmărit un singur țel: să-și conserve poziția (amenințată de mișcările din țara vecină, dar și de intențiile lui Hrușciov de a-l schimba de la conducere). In acest scop, liderul de la București a dat Moscovei toate asigurările sale de loialitate: in primul rând, și-a manifestat adeziunea deplină privitor la intervenția armatei sovietice in Ungaria; in al doilea rând, și-a arătat disponibilitatea de a contribui la aceste eforturi cu efective militare (dar a fost refuzat de Hrușciov), in al treilea rând, și-a demonstrat abilitatea de a stopa rapid protestele studenților din București /Iași / Cluj /Timisoara, inspirate de exemplul tinerilor maghiari (convingându-l astfel pe liderului URSS că deține controlul total „la el acasă”), in al patrulea rând, a luat urgent masuri economice de relaxare pentru calmarea nemulțumirilor populației si a pus la bătaie toate resursele necesare operațiunilor sovietice, inclusiv pentru obținerea informațiilor utile clarificării problemelor generate de tensiunile momentului. Si, nu in ultimul rând, l-a trădat pe Nagy. Sfârșitul lui Imre Nagy a fost salvarea lui Dej.
REGIMUL DEJ, FAȚĂ IN FAȚĂ CU REACȚIUNEA
Explozia maghiară din octombrie 1956, l-a surprins pe Dej într-o vizită oficială în Iugoslavia. Rapoartele despre situația nou survenita, l-au determinat să-și întrerupă intempestiv călătoria.
La 24 octombrie 1956, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. se întrunea pentru analizarea evenimentelor din Ungaria si a impactului pe care acestea l-ar putea avea in România. Măsurile luate indică îngrijorare: s-a stabilit ca paza la granița cu Ungaria să fie întărită, iar unitățile militare să fie alertate și să fie desemnați ofițeri de serviciu; armamentul urma să fie revizuit, iar parcul auto și aviația de transport aduse la condiția optimă; soldaților în curs de a fi lăsați la vatră nu li s-a mai permis să iasă din cazărmi; s-au dat dispoziții ca paza la posturile de radiodifuziune să fie întărită, iar Emil Bodnăraș trebuia să vegheze respectarea măsurilor, fără sa alarmeze populația. Toată corespondența cu Ungaria trebuia cenzurată. Cu același prilej, s-a decis ca aprovizionarea cu alimente a populației să fie îmbunătățită, pentru evitarea eventualelor izbucniri de nemulțumire. În acest sens, în următoarea ședința, din 26 octombrie, a fost evocată si posibilitatea creșterii salariilor.
In această perioadă, exista temerea ca spiritul revoluționar ar putea să contamineze si minoritatea maghiară din Romania (cca două milioane de oameni). Prin extenso, Revoluția de la Budapesta putea contamina tot blocul sovietic.
Membrii Comitetului Central au fost mobilizați în regim de maximă urgenţă, având obligația să facă de serviciu noaptea la sediul CC. Unii dintre ei s-au deplasat în teritoriu, mai ales în Transilvania, unde estimau pericolul solidarizării populației maghiare cu revoluția din Ungaria. Miron Constantinescu a fost trimis în regiunea Cluj, Ianoş Fazekaş, în Regiunea Autonomă Maghiară, iar Nicolae Ceauşescu a rămas la București, urmărind „pas cu pas” mișcările politice din Ungaria. Ca secretar al Comitetului Central responsabil, printre altele, si cu problemele tineretului, Ceaușescu mai avea și o altă misiune importantă: să vegheze la „prelucrarea” politică a studenților și UTM-iștilor (UTC), în vederea „înțelegerii” naturii contrarevoluționare a evenimentelor din Ungaria.
citește si 
ROLUL LUI CEAUSESCU IN TIMPUL REVOLUȚIEI MAGHIARE DIN 1956
Aprehensiunea lui Gheorghiu-Dej era sporită si de faptul ca nu cunoștea exact care urma sa fie direcția imprimata de desfășurarea evenimentelor din Ungaria. Depeșele ambasadorului Ion Popescu-Puțuri erau fie lapidare, fie, in loc de informații utile, conțineau mai degrabă păreri. Intr-o telegramă din 27 octombrie 1956, acesta nota: „Face impresia că organizatorii rebeliunii intenționează să [creeze] impresia că populația nu se liniștește până nu se retrag trupele sovietice și consideră că au realizat până acum numai etape în calea spre iredentism. Actuala conducere de partid și de stat lasă impresia în opinia publică că toate schimbările politice care se succed în aceste zile se fac sub presiunea tirului de artilerie și mitraliere. În atmosferă plutește pericolul unor manifestări șovine antiromânești”.
Poetul Mihai Beniuc relata si el o convorbire cu Popescu-Puțuri pe aceasta tema: „La plecare vorbisem cu Puțure (sic!) la ambasadă, care încă odată mi-a spus că el crede că lucrurile se dezvoltă în etape și că dacă față de români nu există agresivitate totuși aceasta se va putea întâmpla pentru motivul că deja demonstranții începuse (sic!) să râdă în fața ambasadei. Nu am avut niciun incident până acum, zicea Puțure, decât un vatman mort de beat a venit la noi la ambasadă și a spus ca să-i dăm Ardealul înapoi, dar eu i-am spus ca să meargă să doarmă până a doua zi și apoi să discutăm această problemă, totuși ne putem aștepta la lucruri neplăcute”.
De fapt, mai periculoasă pentru regim decât cauza Ardealului, era opoziția studențimii. După ce la București se înfiripase un protest redus in intensitate (cu dezideratele „Jos rusa şi marxismul!”, „Vrem știință, nu politică în universitate!”, „Urmați exemplul studenților unguri, cehi şi poloni!”), urmat de unul mai substantial la Cluj (unde participaseră aproape 300 de tineri de la Universitatea de Arte Plastice Ion Andreescu, precum și de la Universitățile Babeș și Balyai), la Timișoara autoritățile s-au confruntat cu o mișcare destul de semnificativă .La 30 octombrie 1956, aproape 3.000 de studenți s-au întrunit în cantina Institutului Politehnic cu o listă de revendicări, care prevedea retragerea trupelor sovietice din țară și stabilirea relațiilor economice cu toate statele, inclusiv cu cele capitaliste. Aceștia au fost închiși în căminele lor, nefiind lăsați să se solidarizeze cu muncitorii sau să își facă publice solicitările.
citește si 
ILIESCU – STĂNCULESCU, PROMOȚIA 56-89
În aceeași zi, o nouă ședință a Biroului Politic decidea arestarea studenților recalcitranți de la Timișoara (din care 2.000 au fost reținuți). De asemenea, s-a înființat un Comandament General, condus de Emil Bodnăraș, compus din Nicolae Ceaușescu (secretar al C.C. al P.M.R.), Alexandru Drăghici (ministrul Afacerilor Interne) și Leontin Sălăjan (ministrul Forțelor Armate), cu „dreptul de a lua orice măsuri – acolo unde se ivește necesitatea, în vederea păstrării ordinii – inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului, dacă este necesar”
Pe de alta parte, muncitorii intraseră într-o panică a cumpărăturilor, făcându-și stocuri de alimente; unii s-au lansat în acțiuni de răspândire a zvonurilor, incendieri sau vandalisme Oamenii se temeau de un al treilea război mondial sau de un război pentru Transilvania, ori de o revoltă a maghiarilor din România. Sloganele „Cereți pâine, nu pace”, „Români, să punem capăt foamei și mizeriei” sau sintagme precum cele care cereau revenirea Regelui Mihai și căderea comuniștilor, afișate pe pereții clădirilor sau chiar în toaletele publice, au determinat regimul Dej să „cumpere” bunăvoința populației prin măsuri economice urgente, pentru ca subiectul schimbărilor politice să nu devină o prioritate.
Până și în armată, în acele zile, au fost înregistrate nu mai puțin de 644 de cazuri de proteste, printre acestea evidențiindu-se cel al locotenentului Teodor Mărgineanu, care a inițiat pornirea unității sale de tancuri din Prundul Bârgăului spre Gherla, pentru eliberarea deținuților.
În ciuda acestor incidente, partidul (PMR/PCR) și instituțiile sale represive au stăpânit situația; pe de alta parte, societatea nu era încă pregătită, si nici suficient de organizată, pentru o schimbare majora.
La a doua intervenție sovietică în Ungaria, pe 4 noiembrie 1956, în toate magazinele din București, se puteau găsi produsele necesare (carne, zahăr, ulei, pâine) la prețuri mici, iar muncitorilor de la fabricile din Timișoara li s-a oferit hrană gratuită. În acest interval, guvernul a mărit salariul minim, alocația pentru familii și bursele pentru studenți, și a promis că va rambursa la timp plățile pentru produsele agricole livrate de țărani. Măsurile, menite sa creeze un confort privitor la nivelul de trai al populației, au fost însoțite de o propagandă naționalistă, care insista pe amenințarea cu pierderea Transilvaniei, pentru a crea o miza mai mare decât „sacoșa” zilnică.
„FIECARE VA DA UN SINGUR PUMN”
Hrușciov s-a consultat cu Dej în privința reacției față de evenimentele din Ungaria. În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1956, secondat de Malenkov, el a discutat cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu, care răspundea de Forțele Armate și de Securitate.
În timpul dialogului, liderul sovietic fost ușurat să constate că liderii români îi împărtășeau punctele de vedere. Conform memoriilor sale, la București, comuniștii au susținut că în Ungaria trebuie intervenit hotărât și fără întârziere. Dej a supralicitat chiar, oferindu-se să trimită militari in zona. Hrușciov a declinat propunerea, replicând că sovieticii au „experiență”, deoarece, în 1919, lichidaseră Republica Ungară a Sfaturilor, iar acum doreau să ocupe din nou Budapesta. Potrivit altor surse, Hrușciov ar fi fost cel care a solicitat intervenția românească, dar Dej și Bodnăraș ar fi evitat sa dea curs solicitării, pretextând că în armata română sunt prea mulți etnici maghiari, fapt de natură să pună sub semnul întrebării eficacitatea unei misiuni în țara vecină.
Memoriile lui Hrușciov sunt lapidare în prezentarea întrevederii. Exista însă stenograma întâlnirii sale cu activiștii de partid de la Moscova, din 4 noiembrie 1956, la scurt timp după dialogul purtat cu Dej. Desi nici din acest document nu reiese prea clar în ce anume a constat efectiv asistența românească (excepție afirmația lui Hrușciov, cum că Bucureștiul ar fi oferit două divizii, pentru înăbușirea „contrarevoluției” maghiare), stenograma e totuși relevantă, deoarece conturează atât tonul discuțiilor, cât și starea de spirit a conducătorilor români. De pildă, Hrușciov a povestit că Dej s-a lăudat că deține controlul total în România, neexistând riscul unei contaminări cu virusul contestatar.
La Cluj, studenții avuseseră o tentativă de a organiza o manifestație, însă organele de ordine au reacționat prompt. Aproximativ 300 de tineri au fost arestați, alții bătuți, toți fiind amenințați că vor ajunge la munca de jos, dacă nu sunt capabili să prețuiască eforturile Partidului de a le asigura învățământ gratuit, cămine și burse; in plus, părinții au fost convocați de autorități și atenționații să-și strunească odraslele. În acest punct al dialogului, Hrușciov i-a atras atenția lui Gheorghiu-Dej să nu întindă coarda prea tare, pentru a nu avea și alte surprize. Dej a bravat, afirmând că în Transilvania sunt aproximativ trei români la un ungur. Hrușciov relata activiștilor sovietici, citându-l pe Dej: „Fiecare va da un singur pumn și atunci îi vom doborî pe toți acești bandiți fasciști”. „Vulpea din Carpați” dorea să arate sovieticilor că deține controlul, că nu se teme de revendicările studenților si nici de acțiunile maghiarilor din România.
citește si 
Revoluția anticomunistă din Ungaria (1956) în viziunea sovieticilor
OPERAȚIUNEA VIHRI – „Viforul”
Dej nu a avut satisfacția de a ocupa Budapesta, însă aportul său în înăbușirea revoluției maghiare nu a fost neglijabil. Trupele sovietice staționate în România au fost printre primele trimise în operațiunea cu nume de cod VIHRI-„Viforul”.
În acest sens, drumurile și căile ferate românești le-au fost puse la dispoziție. Spioni de naționalitate maghiară au primit ordinul de a intra în Ungaria, pentru a aduna informații. Refacerea poliției secrete ungare s-a făcut cu sprijin românesc. Silviu Brucan declara că sovieticii au fost interesați de reorganizarea partidului comunist din Ungaria, cu ajutorul a „2000 de activiști ai P.M.R. de origine ungară” din Transilvania. Potrivit lui Brucan, când Dej i-a telefonat lui Hrușciov pentru a-l informa că i-a recrutat pe voluntarii maghiari, reacția acestuia a fost entuziastă: „Gheorghi Afanasievici, vî nastaiașci Bolșevik!”.Alexandru Bârlădeanu infirma însă această mărturie, considerând-o exagerată.
ALĂTURI DE URSS, ÎMPOTRIVA UNGARIEI
Poziția guvernului de la București a fost, de fapt, similară cu cea adoptata de restul statelor din lagărul socialist. Bulgarii, într-un exces de zel, și-au pus militarii la cheremul Moscovei. La rândul lor, comuniștii cehoslovaci (pe care Hrușciov i-a consultat tot la București) și-au anunțat disponibilitatea de a da o mână de ajutor:
„Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac este de acord cu punerea în practică a tuturor măsurilor necesare pentru menținerea democrației populare în Ungaria și, în caz de necesitate, nu numai că suntem de acord cu ele, dar vom participa activ pentru îndeplinirea lor”.
Potrivit lui Jan Sejna (general cehoslovac care a defectat în Occident după 1968), în Ungaria ar fi ajuns, la cererea Kremlinului, ofițeri de informații și membri de partid vorbitori de limba maghiară, pentru întărirea eforturilor Securității și comuniștilor. In plus, frontiera cu Ungaria a fost închisa, fiind mobilizați in acest scop aproape 14.000 de militari, exclusiv de naționalitate cehă sau slovacă. Tito însuși și-a exprimat acordul pentru o rezolvare brutală a crizei maghiare, iar China s-a arătat dispusă să trimită trupe.
Reticenți s-au arătat doar polonezii. În aceeași lună (octombrie), scăpaseră în ultimul moment de o confruntare cu armata sovietica. Polonia a declarat doar că va da arme și muniție muncitorilor din Ungaria, pentru ca aceștia să-i poată înfrunta singuri pe „contrarevoluționari”.
Prin urmare, gestul lui Dej nu era singular. Pentru a-l informa exact despre ce se petrece la Budapesta, au fost trimiși la fata locului Aurel Mălnășan (adjunctul ministrului de Externe al R.P.R.) și Valter Roman (vorbitor de limba maghiară, director la Editura Politică, care îl cunoștea pe Nagy din perioada moscovită, când fuseseră amici; tatăl viitorului prim-ministru al României, Petre Roman). Au fost prezente două delegații succesive: prima, între 30 octombrie – 2 noiembrie, urmată de cea din 3 – 7 noiembrie.
ROMÂNIA PUNE UMĂRUL LA TRĂDAREA LUI NAGY
Imre Nagy avea încredere în tovarășii români, cu care, in acele clipe, dorea să se sfătuiască. La 2 noiembrie 1956, ambasadorul român la Budapesta, Ion Popescu-Puțuri, transmitea că „dânsul face apel la tov. Gheorghiu a-l ajuta în acest moment greu, că nu știe ce să facă”.
Nagy a avut discuții similare și cu împuterniciții de la București. În 1964, la șase ani după execuția lui Nagy, Dej il întreba retrospectiv pe Valter Roman: „Ce spunea Imre Nagy cu care ai vorbit? …plângea, plângea și întreba pe Valter, ce să fac, învață-mă ce să fac!””
De asemenea, pe 4 noiembrie 1956, Mălnășan le transmitea superiorilor că fusese primit, în cursul nopții (noaptea de 3 spre 4 noiembrie), de către Nagy. Cu acest prilej, Mălnășan a sugerat că liderii români doresc să aibă o întâlnire cu el, pentru a-l sprijini – o minciună menită să- liniștească. Câteva ore mai târziu, Armata Roșie intra în capitala Ungariei. În fața amenințării tancurilor sovietice, Nagy s-a refugiat (însoțit de un grup restrâns de susținători – cca 38 de persoane), in ambasada Iugoslaviei din Budapesta.
La 9 noiembrie 1956, Valter Roman isi relata impresiile, vizavi de evenimentele din Ungaria: „În acele zile tragice eram la Budapesta. Având acolo prieteni a căror soartă mă preocupa, am pornit în căutarea lor. Am izbutit să dau de urma unora dintre ei și am ajuns într-o casă. Acolo se retrăseseră, cu gândul de a organiza lupta și acțiunile comuniștilor, un număr de tovarăși: unii foarte vechi în mișcare, alții mai tineri. Cei mai mulți erau activiști ai Comitetului Central, ori ai altor organe de partid sau de stat. În drum spre casa pe care o căutam, am întâlnit pe străzi bande de contrarevoluționari înarmați. De când trupele sovietice se retrăseseră, asemenea bande circulau pretutindeni, începuseră să dea târcoale și casei în care intrasem. Am izbutit însă să stau de vorbă cu prietenii mei, care, ca și ceilalți tovarăși aflați în casă, veniseră acolo împreună cu familiile. Aveau toți copii, printre care unii de 2-3 ani, și se pregăteau să-i trimită pe la rude, în provincie, pentru a-i feri de bestialitatea dezlănțuită a bandelor contrarevoluționare. N-au mai apucat însă să-i salveze; unii dintre copiii aceștia au murit de o moarte îngrozitoare: împușcați, înjunghiați, striviți de fiarele care i-au surprins”.
EFECTE SECUNDARE: „ARDEALUL INAPOI”
Mai interesant decât acest tablou apocaliptic, era însă punctul de vedere exprimat de W. Roman, referitor la sensul și caracterul mișcărilor din Ungaria: „Rebeliunea contrarevoluționară pusă la cale împotriva Ungariei a urmărit, în fapt, două obiective: primul – restaurarea capitalismului în această țară, al doilea – transformarea Ungariei într-un cap de pod îndreptat împotriva țării noastre (subl. a.). Contrarevoluționarii au și început de altfel să agite în acele zile lozinci naționaliste, revanșarde”.
In realitate, protestatarii maghiari din Budapesta își îndreptaseră furia in special asupra simbolurilor sovietice și comuniste. In acord cu „discursul secret” al lui Hrușciov; statuia lui Stalin s-a numărat printre primele obiective distruse.
Valter Roman a făcut o expunere asemănătoare și în fața lui Gheorghiu-Dej; la 2 noiembrie, ii relata acestuia întâlnirea avută cu János Kádár, care i-ar fi spus:„dați autonomie Ardealului”. Aceasta era și percepția lui Dej, relativ la ceea ce se petrecea peste graniță.
Potrivit unor informații, imediat după cea de-a doua intervenție sovietică (din 4 noiembrie), Gheorghiu-Dej ar fi vizitat în secret Budapesta, însoțit de poetul Mihai Beniuc și de Valter Roman. Deplasarea rămâne totuși o ipoteză. Cert este ca Mihai Beniuc, aflat în vacanță în Ungaria, primise instrucțiuni să raporteze orice considera a fi relevant. Revenit în țară, la începutul lunii noiembrie, a fost primit de Gheorghiu-Dej care l-a ascultat cu atenție. Probabil ca poetul i-a spus liderului roman ceea ce le împărtășea si confraților săi, scriitorii, la 9 noiembrie 1956: „După ce contrarevoluția a cucerit poziții, s-a ajuns la atacuri împotriva ostașilor sovietici, la distrugerea bunurilor culturale, la tentative de nimicire a cuceririlor socialiste, la prosternarea în fața prelatului Mindszenthy, la primirea în țară a marelui moșier Eszterházy. Vasăzică tot ceea ce altădată a constituit însuși jugul poporului maghiar a început din nou să fie ridicat în slavă. S-a ajuns apoi la înființarea partidelor burgheze și poate că, dacă lucrurile mergeau mai departe, se ajungea la formulele mai vechi: Ardealul înapoi, Slovacia înapoi și așa mai departe. Aș putea spune că mișcarea contrarevoluționară din Ungaria a pornit ca un cățel care zici că se joacă și a isprăvit ca un lup sângeros, care a început să sfâșie de fapt poporul maghiar”.
Pe fundalul pericolului concretizării unor idei de genul „Ardealul înapoi„, Gheorghiu-Dej si-a sporit vigilenta – în zilele de 21 și 22 noiembrie 1956, era la Budapesta, într-o vizită oficială. Între timp, Kremlinul instalase in capitala Ungariei un nou guvern, filo-sovietic, condus de Janos Kádár.
În 1961, Dej relata cum au decurs convorbirile cu tovarășii maghiari, pe care i-ar fi admonestat. „Deci, știind ce-ai pățit în 1919-1920, când erau retezați câte 3-4 oameni vii cu așchia, după zdrobirea revoluției din Ungaria, și cunoscând ce este reacția, n-ai reușit s-o zdrobești, s-o slăbești, de aceasta avea o ură și o frică animalică față de comuniști. Să dansezi în față și să-i faci să râdă, să mergi în întâmpinarea sentimentelor ei numai pentru a câștiga bună voința, în loc s-o înfrunți, în loc să folosești împrejurările bune de atunci și s-o retezi cu câteva capete, s-o slăbești în așa măsură, s-o fi slăbit în așa măsură încât în 1956 să nu mai fi avut curajul să ridice arma împotriva puterii populare. Eu le-am spus în timpul evenimentelor din Ungaria, la prima ședință plenară a C.C., Partidului frate din Ungaria ce am fi făcut noi dacă am fi fost în locul lor. Adevărat, câțiva dintre ei și-au dat demisia pe loc, ce se amestecă Dej în treburile noastre? Dar eu nu m-am amestecat, n-am spus ce să facă, doar am spus atâta: ce-am fi făcut noi dacă am fi fost în situația lor. Nici pe departe n-au priceput atunci”.
Comunicatul comun privitor la convorbirile bilaterale a fost însă lipsit de aluzii înțepătoare. Publicat în „România Liberă”, la 25 noiembrie 1956, enunța că „succesul forțelor contrarevoluționare” ar fi transformat Ungaria „într-un focar de război”, care ar fi amenințat „pacea popoarelor vecine și a Europei” subliniind că „forțele ațâțătoare șovine ar fi încercat să învrăjbească din nou popoarele ungar și român”.
Gheorghiu-Dej s-a dovedit mărinimos cu regimul Kádár, căruia i-a oferit, după cum afirma în 1959, „o jumătate de vagon de aur” fără dobândă sau, potrivit comunicatului oficial, „un credit de 60 de milioane ruble pentru achiziționarea celor mai necesare mărfuri”. De fapt, încă de la 8 noiembrie, conducătorii de la București anunțaseră intenția de a dona 5.000 de tone de produse petroliere, 5.000 de tone de lemn pentru foc, 10.000 de tone de sare, dar și medicamente și materiale de construcții (mii de tone de ciment, var, geamuri, cuie etc.). Doar că, pentru acoperirea promisiunilor sale, Dej a solicitat sovieticilor (prin intermediul lui Chivu Stoica, care s-a deplasat anume la Moscova) un împrumut substanțial.
IMRE NAGY, PĂCĂLIT DE „VULPEA DIN CARPAȚI”
Prezența lui Dej în capitala Ungariei viza încă un obiectiv, mult mai important, și anume aducerea lui Imre Nagy în România. Decizia a fost luată de Moscova, după consultările avute cu comuniștii români.
Nagy fusese convins de sovietici să abandoneze ambasada Iugoslaviei (unde, la invitația lui Tito, se refugiase pe 4 noiembrie), fiind asigurat că va rămâne in libertate, și că poate reveni în siguranță in confortul propriei locuințe. Pe drum – cu știrea si acordul guvernului ungar – a fost răpit de K.G.B. și închis sub pază militară.
In prealabil, Valter Roman primise de la Dej misiunea de a-l convinge pe Nagy să recunoască public noul Cabinet maghiar (Janos Kadar) și să accepte găzduirea românilor, care ii promiteau protecție. La 22 noiembrie, Nagy refuzase însă „generoasa” propunere:„I-am spus foarte apăsat și hotărât lui Roman Walter că de bunăvoie, din propria mea voință, eu nu părăsesc teritoriul Ungariei și nu sunt dispus să dau vreo declarație în acest sens”.
În aceeași zi (22 noiembrie), guvernul R.P.U. transmitea guvernului R.P.R. (printr-o scrisoare), rugămintea ca fostului premier să-i fie acordat „azil vremelnic” în România. Paradoxal, se invoca faptul că Nagy era in pericol de a deveni victima răzbunării populației, în condițiile în care refuzase să condamne ororile și „crimele fasciștilor” din timpul „contrarevoluției maghiare”. Astfel, guvernului Chivu Stoica (4 octombrie 1955 – 19 martie 1957), i se adresa doleanța de a-l proteja pe Nagy, azilul urmând „să se desfășoare potrivit uzanțelor internaționale”.
Răspunsul a venit in câteva ore, prin Aurel Mălnășan; acesta certificând că autoritățile de la București erau „gata să primească de îndată pe teritoriul Republicii Populare Române pe cetățeanul Imre Nagy și persoanele din grupul său”.
La 23 noiembrie, Gh. Malenkov, M. Suslov și A. Aristov informau Moscova: „Nagy și grupul său au părăsit Ambasada Iugoslavă și în prezent se află sub pază severă. Când a plecat, Nagy și colegii săi s-au îmbrățișat și s-au sărutat cu membrii ambasadei. La un moment dat, după îmbarcarea grupului într-un autocar, Nagy a vrut să revină în clădirea ambasadei, dar a fost oprit de niște unguri și de colaboratorii noștri. Tovarășul Valter Roman, ajuns la Budapesta împreună cu tovarășul Dej, ieri, 22 noiembrie, a discutat cu Nagy, pe care-l cunoaște din vremea activității desfășurate în Comintern. A devenit clar că Nagy era categoric împotriva plecării din țară sau să dea vreo declarație utilă actualului guvern, invocând faptul că este lipsit de libertate. După cum se vede, iugoslavii l-au pregătit temeinic pe Imre Nagy. Tovarășul Kádár și tovarășii români sunt ferm hotărâți și cred că grupul Nagy trebuie să plece neîntârziat. În baza înțelegerii dintre tovarășii unguri și cei români, Nagy și grupul lui vor porni spre România azi, unde, conform celor spuse de tovarășul Dej, li se va asigura găzduirea (sub pază potrivită)”.
PRIZONIERUL LUI GHEORGHIU-DEJ
In cartea sa (apăruta postum), „Însemnări de la Snagov” (2004, Editura Polirom), Imre Nagy consemna: „In interesul nostru, guvernul iugoslav, prin intermediul ambasadorului sau la Moscova, a intrat in legătura cu guvernul sovietic, respectiv cu reprezentantul acestuia in problema de mai sus (după cate știu, ministrul de Externe Sepilov). Problema era să ni se dea posibilitatea să părăsim in mod liber si in siguranță clădirea Ambasadei (n.r. Iugoslaviei), să ni se garanteze securitatea si să nu se folosească mijloace de represiune împotriva noastră. In cazul in care era refuzată această soluție, să ni se permită ca, împreună cu familiile noastre, să putem părăsi teritoriul tării si să putem pleca in Iugoslavia (n.r. Ceea ce nu știa Imre Nagy, este că, la 21 noiembrie 1956, Kádár încheiase deja la un acord cu guvernul iugoslav, respectiv cu Tito). După cateva minute, am ajuns in fata clădirii comandamentului orășenesc sovietic de pe calea Ajtaoi-DUrer. Aici i-au dat jos pe cei doi functionari amintiti mai sus de la Ambasada Iugoslava si paza de autobuz a fost preluată de ostasi sovietici. In aceeasi zi – 22 noiembrie 1956, in jurul orelor 10,30 seara -, am fost chemat afara din camera (n.r. de la noua locatie unde fusese depus de sovietici, sub pază) si mi s-a spus că vrea să vorbească cu mine Roman Walter. Cu Roman Walter, pe care l-am cunoscut bine la Moscova, incă din anii ’40, din munca lui de redactor la acele posturi de radioemisie ilegale pentru strainatate care reprezentau politica Cominternului. L-am întâlnit la Budapesta in zilele lui octombrie 1956, unde se găsea din însărcinarea tovarășilor romani pentru informarea lor, împreună cu locțiitorul ministrului Afacerilor Externe, Mălnasanu. In cursul discuțiilor care au durat aproape doua ore, Roman Walter mi-a spus că vrea să vorbească cu mine din însărcinarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si Kadar Janos. In numele lor, mi-a comunicat că rugămintea lor este sa părăsesc tara de bunăvoie, să plec in Romania unde voi primi cea mai buna îngrijire si voi sta pana la normalizarea relațiilor politice in Ungaria… In dupa-amiaza aceleiași zile, la orele 4, brusc, a trebuit să ne pregătim, pentru ca rușii ne-au comunicat că ne vor duce in alta parte. Ne-am încărcat in doua autobuze militare închise, fără geamuri. (…) Acum eram din nou împreună si, escortați de care blindate si soldați înarmați, ne-au transportat pe drumuri ocolite pană la aeroportul Ferihegy, unde ne-au îmbarcat in două avioane sovietice… După o călătorie de 2 ore si un sfert, zburând la o înălțime de 3.000 m, la ora 7 seara am ajuns pe un aeroport necunoscut, acoperit de zăpadă. La început am crezut ca am putea fi undeva pe lângă Lvov. Insotitorii noștri n-au vrut să ne spună nici după aterizare unde eram. Numai atunci când la aeroport a apărut tovarășul Moghioroș, membru al Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Roman, am aflat că eram la București. Eu, însoțit de Moghioros, am părăsit aeroportul intr-o mașina de turism si am ajuns la o vilă, pe malul lacului Snagov, care mi-a fost desemnata ca locuință”.
Practic, pus in fata faptului împlinit, Nagy a fost obligat să accepte noul „cămin”, cât și „tradiționala ospitalitate românească”.
„SĂ MĂ ARESTEZE SI SĂ MĂ SPANZURE”
Deportat la Snagov (unde va rămâne prizonier până in aprilie 1957), Nagy a fost vizitat de Emil Bodnăraș și Valter Roman, care au încercat să-l determine să declare că își recunoaște erorile și complicitatea la crime. In pofida presiunilor exercitate asupra sa de KGB si de oamenii sovieticilor din România (Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Walter Roman, Aurel Malnaşan, Nicolae Goldberger, Iosif Ardeleanu), Nagy nu a cedat – el s-a menținut ferm pe poziții, afirmând că Revoluția Maghiara a fost justificată politic, social si moral.
Rapoartele ajungeau la Walter Roman și la Gheorgiu-Dej. acesta făcând uneori însemnări cu creionul pe marginea lor. Unul din rapoarte specifica că, intr-un moment de disperare, Nagy ar fi exclamat:„Să mă aresteze și să mă spânzure!” Alături, Dej a notat vindicativ:„Presimți ce te așteaptă?”
CARACATIȚA DE LA SNAGOV
In repetate rânduri, Imre Nagy a protestat împotriva răpirii si a faptului ca atât el, cât si membrii grupului sau, erau ținuți ostatici de către români. Un imens aparat de monitorizare i-a contabilizat fiecare vorbă si i-a urmărit fiecare gest. La acțiunea politica secretă româno-ungaro-rusa au luat parte, conform rapoartelor din perioada respectiva, următoarele unități ale Securității: Direcția I – Informații Externe, Direcția a II-a – Contraspionaj, Direcția a III-a – Informații Interne, Direcția a VII-a – de urmărire, Direcția a IX-a – ofițeri însoțitori ai conducătorilor de partid. (între 23 noiembrie 1956 si 15 aprilie 1957, sub conducerea colonelului Stefan Mladin, au fost implicați, zi/noapte, peste 70 de ofițeri).
Zilnic, timp de 24 de ore, de la Direcția a IX-a au fost de serviciu la acțiunea de paza a zonei Pace Trainica 30 de ofițeri. „Fiecare casa avea personalul propriu de paza„, preciza un administrator. „Numai acesti ofiteri aveau acces în apropierea celor trei vile.” De la Contraspionaj au participat la acțiune doi ofiteri si un subofițer, de la secția tehnica un ofițer fotograf, patru-cinci ofițeri de la ascultări si 30-35 subofițeri.
Pentru securizarea zonei, in exterior au fost stabilite 10-11 puncte de paza în jurul vilelor, între care patrulau ostași ai trupelor de Securitate. In cursul nopții „somnul deținuților a fost păzit” si cu patrule cu câini. Timp de șase luni, obiectivul nu a putut fi părăsit nici de către membrii personalului de pază. Dintre angajații civili ai Gospodăriei de Partid în zona Pace Trainica aveau acces numai un administrator, doi bucătari, două spălătorese, un magazioner si un tăietor de lemne.
De acțiunea serviciilor secrete ungaro-sovieto-romane privind grupul Imre Nagy, a răspuns, din partea maghiara, Sándor Rajnai. Intre 23 noiembrie 1956 si 16 aprilie 1957, acesta a făcut mai multe vizite la București pentru a supraveghea acțiunea serviciilor secrete legate de grup.
Rajnai s-a străduit să finalizeze ancheta până în septembrie 1957. Procesul lui Nagy, prevăzut pentru perioada de după Sesiunea Ordinara a Adunării Generale a ONU din acel an, a fost insa amânat la cererea sovieticilor. Același lucru s-a repetat si în februarie 1958
Preocuparea principală a celor din jurul „grupului Nagy” a fost culegerea de informații, atât prin spionaj (prin intermediul personalului de serviciu si a microfoanelor instalate pretutindeni), cât si prin ancheta directă. Interogatoriile si discuțiile „tovărășești” pregăteau procesul.
Consilieri sovietici, cadre de nivel înalt din România si Ungaria (activiști si ofițeri din serviciile speciale) au lucrat in tot acest timp in comun. Materialul informativ obținut trebuia sa clarifice evenimentele de la sfârșitul lui octombrie-inceputul lui noiembrie. Prin gesturile sale politice, Nagy amenințase „cuceririle” sovietice din anii ’40. Nagy, care beneficiase de încrederea liderilor de la Kremlin, ca fost agent al serviciilor speciale sovietice, in anii ’30-’40, când locuise la Moscova, era privit acum ca un „trădător al cauzei proletariatului” de către anchetatori si de către cei care ordonaseră arestarea sa.
Nagy, spune V. Tismăneanu, era un politician atipic – „avea principii; a respins cu indignare acuzațiile proferate de neo-Stalinist si a înțeles că însuși Hrușciov, oricât a încercat să pozeze in reformator, nu putea să rupă complet cu sistemul căruia ii datora totul”.
La 16 decembrie 1956, Dej a vizitat Regiunea Autonomă Maghiară, pentru a evalua personal impactul crizei din țara vecină într-o zonă sensibilă. Cu acest prilej, el a ținut o cuvântare în care și-a exprimat opinia despre Nagy, făcând trimitere la un citat din Lenin, care, în 1920, scrisese despre înfrângerea revoluției socialiste din Ungaria. Preluându-i vorbele, Dej nu punea la îndoială adeziunea sinceră a lui Nagy la cauza comunistă, dar acuza lașitatea și șovăiala acestuia, pe care le considera echivalente cu trădarea.
Intr-o discuție cu un comisar sovietic, precizează V. Tismăneanu, Gheorghiu-Dej ar fi afirmat ca, după ce vor fi terminat sa-l investigheze autoritățile romane, il vor preda pe Nagy tovarășilor maghiari pentru a-l spânzura, dar nu de gat, ci de limba. In final, după aproape doi ani de captivitate,
In aprilie 1957, Imre Nagy a fost oficial arestat de autorități, împreună cu o parte dintre membrii grupului său, repatriați in Ungaria si „judecați”. Familia lui Nagy a rămas ostatecă in România.
Procesul lui Nagy, în fața tribunalului popular de la Budapesta, a început la 9 iunie 1958. Sentința a fost dată la 15 iunie. La 16 iunie, Imre Nagy a fost spânzurat.
Fata de fostul șef al guvernului ungar, o mare parte a politicienilor occidentali au arătat neîncredere, chiar antipatie, pana în ultimele zile ale revoluției maghiare; si In perioada 1953-1954, când a fost pentru prima oara prim-ministru, fusese văzut doar ca pe un „reformator fără succes al sistemului sovietic„.
S-a bănuit ca si rolul jucat de el în 1956 ar fi reprezentat o manipulare sovietica. Modul în care s-a primit vestea morții sale în Occident denota însă ca Imre Nagy a fost perceput ulterior ca o figura tragica a „luptei de eliberare antisovietica„. Cele mai multe comentarii au atribuit răspunderea pentru execuțiile respective sovieticilor, personal lui Hrușciov.
Conform analizei lui Paul Lendvai, afirmă V. Tismăneanu, „asasinatul cu pojghiță judiciara din 1958 a fost de fapt ordonat de Janos Kadar, quisling-ul maghiar, care nu putea suporta ideea unui Nagy in viată, chiar si după gratii„. Evident, Kádár nu ar fi putut decide executarea lui Imre Nagy fără aprobarea Moscovei, ceea ce nu înseamnă ca execuțiile ar fi fost initiate de Moscova. După însemnările sovietice făcute cu privire la vizita din august 1957 a lui Béla Biszku („holnap tudom megirni, hogy ki volt”), conducerea Kádár a dorit ca procesul „cu usile închise” sa pronunțe pedeapsa capitala pentru Imre Nagy, Géza Losonczy, Ferenc Donáth, József Szilágyi, Miklós Gyimes, Pál Maléter si Béla Király.
In zorii zilei de 16 iunie 1958, după execuție, corpurile neînsuflețite ale lui Imre Nagy, Pál Maléter, Miklós Gyimes au fost așezate în sicrie si îngropate în curtea Penitenciarului Central din Budapesta. Deasupra gropilor s-au aruncat tot felul de vechituri. La 24 februarie 1961 sicriele au fost dezgropate în secret, învelite în hârtie gudronata si transferate în parcela 301 a cimitirului Rákoskeresztúr din apropiere, aici au fost reînhumate cu nume false (Imre Nagy, de exemplu, sub numele de „Borbiró Piroska”), altele în morminte fără semne.
In ziua în care s-a publicat sentința în procesul Imre Nagy si executarea celor condamnați (17 iunie 1958), cititorii ziarelor nu aveau de unde sa știe ca József Szilágyi, amintit ca al patrulea executat, decedase de doua luni, iar al cincilea, Géza Losonczy, decedase înaintea începerii procesului, în decembrie 1957. Opinia publica si politicienii din tarile democratice au fost consternați la vestea executării lui Imre Nagy, dispărut de la Budapesta încă din noiembrie 1956.
În 1975, Valter Roman schița oarece remușcări discrete:„În zilele grele din 1956 m-am întâlnit nu o dată cu Nagy Imre: la 30 octombrie în Parlament, el fiind atunci prim-ministru, la 22 noiembrie când fusese prizonier la sovietici și, ulterior, de mai multe ori în România. Făcuse nu puține greșeli. Am însă credința că a fost, într-un fel, un vizionar. Dorința lui era ca Ungaria să devină o țară socialistă independentă, ca soarta Ungariei să se hotărască la Budapesta. În această orientare aveam aceeași părere. Îi reproșam însă procedeul la care a recurs și care a dus la mari complicații inutile în desfășurarea evenimentelor. Mi-a părut foarte rău de felul cum s-a sfârșit…”
Valter Roman omite însă sa explice și ce alt procedeu, mai puțin regretabil, ar fi fost posibil.
Cel care a tras concluziile lecției maghiare a fost Dej. El a înțeles că imixtiunea Moscovei în afacerile interne poate amenința nu doar poziția sa de lider, ci și stabilitatea regimului. Convergența de interese cu Hrușciov l-a determinat să joace, în 1956, rolul locotenentului servil.
În perspectivă, Dej s-a folosit de încrederea câștigată în ochii Kremlinului, pentru a elimina ulterior prezența trupelor sovietice din țară și pentru a vira spre propria sa versiune de naționalism. Hrușciov, care încerca sa convingă Occidentul ca regimurile de „democrație populara” nu sunt rezultatul ocupării lor militare si ca intervenția tancurilor sovietice la Budapesta fusese un accident, a decis retragerea armatei sovietice de pe teritoriul României, lucru întâmplat chiar in anul execuției lui Imre Nagy, iunie-iulie 1958.
„Strict secret
Întocmit in 3 exemplare
Nr. oficial 127/A
Exemplar 1 Data 16.VI.58, 21.20
16.VI.5, 21.20
Fulger
Telegrama cifrata intrata
Expeditor Budapesta catre
Destinatar MAE
Azi la ora 16 am fost chemat la Ferencz Munich (sic!), președintele Consiliului de Miniștri al R.P. Ungare împreuna cu tov. Hao De Tin ambasadorul R.P. Chineze, Astafiev, însărcinatul cu afaceri al Uniunii Sovietice, tov. Gromoj fiind chemat la Plenara de mâine. Tovarășul Munich a spus ca a chemat reprezentanții tarilor care au fost cele mai apropiate de Ungaria în zilele contrarevoluției, pentru a le face următoarea comunicare: Procesul lui Nagy si al complicilor sai s-a pregătit de multa vreme, însa a fost amanat în perioada cand se spera ca va avea loc în curand o conferința a șefilor marilor puteri. Deoarece aceasta conferinta se amana, forurile ungare au considerat necesar sa încheie aceasta problema. Intre 9 si 15 iunie s-a judecat procesul, iar la 15 iunie s-a dat sentinta. Nagy Imre – condamnat la moarte prin spanzuratoare. Ionos (sic!) sJánosit Ferenc – la 12 ani închisoare. Gymes (sic!) sGyimest Miklós – la moarte. Tildi (sic!) sTildyt Zoltán – la 6 ani închisoare. Maléter Pál – la moarte. Kopacsics (sic!) sKopacsit Sándor – la închisoare pe viata. Szilagy (sic!) sSzilágyit József – la moarte. Vasarhely (sic!) sVásárhelyit Miklós – la 5 ani închisoare. Losonczi (sic!) sLosonczyt a murit în închisoare în toamna anului trecut, fiind bolnav. Sentintele s-au executat în dimineata zilei de 16 iunie. Popescu 233.” (Arh. MAE, fond. Ungaria 1957-’58, vol. II, f. 10).[inapoi]
„127/b
data 16.VI.’958, ora 21.35
16. VI.’958, ora 21.40
Saiilagy (sic!) József a fost judecat în urma cu doua luni, deoarece a încercat de repetate ori sa se sinucida. Maine dimineata va apare în presa un comunicat în care se arata pe scurt motivele pentru care au fost judecati si s-au dat sentintele. In cursul noptii comunicatul va fi dat si agentiei TASS. Despre iugoslavi comunicatul va da numai strictul necesar. Maine va fi invitat la tov. Munich ambasadorul iugoslav si i se va face recomandarea ca partea jugoslava sa nu faca mult caz în aceasta problema. In caz contrar se va arata ca partea ungara va fi nevoita sa dea publicitatii acele documente care vorbesc despre comportarea iugoslavilor în perioada contrarevolutiei, ceea ce probabil nu va conveni partii iugoslave. Sfarsit. Popescu 234.” (Arh. MAE, fond. Ungaria 1957-’58, vol. II, f. 11).[inapoi]
ROMAN, I. Valter (n. Ernst (în unele documente maghiarizat Ernö) NEULÄNDER)118 (7.X.1913, Oradea – 11.XI.1983, Bucureşti) – evreu vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, membru de partid din 1931; în 1945 cu grad de maior, şeful secţiei educaţie şi cultură în Divizia a 2-a de voluntari români “Horia, Cloşca şi Crişan” (în cadrul Armatei Roşii); după august 1944 general-maior (în 1949), şeful Direcţiei Propagandă din Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (E.S.P.) (1945-1948), transformată ulterior în Direcţia Superioară Politică a Armatei (1948-1950, perioadă în care a îndeplinit funcţia de locţiitor politic al Marelui Stat Major), membru în colegiul de redacţie de la Scânteia (1946), coordonatorul reorganizării Siguranţei ca D.G.S.P. în cadrul Ministerului de Interne în 1948, cadru didactic la Universitatea P.C.R. la sfârşitul anilor ‟40, ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1951-1953, când este destituit, fiind reabilitat în 1964); profesor de economie politică la I.P.B. (1953-1955, chiar şef de catedră între 1953 şi 1955, respectiv în 1967-1968 cu grad de conferenţiar la catedra de socialism ştiinţific), directorul Editurii Politice (1964-1967, 1968-1983); membru al C.C. al P.C.R. (1965-1983); în anii ‟70 președintele secției de Științe Politice a Academiei de Științe Sociale şi Politice “Ștefan Gheorghiu”; decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a, cu ordinul Muncii clasa I la împlinirea a 50 de ani în 1963 (Decretul nr. 614 din 9 oct. 1963), iar în 1981 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. I-a; tatăl lui Petre Roman, primul premier al României după decembrie 1989. [inapoi]
SĂLĂJAN, Leontin (19.VI.1913 Santău, jud. Satu Mare – 28.VIII.1966, Bucureşti) (n. după unele surse Ignác (Andreescu, Nastasă şi Varga 2003a: 20), după altele Leon (C. Levant 2007) SZILÁGYI) – membru de partid din 1939, g-ral de armată (în 1959), ministru adjunct al Sănătăţii şi Prevederilor Sociale (1948), preşedinte al Comitetului pentru Verificarea Armatei, ministru al Construcţiilor (1949-1950), şef al Marelui Stat Major al Armatei (1950-1954) şi apoi ministrul Forţelor Armate (1955-1966); considerat de regulă maghiar, uneori chiar român (Gh. Gaston Marin într-un interviu acordat Laviniei Betea), deşi ambele prenume indicate sunt de rezonanţă mai degrabă iudaică decât maghiară; căsătorit cu Ani, identificată fără excepţie ca evreică în literatura de specialitate [inapoi]
În incinta ambasadei se retrăseseră Imre Nagy împreună cu soţia, fiica, ginerele şi doi nepoţi, însoţiţi de alţi lideri comunişti maghiari şi membri ai familiilor acestora. În total, 15 bărbaţi, 15 femei şi 17 copii.[inappoi]
La cererea Ministerului de Interne ungar, organele Ministerului de Interne din Romania au fotocopiat însemnările lui Imre Nagy si ale celor din grupul lui, din care rezulta ca Nagy a fost separat de ceilalți membri ai grupului. Imre Nagy si soția sa, au fost cazați în comuna Izvoreni (lângă malul lacului Snagov, vizavi de baza nautica Dinamo), Complexul Pace Trainica, vila 3. Géza Losonczy, împreuna cu soția si copilul lor, în vila 2. Ferenc Donáth, mama sa, soția însărcinată si cei doi fii ai săi, în vila 8. Vilele zonei de agrement au fost construite în 1935, de întreprinderea mixta de prelucrare a petrolului Astra-Româna. După război, până la sfârșitul lui aprilie 1956, au fost folosite de Comintern, apoi de Cominform (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste). Zona a fost aleasa pentru ca era izolata si se putea asigura paza corespunzătoare, dispunând de suficient spațiu pentru cazarea celor internați cat si a personalului necesar. Gospodăria PCR si Securitatea au folosit vilele până în 1989, pentru desfășurarea unor acțiuni politice secrete (de ex. teroristul Carlos „Sacalul„, care a fost găzduit aici). Intre 23 noiembrie 1956 si 16 aprilie 1957 membrilor grupului Nagy, separați si izolați, li s-a interzis sa comunice unii cu alții [inapoi]
Rajnai a fost unul dintre ofițerii KGB (nesovietic) cu rangul cel mai înalt care a supravegheat implantarea – în anii șaptezeci – a agenților KGB acoperiți în Europa Occidentala. Una din chezășiile aprobării pentru stabilirea lui în Israel după 1989 a fost dezvăluirea listei cu numele acestor agenți acoperiți. Intre 1978-1981 a fost ambasadorul Ungariei la București, unde a întreținut relații foarte apropiate cu Valter Roman. Din 1982 a fost ambasadorul Ungariei la Moscova, unde legăturile sale bune cu Andropov s-au datorat acțiunilor comune din 1956, Andropov fiind atunci ambasadorul sovietic la Budapesta. [inapoi]
Masurile s-au concretizat prin arestarea studenților implicați, bătăi, amenințări, suspendarea cursurilor, exmatriculări, epurarea unor profesori si înființarea unor asociații studențești capabile să monitorizeze activitățile din universități. Principalii organizatori ai acțiunilor de protest au fost demascați în ședințe publice în care, pe lângă excluderea lor din organizație, s-a cerut eliminarea lor din facultăți ca elemente dușmănoase faţă de regim. Decanatele şi rectoratele i-au exmatriculat pe cei vizați, fără drept de reînscriere în vreo instituţie de învățământ superior. Aceste acţiuni au fost coordonate de organizaţiile de partid din universităţi precum şi de catedrele de Marxism-Leninism. Pentru potolirea exceselor, s-au iniţiat petiţii, semnate de profesori şi artişti, pentru eliberarea celor arestați- ca urmare actiunile represive au fost intensificate, prin noi condamnări şi exmatriculări. Este de amintit cazul lui Nicolae Labiş, care deşi se retrăsese din mediul universitar, a participat la diferite întâlniri ale studenţilor de la Facultatea de Filologie. Există mărturii conform cărora moartea sa într-un accident de tramvai în decembrie 1956 nu ar fi fost chiar accidentală, ci că ar fi fost împins sub roţile tramvaiului.[înapoi]
surse: 45 de ani de la execuția lui Imre Nagy, Varga Andrea, Stelian Tănase | Revoluția Maghiara, Imre Nagy, V. Tismăneanu | Ungaria 1956, prima mare revolta anticomunista din Est, adevărul | Hungarians remember Imre Nagy, hero of ’56, the guardian | Însemnări de la Snagov, Imre Nagy
citește și
PRIMUL RĂZBOI INTRE DOUĂ TĂRI SOCIALISTE – Revoluția maghiara din 1956
AMINTIRI DIN COMUNISM 