1927 | 1945 | 1946 | 1950 | 1955 | 1956 | 1961 | 1962 | 1964 | 1967 | 1968 | 1969 | 1970 | 1971 | 1972 | 1973 | 1974 | 1975 | 1978 | 1979 | 1980 | 1981 | 1985 | 1986 | 1988 | 1989 | 1990 | 1993 | Continuă lectura
Arhive etichetă: Gromyko
„Când și de ce a fost luată decizia de a trimite trupe în Afganistan”, 12 decembrie 1979
Răspunde
Georgy Kornienko a fost adjunctul principal al ministrului sovietic de externe Andrei Gromyko și se aștepta să îi succeadă acestuia, dar a fost dezamăgit de numirea lui Eduard Shevardnadze, de către Gorbaciov, în 1985. Memoriile lui Kornienko, publicate în 1992, oferă o perspectivă extraordinară, din interior, asupra gândirii lui Gromyko și a procesului decizional sovietic privind Afganistanul în 1979 și indică direct luna octombrie 1979 ca fiind punctul de cotitură în concepția lui Gromyko cu privire la Amin. [1]
„Când și de ce a fost luată decizia de a trimite trupe în Afganistan”
Georgy M Kornienko
The Cold War: Testimony of a Participant, Moscova, Mezhdunarodnye otnosheniya 1994 [pp 193-195]
” [În perioada martie – octombrie 1979], A. A Gromyko și cu mine am făcut deseori schimb de opinii cu privire la solicitările guvernului afgan de a trimite trupe sovietice și de fiecare dată am ajuns la o înțelegere comună că un astfel de pas ar fi inadmisibil Nu am observat nicio îndoială în această privință din partea lui Yu V. Andropov sau D. F. Ustinov nici până în octombrie Cu toate acestea, la un moment dat, în octombrie, după îndepărtarea fizică a lui Taraki de către Amin, Gromyko s-a „blocat” – în conversațiile sale cu mine, nu a mai abordat problema oportunității sau inoportunității trimiterii de trupe sovietice în Afganistan. Din conversațiile mele cu el, imediat după introducerea trupelor, am ajuns la concluzia că nu Gromyko a spus „A” în favoarea unei astfel de decizii, ci că a fost „presat” de Andropov, împreună cu Ustinov. Care dintre cei doi a fost primul care și-a schimbat punctul de vedere inițial și s-a pronunțat în favoarea trimiterii trupelor, se poate doar ghici.
Dovezi suplimentare, care mi-au devenit disponibile recent, mă determină să sugerez că, până la urmă, Ustinov a fost cel care a spus „A” în această tristă afacere. Impulsul de a-și schimba punctul de vedere anterior, conform căruia nu era oportună trimiterea de trupe sovietice în Afganistan, a venit în urma staționării navelor militare americane în Golful Persic, în toamna anului 1979, și a informațiilor primite despre pregătirile pentru o posibilă invazie americană în Iran, care amenințau să schimbe în mod cardinal situația militar-strategică din regiune, în detrimentul intereselor Uniunii Sovietice. Dacă Statele Unite își pot permite astfel de lucruri, la zeci de mii de kilometri de teritoriul lor, în imediata apropiere de granițele URSS, de ce atunci ar trebui atunci să ne fie teamă să ne apărăm pozițiile din Afganistanul vecin? – acesta a fost, aproximativ, raționamentul lui Ustinov. În ceea ce-l privește pe Andropov, care, la acea vreme, era Președintele KGB-ului URSS, el era, în această situație, ostaticul propriului său aparat care, pe de o parte, a exagerat pericolul, pentru URSS, de a-l menține pe Amin la putere, deoarece era prezentat ca un agent american, și, pe de altă parte, a exagerat puterea URSS de a schimba situația în direcția dorită de URSS. Eram conștient de existența unor astfel de stări de spirit și percepții în aparatul KGB.
În rândul conducerii Statului Major General, oameni precum Șeful Statului Major General, N.V. Ogarkov, Prim-adjunctul său, S.F. Akhrorneev, și Șeful Departamentului Operațional Principal, V.I. Varennikov, ideea trimiterii de trupe în Afganistan nu a inspirat niciun entuziasm, conform informațiilor mele. Din motive ușor de înțeles, ei și-au justificat obiecțiile împotriva acesteia din considerente mai degrabă profesionale decât politice, susținându-le prin referiri la experiența americană din Vietnam: imposibilitatea de a face față Afganistanului cu forțele care puteau fi folosite [pentru aceasta] fără a slăbi substanțial grupurile de forțe sovietice din Europa și de-a lungul graniței cu China, ceea ce nu era acceptabil în acei ani. Cu toate acestea, în cele din urmă, Ustinov nu a ținut cont de opinia lor. Din câte știu, experții Departamentului Internațional al CC al PCUS au considerat, de asemenea, că decizia de a trimite trupe în Afganistan a fost o greșeală și au încercat să facă cunoscute considerațiile lor pe această temă conducerii supreme, dar fără niciun succes.
Din câte am reușit să reconstitui evoluția evenimentelor ulterioare, deliberările dificile ale celor „trei” cu privire la problema trimiterii sau nu a trupelor au continuat pe tot parcursul lunilor octombrie, noiembrie și în prima parte a lunii decembrie. La 10 decembrie 1979, Ustinov a dat un ordin verbal Statului Major General de a începe pregătirile pentru desfășurarea unei divizii de parașutiști și a cinci divizii de aviație militară de transport, de a spori gradul de pregătire a două divizii de pușcași motorizați în Districtul Militar Turkestan și de a mări personalul unui regiment de pontonieri la efectiv complet, fără a-i stabili sarcini concrete.
Cu toate acestea, decizia politică finală de a trimite trupe sovietice în Afganistan a fost luată în a doua parte a zilei de 12 decembrie 1979, de către un grup restrâns de lideri sovietici: Brejnev, Suslov, Andropov, Ustinov și Gromyko; unele publicații îl menționează și pe Kosygin, dar, conform informațiilor mele, acesta nu a fost prezent acolo, deoarece era bolnav în acea zi. Astfel, decizia fatală nu a fost luată nici măcar de întregul Birou Politic al CC al PCUS, deși a fost pregătită o Rezoluție redactată de mână a Biroului Politic, care a fost semnată de aproape toți membrii.
După aceea, în districtele militare de la granița cu Afganistan au început pregătirile accelerate ale unităților și formațiunilor [militare] care au primit sarcina de a intra în țara vecină. La 24 decembrie, Ustinov a convocat cea mai înaltă conducere a Ministerului Apărării și a anunțat decizia de a trimite trupe sovietice în Afganistan, fără a explica scopul acestei misiuni. În aceeași zi a fost elaborat primul document tipărit, semnat de ministrul Apărării, directiva în care se spunea că a fost luată decizia de a trimite pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan mai multe contingente de trupe sovietice dislocate în regiunile sudice ale țării, în scopul de a acorda asistență internaționalistă poporului afgan prieten și, de asemenea, de a crea condiții favorabile pentru a preveni eventuale acțiuni anti-afgane din partea statelor limitrofe.”
“When and why the decision to send troops was made”
When and Why the Decision to Send Troops to Afghanistan Was Made
Georgy M Kornienko
The Cold War: Testimony of a Participant, Moscow, Mezhdunarodnye otnosheniya, 1994 [pp 193-195]
„In the period from March to October 1979, A A Gromyko and I often exchanged opinions regarding the requests from the Afghan government to send in Soviet troops and every time we came to a shared understanding that such a step would be impermissible I have not noticed any doubts on that issue on the part of Yu V Andropov or D F Ustinov either until October However some time in October after the physical removal of Taraki by Amin Gromyko became „locked in” – in his conversations with me he no longer touched upon the issue of the expediency or inexpediency of sending Soviet troops into Afghanistan From my conversations with him already after the introduction of troops, I concluded that it was not Gromyko who said „A” in favor of such decision, but that he was „pressured” into it by Andropov and Ustinov together. Which one of those two was the first to change their initial point of view and spoke in favor of sending the troops one may only guess.
Additional evidence that became available to me recently leads me to suggest that it was Ustinov after all who said „A” in this sad affair. The push to change his former point of view of inexpediency of sending Soviet troops in Afghanistan came front the stationing of American military ships in the Persian Gulf, in the fall of 1979, and the incoming information about preparations for a possible American invasion of Iran, which threatened to cardinally change the military-strategic situation in the region, to the detriment of the interests of the Soviet Union. If the United States can allow itself such things, tens of thousands of kilometers away from their territory in the immediate proximity from the USSR borders, why then should we be afraid to defend our positions in the neighboring Afghanistan? – this was approximately Ustinov’s reasoning. As far as Andropov is concerned, who, at that time, was Chairman of the USSR KGB, in this situation he was a hostage of his own apparatus which on the one hand exaggerated the danger for the USSR of Amin’s continuation in power because he was being portrayed as an American agent and, on the other hand, exaggerated the power of the USSR to change the situation in the desirable for the USSR direction. I was aware of the existence of such mood and perceptions in the KGB apparatus.
Among the leadership of the General Staff, people like Chief of General Staff, N. V. Ogarkov, his First Deputy, S F Akhrorneev, and Head of Main Operations Department, V. I. Varennikov, the idea of sending troops to Afghanistan did not inspire any enthusiasm, according to my information. For understandable reasons they justified their objections against it by professional rather than political considerations, supporting them by referring to the American experience in Vietnam: the impossibility to cope with Afghanistan with the forces that could be used [for it] without substantially weakening the Soviet groups of forces in Europe, and along the border with China, which was not acceptable in those years. However, in the end, Ustinov disregarded their opinion. As far as I know, experts of the International Department of the CC CPSU regarded the decision to send troops to Afghanistan as a mistake, as well, and tried to let their considerations on that issue be known to the highest leadership, but without any success.
As far as I was able to reconstruct the development of the events later the difficult deliberations of the „three” over the problem of whether to send the troops or not continued all through October, November, and the first part of December. On December 10, 1979, Ustinov gave an oral order to the General Staff to start preparations for deployment of one division of paratroopers and of five divisions of military-transport aviation, to step up the readiness of two motorized rifle divisions in the Turkestan Military District, and to increase the staff of a pontoon regiment to full staff without setting it any concrete tasks.
However the final political decision to send Soviet troops into Afghanistan was made in the second part of the day on December 12 1979, by a narrow group of Soviet leaders Brezhnev, Suslov, Andropov, Ustinov and Gromyko, some publications also mention Kosygin, but according to my information he was not present there, because he was ill on that day. Thus, the fateful decision was made by not even full CC CPSU Politburo, although a handwritten Resolution of the Politburo was prepared, after the fact which was signed by almost all the members.
After that, accelerated preparations of [military] units and formations that were assigned the task of entering the neighboring country began in the military districts on the border with Afghanistan. On December 24, Ustinov convened the highest leadership of the Defense Ministry and made an announcement of the decision to send Soviet troops into Afghanistan, without explaining the purpose of that mission. On the same day the first printed document signed by the Defense Minister was prepared the directive which said that the decision was made to send several contingents of Soviet troops deployed in the southern regions of the country into the territory of the Democratic Republic of Afghanistan for the purposes of rendering internationalist assistance to the friendly Afghan people and also to create favorable conditions to prevent possible anti- Afghan actions on the part of the bordering states.”
[Translated from Russian by Svetlana Savranskaya]
[1] Sursa: The National Security Archive | This document is from the holdings of The National Security Archive Suite 701 Gelman Library The George Washington University 2130 H Street NW Washington D C 20037 Phone 202 994-7000 Fax 202 994-7005 nsarchiv@gwu edu
citește și
AFGANISTAN – ISTORIA LOVITURILOR DE STATDeciziile Uniunii Sovietice în decembrie 1979
Relatarea lui Lyakhovsky despre deciziile sovieticilor privind invazia din Afganistan a pornit din necesitatea de a se documenta și de a înțelege de ce el și camarazii săi au fost trimiși în Afganistan, in 1979, și apoi retrași, la începutul anilor 1990. El a avut acces aproape complet la arhivele Ministerului Apărării și la dosarele Comitetului Central al PCUS. Lyakhovsky a participat și a contribuit semnificativ la discuția de la Lysebu; el a publicat ulterior alte două ediții ale analizei sale documentare și a participat la multiple discuții sponsorizate de Arhiva Națională de Securitate despre experiența sovietică în Afganistan.
---
Alexander Antonovici Lyakhovsky a ajuns la rangul de general-maior în armata sovietică, iar la pensie a devenit un eminent istoric militar și principala autoritate rusă în ceea ce privește războiul sovietic din Afganistan. În timpul războiului, a lucrat în cadrul Statului Major General al Forțelor Armate ale URSS, iar în perioada 1987-1989 a fost consilierul personal al generalului de armată Valentin Varennikov, șeful Grupului de Operațiuni al Ministerului Apărării al URSS în Afganistan și principalul consilier militar al președintelui Najibullah. Poziția generalului Lyakhovsky i-a oferit o perspectivă unică asupra procesului decizional și a operațiunilor militare sovietice din Afganistan
Alexander Lyakhovsky
Tragedia și curajul afganilor | GPI Iskon Moscova 1995 [pp 109-112]
Alexander Generalul Statului Major General al Armatei Ruse a fost asistentul comandantului Grupului Operativ al Ministerului Apărării al URSS în Afganistan, generalul V I Varennikov, in timpul războiului din Afganistan.
Deciziile Uniunii Sovietice în decembrie 1979
„La 8 decembrie 1979 a avut loc o reuniune în cabinetul privat al lui L.L. Brejnev, la care a participat cercul restrâns al membrilor Politburo al CC al PCUS, Iu Andropov, A Gromyko, M Suslov și D Ustinov. Aceștia au discutat îndelung despre situația actuală din Afganistan și în cadrul acesteia au luat în considerare toate argumentele pro și contra ale introducerii trupelor sovietice în zonă.
Iu Andropov și D. Ustinov au invocat motive care să justifice necesitatea unui astfel de pas, cum ar fi eforturile depuse de către CIA din SUA, prin rezidentul american la Ankara, Paul Henze, pentru crearea „unui nou Mare Imperiu Otoman”, care ar fi inclus republicile sudice ale URSS; absența unui sistem fiabil de apărare aeriană în sud, astfel încât, în cazul staționării rachetelor americane de tip Pershing în Afganistan, acestea ar amenința multe obiective vitale sovietice, inclusiv centrul spațial Baikonur; pericolul ca zăcămintele de uraniu afgane să fie folosite de Pakistan și Irak pentru construirea de arme nucleare; [posibila] instaurare a unor regimuri de opoziție în zonele nordice ale Afganistanului și anexarea acestei regiuni de către Pakistan și așa mai departe.
La finalul întâlnirii au decis, ca plan preliminar, să elaboreze două opțiuni (1) înlăturarea lui H. Amin, prin intermediul agenților speciali ai KGB și plasarea lui Babrak Karmal în locul său (2) trimiterea unui număr de trupe sovietice pe teritoriul Afganistanului în același scop.
La 10 decembrie 1979, ministrul Apărării al URSS, D. F. Ustinov, l-a convocat pe șeful Statului Major General, N. V. Ogarkov, și l-a informat că Politburo a ajuns la o decizie preliminară de introducere temporară a trupelor sovietice în Afganistan și i-a ordonat să pregătească aproximativ 75-80 de mii de oameni. N V Ogarkov a fost surprins și indignat de o astfel de decizie și a declarat că 75 de mii de oameni nu vor putea stabiliza situația și că este împotriva introducerii de trupe, calificând-o drept „nesăbuită”.
Ministrul Apărării l-a întrerupt: „Ai de gând să dai lecții la Politburo? Singura ta obligație este să execuți ordinele”. În aceeași zi, Nikolai Vasilievici Ogarkov a fost convocat în biroul lui L Brejnev, unde se afla în ședință așa-numitul Politburo restrâns Yu Andropov A Gromyko și D Ustinov Șeful Statului Major General a încercat încă o dată să-i convingă pe cei prezenți că problema afgană trebuie rezolvată prin mijloace politice, în loc să se bazeze pe folosirea forței. El a invocat tradițiile poporului afgan, care nu a tolerat niciodată străinii pe teritoriul lui, avertizându-i în legătură cu posibila implicare a trupelor noastre în operațiuni militare, dar totul a fost în zadar. Cu toate acestea, la finalul conversației, au stabilit provizoriu că, pentru moment, nu vor lua o decizie finală privind asistența militară imediată, dar, în orice caz, trupele ar trebui să înceapă să se pregătească.
Seara, D. Ustinov a reunit Colegiul Ministerului Apărării și a informat cercul restrâns de funcționari de la cel mai înalt nivel al conducerii militare că, probabil în viitorul apropiat, se va lua decizia de a folosi trupele sovietice în Afganistan și că trebuie să înceapă pregătirea forțelor corespunzătoare.
În acest scop, a fost trimisă către trupe Directiva 312 12 00133. Începând cu 10 decembrie, D F Ustinov a început să dea instrucțiuni verbale șefului Statului Major General cu privire la formarea unei noi armate în districtul militar Turkestan. Pe baza acestor instrucțiuni, a fost efectuată mobilizarea selectivă a trupelor, iar unitățile aeropurtate și alte unități militare au fost transferate în districtul militar Turkestan Toate aranjamentele au fost efectuate în secret și notate pe hărți.
Aparent, pasul final a fost făcut după ce au primit raportul reprezentantului KGB, generalul-locotenent B Ivanov, staționat la Kabul, cu evaluarea sa asupra situației din Afganistan. Acest raport se afla pe masa ministrului Apărării în momentul în care acesta pleca la reuniunea Politburo al CC al PCUS, în dimineața zilei de 12 decembrie. Generalul-maior V. P. Zaplatin, care, la acea vreme, era consilier al șefului administrației politice a armatei afgane, a depus mărturie în acest sens. Cu o zi înainte, ministrul Apărării al URSS l-a chemat la Moscova pentru a raporta situația, fiind cel care cunoștea cel mai bine situația din armata Republicii Democratice Afganistan, deoarece consilierul militar principal S Magornetov, care tocmai sosise în Afganistan, nu înțelegea încă pe deplin situația afgană. Cu toate acestea, atunci când generalul și-a exprimat dezacordul cu evaluările armatei afgane furnizate de serviciile noastre speciale și și-a prezentat argumentele potrivit cărora acestea dramatizau excesiv situația care se dezvolta în Afganistan, D F Ustinov i-a arătat o telegramă codificată semnată de reprezentantul KGB și i-a spus: „Nu puteți ajunge la un acord acolo, dar trebuie să luăm o decizie aici”.
La 12 decembrie, la sesiunea Biroului Politic al CC al PCUS, sau mai degrabă a elitei sale, la inițiativa lui Yu V Andropov, D F Ustinov și A A Gromyko, a fost luată decizia finală de a introduce trupe sovietice în Afganistan, deși, în interesul păstrării secretului, a fost numită „măsuri”. Liderii sovietici credeau că acel pas era menit să promoveze interesele de consolidare a statului și nu urmăreau alte scopuri. Protocolul acelei ședințe, scris de mână de K.U. Cernenko, care a fost multă vreme super secret, nu a fost arătat nimănui, nici măcar celor din conducerea supremă, și a fost păstrat într-un seif special, supraviețuind într-un dosar special al CC al PCUS. Acest document clarifica, în mare măsură, cine au fost inițiatorii și executanții introducerii trupelor sovietice în Afganistan Protocolul a fost semnat de toți membrii Biroului Politic al CC al PCUS, care au fost prezenți la ședință. În acele vremuri, nimeni nu a vorbit împotrivă. Fiecare membru al Politburo știa cum va fi primit un dezacord față de opinia Secretarului General și, prin urmare, toate propunerile au fost primite cu aprobare unanimă. Principiul disimulării colective a fost cel care a prevalat. Este semnificativ faptul că A N Kosygin, a cărui poziție pe această temă era negativă, nu a participat la sesiune În document, litera „A” însemna Afganistan, iar cuvântul „măsuri” însemna introducerea de trupe sovietice în această țară. Prin urmare, toate zvonurile false și neconcordanțele cu privire la cine a fost responsabil pentru decizia de a introduce trupe în Afganistan au fost eliminate.
Telegramele codificate venite din Afganistan păreau să ofere confirmarea că pașii întreprinși de conducerea URSS, în ceea ce privește Afganistanul, au fost cei corecți.
Nu a existat niciun decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS cu privire la problema introducerii de trupe. Toate ordinele au fost date verbal. Acest lucru a fost justificat de necesitatea de a asigura secretul și de nevoia de a-l deruta pe H. Amin.
În acele vremuri, astfel de acțiuni erau posibile ca urmare a practicii existente, de luare a deciziilor politice importante; în realitate, după adoptarea lor de către Politburo al CC al PCUS, organul suprem al partidului de guvernământ, ele erau în mare parte pur și simplu aprobate formal de către organele de stat și erau anunțate poporului.
Prin urmare, există toate motivele să credem că, dacă această problemă ar fi fost ridicată la Sovietul Suprem, ar fi fost soluționată pozitiv în unanimitate. Deoarece era epoca gândirii unificate și sistemul strict al ierarhiei creat de nomenclatura de partid nu permitea nici măcar un pas în afara liniei stabilite de Biroul Politic al CC al PCUS, persoanele care ocupau posturile-cheie din guvern se aflau sub controlul total al acestui sistem.”
citește și
„Când și de ce a fost luată decizia de a trimite trupe în Afganistan”, 12 decembrie 1979
DE CE A INVADAT URSS AFGANISTANUL, IN 1979
From Alexander Lyakhovsky
The Tragedy and Valor of Afghan, GPI Iskon Moscow 1995 [pp 109 112]
Alexander General General Staff of the Russian Army During the war in Afghanistan served as assistant to Commander of Operative Group of the USSR Defense Ministry in Afghanistan General V I Varennikov
Soviet Decisions in December 1979
„On December 8 1979 a meeting was held in L l Brezhnev s private of ce which was attended by the narrow circle of the CC CPSU Politburo members Yu Andropov A Gromyko M Suslov and D Ustinov. They took a long time discussing the present situation in Afghanistan and around it considered all the pros and contras of introducing the Soviet troops in the area.
Yu Andropov and D. Ustinov cited the reasons, justifying the necessity of such step such as the efforts undertaken by the CIA of the USA US resident in Ankara Paul Henze, for creating „a new Great Ottoman Empire”, which would have included the Southern republics of the URSS; the absence of a reliable air defense system in the South, so that in the case of stationing of the American missiles of the Pershing type in Afghanistan, they would threaten many vital Soviet objects including the space center Baikonur the danger that the Afghan uranium deposits could be used by Pakistan and Iraq for building nuclear weapons, [possible] establishment of opposition regimes in the Northern areas of Afghanistan and annexation of that region by Pakistan and so on.
At the end of the meeting they have decided as a preliminary plan to develop two options (1) to remove H Arnin by the hands of KGB special agents and to put Babrak Karinal in his place (2) to send some number of Soviet troops on the territory of Afghanistan for the same purposes.
On December 10, 1979, the Defense Minister of the USSR, D F Ustinov, summoned Chief of General Staff N V Ogarkov and informed him that the Politburo had reached a preliminary decision of a temporary introduction of the Soviet troops into Afghanistan and ordered him to prepare approximately 75 to 80 thousand people. N V Ogarkov was surprised and outraged by such a decision and said that 75 thousand would not be able to stabilize the situation and that he was against the introduction of troops calling it „reckless”. The Minister of Defense cut him off „Are you going to teach the Politburo? Your only duty is to carry out the orders.” On the same day Nikolai Vasilievich Ogarkov was summoned to L Brezhnev s office where the so-called small Politburo Yu Andropov A Gromyko and D Ustinov was in session The Chief of General Staff once again tried to convince those who were present that the Afghan problem should be decided by the political means instead of relying on using force.
He cited the traditions of the Afghan people who never tolerated foreigners on their soil warned them about the possible involvement of our troops in military operations but everything was in vain. However in the end of the conversation they tentatively determined that for the time being they would not make the final decision on the immediate military assistance, but, in any case, the troops should start preparing.
In the evening, D Ustinov gathered the Ministry of Defense Collegium and informed the narrow circle of of cials from among the highest military leadership that possibly in the near future the decision would be made to use the Soviet troops in Afghanistan and that they had to start preparing the appropriate forces.
For this purpose, Directive 312 12 00133 was sent to the troops Beginning from December 10, D F Ustinov started giving oral instructions to the Chief of General Staff regarding formation of a new Army in the Turkestan military district. On the basis of these instructions, selective mobilization of troops was carried out, and airborne and other military units were transferred to the Turkestan military district All arrangements were carried out in secret and noted on the maps.
Apparently the final step was made after they received the report from the KGB representative General-Lieutenant B Ivanov, stationed in Kabul, with his evaluation of the situation in Afghanistan. This report was on the table of the Defense Minister at the moment when he was leaving for the CC CPSU Politburo meeting, in the morning of December 12. General-Major V P Zaplatin, who was at that time adviser to the Chief of Political Administration of the Afghan army testified about it.
The day before the USSR Defense Minister summoned him to Moscow to report on the situation as the man with the most thorough knowledge of the state of affairs in the army of the Democratic Republic of Afghanistan since principal military adviser S Magornetov who had just arrived in Afghanistan did not fully grasp the Afghan situation yet.
However, when the General expressed his disagreement with the assessments of the Afghan Army provided by our special services and presented his arguments to the effect that they had dramatized the situation developing in Afghanistan excessively, D F Ustinov showed him a coded telegram signed by the KGB representative and said „You cannot come to an agreement there but we need to make a decision here”.
On December 12, at the session of the CC CPSU Politburo, or rather its elite on the initiative of Yu V Andropov D F Ustinov and A A Gromyko, the final decision was made introduce Soviet troops into Afghanistan although in the interest of secrecy it was called the measures. The Soviet leaders believed that that step was intended to promote the interests of strengthening the state and pursued no other goals.
The protocol of that session handwritten by K U Cernenko, which, for a longtime, was super secret was not shown to anybody not even those among the highest leadership and was kept in a special safe survived in a special folder of the CC CPSU.
This document, to a large extent, clarifies who were the initiator and executor of the introduction of Soviet troops into Afghanistan The protocol was signed by all the CC CPSU Politburo members, who were present at the session. In those times, nobody spoke against. Every Politburo member knew how a disagreement with the opinion of General Secretary would be received, and therefore, all proposals were received with unanimous approval The principle of collective cover-up ruled the day. It is significant that A N Kosygin, whose position on this issue was negative, did not attend the session. In the document the letter „A” signified Afghanistan, and the word „measures” signified the introduction of Soviet troops into that country.
Therefore all the false rumors and inconsistencies regarding who was responsible for making the decision to introduce troops into Afghanistan have been removed. The coded telegrams coming from Afghanistan looked as if they provided confirmation that the steps undertaken by the USSR leadership, in regards to Afghanistan, were the right ones.
There was no Decree of the Presidium of the USSR Supreme Soviet on the issue of the introduction of troops. All orders were given orally. That was justified by the need to ensure secrecy and the need to confuse H. Amin
In those times, such actions were possible as a result of the existing practice of making important political decisions in reality, after their adoption by the CC CPSU Politburo, the highest organ of the ruling party, they were for the main part simply formally approved by the state organs and were announced to the people.
Therefore there is every reason to believe that if that issue was raised at the Supreme Soviet it would have been decided unanimously positively. Because that was the era of unified thinking and the strict system of hierarchy created by the party nomenclature did not allow even one step outside the line determined by the CC CPSU Politburo the people who occupied the key posts in the government were under the total control of that system.”
[Translated form Russian by Svetlana Savranskaya]
sursa: The National Security Archive This document is from the holdings of The National Security Archive Suite 701 Gelman Library The George Washington University 2130 H Street NW Washington D C 20037 Phone 202 994-7000 Fax 202 994-7005 nsarchiv@gwu edu
Forța Multilaterală – „un act ostil față de Uniunea Sovietică”
Galerie
Această galerie conține 3 fotografii.
Memorandum de convorbire [1] New York, 5 decembrie 1964, ora 16.00.DELEGAȚIA SECRETARULUI LA CEA DE-A NOUĂSPREZECEA SESIUNE A ADUNĂRII GENERALE A NAȚIUNILOR UNITE SUBIECT: Nedistribuirea (armelor nucleare); MLF PARTICIPANȚIS.U.A.Secretarul RuskAmbasadorul StevensonAmbasadorul KohlerDomnul TylerDl Taylor-BTFDl McIntyre-BTFDl AkalovskyU.R.S.S.Dl GromykoAmbasadorul DobryninAmbasadorul FedorenkoDl SmirnovskiyDomnul … Continuă lectura
CONTROLUL ARMELOR ȘI DEZARMAREA | Convorbiri SUA-URSS, pro si contra MLF, 10 octombrie 1963
Argumentul sovietic potrivit căruia MLF era o barieră în calea unui acord de neproliferare a ajuns la vârf, în timpul unei conversații ample între președintele Kennedy și ministrul sovietic de externe Gromyko. Acesta din urmă a susținut, așa cum ar fi făcut-o și alți diplomați sovietici, că părțile la un acord nu ar trebui „să aibă acces la arme nucleare în mod indirect sau prin intermediul unei alianțe”. Observând că Germania de Vest reprezenta o „preocupare deosebită în ceea ce privește diseminarea”, Kennedy a adus argumentul standard că „unul dintre motivele pentru un MLF a fost acela de a face mai puțin posibil ca germanii să facă presiuni pentru propriile arme nucleare”. Dar sprijinul său pentru MLF a fost mai puțin entuziast: „Nu am crezut că un MLF ar crea o situație mai rea decât cea existentă acum”. De asemenea, el a remarcat că „unele țări”, referindu-se probabil la Franța și la Regatul Unit, au avut „rezerve” cu privire la MLF. Gromyko a continuat să pledeze pentru un „acord larg”, menționând că acesta era în interesul SUA și nu numai pentru că ar pune China, o altă preocupare a SUA, într-o poziție „dificilă și delicată”. Kennedy nu a fost în dezacord și „a subliniat necesitatea continuării eforturilor în ceea ce privește nedistribuirea, menționând că un MLF ar dura mult timp”.
Memorandum de conversație [*]
Washington, 10 octombrie 1963, 4-6:10 p.m.
SUBIECT
Dezarmare
PARTICIPANȚI
SUA
Președintele
Secretarul de stat
Ambasadorul Thompson
Secretarul adjunct Tyler
Dl Akalovsky, ACDA/IR
URSS
Ministrul de externe Gromyko
Ministrul adjunct de externe Semenov
Ambasadorul Dobrynin
Dl Sukhodrev, Ministerul Afacerilor Externe
Dl Gromyko a spus apoi că dorește să facă câteva comentarii cu privire la problema dezarmării. Luând act de faptul că negocierile de dezarmare se desfășoară de ani de zile, acesta a declarat că guvernul sovietic se întreabă uneori dacă mai are rost să se discute despre dezarmare în cadrul Comitetului de dezarmare al celor optsprezece națiuni. Totuși, el a subliniat că această remarcă nu trebuie interpretată ca însemnând că URSS nu va continua să participe la lucrările acestui comitet. El a spus că a ridicat problema dezarmării nu pentru a începe o discuție, ci pentru că URSS considera că situația în acest domeniu nu putea fi mai rea. În ceea ce privește argumentele folosite de ambele părți în discutarea acestei probleme, acestea erau bine cunoscute de amândouă și, într-adevăr, ar putea fi menționate pe rând. S-a întrebat care este opinia președintelui cu privire la ceea ce ar putea fi făcut în acest domeniu. Deși poate că nu toate problemele din domeniul dezarmării ar putea fi rezolvate imediat, Uniunea Sovietică credea că abordarea unei dezarmări generale și complete era realistă, deoarece dacă dezarmarea ar fi luată pe bucăți, ar apărea multe dificultăți, cum ar fi schimbarea corelației de forțe etc.
Președintele a fost de acord că, din moment ce ambele noastre țări subscriseseră la conceptul de dezarmare generală și completă, ar trebui să rămână la acest lucru la Geneva, deși nu s-au făcut prea multe progrese până în prezent. A sperat că Uniunea Sovietică va rămâne. El a declarat că nu este foarte optimist în privința dezarmării totale în una sau chiar trei etape, dar a considerat că este bine din punct de vedere psihologic să continuăm să lucrăm la această problemă, deoarece aceasta are o anumită influență asupra nivelului de armament.
Dl Gromyko a întrebat dacă există vreo șansă ca Franța să participe la discuții.
Președintele a observat că de Gaulle a făcut unele propuneri, ale căror detalii nu le cunoșteam. El a spus că nu știa ce șanse existau ca francezii să se alăture discuției.
Secretarul a spus că dorea să facă două comentarii în această privință: în primul rând, credea că Geneva era un forum convenabil pentru a discuta. Unii dintre aliații noștri se aflau acolo și puteam face pregătirile pentru discuțiile noastre mai ușor. Astfel, aranjamentul de la Geneva ne-ar putea ajuta să avansăm. Al doilea comentariu pe care a dorit să îl facă a fost că, în ciuda acestui fapt, nu ne-am angajat față de niciun forum anume. Cu alte cuvinte, în timp ce nu am auzit nimic de la ei în acest sens, dacă francezii ar fi spus că se vor alătura, dar nu la Geneva, ar trebui să vedem ce alt aranjament util ar putea fi făcut. Cu toate acestea, acum ar trebui să mergem mai departe la Geneva, cu excepția cazului în care va apărea ceva mai bun.[1]
[înapoi]
Memorandum of Conversation /*/
Washington, October 10, 1963, 4–6:10 p.m.
SUBJECT
- Disarmament
PARTICIPANTS
- US
- The President
- The Secretary
- Ambassador Thompson
- Assistant Secretary Tyler
- Mr. Akalovsky, ACDA/IR
- USSR
- Foreign Minister Gromyko
- Deputy Foreign Minister Semenov
- Ambassador Dobrynin
- Mr. Sukhodrev, Foreign Ministry
Mr. Gromyko then said he wished to make some comments on the problem of disarmament. Noting that disarmament negotiations had been going on for years on end, he said that the Soviet Government sometimes wondered whether there was any use discussing disarmament in the Eighteen-Nation Disarmament Committee. However, he pointed out that this remark should not be interpreted as meaning that the USSR would not continue to participate in the work of that Committee. He said he had raised the disarmament problem not in order to start arguing about, but because the USSR believed the situation in this field could not be worse. As to the arguments used by both sides in discussing this problem, these were well known to both of them and indeed could be referred to by number. He wondered what the President’s view was as to what could be done in this area. Although perhaps not all the problems in disarmament field could be resolved right away, the Soviet Union believed that the approach of general and complete disarmament was realistic, because if disarmament were to be taken up in pieces many difficulties would arise, such as change in the correlation of forces, etc.
The President agreed that since both our countries had subscribed to the concept of general and complete disarmament, they ought to stay at it in Geneva, although not much progress had been made so far. He hoped the Soviet Union would stay. He said he was not very optimistic that we would disarm totally in one or even three stages, but he believed that it was psychologically good to keep working at this problem because this did have some influence on the levels of arms.
Mr. Gromyko asked whether there was any chance of France’s participating in the discussion.
The President observed that de Gaulle had made some proposals, with the details of which we were not familiar. He said he did not know what chance there was of the French joining in the discussion.
The Secretary said he wished to make two comments on this point: first, he believed that Geneva was a convenient forum for us to talk. Some of our allies were there and we could make preparations for our discussions more easily. Thus the Geneva arrangement could help us to move ahead. The second comment he wanted to make was that in spite of this we were not committed to any particular forum. In other words, while we had not heard anything from them on this score, if the French were to say that they would join, but not in Geneva, we should see what other useful arrangement could be made. However, now we should go ahead in Geneva unless something better should come along./1/
[*]Rusk a discutat din nou despre dezarmare cu Gromyko în seara zilei de 10 octombrie. Un memorandum al conversației se află în Departamentul de Stat, Dosarele Centrale, DEF 18. A se vedea suplimentul. Rusk a discutat, de asemenea, despre dezarmare cu Mikoyan în cursul unei conversații generale care a avut loc în după-amiaza zilei de 26 noiembrie. (Departamentul de Stat, Memorandumurile de conversație ale secretarului: Lot 65 D 330) Un raport telegrafic al întâlnirii este tipărit în vol. V, Document 238. Comitetul de dezarmare al celor 18 națiuni nu s-a reunit din nou în 1963. Pentru Rezoluția 1908 (XVIII) a ONU din 27 noiembrie, privind dezarmarea generală și completă, a se vedea Documente privind dezarmarea, 1963, pp. 624-625. /*/Rusk discussed disarmament again with Gromyko on the evening of October 10. A memorandum of the conversation is in Department of State, Central Files, DEF 18. See the Supplement. Rusk also discussed disarmament with Mikoyan in the course of a general conversation held the afternoon of November 26. (Department of State, Secretary’s Memoranda of Conversation: Lot 65 D 330) A telegraphic report of the meeting is printed in vol. V, Document 238. The Eighteen-Nation Disarmament Committee did not reconvene in 1963. For U.N. Resolution 1908 (XVIII) of November 27, regarding General and Complete Disarmament, see Documents on Disarmament, 1963, pp. 624-625.
[1]Sursă: Departamentul de Stat, Central Files, POL US-USSR. Secret; Eyes Only. Redactat de Akalovsky și aprobat de S la 16 octombrie și de Casa Albă la 21 octombrie. Ora de încheiere a întâlnirii, care a avut loc la Casa Albă, provine din agenda președintelui. (Biblioteca Kennedy) Au fost pregătite memorandumuri de conversație separate pe subiectele Cuba, Berlin, pașii care trebuie urmați după Tratatul de interzicere a testelor nucleare, relațiile dintre SUA și URSS, relațiile comerciale dintre SUA și URSS, nedistribuirea de arme nucleare, posturile de observare, propunerea de pact de neagresiune, bugetele militare și bombele pe orbită. În ceea ce privește ultimul aspect, președintele și Gromyko au convenit că acesta ar trebui abordat sub forma unui proiect de rezoluție convenit între SUA și Uniunea Sovietică la ONU, care ar putea fi co-sponsorizat de alți membri ai Comitetului pentru dezarmare al celor 18 națiuni. Memorandumurile de convorbire privind relațiile dintre SUA și URSS și relațiile comerciale dintre SUA și URSS sunt tipărite în vol. V, documentele 222 și 223. Memorandumul de convorbire privind Cuba este tipărit în vol. XI; cel privind Berlinul în vol. XV, pp. 591-594 /1/ Source: Department of State, Central Files, POL US-USSR. Secret; Eyes Only. Drafted by Akalovsky and approved by S on October 16 and by the White House on October 21. The ending time of the meeting, which was held at the White House, is from the President’s Appointment Book. (Kennedy Library) Separate memoranda of conversation were prepared on the subjects of Cuba, Berlin, steps to be taken after the Test Ban Treaty, U.S.-USSR relations, U.S.-USSR trade relations, nuclear non-dissemination, observation posts, the proposed non-aggression pact, military budgets, and bombs in orbit. Regarding the last, the President and Gromyko agreed that it should be handled in the form of an agreed U.S.-Soviet draft U.N. resolution, perhaps to be cosponsored by other members of the Eighteen-Nation Disarmament Committee. The memoranda of conversation on U.S.-USSR relations and U.S.-USSR trade relations are printed in vol. V, Documents 222 and 223. The memorandum of conversation on Cuba is printed in Volume XI; that on Berlin in vol. XV, pp. 591–594
CRIZA RACHETELOR CUBANEZE – ZIUA 3 | CIA: „Evaluarea amenințării misiunii sovietice în Cuba”
Galerie
La 18 octombrie 1962, Agenția Centrală de Informații a publicat o „Evaluare comună a amenințării misiunii sovietice în Cuba”, pe baza informațiilor obținute până la ora 21:00, în acea zi. Continuă lectura
AMINTIRI DIN COMUNISM 