Această galerie conține 7 fotografii.
Înlăturarea regelui Mohammed Zahir Shah – instalarea regimului Daoud si proclamarea Republicii Afganistan |”Revoluția Saur” – Eliminarea președintelui Mohammed Daoud si instalarea regimului Taraki | Eliminarea președintelui Nur Muhammad Taraki si instalarea regimului Amin | Eliminarea lui Hafizullah Amin – invazia sovietica in Afganistan si instalarea guvernului Babrak Karmal Continuă lectura
Washington D.C., 28 ianuarie 2019 – Afirmația președintelui Trump potrivit căreia Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul în 1979 pentru a scăpa de teroriștii care veneau peste graniță este falsă, potrivit unor documente americane și sovietice declasificate, publicate astăzi de Arhiva Națională de Securitate de la Universitatea George Washington. [*]
La fel de false, potrivit documentelor, au fost și afirmațiile repetate ale presei americane din acea perioadă, susținute de Consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Carter, Zbigniew Brzezinski, potrivit cărora motivația sovietică a fost „visul de veacuri al Moscovei de a avea acces direct la Oceanul Indian”.
Documente ale Politburo-ului sovietic, care au devenit disponibile pentru prima dată în anii 1990, arată că adevărata teamă sovietică era că șeful regimului comunist afgan, Hafizullah Amin, era pe cale să treacă la americani. (Faimosul președinte egiptean Anwar Sadat a trecut de partea cealaltă în 1972, a ejectat mii de consilieri sovietici și a devenit al doilea cel mai mare beneficiar, după Israel, al ajutorului extern american).
La începutul anului 1979, conducerea de la Kremlin a refuzat cererile repetate ale afganilor de extindere a sprijinului militar, inclusiv a trupelor, după cum arată înregistrările dezbaterilor detaliate ale Politburo din martie 1979 și multiplele refuzuri ulterioare.
Potrivit documentelor, o schimbare dramatică în gândirea sovietică a avut loc în cele din urmă în octombrie 1979. Liderii sovietici monitorizaseră o serie de evoluții îngrijorătoare pe scena politică afgană, inclusiv represiunea violentă extinsă din partea clienților lor, în ciuda sfaturilor sovietice, o insurgență în creștere și un schimb de focuri la palatul din Kabul, la 14 septembrie, care l-a plasat pe Hafizullah Amin la putere, înlocuindu-l pe liderul partidului său, Nur Mohammed Taraki. (În săptămâna precedentă, Taraki vizitase Moscova și fusese îmbrățișat de liderul sovietic Leonid Brejnev).
Două evenimente din octombrie 1979 au declanșat alarma Moscovei, conform documentelor și analizelor ulterioare ale veteranului afgan Alexander Lyakhovsky [1] și ale diplomatului sovietic de rang înalt Georgy Kornienko [2]: asasinarea, de către Amin, a predecesorului său, Taraki, la 8 octombrie și primirea, de către Amin, a însărcinatului cu afaceri american interimar Archer Blood, la 27 octombrie 1979.
Documentele contrazic, în mod direct, afirmația președintelui Trump, din fluxul de informații din ședința de guvern din 2 ianuarie 2019: „Motivul pentru care Rusia se afla în Afganistan a fost că teroriștii intrau în Rusia. Aveau dreptate să fie acolo. Problema este că a fost o luptă grea. Și literalmente au dat faliment; au ajuns să se numească din nou Rusia, spre deosebire de Uniunea Sovietică. Știți, multe dintre aceste locuri despre care citiți acum nu mai fac parte din Rusia, din cauza Afganistanului.„
Niciunul dintre documentele sovietice nu menționează că teroriștii care intrau în URSS ar fi fost o preocupare în 1979. Îngrijorarea sovietică era incompetența și înrăutățirea situației clienților lor comuniști afgani, influența sovietică în declin (cu atât mai puțin controlul) în țară și posibilitatea ca Afganistanul să treacă la americani [3].
Conform gândirii sovietice, Afganistanul era o țintă naturală pentru SUA. În ianuarie 1979, revoluția iraniană a forțat abdicarea șahului Mohammad Reza Pahlavi, aliat american de multă vreme. Apariția unui regim ostil, condus de ayatollahul Ruhollah Khomeini, a fost o lovitură devastatoare pentru Statele Unite, într-o regiune vitală a lumii. Kremlinul se temea că Washingtonul va încerca să își consolideze o parte din influența pierdută prin intermediul Afganistanului și, lucru important, să găsească o locație de înlocuire pentru siturile de monitorizare extrem de secrete, pe care le menținuse în Iran, pentru a urmări activitățile sovieticilor cu rachete.
Amin a luat legătura cu americanii la începutul lunii octombrie, după cum a relatat însărcinatul american la Kabul, J. Bruce Amstutz, într-o telegramă confidențială obținută de Arhiva Națională de Securitate prin Legea privind libertatea de informare: „Președintele afgan mi-a spus clar că este deschis să se întâlnească cu orice șef de misiune desemnat de USG” (documentul 1).
Însă Amstutz, care urma să se îmbarce într-un concediu de șase săptămâni, era precaut – el a avertizat ca nu era cazul să se „creeze așteptări pe care nu le putem îndeplini mai târziu”, iar o revoltă a garnizoanei împotriva lui Amin și o „serie deplorabilă de execuții” din partea lui Amin erau în curs de desfășurare – si a recomandat amânarea oricărei vizite la Amin, de către el și însărcinatul desemnat, Archer Blood. (Blood fusese trimis de la New Delhi pentru a-l înlocui pe Amstutz, după ce ocupase anterior funcția de DCM la Kabul în anii 1960).
Amstutz se întâlnise cu Amin în mai multe ocazii în 1979, majoritatea ceremoniale, și niciodată nu a inițiat o conversație prelungită (după o astfel de ședință, Amstutz chiar a asigurat Washingtonul că, timpul total petrecut cu Amin, a fost de numai 19 minute, primele 4 minute fiind ocupat de sesiunile foto). Telegramele lui Amstutz către Washington au inclus citate ale observatorilor despre comuniștii afgani, ca fiind „o adunătură de scorpioni care se mușcă între ei până la moarte” (telegrama din 18 septembrie 1979) și l-a descris pe Amin ca având „o dorință semi-psihopatică de a umili și a se răzbuna pe Statele Unite” (telegrama din 25 august 1979) [4].
Același Amsutz avea, potrivit raportului sau din 20 decembrie 1979, mai multe explicații cu privire la motivul pentru care sovieticii au trimis trupe in Afganistan, prima fiind aceea că „Moscova și Amin speră să „preîntâmpine” creșterea oricărei amenințări directe la adresa regimului prin injectarea imediată a unui „întăritor” de trupe sovietice, în special în cazul în care vreun corp sau divizie DRA se dezintegrează; trupele sunt aici pentru a proteja siguranța cetățenilor sovietici în cazul în care securitatea Kabulului se prăbușește”. Pe 27 decembrie, in timp ce URSS invada Afganistanul având ca prima ținta eliminarea lui Amin, o alta informare a lui Amsutz, susținea ca „Hafizullah Amin a ales să plaseze securitatea revoluției sale în mâinile Moscovei, pentru a-și păstra puterea”(pct.12) și că acum „Amin și adepții săi se vor lansa într-o politică și mai represivă de eliminare a oricărei opoziții”. (pct.13)
Întâlnirea lui Blood cu Amin din 27 octombrie 1979 (Documentul 2) a fost mult mai prietenoasă, concluzionând că Amin dorea cu adevărat relații mai bune între SUA și Afganistan. Blood a speculat o serie de variante, cum ar fi că acest lucru se datora faptului că Amin se proteja împotriva unei dependențe prea mari de sovietici, sau deoarece avea nevoie de asistență financiară, sau pur si simplu pentru ca voia doar să semene confuzie în rândul pakistanezilor, iranienilor, saudiților și insurgenților care i se opuneau, sau chiar împotriva monitorizării sovieticilor.
Blood a remarcat în telegrama sa că apelul său la Amin (dar nu și conținutul) a fost principala știre în limba engleză și în limba dari din Kabul la 27 octombrie, că engleza lui Amin era „foarte bună” (el studiase la Universitatea Columbia din New York) și că întâlnirea a durat „patruzeci de minute în particular” cu un Amin „impresionant”.
Arhiva de Securitate Națională a obținut, prin intermediul Legii privind libertatea de informare, o copie a telegramei lui Blood care relatează despre ședința sa cu Amin, iar Departamentul de Stat a publicat între timp o transcriere a telegramei în cel mai recent volum (decembrie 2018) al seriei Foreign Relations of the U.S., împreună cu mai multe telegrame ale lui Amstutz, cu excepția celei din 15 octombrie, publicată aici.
Imediat după întâlnirea Blood-Amin din 27 octombrie 1979, documentele sovietice arată suspiciuni sporite față de Amin, ca un potențial trădător, care ar putea plănui „o schimbare a liniei politice a Afganistanului într-o direcție pe placul Washingtonului” (documentul 3), sau mai rău: „am primit informații despre activitățile din culise ale lui Amin, care ar putea însemna reorientarea sa politică către Occident. El își ține secrete față de noi contactele cu însărcinatul cu afaceri american”. (Documentul 4).
În locul dezbaterilor ample și a consultărilor cu experții care au caracterizat refuzul de la nivelul Politburo din martie 1979 de a trimite trupe sovietice în Afganistan, procesul decizional de la sfârșitul anului 1979 s-a axat pe un grup restrâns de oficiali de rang înalt, condus de șeful KGB, Iuri Andropov, care a susținut din ce în ce mai mult intervenția. Reprezentantul său la Kabul, generalul KGB Boris Ivanov, a fost singurul înalt responsabil sovietic de acolo care nu a fost înlocuit în perioada octombrie-decembrie, deoarece sovieticii își vedeau influența în declin, poate pentru că Ivanov era în favoarea intervenției, iar ceilalți nu [5].
Memorandumul lui Andropov din decembrie a declanșat procesul de decizie rapidă pentru intervenția militară pe care Politburo-ul o declinase mai devreme în 1979. Potrivit relatării detaliate și documentate a generalului Alexander Lyakhovsky (Documentul 5), ministrul apărării Dmitri Ustinov a fost de acord cu Andropov, la începutul lunii decembrie, dar a insistat să trimită 75.000 de soldați – în ciuda obiecțiilor liderilor săi de vârf din armată – și să nu depindă doar de forțele speciale sau de cele aflate deja în Kabul.
În cadrul unei întâlniri din 8 decembrie, grupul de bază format din Andropov și Ustinov, împreună cu ministrul de externe conformist Andrei Gromyko (care renunțase până atunci la relațiile americano-sovietice, potrivit consilierului său de top, Georgy Kornienko), l-au convins pe Brejnev să accepte planul lor. Punctul de cotitură pentru Brejnev, conform lui Kornienko, precum și memoriilor lui Gromyko, a fost uciderea lui Taraki, în octombrie.
Potrivit fostului ambasador sovietic în SUA, Anatoli Dobrinin (citind din notele sale personale din documentele Arhivei Prezidențiale din Moscova, în 1995), întâlnirea din 8 decembrie 1979 cu Brejnev a inclus următorul semnal de alarmă: „În argumentul lor, pentru o intervenție militară, în cazul în care Afganistanul ar fi pierdut, Ustinov și Andropov au citat pericolele la granițele sudice ale Uniunii Sovietice și posibilitatea ca rachetele americane cu rază scurtă de acțiune să fie desfășurate în Afganistan și să vizeze obiective strategice din Kazahstan, Siberia și alte locuri. „[6] Pe lângă rachetele americane, relatarea lui Lyakhovsky a citat activitatea CIA care amenința republicile din sudul URSS și posibila anexare pakistaneză a unor părți din Afganistan, printre alte amenințări care decurgeau din posibila reorientare a lui Amin către Occident. (vezi Deciziile URSS in decembrie 1989)
La 12 decembrie, grupul de bază (Andropov, Ustinov, Gromyko) a dus memoriul de decizie „Cu privire la situația din „A”” (scris personal de mână de viitorul secretar de partid Konstantin Chernenko – cu acordul lui Brejnev – astfel încât nici măcar dactilografii de la Kremlin să nu-l vadă) la Politburo, și, fără nicio dezbatere, cei prezenți au semnat, pur și simplu, în diagonală pe pagină. Formatul documentului sugerează că Chernenko a redactat memoriul ca „rezoluție a Comitetului Central” și apoi a adăugat numele participanților în mâzgălituri mai mici, în partea de sus. Unele semnături lipsesc, în special cea a lui Alexei Kosygin, care fusese vocea principală în martie 1979, refuzând intervenția – după spusele lui Kornienko, Kosygin era bolnav în spital în decembrie. Alți membri au semnat documentul abia pe 26 decembrie [7].
Multe dintre aceste detalii cheie au apărut pentru prima dată în 1995, când Institutul Nobel norvegian (în colaborare cu Institutul Watson de la Universitatea Brown și Arhiva Națională de Securitate) a adus la Lysebu, Norvegia, veterani sovietici de rang înalt ai deciziilor privind Afganistanul (printre care Anatoli Dobrinin, generalul Valentin Varennikov, Leonid Shebarshin de la KGB, Karen Brutents de la Comitetul Central, Serghei Tarasenko de la Ministerul de Externe și istoricul militar generalul Lyakhovsky) pentru o conferință critică de istorie orală. De cealaltă parte a mesei se aflau veterani americani, printre care fostul director al CIA Stansfield Turner, generalii William Odom și Gary Sick, precum și Marshall Shulman și Mark Garrison de la Departamentul de Stat). Pe masă se afla o carte de informare groasă cu documente-cheie compilate de Arhiva Națională de Securitate, cu ajutorul Legii privind libertatea de informare.
În pofida multiplelor lacune, aceste documente din 1995, alături de cele publicate mai recent, în baza Freedom of Information – precum și noul volum de istorie al Departamentului de Stat – reprezintă o bază suficient de solidă pentru a infirma versiunea președintelui Trump, cu privire la motivele reale ale sovieticilor pentru invazie, cat și pentru a demonta „avizul doctorului Brzezinski către președintele Carter” – mult timp considerat rezonabil, de mulți observatori occidentali, la acea vreme – potrivit căruia invazia afgană ar fi fost mai degrabă „un expansionism sovietic spre Oceanul Indian” decât o defensivă sovietică față de posibilele baze americane amplasate pe flancul lor sudic.
[*] sursa: articolul intitulat "The Soviet Invasion of Afghanistan, 1979: Not Trump’s Terrorists, Nor Zbig’s Warm Water Ports", 29 ianuarie, 2019, publicat de NSA - National Security Archive. Înființată în 1985 de jurnaliști și cercetători pentru a verifica secretul guvernamental în creștere, Arhiva de Securitate Națională combină o gamă unică de funcții: centru de jurnalism de investigație, institut de cercetare în domeniul afacerilor internaționale, bibliotecă și arhivă de documente americane declasificate ("cea mai mare colecție neguvernamentală din lume", potrivit Los Angeles Times), principalul utilizator non-profit al Legii americane privind libertatea de informare, firmă de avocatură de interes public care apără și extinde accesul public la informațiile guvernamentale, avocat global al unei guvernări deschise, precum și indexator și editor de foste secrete.
[1] Cea mai utilă sursă în limba rusă continuă să fie cele trei ediții ale studiului generalului Lyakhovsky, "Tragedia și vitejia afganilor" (1995, 2004, 2009). Partener și colaborator de lungă durată al Arhivei Naționale de Securitate, generalul Lyakhovsky a considerat că, datoria sa față de istorie, include publicarea integrală, precum și a unor extrase din zeci de documente ale Statului Major General, ale Biroului Politic și ale Comitetului Central, altfel indisponibile, dintre care multe nu mai sunt accesibile cercetătorilor, dacă au fost vreodată.
[2]A se vedea Georgy M. Kornienko, Războiul Rece: Mărturia unui participant (Moscova, Mezhdunarodnye otnosheniya, 1994), precum și extrasul publicat aici.
[3]Cea mai solidă reconstituire recentă a deciziilor privind invazia sovietică apare în remarcabila carte "Afgantsy: The Russians in Afghanistan 1979-1989" (Profile, 2011), scrisă de fostul ambasador britanic la Moscova, Rodric Braithwaite. Bazându-se pe procesele post-Amin ale ucigașilor lui Taraki, precum și pe vasta literatură de limbă rusă, Braithwaite concluzionează că uciderea lui Taraki a fost punctul de cotitură care a dus la invazia sovietică, că principala preocupare a Moscovei a fost posibila pierdere a influentei sovietice în Afganistan, că "rușii s-au îndreptat spre o intervenție militară pentru că nu se puteau gândi la o alternativă mai bună" (p. 57), și că era "probabil, inevitabil, ca ei să planifice ceva acum pentru cea mai rea situație: o întărire semnificativă a poziției inamicului lor chiar la granița lor sudică" (p. 79).
[4] Cele două telegrame sunt incluse în volumul istoric al Departamentului de Stat, Foreign Relations of the United States: 1977-1980, Afganistan, volumul XII, publicat în decembrie 2018. A se vedea p. 184 și p.175. | transcriere: AFGANISTAN | Ambasada SUA din Kabul, către Departamentul de Stat: „Criza nu s-a încheiat”, 18 septembrie 1979 | CIA: Evaluarea intențiilor URSS în Afganistan, august 1979
[5]Rolul încă neclar al lui Ivanov evidențiază dificultățile unei surse valoroase, dar problematice, pentru istorici: dosarul de note din arhivele KGB, adus în Occident în 1992, de fostul ofițer KGB Vasili Mitrokhin (1922-2004). Mitrokhin a elaborat un amplu document de lucru despre KGB în Afganistan, pentru "Proiectul de istorie internațională a Războiului Rece", cu detalii specifice, cum ar fi sumele exacte în ruble cheltuite de agenții KGB pe mesele pentru afganii din Praga, adusi de sovieticii pentru a-l înlocui pe Amin. Totusi, Mitrokhin nu a citat documentele specifice, lăsând cititorul să dea, sau nu, credit notițelor sale; documentul său de lucru includea citate din elemente la care el personal nu ar fi avut acces, cum ar fi memoriul lui Andropov către Brejnev, care exista într-un singur exemplar în arhiva Kremlinului (pe care Mitrokhin aproape sigur l-a copiat din publicațiile Arhivei Securității Naționale și CWIHP). Cu toate acestea, materialele lui Mitrokhin sunt utile în ceea ce privește scindările din rândul comuniștilor afgani și asocierea mai strânsă a KGB-ului cu facțiunea Babrak Karmal, în timpul invaziei din decembrie, în timp ce consilierii armatei sovietice fuseseră mai înclinați spre facțiunea Amin.
[6] Înainte de a veni la conferința din Norvegia din 1995, Dobrinin a vizitat personal arhiva Kremlinului (oficial, Arhiva președintelui Federației Ruse) și a transcris memoriul lui Andropov și alte documente. A se vedea transcrierea Lysebu, pp. 91-92, care face parte din pagina extinsă a Arhivei Naționale de Securitate "Proiectul Carter-Breznev".
[7]Președintele Boris Elțîn a ordonat declasificarea memorandumului "Situația din 'A'" ca parte a urmăririi penale a Partidului Comunist, în 1992, un dosar cunoscut acum sub numele de "Fond 89", care include multe dintre documentele disponibile ale Politburo privind Afganistanul. Buletinul "Cold War International History Project" a publicat documentul "Situația din 'A'" în numărul său din toamna anului 1994 (p. 46) și o amplă selecție de documente în Buletinul 8-9 (iarna 1996/1997), pp. 128-184, împreună cu un eseu de prezentare generală realizat de Odd Arne Westad, de la Institutul Nobel (în prezent la Universitatea Harvard).
citește si AFGANISTAN – ISTORIA LOVITURILOR DE STAT
Georgy Kornienko a fost adjunctul principal al ministrului sovietic de externe Andrei Gromyko și se aștepta să îi succeadă acestuia, dar a fost dezamăgit de numirea lui Eduard Shevardnadze, de către Gorbaciov, în 1985. Memoriile lui Kornienko, publicate în 1992, oferă o perspectivă extraordinară, din interior, asupra gândirii lui Gromyko și a procesului decizional sovietic privind Afganistanul în 1979 și indică direct luna octombrie 1979 ca fiind punctul de cotitură în concepția lui Gromyko cu privire la Amin. [1]
„Când și de ce a fost luată decizia de a trimite trupe în Afganistan”
Georgy M Kornienko
The Cold War: Testimony of a Participant, Moscova, Mezhdunarodnye otnosheniya 1994 [pp 193-195]
” [În perioada martie – octombrie 1979], A. A Gromyko și cu mine am făcut deseori schimb de opinii cu privire la solicitările guvernului afgan de a trimite trupe sovietice și de fiecare dată am ajuns la o înțelegere comună că un astfel de pas ar fi inadmisibil Nu am observat nicio îndoială în această privință din partea lui Yu V. Andropov sau D. F. Ustinov nici până în octombrie Cu toate acestea, la un moment dat, în octombrie, după îndepărtarea fizică a lui Taraki de către Amin, Gromyko s-a „blocat” – în conversațiile sale cu mine, nu a mai abordat problema oportunității sau inoportunității trimiterii de trupe sovietice în Afganistan. Din conversațiile mele cu el, imediat după introducerea trupelor, am ajuns la concluzia că nu Gromyko a spus „A” în favoarea unei astfel de decizii, ci că a fost „presat” de Andropov, împreună cu Ustinov. Care dintre cei doi a fost primul care și-a schimbat punctul de vedere inițial și s-a pronunțat în favoarea trimiterii trupelor, se poate doar ghici.
Dovezi suplimentare, care mi-au devenit disponibile recent, mă determină să sugerez că, până la urmă, Ustinov a fost cel care a spus „A” în această tristă afacere. Impulsul de a-și schimba punctul de vedere anterior, conform căruia nu era oportună trimiterea de trupe sovietice în Afganistan, a venit în urma staționării navelor militare americane în Golful Persic, în toamna anului 1979, și a informațiilor primite despre pregătirile pentru o posibilă invazie americană în Iran, care amenințau să schimbe în mod cardinal situația militar-strategică din regiune, în detrimentul intereselor Uniunii Sovietice. Dacă Statele Unite își pot permite astfel de lucruri, la zeci de mii de kilometri de teritoriul lor, în imediata apropiere de granițele URSS, de ce atunci ar trebui atunci să ne fie teamă să ne apărăm pozițiile din Afganistanul vecin? – acesta a fost, aproximativ, raționamentul lui Ustinov. În ceea ce-l privește pe Andropov, care, la acea vreme, era Președintele KGB-ului URSS, el era, în această situație, ostaticul propriului său aparat care, pe de o parte, a exagerat pericolul, pentru URSS, de a-l menține pe Amin la putere, deoarece era prezentat ca un agent american, și, pe de altă parte, a exagerat puterea URSS de a schimba situația în direcția dorită de URSS. Eram conștient de existența unor astfel de stări de spirit și percepții în aparatul KGB.
În rândul conducerii Statului Major General, oameni precum Șeful Statului Major General, N.V. Ogarkov, Prim-adjunctul său, S.F. Akhrorneev, și Șeful Departamentului Operațional Principal, V.I. Varennikov, ideea trimiterii de trupe în Afganistan nu a inspirat niciun entuziasm, conform informațiilor mele. Din motive ușor de înțeles, ei și-au justificat obiecțiile împotriva acesteia din considerente mai degrabă profesionale decât politice, susținându-le prin referiri la experiența americană din Vietnam: imposibilitatea de a face față Afganistanului cu forțele care puteau fi folosite [pentru aceasta] fără a slăbi substanțial grupurile de forțe sovietice din Europa și de-a lungul graniței cu China, ceea ce nu era acceptabil în acei ani. Cu toate acestea, în cele din urmă, Ustinov nu a ținut cont de opinia lor. Din câte știu, experții Departamentului Internațional al CC al PCUS au considerat, de asemenea, că decizia de a trimite trupe în Afganistan a fost o greșeală și au încercat să facă cunoscute considerațiile lor pe această temă conducerii supreme, dar fără niciun succes.
Din câte am reușit să reconstitui evoluția evenimentelor ulterioare, deliberările dificile ale celor „trei” cu privire la problema trimiterii sau nu a trupelor au continuat pe tot parcursul lunilor octombrie, noiembrie și în prima parte a lunii decembrie. La 10 decembrie 1979, Ustinov a dat un ordin verbal Statului Major General de a începe pregătirile pentru desfășurarea unei divizii de parașutiști și a cinci divizii de aviație militară de transport, de a spori gradul de pregătire a două divizii de pușcași motorizați în Districtul Militar Turkestan și de a mări personalul unui regiment de pontonieri la efectiv complet, fără a-i stabili sarcini concrete.
Cu toate acestea, decizia politică finală de a trimite trupe sovietice în Afganistan a fost luată în a doua parte a zilei de 12 decembrie 1979, de către un grup restrâns de lideri sovietici: Brejnev, Suslov, Andropov, Ustinov și Gromyko; unele publicații îl menționează și pe Kosygin, dar, conform informațiilor mele, acesta nu a fost prezent acolo, deoarece era bolnav în acea zi. Astfel, decizia fatală nu a fost luată nici măcar de întregul Birou Politic al CC al PCUS, deși a fost pregătită o Rezoluție redactată de mână a Biroului Politic, care a fost semnată de aproape toți membrii.
După aceea, în districtele militare de la granița cu Afganistan au început pregătirile accelerate ale unităților și formațiunilor [militare] care au primit sarcina de a intra în țara vecină. La 24 decembrie, Ustinov a convocat cea mai înaltă conducere a Ministerului Apărării și a anunțat decizia de a trimite trupe sovietice în Afganistan, fără a explica scopul acestei misiuni. În aceeași zi a fost elaborat primul document tipărit, semnat de ministrul Apărării, directiva în care se spunea că a fost luată decizia de a trimite pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan mai multe contingente de trupe sovietice dislocate în regiunile sudice ale țării, în scopul de a acorda asistență internaționalistă poporului afgan prieten și, de asemenea, de a crea condiții favorabile pentru a preveni eventuale acțiuni anti-afgane din partea statelor limitrofe.”
When and Why the Decision to Send Troops to Afghanistan Was Made
Georgy M Kornienko
The Cold War: Testimony of a Participant, Moscow, Mezhdunarodnye otnosheniya, 1994 [pp 193-195]
„In the period from March to October 1979, A A Gromyko and I often exchanged opinions regarding the requests from the Afghan government to send in Soviet troops and every time we came to a shared understanding that such a step would be impermissible I have not noticed any doubts on that issue on the part of Yu V Andropov or D F Ustinov either until October However some time in October after the physical removal of Taraki by Amin Gromyko became „locked in” – in his conversations with me he no longer touched upon the issue of the expediency or inexpediency of sending Soviet troops into Afghanistan From my conversations with him already after the introduction of troops, I concluded that it was not Gromyko who said „A” in favor of such decision, but that he was „pressured” into it by Andropov and Ustinov together. Which one of those two was the first to change their initial point of view and spoke in favor of sending the troops one may only guess.
Additional evidence that became available to me recently leads me to suggest that it was Ustinov after all who said „A” in this sad affair. The push to change his former point of view of inexpediency of sending Soviet troops in Afghanistan came front the stationing of American military ships in the Persian Gulf, in the fall of 1979, and the incoming information about preparations for a possible American invasion of Iran, which threatened to cardinally change the military-strategic situation in the region, to the detriment of the interests of the Soviet Union. If the United States can allow itself such things, tens of thousands of kilometers away from their territory in the immediate proximity from the USSR borders, why then should we be afraid to defend our positions in the neighboring Afghanistan? – this was approximately Ustinov’s reasoning. As far as Andropov is concerned, who, at that time, was Chairman of the USSR KGB, in this situation he was a hostage of his own apparatus which on the one hand exaggerated the danger for the USSR of Amin’s continuation in power because he was being portrayed as an American agent and, on the other hand, exaggerated the power of the USSR to change the situation in the desirable for the USSR direction. I was aware of the existence of such mood and perceptions in the KGB apparatus.
Among the leadership of the General Staff, people like Chief of General Staff, N. V. Ogarkov, his First Deputy, S F Akhrorneev, and Head of Main Operations Department, V. I. Varennikov, the idea of sending troops to Afghanistan did not inspire any enthusiasm, according to my information. For understandable reasons they justified their objections against it by professional rather than political considerations, supporting them by referring to the American experience in Vietnam: the impossibility to cope with Afghanistan with the forces that could be used [for it] without substantially weakening the Soviet groups of forces in Europe, and along the border with China, which was not acceptable in those years. However, in the end, Ustinov disregarded their opinion. As far as I know, experts of the International Department of the CC CPSU regarded the decision to send troops to Afghanistan as a mistake, as well, and tried to let their considerations on that issue be known to the highest leadership, but without any success.
As far as I was able to reconstruct the development of the events later the difficult deliberations of the „three” over the problem of whether to send the troops or not continued all through October, November, and the first part of December. On December 10, 1979, Ustinov gave an oral order to the General Staff to start preparations for deployment of one division of paratroopers and of five divisions of military-transport aviation, to step up the readiness of two motorized rifle divisions in the Turkestan Military District, and to increase the staff of a pontoon regiment to full staff without setting it any concrete tasks.
However the final political decision to send Soviet troops into Afghanistan was made in the second part of the day on December 12 1979, by a narrow group of Soviet leaders Brezhnev, Suslov, Andropov, Ustinov and Gromyko, some publications also mention Kosygin, but according to my information he was not present there, because he was ill on that day. Thus, the fateful decision was made by not even full CC CPSU Politburo, although a handwritten Resolution of the Politburo was prepared, after the fact which was signed by almost all the members.
After that, accelerated preparations of [military] units and formations that were assigned the task of entering the neighboring country began in the military districts on the border with Afghanistan. On December 24, Ustinov convened the highest leadership of the Defense Ministry and made an announcement of the decision to send Soviet troops into Afghanistan, without explaining the purpose of that mission. On the same day the first printed document signed by the Defense Minister was prepared the directive which said that the decision was made to send several contingents of Soviet troops deployed in the southern regions of the country into the territory of the Democratic Republic of Afghanistan for the purposes of rendering internationalist assistance to the friendly Afghan people and also to create favorable conditions to prevent possible anti- Afghan actions on the part of the bordering states.”
[Translated from Russian by Svetlana Savranskaya]
[1] Sursa: The National Security Archive | This document is from the holdings of The National Security Archive Suite 701 Gelman Library The George Washington University 2130 H Street NW Washington D C 20037 Phone 202 994-7000 Fax 202 994-7005 nsarchiv@gwu edu
citește și
Telegramă de la Ambasada din Afganistan către Departamentul de Stat [1]
Kabul, 9 octombrie 1979, 0835Z
1. (C-Text întreg) [3]
2. Rezumat. Deși poziția dominantă a sovieticilor în Afganistan se datorează probabil mai mult lui Hafizullah Amin decât oricărui alt lider Khalqi, Amin este un naționalist. Viziunea sa pentru Afganistan poate fi una marxistă – dar este pentru un stat independent. Amin este probabil sincer atunci când își exprimă dorința de a avea relații de prietenie cu restul lumii, dar a arătat clar și că el consideră că Afganistanul aparține în mod natural taberei pro-Moscova a țărilor „socialiste”. Deși pretinde că țara sa nu se va amesteca în afacerile interne ale altor țări, el vorbește despre susținerea forțelor progresiste și de eliberare de pretutindeni, iar pakistanezii sunt îngrijorați de referințele absconse ale lui Amin la popoarele afgane dintre Oxus și Indus. În ceea ce privește relațiile cu SUA, cred că vor rămâne dificile, fie și numai din simplul motiv al emisiunilor în limba persană ale VOA, pe care DRA le consideră iritante. Dacă insurecția începe să se diminueze – și a dat puține semne de intensificare – s-ar putea să fim nevoiți să ne înțelegem cu Amin. Un interes fundamental pentru noi va fi dacă SUA pot îndepărta, într-o oarecare măsură, Afganistanul de pe orbita Moscovei și dacă pot descuraja orice înclinație a lui Amin de a fi iredentist. Nu sunt sigur că vom reuși. Rezumat final.
3. Deși Hafizullah Amin a salutat sprijinul masiv al sovieticilor, eu cred că este totuși un naționalist și singurul lider Khalqi puternic din zonă. Amin s-a dovedit a fi inteligent, decisiv și extraordinar de energic. Este, de asemenea, nemilos; altfel, nu ar fi ajuns acolo unde este.
4. Deși în prima parte a acestui mesaj mi-am exprimat îngrijorarea că sovieticii ar putea avea acum o influență dominantă în această țară, cred, de asemenea, că ar fi o greșeală să îl caracterizăm pe Amin ca fiind un lingușitor sovietic. Avem o mulțime de dovezi că el vrea să își conducă propriul spectacol și că Moscova nu este deloc extaziată de epurările succesive care au provocat diviziuni și au sărăcit rândurile „forțelor progresiste”. În acest sens, ministrul de externe Shah Wali a făcut o serie de dezvăluiri remarcabile în această săptămână. La 6 octombrie, el i-a invitat pe toți ambasadorii „țărilor socialiste” (cu excepția celor chinezi) la o ședință de informare. Potrivit ambasadorului iugoslav care a fost prezent, Shah Wali a petrecut cea mai mare parte a timpului povestind despre schimbul de focuri de la Palat din 14 septembrie, când Taraki a fost înlăturat, și a făcut următoarele dezvăluiri surprinzătoare:
-Ambasadorul sovietic Puzanov se afla cu Taraki pe 14 septembrie când Amin a fost chemat la biroul acestuia pentru a fi arestat. Se poate deduce că sovieticii știau despre complotul anti-Amin. [4]
-După schimbul de focuri, s-a tras asupra mașinii lui Amin, care pleca din complexul Palatului, de către un lunetist de pe acoperiș, aparent pre-poziționat, dar Amin părăsise clădirea lui Taraki pe o altă rută.
-Ministrul de interne Watanjar, împreună cu ceilalți doi miniștri ai cabinetului cu funcții militare plus șeful poliției secrete, au fugit la ambasada sovietică, dar ulterior ar fi plecat de acolo.
-La Ambasada sovietică, Watanjar a dat un telefon la Comandamentul Militar Central din Kabul, ordonând o acțiune imediată împotriva lui Amin. Dar comandantul a refuzat să acționeze dacă nu primea un ordin de la Biroul Politic. Astfel s-a încheiat complotul anti-Amin.
5. Deși relatarea (evenimentelor) din 14 septembrie, de mai sus, arată că Amin nu este prima preferință a Moscovei ca lider al DRA, se pare că Moscova l-a acceptat acum pe Amin și a ajuns la un modus vivendi cu acesta. Săptămâna trecută, când l-am întrebat pe ambasadorul ungar despre presupusa nemulțumire a Moscovei în legătură cu epurările lui Taraki și Watanjar și despre răceala raportată între Amin și Moscova, acesta a avertizat că nu trebuie să interpreteze prea mult aceste lucruri. El a spus: „Atâta timp cât Afganistanul nu-și schimbă politicile de bază (a se citi comunismul și o politică externă pro-Moscova), Moscovei nu-i pasă cine este la conducere”. După comportamentul Moscovei și al lui Amin din 14 septembrie, cred că ambasadorul ar putea avea dreptate.
6. Acest lucru nu înseamnă că relația Amin-Sovietică a fost sau va fi una ușoară. Înainte de 14 septembrie, au existat tensiuni de ambele părți – iar acum s-ar putea să existe neîncredere. Cu câteva zile în urmă, un ambasador asiatic de aici a descris în mod adecvat situația când a spus: „Sunt ca un soț și o soție care nu prea țin unul la celălalt, dar care noaptea continuă să se urce în același pat, pentru că fiecare are nevoi imperioase și nu are opțiuni.”
7. Dacă Amin supraviețuiește, o preocupare relevantă pentru SUA va fi dacă, în conturarea politicii externe, el va păstra un profil scăzut, așa cum a făcut Kadar al Ungariei, sau va fi hotărât să joace un rol internațional activ, precum Fidel Castro. Ambasadorul pakistanez care pleacă (care va fi ministrul de externe al Pakistanului) se teme de această din urmă variantă. El îl vede pe Amin ca pe un iredentist și mi-a spus că, în timpul convorbirii sale de adio cu Amin, răspunsurile evazive ale acestuia din urmă cu privire la Pushtunistan și Baluchistan i-au accentuat temerile, în loc să le aline. Aceasta în ciuda afirmațiilor, precum cele pe care ministrul de externe Shah Wali mi le-a făcut săptămâna trecută, că Afganistanul nu are „nicio ambiție teritorială”.
8. În ceea ce privește relațiile dintre SUA și Afganistan, dacă Amin și partidul său Khalqi supraviețuiesc (și mă tem că timpul lucrează în favoarea lor), va trebui să ne gândim la ce fel de prezență și ce rol putem avea aici. Putem exercita o influență moderatoare? Nu sunt sigur că putem, deși incidentul din 14 septembrie, în care au fost implicați sovieticii, ne oferă unele motive de speranță prudentă. Cu siguranță, Amin ar saluta reluarea ajutorului economic american – în condițiile lor – dar mă îndoiesc că acest lucru ne-ar oferi neapărat o influență. Când aveam un program de ajutor de 17 milioane de dolari aici, nu ne bucuram aproape deloc de influență.
9. Mă îndoiesc, de asemenea, că Amin s-ar întoarce vreodată sincer către noi (sau către chinezi sau iugoslavi) ca alternativă politică la sovietici. În primul rând, ideologia noastră politică este extrem de diferită de a lui. De asemenea, nu cred că sovieticii ar permite acest lucru, iar Amin trebuie să-și dea seama de acest aspect. Cu toate acestea, nu pot ignora faptul că, în anii trecuți, naționalismul a fost o forță puternică în Afganistan, respingând influența străină. Este de conceput că, în următorul an sau cam așa ceva, s-ar putea afirma în moduri care ar diminua prezența sovietică. Insurecția este o manifestare a acestui lucru. Deși până acum rebeliunea a dezamăgit mulți binevoitori și nu amenință imediat acest regim, ea ar putea lua amploare. 10.
Amstutz
[1]Sursa: Arhivele Naționale, RG 59, Central Foreign Policy File, D790462-0311. Confidențial; Imediat; Exdis. Trimis pentru informare la Islamabad, Moscova și New Delhi.
[2]vezi telegrama 7326, din 4 octombrie 1979
[3] C - semnifică că întregul text care urmează este "Confidential"
[4]vezi telegrama 6978, din 18 septembrie 1979
Potrivit lui Hasan Kakar, care a scris „cea mai bună și mai imparțială relatare a acestor evenimente” [*], ruptura dintre Taraki și Amin a început în martie 1979, după ce Amin a fost promovat ca prim-ministru.
Un punct de divergență între cei doi lideri se referea la relațiile cu Uniunea Sovietică, Taraki susținând încorporarea Afganistanului în blocul sovietic, iar Amin dorind să mențină o mai mare neutralitate. La fel de importantă a fost și monopolizarea tot mai mare a puterii de către Amin, care l-a îndepărtat de Taraki și de alți foști aliați Khalqi care, „fiind mai mult sau mai puțin de aceeași vârstă cu Amin, aveau un sentiment de rivalitate față de acesta. Ei s-au raliat în spatele lui Taraki, care, în calitate de co-fondator al partidului și de „bătrân”, era ca un tată pentru ei”. Astfel a început un joc de șah complicat, în care au fost implicați diverși lideri Khalqi și consilieri sovietici, fiecare lucrând pentru sine și majoritatea hotărând, în cele din urmă, că Amin era un pericol pentru toți.
În ciuda animozității crescânde dintre ei, Amin a continuat să construiască cultul personalității lui Taraki, numindu-l „geniul Estului”, „maestrul puternic” și „trupul și sufletul partidului”, descriindu-se, în același timp, pe el însuși, ca fiind „discipolul său loial”. Potrivit lui Kakar, oricât de mult s-ar fi bucurat Taraki de atenția care i se acorda, el nu era dispus să servească „ca o marionetă de teatru” manevrată de „discipolul său loial” și a rezistat eforturilor lui Amin de a-l marginaliza
Amin a anunțat moartea fostului său mentor „în urma unei boli grave„, dar adevărul a fost, desigur, altul. Potrivit declarațiilor asasinilor săi, cat si unui articol publicat in decembrie 1979, in ziarul Anis, de regimul Karmal [1] instalat de sovietici, Taraki a fost omorât pe 8 octombrie – sufocat, în cursul nopții, cu perne, de trei bărbați – Mohammad Iqbal, Abdul Wadood și Roozi -, din ordinul lui Amin. Punctul central al acestui articol este o „mărturisire” a locotenentului Muhammad Iqbal, fostul șef al grupului de patrulare al Gărzilor Casei Poporului, care, împreună cu alți doi ofițeri de rang inferior, a primit sarcina de a-l ucide pe fostul președinte.
Declarația lui Iqbal începe cu o descriere a modului în care a fost constrâns de comandantul său să participe la crimă. Urmează apoi o lungă relatare despre încercarea de a găsi mormântul fratelui lui Taraki, de a obține un giulgiu de la un magazin local și, în cele din urmă, de a săpa, in prealabil, mormântul. Apoi vine întâlnirea cu Taraki însuși:
„Rozi a condus mașina până la intrarea în Koti Bagcha. După ce a intrat, l-am urmat. L-am văzut pe Wodood acolo, în picioare, la vest de o clădire, stând pe trepte. În acest moment, Rozi l-a întrebat unde era „el”? El a spus că „el” era aici, în interiorul camerei. Acum am intrat toți trei. Rozi a scos cheia din buzunar. Camera de la parterul scării era încuiată. A deschis ușa și a intrat. Când a urcat treptele, a fost urmat de Wodood și de mine. Am urcat la etaj. A bătut [la] ușă. Aceasta nu s-a deschis. A intrat în cameră pe o altă ușă . . . Am intrat și noi când ne-a chemat să intrăm. Taraki era în picioare, purtând o mantie. Rozi i-a spus că va fi dus de noi în alt loc. Taraki ne-a rugat să îi cărăm bagajele. Rozi i-a spus că ar trebui să coboare. De bagaje se va avea grijă mai târziu. Apoi Taraki s-a întors și a adus o pungă mică pe care a deschis-o, spunând că conținea Afs. 45.000 și câteva ornamente. Dacă soția lui mai era în viață, trebuia să i le livrăm. Rozi i-a spus să lase geanta acolo, deoarece va fi dusă acolo mai târziu. Taraki a pornit la drum urmat de Rozi. Wodood luase o pătură de acolo. Când am coborât, i-a spus lui Taraki să se ducă într-o anumită cameră.”
„. . . [Taraki] i-a dat lui Rozi ceasul de mână pentru a i-l înmâna lui Amin. Rozi a lăsat acesta pe masă. Apoi a scos [din buzunarul cămășii] carnetul său de membru de partid și i l-a dat lui Rozi, pe care l-a pus și el lângă ceas.”
„Rozi era acum cel care dădea comenzile. A dat jos cearșaful de pat și mi-a cerut să-i leg mâinile. Rozi i-a legat una dintre mâini. Eu i-am legat-o pe cealaltă cu ajutorul lui Wodood. Rozi ne-a cerut să stăm acolo în timp ce [el] închidea ușa. Am stat acolo. Taraki i-a cerut lui Wodood să îi dea un pahar cu apă, iar Wodood mi-a ordonat să fac acest lucru. Când am luat paharul, Rozi mi-a spus că era prea târziu. Când m-am întors, Wodood m-a întrebat de ce nu am adus apa. I-am spus că Rozi nu mi-a dat voie. Când Wodood a luat paharul, a fost la fel de descurajat. A doua zi, l-am întrebat pe Rozi de ce nu ne-a permis să îi servim lui Taraki niște apă? A spus că nu a vrut să aibă probleme după ce a băut apă.”
„Ulterior, Rozi a adus un pat și l-a rugat pe Taraki să se întindă pe el. După ce s-a întins, am început să tremur. Nu mă puteam mișca. Rozi și-a închis gura. Cu toate acestea, picioarele lui au început să lovească. I-a strigat lui Wodood să îl țină de picioare. Așa că acesta le-a prins, dar tot loveau în continuare, în ciuda lor. Mi-a cerut să-i țin genunchii. După aceea, a împins perna în gura lui. Și când i-a dat drumul, Taraki era mort.”
Urmează relatarea lui Iqbal despre cum cei trei bărbați au dus corpul lui Taraki la cimitirul Abchakan și l-au îngropat în groapa care fusese săpată anterior. Mărturisirea se încheie cu o serie de întrebări:
„Întrebare:
Când Taraki a fost martirizat, nu v-a cerut să renunțați?
Răspundeți:
Taraki nu a spus nimic de acest gen. Ne-a dat doar ceasul său și carnetul de membru de partid. Iar atunci când Rozi a ordonat ca mâinile lui să fie legate, chiar ne-a ajutat în acest sens. Nu a spus absolut nimic.
Întrebare:
Când i s-a spus să se întindă, nu a spus nimic. Pur și simplu a executat ordinele?
Răspuns: Nu:
Nu ne-a spus nimic. Dar, cu permisiunea dumneavoastră, putem să informăm poporul afgan, poporul muncitor din întreaga lume, că noi, ca fii ai poporului, am fost forțați să facem acest lucru. Orice ni se ordonă de către partid, vom executa. Pentru a-și ascunde păcatele de poporul afgan, Amin a recurs la această acțiune. Așa că ne-a impus acest lucru.
Întrebare:
Și Amin a mai falsificat o știre ca și cum Taraki ar fi murit de moarte naturală.
Răspundeți:
Vă rog să mă iertați pentru că am uitat să vă spun despre acest lucru în prealabil. Comandantul gărzii ne-a spus că știrea va fi anunțată prin radio, dar într-un mod diferit. Când am auzit anunțul a doua zi, ne-a spus că am fost supărați în mod nejustificat. Ne-a spus că va fi anunțată prin radio într-un mod diferit. Apoi a telefonat detașamentului nostru că trebuie să aștepte pentru situații neprevăzute.” [2]
Astfel, odată cu Taraki au fost îngropate toate pretențiile de a „porni” o revoluție comunistă în Afganistan. Karmal a moștenit un guvern care avea în spate întreaga forță a Uniunii Sovietice, dar care era lipsit de autoritate morală. Aceasta, mai mult decât orice altceva, a fost moștenirea lui Taraki. Din mărturisirea lui Iqbal, s-ar părea că vizionarul Taraki, care a scris cu intensitate despre țăranii săraci care se luptau împotriva asupritorilor nemiloși a mers la propria moarte, ca proverbiala oaie la abator. A știut ce avea să se întâmple? Faptul că le-a cerut gărzilor să îi dea bani soției sale ar indica faptul că, probabil, a știut.
Dar de ce le-a dat și ceasul său de mână și le-a cerut să îl dea trădătorului său, Amin? Faptul că Taraki i-a trimis ceasul de mână lui Amin a fost un semn că l-a iertat, sau a fost un gest ironic, de returnare a unui cadou?
[*] Coda, The Death of a President | University of California Press
Pe 10 octombrie presa afgană a comunicat că Taraki a murit din cauza unei "boli grave", omițând orice mențiune despre asasinat. KABUL: „(Bakhtar).-Noor Mohammad Taraki, fostul președinte al Consiliului Revoluționar, a murit ieri dimineață din cauza unei boli grave, de care suferea de ceva timp. Trupul neînsuflețit a fost înmormântat ieri în cimitirul familiei sale” (Kabul Times) Moartea sa a fost, de asemenea, unul dintre factorii intervenției sovietice în Afganistan, două luni mai târziu. [înapoi]
[1] Întoarcerea lui Karmal, la 27 decembrie 1979, a însemnat efectiv sfârșitul Revoluției Saur. Unul dintre primele acte oficiale ale regimului Karmal a fost publicarea unui articol despre "martiriul" lui Taraki, în mâinile "călăului Amin".
[2] Kabul New Times, 23 ianuarie 1980; retipărit în Afghanistan Council Newsletter 8, nr. 2 (martie 1980).
Telegramă de la Ambasada din Afganistan către Departamentul de Stat [1]
Kabul, 4 octombrie 1979, 0410Z
1. (S-Text întreg) [2]
2. Rezumat. La Washington au fost exprimate multe îngrijorări cu privire la mișcările de trupe sovietice de pe malul sovietic al râului Oxus, dar mai semnificativă și mai amenințătoare poate fi prezența militară sovietică în creștere în Afganistan. Numărul trupelor și al consilierilor militari – ajungând probabil la 7.000 – și rolul pe care aceștia îl joacă, face discutabilă posibilitatea ca acest regim afgan sau oricare altul să poată exercita din nou o independență deplină. Rezumat final.
3. În timp ce la Washington s-a exprimat o mare îngrijorare cu privire la posibila poziționare a trupelor aeropurtate sovietice chiar la nord de Oxus, cred că o evoluție mai periculoasă și mai semnificativă a fost acumularea continuă de echipamente și forțe sovietice în țară, precum și numirea recentă a generalilor sovietici pentru a conduce operațiunile de contra-insurgență în provinciile tulburi Paktia, Ghazni și Konar.
4, Pentru a recapitula situația:
(A). Se știe acum că trupele sovietice sunt staționate în următoarele două zone strategice:
-Baza aeriană de la Bagram, situată la aproximativ 25 de mile nord de Kabul, cea mai importantă bază aeriană din țară. Numărul trupelor sovietice care păzesc baza este modest: aproximativ 600. Mai semnificativ este faptul că sovieticilor li s-a acordat, aparent, controlul bazei. Aceasta, împreună cu aeroportul din Kabul (parțial și o bază aeriană) sunt puncte extrem de strategice pentru controlul capitalei și al zonelor înconjurătoare.
-Kabulul însuși, probabil în trei locații: Aeroportul Kabul (în zona Forțelor Aeriene), baza de tancuri Pol-i-Charki și complexul de apartamente Microrayon, unde locuiesc mulți sovietici. Aceste trupe, poate în număr de 3.600, se află probabil aici în mai multe scopuri, cum ar fi paza comunității sovietice în caz de război civil și haos. Trupele ar fi, de asemenea, în măsură să încerce să securizeze aeroportul din Kabul și principala bază de tancuri (peste 150 de tancuri), dacă este necesar.
(B). Echipamentul militar continuă să sosească în cantități impresionante. Numărul mare de tancuri militare de la baza de tancuri de la Pol-i-Charki pare să depășească cu mult numărul de trupe afgane capabile să le opereze.
(C). Numărul consilierilor militari sovietici pare să fie în continuă creștere și ar putea fi acum de aproximativ 3.000.
(D). Poate la fel de important este faptul că rolul acestor consilieri militari pare să fi fost sporit în ultimele câteva săptămâni. Acest lucru poate fi legat de vizita de 6 săptămâni a unui contingent de 13 generali sovietici în țară. Rolul tot mai mare al sovieticilor este vizibil în două moduri. Unul dintre ele este ridicarea a trei generali sovietici în poziții de conducere a operațiunilor de contrainsurgență în cele mai tulburi trei provincii: Paktia, Ghazni și Konar. Celălalt este reprezentat de dovezile tot mai numeroase ale unor tactici mai sofisticate de contra-insurgență, cel puțin în zona Ghazni, care indică o mână sovietică.
5. Cred că extinderea rolului sovietic în țară ridică pentru noi câteva întrebări politice și politice fundamentale. Una dintre ele este dacă nu cumva sovieticii se află acum într-o poziție atât de influentă încât să aibă o pondere de control asupra regimului și viitorului țării. Deși nu sugerez că țara și-a pierdut total independența, mă întreb dacă prezența și influența sovietică aici nu sunt acum de așa natură încât Afganistanul ar trebui clasificat ca stat satelit sovietic, asemănător cu majoritatea celor din Europa de Est și Mongolia. Cu siguranță, Hafizullah Amin, sau orice alt succesor al partidului, este foarte îndatorat sovieticilor pentru a rămâne la putere. Pârghia și influența pe care sovieticii le pot exercita acum este enormă și, având în vedere impopularitatea Khalqi, niciun regim Khalqi nu ar putea rezista o săptămână aici dacă sovieticii și-ar retrage sprijinul. Hafizullah Amin și înalții oficiali ai partidului conștientizează acest lucru. [3]
6. De asemenea, nu văd nicio probabilitate ca sovieticii să aibă intenția de a-și diminua prezența militară sau poziția lor specială în această țară. Dacă Hafizullah Amin, sau un succesor, ar dori să-i expulzeze pe sovietici, mă îndoiesc că ar putea face acest lucru acum. Sovieticii ar răspunde probabil prin prezentarea unui „lider” khalqi amabil care ar „cere” continuarea prezenței sovietice și probabil că există destui în partid care ar fi de acord cu o schimbare.
7. Prin septel (partea a doua), discut despre Hafizullah Amin, despre viziunea sa probabilă asupra rolului sovietic și despre locul pe care l-ar putea ocupa SUA. [4]
Amstutz
[1]Sursa: Arhivele Naționale, RG 59, Central Foreign Policy File, D790458-1129. Secret; Exdis. Trimis pentru informare la Islamabad, Moscova și New Delhi.
[2] "S" - indica ca "întregul text" este secret
[3]Un raport de informații al CIA din 7 octombrie [text nedeclasificat] a enumerat numeroase motive pentru nepopularitatea lui Amin în rândul afganilor. [text nedeclasificat] a afirmat că exista credința larg răspândită că Amin l-a ucis pe mai popularul Taraki; că acesta avea "prejudecăți deschise în favoarea paștunilor"; că era un "necredincios comunist declarat"; și că Amin "a acordat o autoritate considerabilă sovieticilor în schimbul sprijinului lor și că vinde Afganistanul sovieticilor". (Departamentul Apărării, Colecția Războiului din Afganistan, Cutia 4, URSS în Afganistan (octombrie 79))
[4]vezi telegrama 7392, din 9 octombrie 1979
Telegramă de la Departamentul de Stat al SUA către Ambasada din Afganistan [1]
Washington, 29 septembrie 1979, 2201Z
1. Confidențial – întregul text.
2. Rezumat: În timpul unei sesiuni lungi, de afaceri, la New York, subsecretarul Newsom și FonMin (n.r. Foreign Minister) afgan, Shah Wali, au făcut schimb de declarații reciproce cu privire la interesul pentru îmbunătățirea relațiilor bilaterale, dar au convenit prea puțin în rest. Discuția a atins asasinarea lui Dubs și abordarea DRA privind acceptarea asistenței străine. Shah Wali a salutat bunele relații cu Pakistanul, dar s-a plâns de faptul că „fugarii” afgani erau antrenați acolo. El a minimalizat prezența sovietică în Afganistan și a apărat independența și nealinierea guvernului său [2]. Ne-am exprimat aprecierea pentru interesul DRA în controlul narcoticelor. [3] Sfârșitul rezumatului.
3. La inițiativa SUA, Subsecretarul Newsom s-a întâlnit cu FonMin din Afganistan, Shah Wali, pentru un schimb general de opinii, care a durat o oră, pe 27 septembrie, la New York. La discuție au participat și Secretarul Adjunct Saunders și Directorul NEA/PAB, Peck. Shah Wali era însoțit doar de un secretar care a luat notițe.
4. Newsom a început prin a remarca faptul că, atunci când a fost ultima dată în Afganistan, s-a întâlnit cu președintele de atunci Taraki și cu Fon. Ministru Amin. [4] El a dorit să profite de ocazia vizitei FonMin pentru a le transmite cele mai bune urări lui Amin și lui Shah Wali, în contextul în care aceștia și-au asumat noile responsabilități. Newsom a declarat că însărcinatul Amstutz a raportat că a avut o conversație cordială, mai devreme, în aceeași zi, cu președintele Amin. [5]
5. Ca răspuns, Shah Wali a declarat că DRA a dorit de la început să aibă relații bune cu toate țările, fără excepție. Afganistanul a avut în mod tradițional relații de prietenie cu SUA, iar DRA a dorit să mențină aceste legături. Referindu-se la asasinarea lui Dubs, Shah Wali a spus că au avut loc „anumite evenimente” pe care DRA nu le-a dorit. DRA a făcut tot posibilul să demonstreze că aceste evenimente au fost în afara controlului său.
6. Newsom a menționat că reacția din SUA la asasinarea lui Dubs a fost foarte puternică și a condus la acțiunea Congresului, care a diminuat, într-o oarecare măsură, cooperarea noastră. Am încercat să ne prelungim programele de asistență cât de mult timp posibil, în conformitate cu legea; dar vom elimina treptat aceste programe, într-un mod sistematic. Statele Unite au fost întotdeauna gata să discute măsurile care ar putea fi luate pentru a repune relațiile noastre pe o bază mai normală. Am primit cu bucurie vestea că președintele Amin dorea relații mai bune. Când a venit momentul în care se putea discuta despre relații mai bune, ne-am arătat dispuși să explorăm modul în care ar putea fi îndeplinite condițiile stabilite de Congres. [6]
7. Ca răspuns la sugestia lui Shah Wali că „propaganda falsă” pe această temă i-a influențat în mod nejustificat pe liderii politici americani, Newsom a declarat că evenimentele din jurul asasinatului (n.r. ambasadorului Dubs) au fost cele cu adevărat determinante, si nu rapoartele din ziare. De asemenea, am simțit că nu am beneficiat de suficientă cooperare în cadrul anchetei, așa cum ne-am fi așteptat. În apărarea sa, Shah Wali a subliniat îndoielile serioase care persistă încă în legătură cu asasinarea lui Kennedy și a reiterat că DRA a considerat că a făcut tot ce a putut.
8. Amintindu-i-se de asistența acordată anterior de guvernul SUA pentru proiecte de dezvoltare afgane, cum ar fi Valea Helmand [7], Shah Wali a declarat că, datorită relațiilor de prietenie anterioare dintre cele două țări, DRA a considerat situația actuală ca fiind „anormală”. El nu a văzut nicio piedică sau problemă care să nu poată fi rezolvată. El a negat faptul că DRA se îndepărtează de practica afgană anterioară, de a apela la mai multe surse de ajutor și consilieri, pentru a pune la punct proiecte de cooperare. Shah Wali a subliniat continuarea proiectelor Băncii Mondiale, ale Germaniei și ale altor proiecte, și a susținut că acțiunile Afganistanului, în unele „cazuri specifice” (a se citi SUA), au apărut din sentimentul că anumite persoane nu aveau calificările corespunzătoare. El a adăugat că Afganistanul a cerut mai mult personal, în anumite cazuri, citând cererea lor către Care-Medico (cu o mare pondere de personal american) pentru mai mulți specialiști medicali. El a adăugat, cu aparent regret, că Care-Medico nu a fost în măsură să se conformeze cererii și că a aflat, cu puțin timp înainte de a pleca din Kabul, despre decizia Care-Medico de a-și retrage tot personalul din țară.
9. Shah Wali a răspuns negativ atunci când a fost întrebat dacă se așteaptă la schimbări în politicile de bază ale DRA, în urma recentelor schimbări la nivelul conducerii. El se aștepta la continuitate, deoarece politicile au fost stabilite de partid, iar partidul încă exista. Newsom a spus că am observat dorința declarată a președintelui Amin de a avea relații bune cu vecinii Afganistanului, Pakistan și Iran. Shah Wali a declarat că acest lucru reflectă dorințele sincere ale poporului afgan și ale partidului. El a spus că vizita deputatului FonMin Dost în Pakistan a avut ca rezultat „discuții fructuoase” și că acesta s-a întâlnit cu Agha Shahi la Havana, iar fostul președinte Taraki a discutat, de asemenea, cu președintele pakistanez Zia acolo. El a avut grijă să sublinieze că această din urmă întâlnire „a reflectat dorința guvernului nostru”. El a indicat că atât Agha Shahi, cât și Zia fuseseră invitați la Kabul, dar că se înțelegea că Zia va veni numai după ce va avea loc o vizită a lui Agha Shahi.
10. La un alt moment al conversației, Shah Wali a făcut o remarcă moderată la adresa Pakistanului atunci când a discutat despre cauzele care stau la baza insurecției. El a spus că rebelii sunt în mare parte cei care și-au pierdut fostele privilegii feudale, dar a adăugat că o parte din problemă a fost creată de vecinii Afganistanului. El a indicat taberele din Pakistan în care erau antrenați „fugarii” afgani. El a adăugat că Pakistanul a trimis, de asemenea, unele „miliții” în Afganistan. Întrebat despre situația refugiaților, Shah Wali a argumentat că granițele Afganistanului sunt foarte permeabile și că 2,5 milioane de nomazi traversează frontierele în fiecare an. Explicația, a concluzionat el, este că „ei i-au ținut pe nomazii noștri”.
11. Referitor la subiectul relațiilor cu Uniunea Sovietică, Shah Wali a declarat că bunele relații tradiționale ale Afganistanului cu vecinul său nordic s-au schimbat relativ puțin odată cu schimbarea guvernelor de-a lungul anilor. Întrebat dacă vede vreo contradicție între afirmația de nealiniere a Afganistanului și prezența trupelor sovietice în țară, Shah Wali a spus că numărul consilierilor sovietici a fost supraestimat. S-a făcut un munte din mușuroi. El a subliniat că Afganistanul a avut consilieri sovietici înainte de revoluție și a spus că numărul acestora nu s-a schimbat prea mult. El a refuzat să se pronunțe cu privire la numărul exact al consilierilor (sovietici) din prezent și a spus că există și consilieri din alte țări, cum ar fi India. În aparentă contradicție cu declarația sa anterioară, el a concluzionat că nu a avut loc nicio schimbare calitativă în situație, ci doar una cantitativă.
12. Shah Wali a refuzat, de asemenea, să precizeze dacă Partidul Democratic al Poporului din Afganistan (PDPA) este un partid marxist-leninist. El a spus că putem să judecăm singuri pe baza programului partidului. PDPA, a adăugat el, reflectă structura socialistă a țării. Newsom și-a amintit discuția sa anterioară cu ministrul de externe de atunci, Amin, cu privire la natura PDPA în lumina legislației americane referitoare la relațiile cu națiunile dominate sau controlate de mișcarea comunistă internațională.[8] Considera Shah Wali că PDPA făcea parte din mișcarea socialistă internațională sau că era o entitate pur afgană? Shah Wali a declarat că PDPA dorea relații cu toate partidele, nu doar cu cele din țările socialiste. El l-a asigurat pe Newsom că guvernul său era un guvern suveran, care nu se afla sub influența unui alt guvern sau partid. Afganistanul a fost fidel Mișcării Nealiniate și a dorit să aibă o politică proprie. Newsom a comentat că SUA respecta „adevărata nealiniere”, dar că aveam diferențe filosofice față de definiția de nealiniere a unor țări – în special față de cea a Cubei.
13. Saunders a declarat că apreciem interesul DRA în controlul fluxului de narcotice. Descriind narcoticele ca fiind o problemă națională majoră în SUA, Saunders a spus că suntem pregătiți să lucrăm cu autoritățile afgane și că am aprecia orice cooperare pe care DRA ar putea să o ofere. Shah Wali s-a luminat vizibil mulțumindu-ne pentru că am menționat această chestiune. El a spus că DRA a incendiat anul trecut o ascunzătoare de hașiș în valoare de 25 de milioane de doli, dar presa occidentală nu a dat atenție acestui lucru. Newsom a regretat lipsa de publicitate, dar a spus că noi, cei din USG, am observat acest lucru. Am recunoscut dificultățile cu care se confruntă țările în ceea ce privește intervenția în cultivarea și traficul tradițional de narcotice, mai ales că narcoticele ar putea fi o sursă importantă de venit pentru fermierii săraci. A fost un act de curaj din partea unui guvern dintr-o țară precum Afganistanul să ia o poziție fermă și am apreciat acest lucru. El a adăugat că acesta a fost un element pozitiv în relațiile noastre.
14. În încheiere, Newsom a spus că dorește să mențină deschise liniile de comunicare între cele două țări. A pus multe întrebări, dar acest lucru a fost în scopul identificării unei baze pe care să ne putem îmbunătăți relațiile. A fost încurajat de primirea pe care președintele Amin a făcut-o însărcinatului nostru mai devreme în cursul zilei și a sperat că aceasta va fi un semnal de îmbunătățire continuă a relațiilor noastre.
Vance
[1]Sursa: Arhivele Naționale, RG 59, Central Foreign Policy File, D790446-0947. Confidențial; Imediat. Trimis pentru informare Prioritate la Islamabad, Moscova, New Delhi și Teheran. O copie a acestei telegrame a fost găsită, de asemenea, în Department of Defense, Afghan War Collection, Box 4, USSR in Afghanistan (septembrie 79)
[2]Noul guvern de la Kabul, format in urma loviturii de stat dată de Amid, din 14 septembrie 1979, odată cu arestarea lui Taraki.
[3]Referitor la participarea lui Newsom și Wali la New York, la reuniunea Adunării Generale a ONU
[4]A se vedea documentul 26
[5]Întâlnirea dintre Amin și Amstutz a fost raportată în telegrama 7218 din Kabul, 27 septembrie. Amstutz a descris întâlnirea ca fiind "amiabilă" și a informat că a respectat ordinele Departamentului de a scurta întâlnirea și de a evita discuțiile de fond, dincolo de exprimarea "cererii repetate" a lui Amin, de a îmbunătăți relațiile dintre Statele Unite și Afganistan. (Arhivele Naționale, RG 59, Central Foreign Policy File, D790442-0582)
[6]O referire la amendamentul Comisiei pentru Relații Externe a Senatului la Legea privind asistența internațională pentru dezvoltare din 1979, semnat de președintele SUA, Carter, la 14 august. Amendamentul, inserat la sfârșitul capitolului 1 din partea III a Legii privind asistența externă din 1961, are următorul conținut: "(a) Niciunul dintre fondurile autorizate pentru a fi alocate în temeiul prezentei legi nu poate fi utilizat pentru a furniza asistență Afganistanului și nici fondurile autorizate pentru a fi alocate în temeiul prezentei legi, înainte de 1 octombrie 1979, nu pot fi cheltuite pentru asistență în Afganistan, până când Președintele nu certifică Congresului că: (1) guvernul Afganistanului și-a cerut scuze în mod oficial și își asumă responsabilitatea pentru moartea ambasadorului Adolph Dubs; și (2) guvernul Afganistanului este de acord să asigure o protecție adecvată pentru tot personalul guvernului Statelor Unite în Afganistan. (b) Dispozițiile subsecțiunii (a) nu se aplică, în cazul în care Președintele stabilește că este în interesul național al Statelor Unite, din cauza unor circumstanțe modificate substanțial în Afganistan." (P.L. 96-53)
[7]În ceea ce privește asistența americană pentru dezvoltarea afgană a văii râului Helmand, a se vedea, de exemplu, Foreign Relations, 1969-1976, vol. E-8, Documents on South Asia, 1973-1976, Document 28.
[8]vezi Documentul 26.
NEA/PAB - Office of Pakistan, Afghanistan, and Bangladesh Affairs, Bureau of Near Eastern and South Asian Affairs, Department of State | Biroul pentru afaceri cu Pakistan, Afganistan și Bangladesh, Biroul pentru afaceri din Orientul Apropiat și Asia de Sud, Departamentul de Stat.
DRA - Republica Democrata Afganistan
David Dunlop Newsom (n. 6 ianuarie 1918 - d. 30 martie 2008) - diplomat american, ambasador al Statelor Unite în Libia din 1965 până în 1969, secretar de stat adjunct al Statelor Unite pentru afaceri africane din 1969 până în 1974, ambasador al Statelor Unite în Indonezia din 1973 până în 1977, ambasador al Statelor Unite în Filipine din 1977 până în 1978, Subsecretar de stat pentru afaceri politice al Statelor Unite (1978-1981). La 16 iunie 2004, s-a alăturat unui grup de douăzeci și șapte de persoane, numit "Diplomați și comandanți militari pentru schimbare", care s-a opus războiului din Irak.
Shah Mohammad Dost, ministrul adjunct de externe.
Agha Shahi (n. 25 august 1920 - d. 6 septembrie 2006) - ofițer pakistanez de carieră din cadrul Serviciului de Externe, principala figură civilă în guvernul militar al fostului președinte general Zia-ul-Haq, între 1977 și 1982. Diplomat și tehnocrat de profesie, s-a alăturat Serviciilor Externe în 1951 și a deținut misiuni diplomatice importante în Statele Unite, China și Organizația Națiunilor Unite. A ocupat funcția de ministru de externe - funcția birocratică de conducere în guvernul pakistanez - din 1973 până în 1977, după ce guvernul lui Zulfikar Ali Bhutto a fost demis (a se vedea Codename Fair Play).
Generalul Muhammad Zia-ul-Haq (n. 12 august 1924 - d. 17 august 1988) - devenit al șaselea președinte al Pakistanului, după ce a declarat legea marțială în 1977. A fost șef de stat din 1978, până la moartea sa, într-un accident de avion, în 1988.
Memorandum de la Thomas Thornton de la Statul Major al Consiliului Național de Securitate către Asistentul Președintelui pentru Afaceri de Securitate Națională (Brzezinski) [1]
Washington, 17 septembrie 1979
SUBIECT
Ce fac sovieticii în Afganistan? (S)
Pur și simplu, nu știm. Speculațiile sunt, totuși, intrigante. (S)
Se pare că există trei posibilități:
1. Întreaga secvență de la sfârșitul săptămânii (demiterea militarilor din cabinet; retragerea lui Taraki; anunțul lui Amin privind încetarea conducerii unipersonale) a fost pusă în scenă de sovietici ca o modalitate de a obține instalarea unui guvern mai acceptabil la Kabul. Acest lucru nu pare a fi probabil. Sovieticii au făcut mare tam-tam pentru Taraki săptămâna trecută la Moscova; Taraki ar fi fost o figură de stil mult mai bună pentru un guvern de front național în Afganistan; iar sovieticii nu par să aibă niciun motiv să se ocupe de facțiunea militară. Aceasta ar părea a fi explicația cea mai puțin probabilă. [2] (S)
2. Amin face totul sfidându-i pe sovietici, punându-i în fața faptului împlinit. Acesta ar fi un joc cu miză mare pentru el, dar este capabil de asta. Totuși, nu este clar de ce Amin ar îndemna acum la o conducere lărgită, dacă nu cumva este vorba doar de o simplă fațadă sau nimic mai mult decât o palmă gratuită dată lui Taraki. (S)
3. Amin a pornit pe cont propriu, dar, după căderea lui Taraki, sovieticii au intervenit, i-au spus că blufează și acum îl forțează să accepte o conducere colectivă – ceva ce sovieticii probabil că au urmărit de ceva vreme. (S)
Nu avem nicio probă care să dovedească sau să infirme vreuna dintre aceste afirmații. Nivelurile ridicate de [mai puțin de 1 rând nedeclasificat] sovietice înainte de înlăturarea militarilor pot denota o cunoaștere anticipată a situației, dar nu neapărat complicitate.[3] Între a doua și a treia explicație, îmi place cea de-a doua, deoarece cred că Amin ar fi rezistat mai mult timp în cacealmaua sa împotriva sovieticilor și mă voi îndoi de promisiunile sale vagi de viitoare colegialitate până când va începe să le pună în aplicare. Totuși, aceasta este doar o presupunere. (TS/Codeword)
Este dificil de prevăzut cum pot ieși sovieticii învingători, indiferent care ar fi cazul. Au mai încercat înainte să alcătuiască un front național și au eșuat, probabil pentru că nimeni altcineva nu a vrut să se bage în joc. De ce ar fi cineva mai dispus să se angajeze acum – cu excepția cazului în care sovieticii ar putea oferi garanții credibile că va exista o adevărată împărțire a puterii? Acest lucru nu pare prea probabil. Și, având în vedere vulnerabilitatea crescândă a regimului, de ce ar vrea cineva să împartă puterea acum, când ar putea obține totul în scurt timp? (Ar putea exista, de fapt, motive care i-ar împinge pe oameni să facă acest lucru, care ar putea apărea poate din considerente inter-tribale. Dar eu nu le înțeleg și nu cunosc pe nimeni care să le înțeleagă). (S)
Cel mai probabil, sovieticii tocmai au fost împinși, cu un pas important, mai aproape de momentul adevărului în Afganistan. În acest joc al celor „Zece mici afgani”, acum a mai rămas doar unul singur. (S)
Oricare ar fi rolul sovieticilor în această situație, ei ar trebui înfățișați ca și cum ar fi fost implicați în această operațiune. Taraki era un fel de figură a lui Lenin și avea un anumit grad de respect din partea străinilor. Amin este un Stalin al scenei, iar sovieticii ar trebui să îl aibă atârnat, în mod proeminent, de gât. (S)
Brement este de acord.
[1]Sursa: Carter Library, National Security Affairs, National Security Affairs, Staff Material, North/South, Thornton, Country File, Box 91, Afghanistan: 5/78-12/79. Top Secret; cuvânt de cod. Trimis pentru informare.
[2]În telegrama 21969 de la Moscova, din 13 septembrie, ambasada a raportat că Taraki a fost la Moscova între 9 și 11 septembrie, si a obținut o "reconfirmare autorizată" a angajamentului Uniunii Sovietice față de "poporul" afgan, care, potrivit telegramei, era vag, spre deosebire de un angajament mai specific față de guvernul afgan. (Arhivele Naționale, RG 59, Central Foreign Policy File, D790418-0686)
[3]Această incertitudine a fost reflectată într-o notă a serviciilor de informații din 17 septembrie pentru Secretarul Apărării, care a declarat că, pe de o parte [text nedeclasificat], "ar putea reflecta" faptul că sovieticii știau dinainte; pe de altă parte, instalațiile sovietice și zonele rezidențiale din Kabul au primit protecție suplimentară doar ca reacție la luptele care au izbucnit la palat, sugerând astfel că mișcarea lui Amin i-a luat prin surprindere pe sovietici. (Departamentul Apărării, Colecția Războiului din Afganistan, Cutia 4, URSS în Afganistan (septembrie 79)) În telegrama 7063 de la Kabul, din 22 septembrie, ambasada SUA a raportat că Vasili Safronciuk, ministrul-consilier al ambasadei sovietice, a negat că sovieticii ar fi avut cunoștință în avans de preluarea puterii. (Departamentul Apărării, Colecția Războiului din Afganistan, Cutia 5, Sovieticii în Afganistan - Partea generală nr. 1) Un raport de situație, întocmit în cadrul CIA, la 18 septembrie, nu a găsit "nicio dovadă" de complicitate sovietică în înlăturarea lui Taraki și a citat improbabilitatea ca Brejnev să se fi întâlnit cu Taraki în timpul vizitei sale la Moscova, dacă Brejnev ar fi cunoscut soarta lui Taraki. (Central Intelligence Agency, Office of the Director of Central Intelligence, Job 81B00401R: Subject Files of the Presidential Briefing Coordinator for DCI (1977-81), Box 6, Afghan Crisis-Pubs Pre-Invasion Reporting) O telegrama informativa a CIA, din 19 septembrie, îl citează pe Aleksandr Puzanov, ambasadorul sovietic în Afganistan, care i-ar fi spus ambasadorului iugoslav în Afganistan că Brejnev și Taraki ar fi discutat despre înlocuirea lui Amin ca prim-ministru. Potrivit acestui raport, Amin a aflat de discuție și, în consecință, era pregătit pentru "jocul de putere" din 14 septembrie. (Departamentul Apărării, Colecția Războiului din Afganistan, Cutia 4, URSS în Afganistan (septembrie 79))
Telegramă de la Ambasada SUA din Afganistan către Departamentul de Stat [1]
Kabul, 16 septembrie 1979, 0502Z
1.(C-Text întreg.)
2. La 16 septembrie, la ora 20.00, ora Kabulului, televiziunea din Kabul a anunțat că Noor Mohammed Taraki a informat Biroul Politic al Partidului Democrat al Poporului din Afganistan (PDPA) și Consiliul Revoluționar că este „bolnav” și că nu-și mai poate îndeplini atribuțiile funcției. În cadrul sesiunilor Politburo și ale Consiliului Revoluționar prezidate la 16 septembrie de ministrul de externe Shah Wali, care fusese al treilea oficial al ierarhiei Khalqi, aceste organisme au decis să-l numească pe Hafizullah Amin în funcția de președinte al Consiliului Revoluționar și secretar general al PDPA. Amin își va păstra, de asemenea, titlul de prim-ministru.
3. Anunțul televiziunii a dezvăluit, de asemenea, că patru persoane au fost ucise la Palatul Arg („Casa Poporului”) pe 14 septembrie. Printre morți se număra Sayed Daoud Taroon, șeful de cabinet al președintelui Taraki – și fost comandant al poliției din Afganistan. Există zvonuri la Kabul, care nu au fost menționate în acest anunț televizat, conform cărora Taraki ar fi fost rănit în aceeași confruntare. [3] Drapelele vor flutura în bernă la jumătatea catargului pe 17 septembrie pentru „martirul” Taroon. [4]
4. Începând cu ora 21.00, la Kabul este liniște, dar mai multe tancuri și trupe agitate păzesc încă străzile din apropierea ambasadei. A fost anunțată pentru această seară obișnuita stare de asediu, de la ora 23:00. Personalul nostru de la ambasadă va continua să monitorizeze evenimentele pe tot parcursul serii.
5. Comentariu: Amin preia acum controlul de necontestat al partidului și al guvernului, după ce a exercitat deja un control operațional nemijlocit încă de la revoluție. Multe dintre victimele din ultimele zile (prin eliminare și prin epurări), cum ar fi fostul ministru de interne Mohammed Aslam Watanjar și Taroon, au fost persoane care erau considerate susținători ai lui Taraki, mai degrabă decât ai lui Amin. Ambasada va analiza aceste evoluții în continuare în mesaje ulterioare. [5]
6. Decesul lui Taroon va rămâne, în mare parte, neconsemnat. Acest ucigaș brutal și psihopat a fost al doilea după Amin în ceea ce privește cantitatea de sânge pe mâinile sale.
Amstutz
[1] Sursa: Arhivele Naționale, RG 59, Central Foreign Policy File, D790423-0306. Confidențial; Flash. Trimis pentru informare Imediat la Ankara, Beijing, Dacca, Islamabad, Jidda, Karachi pentru RSS, Londra, Moscova, USNATO, New Delhi, Paris, Peshawar, Teheran, USUN, CINCPAC, de asemenea pentru POLAD, și CINCEUR, de asemenea pentru POLAD.
[2] Telegrama 6913 este datată 16 septembrie. (Arhivele Naționale, RG 59, Central Foreign Policy File, D790422-1274)
[3] Un mesaj datat 17 septembrie [text și un rând nedeclasificate]. "Potrivit raportului, gărzile lui Amin au încercat să ucidă trei miniștri de rang înalt din guvernul afgan, a căror soartă nu era cunoscută la momentul raportării. A doua zi, Amin și Taroon au fost împușcați în timp ce se îndreptau spre biroul lui Taraki. Taroon a fost ucis, în timp ce Amin "a scăpat în mod miraculos". În urma acestui incident, unitățile militare au "asediat" palatul, în timpul căruia Taraki este posibil să fi fost ucis. [text și 3 rânduri neclasificate] Raportul a mai presupus că Amin a întreprins aceste acțiuni fără " complicitate" cu Moscova." (Agenția Centrală de Informații, Job 91T00761R, Box 2, Taraki, Nur Mohammed)
[4] Presa afgană publicat un articol potrivit căruia maiorul Daud Tarun, comandantul poliției naționale, a fost înmormântat, fără a indica faptul că acesta fusese ucis protejându-l pe Amin, în atentatul eșuat din 14 septembrie, din palatul prezidențial. Întâlnirea la care Amin fusese convocat era o capcană, în timpul căreia Amin urma să fie capturat sau ucis. Cu toate acestea, Amin a scăpat din schimbul de focuri de armă care a urmat și, datorită influentei sale politice în cadrul forțelor armate și al unităților militare ale Ministerului de Interne, a reușit să obțină, în secret, arestarea lui Taraki. De asemenea, populației nu i s-a spus de ce orașul Jalalabad din estul țării a fost oficial redenumit "Tarun", la scurt timp după preluarea puterii de către Amin
[5]vezi telegramă de la Ambasada SUA din Afganistan către Departamentul de Stat, 18 septembrie 1979
Memorandum de alertă întocmit în cadrul Agenției Centrale de Informații [1]
NI IAM 79-10012K
Washington, 14 septembrie 1979
MEMORANDUM DE ALERTĂ [2]
URSS-Afganistan
Este posibil ca sovieticii să fi început să ia în considerare mai serios spectrul de posibilități pentru o intervenție directă de luptă în Afganistan. Urmărim îndeaproape forțele sovietice din apropierea Afganistanului, dar capacitățile noastre de strângere de informații de acolo sunt slabe și nu putem confirma sau infirma rapoartele conform cărora sovieticii au introdus sau se pregătesc să introducă mici unități de luptă în Afganistan; cu toate acestea, nu vedem pregătiri pentru o intervenție a forțelor terestre pe scară largă. Nu există indicii privind schimbări în statutul [urmează un rând nedeclasificat] sovietic din apropierea graniței sovietice. ([un marcaj de clasificare și restricție de manipulare ne declasificate)
Aprecierea noastră cu privire la o intensificare a preocupării sovietice este întărită de sosirea la mijlocul lunii august la Kabul a generalului Pavlovskiy [3], comandantul forțelor terestre sovietice, și a unei delegații la nivel înalt care include alți câțiva generali și colonei, despre care se spune că ar fi pregătit un raport detaliat privind insurgența afgană și armata afgană. Pavlovskiy este probabil însărcinat să evalueze amploarea amenințării la adresa guvernului afgan și să pregătească planuri de contingență care să contureze cantitatea și natura sprijinului militar sovietic necesar pentru a limita această amenințare, atât în stadiul actual, cât și în cazul în care aceasta se va agrava. [4]([marcaj de clasificare și restricție de manipulare ne declasificate])
Pe măsură ce opoziția față de guvernul afgan a crescut în ultimul an, sovieticii și-au sporit treptat prezența militară de consiliere. La începutul acestui an, cel puțin cinci generali și aproximativ 750-1000 de consilieri militari au fost staționați în zona Kabulului, asistând ofițerii nou-promovați în cadrul Ministerului Apărării și antrenând recruții afgani. De atunci, prezența sovietică a crescut la cel puțin 2.500 de persoane. Mai mult, rolul trupelor sovietice s-a schimbat din ce în ce mai mult, trecând de la un simplu rol de consiliere la participarea activă și supravegherea unei largi varietăți de activități, inclusiv a funcțiilor de logistică și de planificare a luptei, până la nivelul unor unități de nivel regiment și batalion. Se pare că acestea sunt puternic implicate în ghidarea operațiunilor de luptă afgane, precum și în logistică și administrație. Unele rapoarte neconfirmate susțin că piloți de elicopter sovietici, cu copiloți afgani, au zburat în misiuni de atac împotriva insurgenților și că personalul sovietic din tancuri a participat la operațiuni de luptă. În plus, consilierii sovietici ar fi suferit aproximativ 80 de pierderi. Dacă aceste rapoarte sunt adevărate, sovieticii participă, de asemenea, în mod activ la lupte la scară mică și limitată cu unități afgane. ([marcaj de clasificare și restricție de manipulare nedeclasificată])
[mai puțin de 1 rând nedeclasificat] la începutul lunii septembrie că sovieticii au mutat până la 3.600 de soldați în Kabul în ultimele două sau trei săptămâni pentru a proteja instalațiile și personalul sovietic de acolo. Informația nu a fost coroborată, dar Ambasada din Kabul a prezentat rapoarte similare din alte două surse din comunitatea diplomatică. [5] Este posibil ca o astfel de forță, fără echipament greu, să fi fost adusă în oraș, din URSS, fără a fi detectată de SUA, în special dacă acest lucru a fost făcut treptat, pe parcursul a aproximativ câteva săptămâni, ca parte a transportului aerian de materiale pentru Afganistan, aflat în desfășurare. O astfel de mișcare de forțe din partea sovieticilor ar sugera măsuri de precauție sporite în materie de securitate și o intensificare a implicării sovietice dincolo de un rol consultativ. Sovieticii ar putea considera că o astfel de mutare în Kabul ar fi prudentă, având în vedere revoltele care au avut loc în Kabul în acest an și posibilitatea continuă de violență în capitală. ([marcaj de clasificare, cuvânt de cod și restricție de manipulare neclasificate])
Extinzând nivelul propriei implicări în Afganistan, există pericolul ca sovieticii – conștient sau inconștient – să își amplifice propria miză în rezultatul final, ceea ce le va îngreuna din ce în ce mai mult rezistența de a nu ridica nivelul participării lor cu încă o treaptă, dacă vor considera necesar. ([marcaj de clasificare și restricție de manipulare neclasificată])
[Titlul secțiunii nu este declasificat]
[încă 2 paragrafe (10½ rânduri) ne declasificate]
[1]Sursa: Central Intelligence Agency, National Intelligence Council Files; SWS Products on Afghanistan. Top Secret; [cuvânt de cod și restricție de manipulare nedeclasificate]. Atașat notei, un memorandum din 14 septembrie al lui Turner către Consiliul Național de Securitate, preciza: "Este posibil ca liderii sovietici să fie în pragul unei decizii de a-și angaja propriile forțe pentru a preveni prăbușirea regimului Taraki și pentru a-și proteja participația considerabilă în Afganistan. Este posibil ca mici unități de luptă sovietice să fi sosit deja în țară. Mă îngrijorează faptul că sovieticii ar putea subestima dificultățile de consolidare a regimului și ar putea fi supuși unor presiuni din ce în ce mai mari, pentru a intensifica amploarea intervenției lor în următoarele câteva luni. În plus, sovieticii ar putea fi acum mai înclinați să parieze pe o intervenție substanțială în Afganistan, din cauza percepției lor privind o deteriorare a relațiilor cu SUA și a perspectivelor incerte de aprobare a tratatului SALT de către Senat."
[2]"Memorandumul de alertă este o publicație interinstituțională emisă de Directorul Central Intelligence în numele Comunității de informații. Scopul său este de a se asigura că factorii de decizie politică la nivel înalt sunt conștienți de implicațiile grave pentru interesele SUA ale evoluțiilor politice iminente. Nu este o predicție că aceste evoluții vor avea loc. Acest memorandum a fost coordonat la nivel de lucru de CIA, [mai puțin de 1 rând nedeclasificat], NSA și State/INR". [Nota de subsol cuprinsa în documentul original].
[3] Pavlovskiĭ, I. G. (Ivan Grigorevich) 1909-1999, general, șef adjunct al Statului Major General sovietic, comandantul forțelor terestre sovietice
[4]Misiunea adjunctului șefului Statului Major General Sovietic, generalul I.G. Pavlovskiy, în Afganistan, august-octombrie 1979, a fost raportată în telegrama 6604 din Kabul, 2 septembrie. Ambasada SUA a presupus că vizita generalului de rang înalt a semnalat, probabil, o decizie sovietică de a pune "bazele unei pregătiri detaliate de contingență pentru viitoarea intervenție a forțelor sovietice în Afganistan". (Arhivele Naționale, Central Foreign Policy Files)
[5] Raportul sursei clandestine de la începutul lunii septembrie nu a fost găsit. [text, un rând și citare nedeclasificată] În telegrama 6672 din Kabul, din 6 septembrie, ambasada SUA estima că numărul consilierilor militari sovietici prezenți în Afganistan era cuprins între 3.000 și 3.500. (Arhivele Naționale, Dosarul central de politică externă)
DE CE A INVADAT URSS AFGANISTANUL, IN 1979
AFGANISTAN – ISTORIA LOVITURILOR DE STAT
AMINTIRI DIN COMUNISM 