70 de ani de la arestările din noaptea de 5/6 mai, 1950
Regimul Dej în acțiune: ARESTĂRI, TORTURĂ, CRIME
Decretul Despre teroarea roșie, promulgat, la 5 septembrie 1918, de Sovnarkom (SNK, Consiliul/Sovietul Comisarilor Poporului), și pus în aplicare de șeful CEKA, Felix Dzerjinski („Felix cel de Fier”), a fost o sursă de inspirație pentru liderii comuniști români și arestările în masă ale foștilor demnitari din România, din 5/6 mai, 1950.[1]
Motto-urile care au susținut și au justificat „teroarea roșie” bolșevică erau simple și clare: totul se rezuma la exterminarea fizica a opoziției.
„Pentru a învinge dușmanii noștri trebuie să avem propriul militarism socialist. Vom construi socialismul chiar dacă, din 100 de milioane, va trebui sa exterminam 10 milioane. Trebuie să fie anihilați.” – Grigori Zinoviev (1918)
„O clasă revoluționară care a cucerit puterea cu arma în mâinile sale este obligată, și o va face, să suprime cu arma în mână toate încercările de a rupe puterea din mâinile sale” – Leon Troțki
„Nu căutați în dosarul cu dovezi incriminatoare ca să vedeți dacă acuzatul s-a ridicat sau nu împotriva Sovietelor, cu arme sau cuvinte. Întrebați-l cărei clase aparține, care este trecutul, educația și profesia lui. Acestea sunt întrebările care vor determina soarta acuzatului. Acestea sunt înțelesul și esența Terorii Roșii.” – Martin Latsis, șeful CEKA din Ucraina
Având ca model „filosofia” care a instaurat „teroarea roșie” – campanie de crime în masă și represiune ordonată de Lenin in Rusia bolșevică -, în România stalinistă, în aprilie 1950, toate direcțiile regionale de Securitate au trimis, la centru, tabele nominale, pe care figurau persoane care deținuseră diverse funcții de vârf în perioada anilor 1918 -1945.
Pe baza acestor informații, conducerea Ministerului de Interne redactează lista „foștilor miniștri propuși pentru arestare”, precizând și pozițiile acestora, vârsta, situația familială, apartenența politică, precum și presupusele lor vinovății sau „atitudini dușmănoase” la adresa regimului comunist.
„SĂ SE GĂSEASCĂ MOTIVE”
Pe prima pagină, în cap de listă, o notiță avertiza:
„Toate elementele politice – care au avut un rol în viaţa politică a ţării. Să se găsească motive de internare în proces”.
In urma unui ordin expediat direcțiilor regionale, în noaptea de 5/6 mai 1950, ora 00:35, vor fi arestați simultan, în cadrul unei operațiuni concertate, o serie de foști înalți demnitari români – prim-miniștri, miniștri, secretari de stat, funcționari superiori ai administrației, generali ai armatei, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni.
Din totalul celor vizați, respectiv 82 de persoane, autoritățile au identificat 74, din care au fost arestate 69, și transportate în închisoarea din Sighetu Marmației. Bilanțul acestei acțiuni de anvergură, desfășurată la scară națională, a fost înaintat conducerii MAI Cabinet, prin Adresa nr. 43/41768, din 6 mai 1950:
„RIDICAREA ELEMENTELOR”
„La ordinul dvs. de a pregăti şi efectua ridicarea a unui numar de 82 elemente, vă raportăm următoarele: în urma verificărilor efectuate pe teren s-a reuşit identificarea a 74 persoane, restul de 8 neputându-se identifica.
Dintre aceștia, Tataranu Costel şi dr. Vasile Prelipceanu sunt dispăruţi de aproape doi ani de zile, ing. Georgescu Valeriu zis Rica a fugit în USA în anul 1947, iar numiții g-ral Ion Popescu, Romaşcanu Mihail Grigore, Traian Pop, Moldovanu Victor şi Dinu Simian au fost evacuaţi fără a se menţiona la oficiile de închiriere noile lor domicilii.
Pentru reținerea celor 74 elemente identificate s-au organizat 38 echipe a câte 6 tov., dintre care una de intervenție însumând un total de 228 tov. repartizaţi astfel: 115 de la Şcoala DGSP, 40 de la D(irecția) S(ecurităţii) C(apitalei) şi 63 de la D(irecţia) IV.
S-au dat instrucțiuni scrise fiecărei echipe, s-au dat formele pentru operațiuni în plicuri astfel că fiecare echipă să facă două operațiuni, operațiunea fiind declanșată la orele 00:35 în noaptea de 5-6 mai 1950.
Rezultatul acestei operaţiuni de ansamblu este următorul: au fost ridicaţi 69 nefiind găsiti următorii 5: Victor Slăvescu pentru motivul că a fost evacuat în ziua de 4 aprilie din str. Iuliu Tetrat, viceamiral Georgescu Ion din str. Paris nr. 43, care era plecat pentru măsurători de cadastru în regiunea Ciulnita-Feteşti, g-ral Ion Popovici, care era plecat în com. Ceptura Prahova la o vie, Anton Crihan, care nu a fost găsit în str. Aviator Stîlpeanu nr. 12 şi Nicolae Cornaţeanu, care este plecat pe șantierul din corn. Comăneasca-Brăila într-o inspecție.”
La acea dată, Anton Crihan, fost deputat în Sfatul Țării (1917‑1918), ministru al Agriculturii în guvernul Republicii Democratice Moldovenești (1918), reușise să părăsească România.
PENTRU SIGURANȚĂ: CONDAMNARE POST-MORTEM
În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportați la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. Birocrația, haosul și teroarea au fost atât de mari, încât o parte a deținuților politici au fost “condamnați” a doua oară…la mult timp după ce deja decedaseră.
Au scăpat de arestare doar cei care au reușit să părăsească clandestin ţara, sau care nu erau acasă în noaptea respectivă, ori care își schimbaseră domiciliul, fără să anunțe organele de miliție – cea mai mare parte dintre ei, aveau să fie arestați în „al doilea val” [2]
Toti au ajuns in penitenciarul din Sighet – temnița elitei politice din România interbelica. Deşi destinația inițială a închisorii presupunea găzduirea deținuților de drept comun, începând din mai 1950, instituția devine, pentru mai bine de cinci ani, un penitenciar exclusiv politic.
Primul lot de foști demnitari a fost adus la Sighet la 7 mai 1950. Majoritatea deținuților au fost arestați și închiși la Sighet în baza unor decizii ale Ministerului de Interne sau ale Securității, întrucât odată catalogați pe criterii politice sau ideologice drept „dușmani ai regimului” sau „dușmani ai poporului”, temeiul juridic al arestării și detenției foștilor demnitari era asigurat.
La 1 august 1951, lucrurile sunt „legalizate” – prin decizia MAI nr 334, 89 foști demnitari erau “trimiși” (deși se aflau deja acolo!) într-o unitate de muncă “pe termen de 24 luni – evidență specială”.
Numele de cod al penitenciarului Sighet era „Colonia de muncă Dunărea”. Această pedeapsă administrativă, fără drept de apel, este majorată la 6 august 1953, cu încă 60 luni prin Decizia MAI nr. 552.
La 15 august 1951 sunt aduși la Sighet și condamnații din procesul PNȚ (noiembrie 1947), aflați până atunci la Galați (între ei, Iuliu Maniu și Ion Mihalache.
Dintre politicienii basarabeni arestați în „noaptea demnitarilor”, doar Pantelimon Halippa a supraviețuit regimului de detenție, ceilalți trei – Ioan Pelivan, Ioan Rășcanu și Daniel Ciugureanu – și‑au găsit tragicul sfârșit în închisoarea de la Sighet. Ultimul a murit chiar a doua zi după arest, în timp ce era transportat spre penitenciar.
PRIMUL MEMORIAL DIN LUME DEDICAT VICTIMELOR COMUNISMULUI
În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi în vederea mult amânatei admiteri a României comuniste (R.P.R.) în ONU, parte din deținuții politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferați în alte închisori, parte trimiși în domiciliu obligatoriu.
La Sighet din cei circa 200 de deținuți, 54 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun.
După alte două decenii, in 1977 (după decretul din 1975 prin care pedepsele puteau fi executate la locul de muncă,) închisoarea este dezafectată, devenind fabrică de mături, ulterior sediu al gospodăriei colectei, depozit de sare și anvelope și, în cele din urmă, doar o clădire abandonată.
In 1993, când Ana Blandiana și Romulus Rusan au înaintat Consiliului Europei proiectul unui muzeu, clădirea devenise o ruină sordidă. Asa avea să i-a ființă primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului.
Lista (incompletă) a celor arestați în „noaptea demnitarilor”
Constantin Argetoianu, politician și memorialist.
Dumitru Alimănișteanu, om politic, ministru de finanțe al României.
Aurel Baciu, Subsecretar de stat la Ministerul de Justiţie până în anul 1938
Coriolan Băran, primar al Timişoarei în perioada 1929-1932
Sever Bocu, unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Român, reprezentantul Banatului în parlament
Constantin I. C. Brătianu (1866 – 1950) – om politic, preşedinte PNL. După abdicarea silită a regelui Mihai din 30 decembrie 1947 şi proclamarea republicii, i se fixeaza domiciliu obligatoriu la reşedinţa sa din Bucureşti, Calea Dorobanţi nr. 16, şi nu i se permitea să iasă din casă sau să primească vizite, cu excepția familiei. Este arestat in noaptea de 5/6 mai 1950, alături de majoritatea elitei politice interbelice, şi întemniţat la penitenciarul comunist din Sighet. Constantin I. C. Brătianu a decedat câteva luni mai târziu, pe 20 august, la vârsta de 84 de ani.
Gheorghe I. Brătianu (1898 – 1953) – istoric şi om politic, profesor universitar şi academician. Fiul lui Ion I. C. (Ionel) Brătianu. Arestat la 6 mai 1950 (in „noaptea demnitarilor”) şi întemniţat la Sighet, fără să fi fost judecat şi condamnat în prealabil. A murit în penitenciar la 27 aprilie 1953, actul de deces având seria M.C. şi nr. 370581. Decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular Sighet sub nr. 131/20.07.1957 (!).
Constantin (Bebe) C. Brătianu (1887 – 1956) – doctor în drept şi om politic. Deputat şi Ministru al Producţiei de Război (4.11.1944 – 6.12.1944). Secretarul general al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919. Venirea comuniştilor la putere l-a găsit în funcţia de secretar general al Partidului Naţional Liberal. Arestat la 6 mai 1950 de către Direcţia a 2-a a Procuraturii Generale cu mandatul nr. 20/C/01.09.1954 (!). Invinuit de „activitate intensă împotriva clasei muncitoare desfăşurată în timpul „regimului burghezo-moşieresc”, conform art. 193 cod penal. În fişe nu există decizie judecătorească de condamnare. A fost anchetat la Ministerul de Interne şi Malmaison, şi deţinut la Văcăreşti şi Sighet. Pe 30 noiembrie 1956 a fost trimis de la Sighet la Văcăreşti. A murit la 21 ianuarie 1956 în spitalul Colţea.
Daniel Ciugureanu, fruntaș basarabean, unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România, doctor în medicină, deputat în Sfatul Țării (1917‑1918), Președintele Consiliului de Miniștri al Republicii Democratice Moldovenești (1918), ministru de stat în 4 guverne românești, deputat și senator, Vicepreședintele Camerei Deputaților, Vicepreședintele și Președintele ad-interim al Senatului Regatului România Mare, diplomat la Conferința de Pace de la Paris.
Tancred Constantinescu
Napoleon Crețu
August Filip, fost parlamentar, om de încredere al lui Constantin Argetoianu
Constantin Giurescu (1901 – 1977) – istoric. Profesor universitar şi academician, a fost un specialist recunoscut al perioadei medievale şi al epocii moderne timpurii. Director al Fundaţiei „I.C. Brătianu” în anii ’20, Constantin Giurescu a fost unul dintre demnitarii importanţi ai regimului autoritar instaurat de Carol al II-lea (dictatura carlista) în 1938. Deputat liberal în mai multe legislaturi; după ce şi-a manifestat sprijinul pentru rege devine rezident regal în Ținutul Dunărea de Jos și ministru al Propagandei. Dupa 1944, deputat din partea PNL Tătărăscu. Fişa matricolă nu cuprinde nici o referinţă legată de arestarare şi condamnare, cu excepţia faptului că a fost internat de către DGSS la 6 mai 1950 şi depus la penitenciarul Sighet, camera 13. După eliberare a fost trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
Alexandru I. Lapedatu, istoric, Președinte al Academiei Române, Președinte al Senatului Român, Ministru al Cultelor și Artelor
Ion T. Lupaș (1880-1967) – Profesor universitar, doctor în istorie şi filozofie. Unul dintre cei mai proeminent cărturari ardeleni, a fost întemeietorul revistei româneşti „Luceafărul” din Budapesta și fondatorul Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920). Membru în Marele Sfat al Ţării (1918). Participa la marea Adunare Naționala de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, fiind numit ulterior secretar cu instrucția publica în Consiliul Dirigent, guvernul provizoriu al Transilvaniei (1918-1920). În politică a fost membru PNL, deputat de Săliștea în primul Parlament al României și Ministru al Sănătății și ocrotirii Sociale (1925 – 1926), in guvernul Averescu. A întemeiat Societatea „Ocrotirea” pentru elevii săraci, Casa Sănătății și Institutul de igienă. Ministru al Cultelor și Artelor (1937-1938) in guvernul Octavian Goga. Membru corespondent al Academiei Române (24 mai 1914), din 17 mai 1916 membru titular. Președintele secției istorice a Academiei Române între anii 1932 și 1935. A fost arestat la 5 mai 1950, în „noaptea demnitarilor”, şi încarcerat la penitenciarul Sighet. Conform fişei matricole, nu are decizie de condamnare, fiind practic deţinut arbitrar vreme de 5 ani.
Dimitrie Nistor, fost prefect al judeţului Timiş-Torontal în perioada 1933-1937
Ion Nistor (1876 – 1962) – istoric; profesor universitar şi om politic. Doctor în istorie şi academician (din 1915) – director al Bibliotecii Academiei (1945 – 1947), rector al Universităţii din Iaşi în perioada 1933 – 1940. Membru al Consiliului Naţional Român din Bucovina care a proclamat Unirea în 1918. Membru PNL, din partea căruia a devenit senator pe viaţă, începând cu anul 1937. Ministru al Muncii şi al Cultelor în două guverne liberale. A fost arestat, în fapt internat fără nici o decizie judecătorească, în „noaptea demnitarilor” (5/6 mai 1950) şi deţinut la Sighet până în 1955, când a fost adus la penitenciarul Malmaison şi anchetat, după care eliberat.
Pantelimon Halippa – publicist și om politic, vicepreședinte (1917) și președinte (1918) al Sfatului Țării, ministru al Basarabiei în mai multe guverne (1919‑1927), ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor (1927, 1929‑1930), ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale (1930), ministru de stat (1932, 1933), deputat și senator (1918‑1934), membru‑corespondent al Academiei Române;
Ion Pelivan – unul din cei mai mari luptători pentru Unirea Basarabiei. Marele martir al Basarabiei; este și un martir al neamului românesc. Să‑i fie pomenirea în veci!”, afirma tot atunci Grigore Filip – Lupu, profesor, citat în volumul amintit, „Ion Gh. Pelivan – tribun al Basarabiei”, lucrare îngrijită de profesorul Nicolae P. Nitreanu, vol. I. Scrieri, București, 1983. Deputat în Sfatul Țării de la Chișinău (1917‑1918), director general (ministru) de Externe în cele două guverne ale Republicii Democratice Moldovenești (1917‑1918), ministru al Justiției (1919‑1920), delegat al României la Conferința de Pace de la Paris (1919‑1920), deputat și senator.
Victor Papacostea (1900 – 1962) – istoric şi om politic. Profesor universitar, specialist în istoria popoarelor balcanice. A fondat şi condus Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice (1938 – 1947) şi revista „Balcania” (1938 – 1945). Lider al Partidului Naţional Liberal, a fost unul dintre apropiaţii lui Gheorghe Brătianu. Ca membru P.N.L. a fost ales deputat de Caliacra în anul 1932, iar în anii 1944 – 1945 a funcţionat ca ministru subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale. Conform fişei matricole a fost arestat în „noaptea demnitarilor” (5 – 6 mai 1950) şi întemniţat la penitenciarul Sighet, acolo de unde a fost eliberat abia în anul 1955. Doi ani mai târziu a fost reţinut din nou şi eliberat după jumătate de an, de data aceasta definitiv, în lipsa unor probe care să susţină acuzaţiile care îi erau aduse.
Radu Portocală (1888 – 1952) – avocat şi om politic liberal. Este arestat prima oară (1948) şi judecat sub acuzaţia de „sabotaj”, acuzaţie pe care Tribunalul nu o poate dovedi. Eliberat în 1949, după 9 luni de detenţie în închisoarea Văcăreşti. Este arestat din nou în noaptea de 5/6 mai 1950. Încarcerat în celula nr. 20 de la Ministerul de Interne, apoi transferat în închisoarea de la Sighet. Moare torturat, potrivit actului de deces pe 13 aprilie 1952, şi este aruncat într-o groapă anonimă.
Ioan Rășcanu – general de Corp de Armată, comandant de brigadă în lupta de la Mărășești, ministru de Război (1918‑1921), ministru de stat (1927, 1931‑1932), deputat și senator, primar de București (1942‑1944).
Dimitrie Nistor, avocat și preot ortodox român. Consilier cultural al municipiului Timișoara, deputat și subsecretar de stat în Ministerul de Interne
Ion Manolescu-Strunga
Ioan Mihail Racoviță, general
Nicolae Samsonovici, general
Gheorghe Tătărescu, politician național-liberal, ulterior colaborator al comuniștilor
Gheorghe Vântu, profesor universitar de drept, Pretor de Hotin și Primar al municipiului Cernăuți, fost rezident Regal în Bucovina
TESTIMONIALE
„Umilința şi batjocura au făcut parte din programul de exterminare. Deținuții erau hrăniți mizerabil, ținuți în condiții insalubre, in celule neîncălzite. La geamuri erau montate obloane, încât se putea vedea doar cerul, dar nu aveau voie să privească pe fereastră. Cei care nu se supuneau erau pedepsiți să stea la “neagra” şi “sura”, celule înguste de tip carceră, cu apă pe jos și fără lumină.”
Ion Lupaș, arestat la 5/6 mai 1950, în noaptea foștilor demnitari, a fost dus la închisoarea din Sighetul Marmației – reper al umilințelor, foamei, frigului și pedepselor indurate de elita politica in regimul comunist Dej – fără proces sau judecată, asemeni altora vizați in lista foștilor miniștri, vinovat de a fi făcut parte din guvernele vechiului regim.
„Ioan Lupaș a fost bătut rău, fiindcă a făcut greva foamei. Pe când îl băteau, Lupaș a strigat: „Dați-mi în cap, să se isprăvească odată”, la care gardianul bătăuș i-a răspuns „Ala vine la urma”. Lupaș a trebuit sa renunțe la greva foamei, altfel l-ar fi ucis în bătăi” – Constantin C. Giurescu (fost deținut), in cartea „Cinci ani și doua luni în penitenciarul de la Sighet”,
Eliberat în iulie 1955, Lupaș se stabilește la Sibiu, fiind in continuare urmărit de securitate, vreme de încă câțiva ani de zile. Astfel, „istoricul și preotul, educatorul și omul politic Ioan Lupaș, organizatorul și animatorul unor instituții naționale, fermecătorul orator care-și putea expune gândurile și în maghiara, și în germana, italiana sau latina, și-a plătit faptele bune cu cinci ani de închisoare și cu cazne pe care nu le vom cunoaște niciodată” – Ioan Opiș, Istoricii și Securitatea, București, Editura Enciclopedica, 2004, p. 347
„Am întrebat: „Cine bate?” Mi s-a răspuns: „Poliția””
Ion I. Nistor, Amintiri din închisoare
„În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, am fost trezit din somn de nevastă-mea care-mi vestea că bate cineva la uşă. Am sărit din pat și ajungând la ușă am întrebat: „Cine bate?” Mi s‑a răspuns: „Poliția”. Am deschis ușa şi cinci agenți de poliţie intrară în cameră. Nevastă-mea, îngrozită, înlemnise lângă patul meu. Unul din agenții politici îmi prezintă ordinul prin care eram chemat la Prefectura Poliţiei pentru informații, somându-mă să mă îmbrac imediat şi să-i urmez. Am urmat somațiunii, îmbrăcându-mă în grabă. Nu mi s-a îngăduit să iau cu mine nimic, nici chiar rămas bun de la soţia mea şi de la nepoţi, care priveau cu groază ridicare mea. Doi dintre agenţi mă luară între ei şi mă conduseră afară, spunându-mi să fiu om de înţeles şi să nu strig. Ieşind din curtea casei, mă conduseră până în strada vecină, unde aştepta o maşină. Am fost împins în maşină şi aşezat între cei doi agenţi, dintre care unul îmi ordonă să-mi leg ochii. Am scos batista din buzunar şi m-am legat la ochi, ca să nu văd unde mă duc. În timpul cursei am bănuit că porneam în direcţia Poliţiei. Maşina s-a oprit însă la Ministerul de Interne. La intrare mi-au pus ochelari negri, ca să nu văd nimic, până ce am fost introdus într-un birou. Acolo mi-au scos ochelarii de la ochi şi am văzut un comisar la o masă, care primi în taină un scurt raport de la agenţii ce mă însoţiseră, după care aceştia vorbiră la telefon cu agenţii rămaşi în locuinţa mea pentru percheziţie. Rămas singur cu comisarul, acesta îmi luă un scurt interogatoriu, uitându-se într-un registru pe care îl avea pe masă, însemnă în registru ceva şi mă somă să depun pe masă portmoneul ce-l aveam la mine, inele, stilou, ceasornic sau alte obiecte. Dar eu nu aveam nimic la mine; mi-a mai ordonat să-mi desfac cravata şi şireturile de la pantofi, pe care le-a luat în seamă şi le-a trecut în registrul din faţa sa. După împlinirea acestor triste formalităţi, a chemat un om de serviciu şi m-a dat în seamă. Acesta îmi aplică ochelarii negri, îmi spuse să-mi ţin gura şi mă conduse într-o sală mare cu lăiţi de lemn împrejur. Eram primul sosit. După mine, apărură în sală, după scurte intervale, toţi foştii miniştri şi subsecretarii [de stat] din guvernele burgheze care se aflau în Bucureşti, aşa că odată ce se făcu ziuă sala era plină de deţinuţi. Îi cunoşteam pe toţi, ne făceam semne, dar ne era interzis de gardienii care ne păzeau de a schimba o vorbă. Alăturea se găsea o a doua sală plină de foşti înalţi demnitari militari şi administrativi. Când se făcu bine de ziuă, se deschise uşa şi îşi făcu apariţia un comisar cu o listă în mână, ordonându-ne să ieşim în curte. Acolo se găseau mai multe camioane-dube. Comisarul pronunţă numele deţinuţilor, dispuse să se dea fiecăruia o pâine, mici pachete de brânză şi de marmeladă, precum şi o cutie de conserve pentru patru persoane. Cu merindele acestea în mână, furăm invitaţi în dubă, unde încăpeau 18-20 persoane. Dubele erau fără fereşti, lumina intra printr-o ventilaţie de sus. O găleată cu apă se găsea la uşa de intrare, bine păzită de doi gardieni zdraveni şi foarte scumpi la vorbă; nouă însă nu ni se oprise să vorbim împreună. Eram toți cunoscuți” (Ion I. Nistor, Amintiri din închisoare, în revista „Memoria”, 2001, nr. 1, p. 43)
Ion Nistor (1876-1962), istoric şi militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi care a hotărât Unirea cu România, în cadrul căruia a redactat Actul Unirii. Profesor la Universităţile din Viena şi Cernăuţi, rector al Universităţii din Cernăuţi, profesor universitar la Bucureşti, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaş al Partidului Naţional Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii şi, în final, al Cultelor şi Artelor. Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr.334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.
„Duceți-mă gol, aşa m-am născut!„
Mărturia Marilenei Bocu (*3), soția fruntașului național-țărănist Sever Bocu despre arestarea soțului ei.
„Era noaptea, într-o vineri, ora două după miezul nopţii, 5 spre 6 mai 1950. Eram într-o somnolenţă uşoară şi aud târşind paşi prin aleea grădinii, paşi de cizme şi încă mulţi; sar drept la fereastra odăii noastre de dormit, care era larg deschisă şi strig: <Cine este acolo?> Am văzut cum sărea ultimul de pe o scară ce o așezase pe zidul înconjurător al casei. Erau șapte şi se îndreptau pe furiş spre scara principală, calculând cum să spargă geamul uşilor. Dar eu am ajuns mai iute spre uşă şi nu am apucat s-o deschid bine că m-au şi izbit ţăndările geamurilor sparte cu furie, de cel mai voinic, pe care-l comandau cei mai mici din spatele lui. Am deschis larg uşile; erau şapte inşi şi îi spun celui ce sărise curajos printre geamurile sparte: <Văd că purtaţi uniformă militară, pentru ce săriţi pe geamuri, când vi se deschid uşile?> Cinci au intrat direct în odaia noastră de dormit şi au înconjurat imediat pe soţul meu care îi aştepta liniştit în mijlocul odăii şi-i privea ţintă drept în faţă, fără să le adreseze nici un cuvânt, în vreme ce ei îşi aruncau puştile mitraliere peste paturi, pe sofa şi începeau să scotocească prin odaie; cel mai mic dintre ei, care se părea că este cel mai mare în grad, îi poruncea furios şi tremurând: <Dacă nu eşti gata de plecare în cinci minute, te ducem dezbrăcat>. Iar el le-a spus atâta, uitându-se spre odaia de culcare a copiilor, care dormeau adânc: <Duceţi-mă gol, aşa m-am născut!> Şi l-au dus doar cu ce era pe el, numai ceasul şi l-a luat, un ceas de aur elveţian. Din acel moment, nu l-am mai văzut, nici semn, nici zvon, nici ştire adevărată despre el” (Fragment din memoriile Marilenei Bocu, publicat în Ioan Munteanu, Sever Bocu 1874-1951, Timişoara, Editura Mirton, 1999, apud ***, Tribunul Banatului. 60 de ani de la moartea lui Sever Bocu. Coordonator: Falvius Boncea, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2001, pp. 163-164)
Sever Bocu (1874-1951), promotor al Unirii din 1918, fruntaş P.N.R., apoi P.N.Ţ., parlamentar în şase legislaturi şi fost ministru de stat. Arestat la 76 ani (5/6 mai 1950), a murit în penitenciarul din Sighet la 21 ianuarie 1951.
„Mi-a spus „Curaj!””
Mărturia Dorinei Marinescu-Potârcă, soţia fruntașului naţional-ţărănist Virgil Potârcă:
„În dimineaţa zilei de 6 mai 1950, la ora 5, sună soneria. Soţul meu se scoală şi deschide larg uşa. Au năvălit în casă cu armele în mână. Civili şi securişti spărseseră uşa de la intrarea blocului în loc să cheme portăreasa (probabil turnătoare şi ea!). Am luat un capot pe mine şi a început percheziţia superficială, de formă. Soţul meu era palid, dar liniştit. Au deschis uşa unde dormea fetiţa. Nu au trezit-o şi au închis uşa la loc. <Dumneavoastră ne urmaţi!>, era formula. El s-a îmbrăcat. Nu şi-a luat niciun bagaj. I-am făcut un ceai, din care a gustat, dar nu l-a putut bea. Ne-am luat rămas bun. Mi-a spus <Curaj!> şi ne-am uitat lung unul la altul. Nu știam atunci că nu-l voi mai vedea niciodată. Şi dus a fost”
(Dorina Potârcă, Amintirile unui „element dubios”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2011, pp. 31-32)
Virgil Potârcă (1888-1954), fruntaş P.N.Ţ., fost subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor, apoi – succesiv – ministru al Justiției, al Agriculturii, al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. Arestat la 5/6 mai 1950, a fost închis la Sighet. Încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951, a primit o pedeapsă de 24 luni, care a fost apoi majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559/1953. A murit în penitenciarul Sighet, la 6 iunie 1954.
„Suntem informați că se găsesc materiale ce interesează ordinea și securitatea poporului”
Pentru a se da o notă de „legalitate” formală măsurilor ce urmau a fi întreprinse, în ajunul arestării, pe 5 mai 1950, Direcțiunea Generală a Securității Poporului trimitea o adresă către Parchetul Tribunalului Militar Regional II București, prin care se solicita „aprobarea efectuării unei percheziții domiciliare numitului Pelivan Ioan din București, str. Caragiale, Corp A, Nr. 7, Ap. 2, unde suntem informați că se găsesc materiale ce intreresează ordinea și securitatea poporului”2 (Arh. C.N.S.A.S., dosar P 11121, f. 5).
Organele de Securitate au întocmit apoi un proces verbal în care se arăta că o echipă de agenți s‑a deplasat „la fața locului, unde am găsit prezent pe Dl. Pelivan Ioan, după ce i‑am pus în vedere calitatea și scopul vizitei noastre, am procedat la percheziționarea locuinței, rezultatul fiind pozitiv. S‑au ridicat cărți, mai multe notițe și niște acte arse”3 (Arh. C.N.S.A.S., dosar P 11121, f. 6).
Percheziționarea locuinței, urmată de arestarea lui Ioan Pelivan, au avut loc în noaptea de 5 spre 6 mai 1950. În acele momente, în casa din București, str. I.L. Caragiale nr. 7, se mai aflau soția Maria Pelivan și Nadia Perju‑Mardale, fiica adoptivă a lui Ioan Pelivan, născută în 1919, care își amintește: „… la ora 3. 00, au venit de la securitate să‑l caute pe Ioan Pelivan.
„Băteau în geam așa de tare că ușa bubuia de lovituri. Ne‑am uitat prin geamul ușii și am văzut trei civili cu pistoale. Tăticul era treaz. Mi‑a dat două dosare să le ascund. Le‑am ticsit după caloriferul de lângă geam. După aceea m‑am dus să deschid ușa. „Vizitatorii” nocturni au intrat. Au spus că au ordin de percheziționare. Când securiștii se aflau încă în casă, lui Ioan Pelivan i s‑a făcut rău, fiind nevoit să se așeze într‑un fotoliu. Împlinise deja vârsta de 74 de ani. Eu m‑am apropiat de el. A cerut un ceai. M‑am dus să fac ceai. Un securist a urmat după mine ca să vadă ce pun în cană. I‑am dat ceaiul. Securiștii au spus că trebuie să meargă să dea o declarație, după care acțiune va reveni” (*4)
De atunci, însă, nimeni din familie nu l‑a mai văzut și foarte puțini au știut unde cu adevărat s‑a aflat marele patriot, care a fost soarta lui de după arest.
După o lună de la arestare, la fostul domiciliu a lui Ioan Pelivan din str. I.L. Caragiale nr. 7 din București, au venit câțiva securiști cu un camion și au întrebat‑o pe cea care au găsit‑o în casă: „Sunteți Maria Pelivan”?, de parcă aceștia nu știau unde au venit și pe cine au în față.
La primirea răspunsului afirmativ, oaspeții nepoftiți i‑au declarat: „Aveți dispoziția să vă mutați de aici. Aveți voie să luați patul și lucrurile de îmbrăcat. Atât. Vă mutăm în altă parte” (Ziarul „Țara”, 14 aprilie 2000; citat după Valeriu Pelivan, Ion Gheorghe Pelivan, în Vatra veșniciei – Răzeni. Carte de familie de neam răzănean (1484‑2003), Chișinău, 2003, p. 109)
Regimul de exterminare din închisoare avea și alte componente. Din cauza subnutriției, Ioan Pelivan ca și mulți alți deținuți s‑a îmbolnăvit. La solicitările de tratament, medicul impostor al închisorii obișnuia să spună: „Medicamentele sunt inutile, să lăsăm natura să lucreze” – (Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Sighetu Marmației, 2006, p. 22).
Pe lângă celelalte chinuri, înjosiri, foame etc. deținuții mai erau bătuți frecvent de personalul închisorii. Bătaia se aplica pentru orice motiv, pentru cea mai elementară bănuială. Supraviețuitorii Ilie Lazăr și Constantin Tomescu au relatat cazuri de aplicare a bătăii față de Ioan Pelivan (23 Ibidem, op. cit., p. 27).
Despre suferințele îndurate de Ioan Pelivan în închisoare familia a aflat abia în 1962, când acasă la Maria Pelivan a venit profesorul Constantin Tomescu, unul din puținii supraviețuitori ai închisorii, care i‑a spus doamnei că la Sighet a stat într‑o celulă cu Ioan Pelivan și i‑a povestit despre martirajul soțului ei.
Din cele relatate de tovarășul de suferință, nora Nadia a reținut în memorie următoarele: „Din cauza frigului și a umezelii din închisoare Ioan Pelivan avea dureri reumatice feroce. Temnicerii‑bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea ce îi provoca o suferință morală mai mare decât cea fizică.
Din cauza alimentației proaste suferea de subnutriție. S‑a stins încetișor (la 25 ianuarie 1954). A fost scos noaptea și înmormântat la cimitirul închisorii”.
Actul de moarte a lui Ioan Pelivan este înregistrat la 20 iulie 1957, la poziția nr. 141 (decesele întâmplate în închisoare au fost înregistrate de la numărul 101 până la 151), certificatul de moarte are seria Mc. nr. 370591, iar actul de verificare a morții nr. 89 din 25 ianuarie 1954.
In întreaga perioadă cât a fost închis la Sighet, Ioan Pelivan nu a fost judecat și condamnat.
„Familia, prietenii și apropiații, după ce au aflat adevărul despre moartea, locul și felul neomenesc cum a fost îngropat Ioan Pelivan, au hotărât să‑i organizeze o înmormântare creștinească și cu onorurile ce le merita.
Pentru o asemenea întreprindere, firește, era necesar acceptul organelor competente, lucru nu ușor de obținut. Rezolvarea acestei probleme și‑au asumat‑o prietenii de familie, îndeosebi Pan Halippa, Constantin Tomescu, Elefterie Sinicliu și alții.
Pan Halippa, într‑o scrisoare din 12 octombrie 1968, îi comunica lui Anton Crihan, considerat „reprezentantul basarabenilor din străinătate”, faptul că recent a tratat cu dna Pelivan problema aducerii de la Sighet a osemintelor lui Ioan Pelivan și intenția de a le îngropa la cimitirul de la mănăstirea Cernica din preajma Bucureștilor, unde este înmormântat mitropolitul Gurie” (A.N.I.C., Fond Ioan Pelivan (1449), dosar 527, f. 1‑1 bis. și Arh. C.N.S.A.S., Fond I 161960, vol. 7, f. 99).
În afară de Ioan Pelivan, și‑au mai găsit la Sighet tragicul sfârșit Radu Portocală, Dumitru Burileanu, Sebastian Bornemisa, Albert Popovici-Tașcă, și Mihail I. Racoviță.
La închisoarea din Sighet moartea fiecărui deținut trebuia să rămână o mare taină. Familiile nu erau anunțate despre decesul deținuților. „Rânduiala de înmormântare” se făcea în cel mai mare secret. Mortul dezbrăcat (zdrențele lui trebuia să le îmbrace alt deținut), era aruncat într‑o ladă din scânduri brute și transportat la „cimitir” cu o căruță trasă de un cal, care făcea parte din gospodăria închisorii.
Locul de înmormântare era la marginea Sighetului Marmației, aproape de cătunul Cearda, la numai câteva zeci de metri de granița cu Uniunea Sovietică.
Pe acest loc al nimănui, care, oficial, nici nu avea statut de cimitir, se îngropau săracii orașului, cei care mureau la spital, la azilul de bătrâni, la căminul de deficienți neuropsihici, care nu aveau pe nimeni care să‑i ridice după deces.
În groapa pregătită din timp, se arunca trupul gol al fostului deținut.
După unele relatări, cei decedați la Sight nu erau îngropați în partea centrală a cimitirului, ci pe la margini (Nuțu Roșca, Basarabia și ministrul întregitor Daniel Ciugureanu, Editura „Prut Internațional”, Chișinău, 2010, p. 181; Idem, Închisoarea elitei românești… , p. 40‑46).„Groparii”, selectați din rândurile gardienilor analfabeți și brutali, știau că transportă și îngroapă „un bandit ordinar”.
La închisoarea din Sighetul Marmației au murit și au fost aruncați în gropile anonime din „Cimitirul săracilor” o seama de personalități ale României interbelice, precum Iuliu Maniu, unul din cei mai de vază oameni politici și de stat din istoria tarii, istoricul Gheorghe Brătianu, și omul politic Constantin Argetoianu. În Cimitirul Săracilor de la Cearda, între anii 1950 și 1955, au fost îngropați în secret, noaptea, 62 de deținuți politici. Moartea unora din ei nu a fost înregistrată.
În arhiva Oficiului Stare Civilă a Primăriei municipiului Sighetu Marmației s‑au păstrat două registre, în care au fost trecute numele a 51 de oameni care au decedat în închisoare. Primul registru cuprinde actele de deces a 42 de persoane, decedate între 5 mai 1950 și 25 mai 1954; al doilea include actele a 9 deținuți, decedați între 6 iunie 1954 și 9 februarie 1955.
Toate actele au fost întocmite mult mai târziu de la data deceselor: cele din primul registru – în ziua de 20 iulie 1957, cele din al doilea – la 13 august 1957.
La 5 septembrie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului a adoptat rezoluția „Cu privire la teroarea roșie”. Toate persoanele implicate în organizații ale Gărzii Albe, conspirații și rebeliuni au fost supuse executării. Intre 1918-1919, peste 9 mii de oameni au fost împușcați de Ceka. Istoricii consideră însă că această campanie de represiune a durat cel puțin până în 1922, adică până la sfârșitul Războiului Civil.
„Teroarea Roșie”, condusă de aparatul represiv al CEKA împreună cu GRU, a însemnat consolidarea regimului bolșevic printr-o violență nemaiîntâlnită până atunci în Europa, și a pus bazele regimului de teroare care va dăinui zeci de ani în Rusia sovietică.
Teroarea Roșie reprezintă faza I a dictaturii proletariatului, fiind justificată de autorități prin necesitatea eliminării inamicilor de clasă. Potrivit ideologiei și propagandei oficiale, eliminarea dușmanilor de clasă și a contrarevoluționarilor nu se putea face decât prin violență.
Teroarea Roșie va duce și la începutul Gulagului sovietic. GULAG-ul, ca instituția responsabilă de administrarea coloniilor și lagărelor de muncă, este înființat oficial în 1930, în timpul lui Stalin.
Felix Dzerjinski (n. 11 septembrie [ SV 30 august] 1877 – d. 20 iulie 1926), supranumit şi „Felix cel de Fier”, revoluționar și politician bolșevic, a condus, din 1917 şi până la moartea sa, primele două organizații de poliție secretă sovietică, Ceka și OGPU. A fost unul dintre arhitecții Terorii Roșii.
În decembrie 1917, Lenin l-a numit pe Dzerjinski șeful noii comisii extraordinare a Rusiei (Ceka), însărcinându-l cu suprimarea activităților contrarevoluționare din Rusia sovietică.
Dzerjinski a fondat Comisia Extraordinara pentru Întreaga Rusie, Ceka. Aceasta a instituit un val de execuții sumare in timpul războiului civil, înainte de a fi reorganizata în aşa-numita Direcție Politică de Stat (GPU) devenită, ulterior, Direcția Politică Comună de Stat (OGPU).
KGB-ul, unde Putin activa ca spion, a fost succesorul acestor organizații. Serviciul Federal de Securitate de astăzi, principalul succesor al KGB, îşi urmărește istoria până la Dzerjinski.
[1] Modelul sovietic a fost preluat mai întâi în Bulgaria, unde, în intervalul septembrie 1944-aprilie 1945, s-a înregistrat un val de arestări în masă (cca 20.000 persoane), însoțit de execuții sumare sau de condamnări la moarte (2.730 persoane).
Pe 12 septembrie 1944, noul Consiliu de Miniștri bulgar, dominat de comuniști, a adoptat dispoziția „de reținere” a aproape tuturor miniștrilor din cabinetele din perioada 1 ianuarie 1941-9 septembrie 1944; toți reprezentanții poporului de la a XXV-a Adunare populară ordinară, care, prin „voturile lor, au încurajat și au întărit politica respectivelor cabinete”; toți militarii care „prin atitudinea lor, au dus țara la catastrofă și au pus în pericol armata”.
Potrivit istoricului bulgar Agop Garabetian, „printre cei condamnați la moarte au fost şi cei trei regenți, 26 miniștri, 8 consilieri ai regelui, 67 deputați, 47 generali şi colonei ş.a. Au fost condamnați la închisoare pe viață 4 miniștri, 2 consilieri, 23 deputați etc”.
În România, în anii 1945-1946, Tribunalul Poporului a judecat numeroase loturi de foști miniștri, generali şi alți militari, funcționari publici, ziariști etc., învinuiți de „crime de război şi de dezastrul țării”, pronunțând, în unele cazuri, sentințe de condamnare la moarte.
[2] A doua campanie de arestare s-a desfășurat in noaptea de 12/13 august 1952, îndreptată împotriva celulelor clandestine ale PNL si PNT. Arestații au fost reținuți in barăcile din câmpul de detenție din cartierul Ghencea. Deținuții politici au fost repartizați unor „baraci de partid”: PNL, PNT, PNL-Tatarascu, PNT-Lupu si PSD – Titel Petrescu. Baracile și campusul de detenție au fost recondiționate mai târziu in „Stadionul Ghencea”. Una din barăcile liberale avea in componenta pe Alexandru Aloman, Radu-Dinu Savulescu, Constantin Mares, toti PNL, la care a fost repartizat si Niculae Cerveni (ales senator PNL-CD in perioada 1992-2000).
[3] Marturii din materialul documentar realizat de dr. Andreea Dobeş (muzeograf, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenței)
[4] Eugenia Danu, „Amănunte mai puțin cunoscute despre viața unui basarabean cunoscut” în ziarul „Țara”, Chișinău, 14 aprilie 2000, p. 6.).
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Pingback: ISTORIA COMUNISMULUI IN DATE | AMINTIRI DIN COMUNISM