ILIE LAZAR – Un erou român

Publicat pe de

La 1 decembrie 1918, Ilie Lazăr (23 de ani) a fost cel mai tânăr dintre delegații care au votat Unirea Transilvaniei cu România –„cea mai mare dintre manifestările suveranității naționale” – după cum nota istoricul Ioan Lupaș – „nu numai prin covârșitoarea mulțime care a luat parte la ea, dar prin însuflețirea și demnitatea cetățenească”

lie Lazăr (dreapta) şi fratele său, pe front Arhivă personală Ion Andrei Gherasim-CROP-ADC

Ilie Lazăr – luptător ardelean pentru unirea provinciilor românești cu țara,  (12.12.1895, Giulești, jud. Maramureș – d. 6.11.1976, Cluj), născut într-o familie de mici nobili maramureșeni, jurist și om politic român, a fost profund devotat ideilor democratice, ca fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică.

Membru al delegației Maramureșului la Marea Adunare de la Alba Iulia, membru marcant al Partidului Național Român (și garda de corp a lui Iuliu Maniu), câștigă, in 1928, fotoliul de deputat pe listele PNȚ.

ISTORIC

La începutul Primului Război Mondial, se înrolează în armata austro-ungară.

In 1918 dezertează cu întreaga companie pe care o conduce și trece în Bucovina, unde luptă pentru eliberarea Cernăuțiului.

Alături de Iancu Flondor, Ilie Lazăr pune steagul românesc pe clădirea primăriei din Cernăuți.

Din Bucovina, va trece în Maramureș, ca unul dintre organizatorii Găzii Naționale.

Cu ajutorul trupelor de moldoveni participa și la eliberarea orașului Sighet, unde va fi întemnițat 34 de ani mai târziu.

Desi se stabileste în 1923 in Bucureşti, reușește sa obțină sprijinul țăranilor maramureșeni, fiind ales de trei ori deputat de Maramureș: în 1928, 1932 şi în 1937.

În calitate de reprezentant al Maramureşului, are nume­roase intervenţii în plenul Adunării Depu­taţilor, solicitând adoptarea unor măsuri economice necesare dezvoltarii regiunii

La sfârşitul anilor ’30, în contextul apariţiei în legislaţia interbelică a primelor măsuri cu caracter antisemit şi a expansiunii mişcărilor de extremă dreaptă, Ilie Lazăr intervine în favoarea populaţiei evreieşti din Maramureş.

Urmând politica promovată de Iuliu Maniu, pe care îl considera un adevărat mentor, Ilie Lazăr se pronunţa deschis împotriva regimului autoritar condus de Regele Carol al II-lea, dar şi de cel al Mareșalul Ion Antonescu. Pentru atitudinea sa intransigentă, este internat cu domiciliu forţat, la Mănăstirea Turnu și trimis apoi în lagărul de la Târgu Jiu.

În septembrie 1944, este însărcinat de către Consiliului de Miniştri să îndeplinească funcția de comisar politic pe lângă Armata a IV-a, în vederea măsurilor necesare de reorganizare în oraşele eliberate și aplanarii eventualelor neînţelegeri dintre populația civilă şi armată.

În calitate de membru în Comitetul Central Executiv al P.N.Ţ. desfășoară o activitate susținută pe plan politic, ca președinte al organi­zaţiilor judeţene Hunedoara şi Mara­mureş. Totodată, la propunerea lui Ma­niu, preia conducerea Organi­zaţiei Munci­to­reşti a partidului la nivel naţional.

Dupa instaurarea regimului comunist, este arestat în mai, 1946, acuzat de trădare și condamnat la 7 luni de închisoare corecționala, cu o zi înaintea alegerilor din 19 noiembrie. Ca urmare a popularității de care se bucura Ilie Lazăr, soția sa, Maria Lazăr, va câștiga fotoliul de deputat în locul său,

În 1947 este implicat în înscenarea de la Tămădău., fiind din nou arestat la mijlocul lunii iulie si reținut la Ministerul de Interne, unde refuza sa coopereze cu anchetatorii.

La 12 noiembrie 1947, în urma procesului intentat de comuniști liderilor PNT, este condamnat la 12 ani de temniță grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Timp de 17 ani, suporta chinurile şi umilințele din închisorile și coloniile de muncă ale regimului Gheorghiu-Dej.
„Fire dârză şi neînfricată, Ilie Lazăr nu pu­tea să se obişnuiască cu măsurile stri­c­te din penitenciar, fiind adesea pedepsit pentru încălcarea regulamentului (în cei patru ani petrecuţi în ,,închisoarea tăcerii” de la Râmnicu Sărat, a fost pedepsit cu peste 70 zile de izolare)” (*)

Eliberat din colonia de muncă Peri­prava, la începutul lunii mai 1964, este trimis la Cluj, deoarece prezenţa sa în Capitală ar fi creat Securităţii mult mai multe probleme decât într-un oraş de provincie..

SUB FILAJUL SECURITĂȚII

După eliberare, dosarul personal de urmărire (deschis la sfârşitul anului 1959, în timp ce era internat în colonia de muncă „Culmea”), este transferat la Direcţia Regională Cluj a Securităţii, iar familia Lazăr este încadrată cu o întreagă reţea de informatori.

Convorbirile, inclusiv cele mai banale amănunte casnice, sunt înregistrate şi transcrise, corespondenţa verificată, iar în unele perioade este supus măsurilor de filaj, ce au constat în urmărirea pas cu pas a lui Ilie Lazăr şi a persoanelor cu care acesta intra în contact.

Rămas văduv din toamna anului 1973, beneficiind de grija părintească a fiicei sale, Ilie Lazăr a supraviețuit ca sa-şi mai vada nepotul crescând,

Duşman neînduplecat al comunismului, în anii ’70, pe băncile din faţa statuii lui Matei Corvin din Cluj, continua să critice abuzurile şi nedreptățile regimului Ceausescu.

Cu toate suferințele îndurate, Ilie Lazăr a rămas până la moartea sa, în noiembrie 1976, fidel crezului său politic

Fragment din prima intervenţie a lui Ilie Lazăr (solicitare adresată premierului Iuliu Maniu în vederea sprijinirii ,,populaţiei sărăcite a Maramureşului”)

– în şedinţa Adunării Deputaţilor din 14 ianuarie 1929:
 
,,Am vizitat colonia de mineri Aninoasa care, aproape în întregime, este compusă din ţărani maramu­reşeni. Intrând în locuinţele lor şi stând de vorbă cu ei, am constatat că îndură cea mai neagră mizerie posibilă, deşi după însăşi spusele inginerilor lor, sunt cei mai harnici muncitori şi cu toate că sunt în permanent contact cu diferite elemente, ei îşi păstrează credinţa, portul şi toate obiceiurile strămoşeşti aduse de acasă. Această extraordinar de tristă situaţie a ţăranilor maramu­re­şeni, al căror liber ales sunt, m-a îndemnat să îl rog pe domnul pre­şedinte să supună chestiunea Mara­mureşului, care este tot atât de gravă ca aceea a moţilor, examinării minuţioase a Consiliului de Miniştri şi să se găsească o grabnică soluţie pentru salvarea acestui popor, păs­trător al tuturor obiceiurilor şi credinţelor strămoşeşti. (…)”

„Ţăranul maramureşean înţelege greutăţile mari prin care trece ţara, el nu cere milă, ci muncă„.

„Cere ca Maramureşul, izvor nesecat în bogăţii naturale, să nu fie jefuit, ci raţional exploatat.Statul, care deţine aproape jumătate din pădurile seculare să le pună în exploatare sistematică şi raţională. A doua ocupaţie principală a ţărănimii maramureşene este creşterea vitelor, aşa că şi încurajarea acestei ramuri a economiei naţionale se impune, şi anume prin crearea de păşuni comunale şi alpine şi prin permiterea păşunatului în pădurile unde nu fac pagube, iar ca vitele să aibă preţ ar fi de dorit să se înlesnească prin reducerea de tarif vamal. Să se ia măsuri ca Salinele din Ocna Şugatag şi Coştiui să se exploateze, asigurând prin aceasta şi o existenţă mai omenoasă muncitorimii miniere. Maramureşul fiind regiune muntoasă, iar ocupaţia principală a ţărănimii fiind lemnăritul şi creşterea vitelor, alimentele trebuie importate, deci cerem o reducere pe C.F.R. pentru această hrană a poporului. Cerem şi încurajarea industriei casnice, iar pentru a scoate din mizerie populaţia se impune repararea podurilor şi a drumurilor existente şi înfiinţarea de noi şosele şi linii ferate. Este ştiut că Maramureşul fiind complet izolat de restul ţării, nu este accesibil decât trecând prin teritoriul cehoslovac, aşa că începerea construirii unei linii ferate care ar lega Maramureşul de ţară se impune nu numai din punct de vedere economic ci şi strategic; afară de aceasta ar mai fi de muncă la multe mii de braţe muncitoare. Guvernele care s-au perindat au şi făcut planuri pentru construirea acestor linii, fie între Sighet-Baia Mare sau Sighet-Cavnic-Lăpuş-Gâlgău sau al treilea plan, Sighet-Bistriţa. Fiind aceasta de durată mai mare, se impune pentru moment prin o convenţie cu Polonia, o legătură de cale ferată cu Bucovina, prin teritoriul acestui stat vecin, până la punerea în circulaţie a liniei ferate, făcută în timpul războiului de către germani, Borşa-Iacobeni. Toate aceste urgente măsuri ar schimba în mare măsură viaţa economică a acestui ţinut. Acestea fiind în linii mari cele mai imperioase nevoi ale populaţiei maramureşene, socot de a mea datorie să vă cer, dle președinte, rezolvarea lor grabnică, iar prin spriji­nul d-voastră preţios de care ne-am bucurat şi în trecut, ar înceta o stare de fapt, intolerabilă în această provincie românească. Ajutând Maramureşul veţi contribui încă o dată la prosperarea întregii ţări”.


 
surse: Andrea Dobeș, „Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic”, pp. 38-40.

Citește și