Coloniile de muncă din România comunistă

Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554/22.08.1952, unităţile de muncă erau transformate în colonii de muncă (acelaşi decret reglementeaza şi batalioanele de muncă, cat şi domiciliul obligatoriu). 

Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554/22.08.1952

Comisia desemnată de ministrul Afacerilor Interne Alexandru Drăghici (prin Decizia nr. 744/1952) să facă internările în colonii era compusă din adjunctul ministrului, Gheorghe Pintilie, ofiţerii de Securitate Alexandru Nicolschi, Aurel Corin, Francisc Butica, Vintilă Marin, Wilhelm Einhorn şi ofiţerul de Miliţie Iosif Erdei.

Categoriile de persoane pasibile de a fi trimise în colonii de muncă au fost detaliate prin Ordinul nr. 100/1950, completat prin HCM nr. 1554/1952. Astfel, în primă instanţă erau vizați cei care răspândeau „zvonuri false” sau informaţii preluate din mass media occidentala, cei care „defăimau” România sau Uniunea Sovietică, partidul sau conducătorii, cei care aveau contact cu reprezentanții unor ţări considerate ostile, instigatorii la manifestări rasiale şi şovine, la nesupunere şi neexecutarea măsurilor privind comunizarea agriculturii, prozeliţii religioşi ostili regimului etc.

HCM nr. 1554/1952, adaugă zece noi categorii de persoane, precum cadrele fostelor formațiuni democratice şi fasciste, responsabilii din toate serviciile de informații care au activat în perioada interbelică şi în timpul războiului, cei care au încercat să fugă din ţară după 1945 şi rudele celor care au fugit, chiaburi care se împotriveau măsurilor luate de autorităţi, condamnații pentru sabotaj și speculă după 1945, cei care ieşeau din închisoare fără a fi fost consideraţi reeducaţi etc.

Oficial, coloniile de muncă au fost desfiinţate prin HCM nr. 337/1954 (completată în 1957 şi 1960), fiind menţinut doar regimul de domiciliu obligatoriu în cazul celor care „nu s-au reeducat”. Noul val de teroare de după revoluția din Ungaria a dus la reintroducerea muncii forţate în „locuri de muncă anume destinate” (prin Decretul nr. 89/1958 al Marii Adunări Naţionale). 

HCM nr. 282/1958 preciza că măsura se aplica în cazul unor categorii de foşti legionari şi al celor care primejduiau ordinea de stat. În fapt, reţinerile de persoane s-au făcut ca și înainte, pentru orice tip de acţiune sau declaraţie considerată ostilă regimului. Pedeapsa era între 2 şi 6 ani, iar internarea era decisă de către o comisie compusă din doi adjuncţi ai ministrului Afacerilor Interne, şi un adjunct al Procurorului General.

Bilanţul victimelor

Conform statisticilor Securitatii din arhivele C.N.S.A.S., în perioada 1950-1966 au fost internate în unităţi şi colonii de muncă, din motive politice, peste 29.000 de persoane.

În intervalul 1950-1954, au fost trimise în unităţi şi colonii de muncă 22.077 persoane:: 5.154 în 1950, 2.519 în 1951, 11.913 în 1952 şi 2.491 în 1953-1954. Cea mai mare parte a acestora erau țărani (4.865), muncitori (4.624), funcționari (3.423) şi avocați (1.968). La aceştia, se adăugau deţinuţi recidivişti de drept comun, înregistraţi separat în evidenţele Ministerului Afacerilor Interne (M.A.I.).

Eliberarea s-a făcut la cerere, mai rar, sau la termen, dar cei mai mulţi au fost eliberaţi prin HCM nr. 337/1954.

În perioada 1958-1963 au mai fost internate 3.658 persoane (3.663 după o altă statistică): 1899 erau ţărani, 436 muncitori, 207 profesori şi învăţători, 241 funcţionari etc. În perioada 1949-1964, conform statisticilor Securităţii, au fost dislocate circa 60.000 de persoane, carora lis-a impus domiciliu obligatoriu.

Statisticile Securităţii au fost întocmite cu precădere în a doua parte a anilor 1960, pe baza unor rapoarte oficiale incomplete. Conform CNSAS, „nu se știe deocamdată cu precizie numărul persoanelor internate în unităţi şi colonii de muncă, la fel cum nu este cunoscut cu exactitate numărul deţinuţilor politici din închisorile comuniste”.

Deciziile de internare în colonii de muncă evidențiază, potrivit CNSAS, „dimensiunea totalitară a regimului comunist, oamenii fiind lipsiţi de libertate, în multe cazuri, doar pentru delict de opinie”.

„Internarea se făcea în urma unor anchete sumare ale M.A.I., uneori fără forme legale. Mii de fişe de evidenţă pentru persoanele internate administrativ au fost distruse din ordinele Securităţii încă din anii ’50. În numeroase situaţii, tabelele publicate acum de C.N.S.A.S. constituie singura urmă documentară care stă dovadă pentru internarea unor persoane în colonii de muncă”.

Caracterul abuziv al internărilor administrative

Internarea în coloniile de muncă, releva CNSAS, „a fost considerată abuzivă chiar de către autorităţile comuniste, la sfârşitul anilor 1960, atunci când activitatea aparatului de represiune a fost investigată la cererea PCR (Hotărârea Plenarei PCR din iunie 1967)”.

„Rapoartele din acea perioadă observau că măsura internării în unităţi şi colonii de muncă era neconstituţională şi nu respecta norme de drept elementare. Conform acelorași rapoarte, actele normative care reglementau utilizarea muncii forţate nu erau publice, unele nu aveau număr şi dată de emitere, nu prevedeau căi de atac şi erau formulate în termeni vagi care lăsau loc la abuzuri. Pe baza lor, au fost realizate reţineri categoriale, ale unor loturi întregi de persoane care au făcut parte, înainte de instalarea comunismului, din partide politice şi diferite instituţii”.

„De asemenea, au fost reţinuţi mii de ţărani care se opuneau colectivizării, deşi legal intrarea în colectiv trebuia să fie voluntară”.

Ancheta din 1967-1968 a evidenţiat„ „uşurinţa grava cu care se decidea, într-o singură zi, soarta a sute de oameni prin decizii discreționare, nesupuse niciunui control”.

Conform unui raport din această perioadă: „În privinţa legalităţii internării în unităţi de muncă, în perioada 1950-1954, a celor 22.077 persoane, s-a constatat că pentru marea masă a acestora măsura nu a fost justificată. Această concluzie rezultă din faptul că până în 1954, când s-au desfiinţat unităţile de muncă, 20.477 persoane au fost puse în libertate, iar pentru 1.600 persoane s-au emis mandate de arestare, în vederea efectuării anchetei penale; dintre acestea numai 509 persoane au fost trimise în justiţie, pentru restul cauza fiind clasată. Nejustificată apare şi măsura de internare în unităţi de muncă a majorităţii celor 3.663 persoane în perioada 1958-1963, deoarece dintre acestea 777 au fost internate după executarea unor condamnări, când de fapt trebuiau să fie puse în libertate, întrucât nu comiseseră alte infracţiuni. O mare parte din restul persoanelor a fost arestată şi internată ca urmare a funcţiilor deţinute în fostele partide burgheze şi pentru manifestarea unor nemulţumiri în legătură cu cooperativizarea agriculturii.”

Ancheta mai observa că în aproape toate penitenciarele şi coloniile de muncă se găseau persoane deţinute fără forme legale, numai pe bază de adrese şi tabele nominale.

Interviurile de istorie orală şi memoriile publicate după 1989, mentioneaza CNSAS, confirmă caracterul abuziv al internărilor administrative şi regimul de detenţie infernal din coloniile de muncă.

Regimul de detenție

Istoricii au identificat circa o sută unităţi şi colonii de muncă. Cele mai multe au fost plasate în estul României, în actualele judeţe Constanţa, Brăila, Tulcea şi Călăraşi. Unele dintre cele mai cunoscute erau la Canalul Dunare-Marea Neagra (Poarta Albă, Capul Midia, Cernavodă, Saligny, Castelul, Galeş, Peninsula, Noua Culme, Taşaul etc), Balta Brăilei (Periprava, Salcia, Grindu, Giurgeni, Ostrov, Chilia Veche, Florica etc) şi în exploatări miniere (Baia Sprie, Cavnic, Nistru). Colonii de muncă au funcţionat şi pe lângă penitenciarele importante.

Regimul de muncă era extrem de aspru, iar internaţii din coloniile de muncă – majoritatea intelectuali, oameni politici, fosti demnitari din Romania interbelica – erau folosiţi la muncă brută, cu mijloace rudimentare, în construcţii, minerit, agricultură sau pentru amenajarea teritoriului. Normele impuse erau foarte greu, uneori chiar imposibil de îndeplinit.

Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii improprii, de cele mai multe ori în barăci insalubre. Mâncarea era puţină şi proastă. Oamenii erau supuşi bătăilor, torturii, violențelor psihologice şi muncii extenuante, la care se adaugau suferintele provocate de frig sau căldura, de izolare sau supraaglomerare a celulelor. De regulă, deţinuţii erau privaţi de odihnă, apă, mâncare şi medicamente.

În toate coloniile de munca, rata mortalității a fost extrem de ridicată. Persoanele decedate din cauza regimului de detenţie erau îngropate de obicei în morminte fara marcaje, sau în gropi comune.

Potrivit docuemtelor CNSAS, s-au înregistrat inclusiv cazuri în care oamenii au fost îngropați de vii sau în care cadavrele lor au fost profanate. 

---