Ca orice lider al unui regim de factură totalitară, Gheorghe Gheorghiu-Dej a beneficiat de diverse biografii oficiale, care i-au legitimat poziția, ca autoritate de prim-rang în viaţa de partid și de stat.
In comunism aveai succes, te remarcai, și erai promovat în structurile de conducere, dacă aveai o origine socio-profesională „sănătoasă” (de regulă, asta însemna că proveneai dintr-o familie cât mai săracă și aveai o meserie uzuală, practicată de marea majoritate a populației). In același timp, era absolut necesar să fi împărtășit ideologia comunista de la o vârstă tânără, să militezi „neabătut’ pentru realizarea scopurilor acesteia, sa fi simpatizant al bolșevicilor (epoca Dej) și, eventual, să te fi evidențiat printr-o acțiune mai deosebită (împărțit de fluturași/manifeste/lozinci, participarea la diverse manifestații comuniste, greve, etc).
Gheorghiu-Dej, primul lider al regimului de „democrație populară” avea toate datele necesare ascensiunii – venea dintr-o familie de condiție modestă, dacă nu chiar foarte săracă, si deţinea o educaţie superficială, nu însa din pricina lipsei de interes pentru şcoală, ci din motive pecuniare. In plus, făcuse și închisoare ca ilegalist, ceea ce il scotea in prim-plan, comparativ cu restul activiștilor, mai putin norocoși la acest capitol.
[citește și 
EVADAREA LUI DEJ]
În primul an de la instaurarea comuniştilor la conducerea României, la editura Partidului Muncitoresc Român, al cărui secretar general era Gheorghe Gheorghiu-Dej, a apărut o broșură intitulată “Gheorghe Gheorghiu-Dej – Scurtă biografie”.(ediția a II-a, București, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1948)
Broşura debutează cu evocarea momentului Griviţa-1933, considerat de referință în activitatea de ilegalist a lui Dej. Pentru a i se putea conferi secretarului general prima poziţie în ierarhia de partid şi de stat, adevarul momentul este reconstruit – în realitate, Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu-Griviţa, fiind mult mai implicați în acele evenimente, dovada si pedepsele primite in procesul intentat greviștilor.
In noua interpretare faptele erau însa cu totul altfel înfățișate: “Această grevă trebuia să se întindă de la un capăt la altul al ţării – de la Iaşi la Paşcani până la Arad şi Cluj, de la Constanţa până la Bucureşti – peste tot unde Gheorghiu-Dej, motorul acţiunii, călătorise, hăituit de spionii Siguranţei, peste tot unde el găsise oameni destoinici, legaţi pe viaţă şi pe moarte, devotaţi clasei muncitoare. Cu toţii aşteptam de la dânsul – ca el care ţinea în mâini firele conducerii – să dea semnalul de pornire”.
În acest sens, in manualul de Istorie a RPR, sub redacţia lui Mihail Roller, în capitolul Marea luptă a ceferiştilor şi petroliştilor din ianuarie-februarie 1933, se afirma că „începutul acţiunii de organizare a viitoarelor lupte se desfăşura în cadrul muncitorimii ceferiste, în fruntea căreia au stat Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ilie Pintilie, Chivu Stoica ş.a.” (M. Roller, Istoria RPR. Manual pentru învăţământul mediu, București, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1952, p. 596-597).
PRIMUL CIZMAR AL TARII
Portivit broșurii, Gheorghiu-Dej s-a născut la 8 noiembrie 1901 la Bârlad, într-o mahala, ca fiu al muncitorului Tănase Gheorghiu. „Copilăria sa se încheie la vârsta de 11 ani„, atunci când “este dat să înveţe meşteşugul la un meşter cismar”, domeniu care însă nu îl captivează.
La scurt timp, se angajează la o fabrică de cherestea din Dărmăneşti, apoi la postăvăria de la Buhuşi, la un maistru dogar din Piatra Neamţ şi, în sfârşit, la unul din Moineşti. Însă “munca grea a dogăriei slăbeşte puterile băiatului, care abia împlinise 14 ani”, şi „bolnav fiind, a abandonat-o un timp” (moartea sa se datorează, probabil, unui cancer pulmonar). Pasiunea sa pentru “ramura electricității” se va declanşa atunci când asista la montarea unui cablu electric aerian la Societatea “Steaua Română”.
Este momentul în care viitorul lider al Partidului comunist îşi alege meseria de bază, şi anume aceea de electrician, practicată iniţial la Atelierele Centrale de la “Steaua Română”, apoi la Câmpina, la Atelierele Gafiţa de Jos şi, în cele din urmă, la Galaţi, de unde intenționa să plece la o specializare în Belgia. “Lipsa mijloacelor băneşti” îl limitează însa doar la un curs prin corespondenţă. Textul oficial specifică însă că electricitatea a rămas o preocupare constantă. Şi tot din cauze materiale, tânărul Gheorghiu nu a avut acces la o educaţie aleasă, pe măsura capacităţilor sale. “Îi plăcuse cartea, dorise din adâncul inimii să urmeze mai departe şcoala, să-şi desăvârşească învăţătura, dar a fot nevoit să muncească şi să renunţe la ceea ce-i era mai drag. De la 11 ani a colindat din loc în loc căutând de lucru sau muncind în diferite oraşe, numai ca să se poată întreţine. În schimb citea mult”. Sunt enumerate cărţile sale preferate: romanul “Germinal”, al lui E. Zola şi “Mama” al lui M. Gorki. Lectura a rămas o pasiune, în biblioteca sa regăsindu-se “operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, lucrări de Hegel, Darwin, Fourier, A. Cuvillier, lucrări de sociologie, economie politică, electro-mecanică, iar din literatură capodopere universale, romane şi studii de cea mai arzătoare actualitate”.
[citește și 
PORTRETUL UNUI COMUNIST: GHEORGHIU-DEJ]
Biografia oficială continuă cu rememorarea primelor contacte ale liderului comunist cu mişcarea muncitorească din România. Este astfel amintită implicarea tânărului Gheorghiu în greva generală din octombrie 1920. După “represiunea grevei”, va pleca la Galaţi unde se va angaja la “Societatea de Tramvaie”. În anul 1923 a intrat în armată, în regimentul 3 Pionieri-Focşani. Pe durata efectuării stagiului militar a făcut 40 de zile de închisoare, episodul punându-se pe seama “caracterului său de luptător” şi a faptului că nu suporta să fie “umilit, înjurat şi bătut”. După eliberare, se va întoarce la Galaţi, unde, evident, se va remarca prin alte acţiuni menite a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale muncitorilor (reducerea orelor de muncă, creşterea salariilor), în urma cărora va fi concediat. Ulterior, se angajează ca electrician la Atelierele C.F.R.
În continuare este prezentată activitatea lui Gheorghiu-Dej în perioada de “adâncă ilegalitate”. Implicarea sa în mişcarea sindicală de la atelierele C.F.R. va coincide cu momentul în care ia primul contact cu partidul comunist, prin citirea unui manifest lansat de această formaţiune de extremă stângă despre “masacrul de la Lupeni”. Luând cuvântul la o şedinţă de sindicat, şi vorbind în spiritul textului comunist, acesta va fi reperat de către Mitică Teodosiu şi ales membru în Comitetul Local P.C.R.
“Agitaţiile” instrumentate de “celula de partid a ceferiştilor din Galaţi, în frunte cu tovarăşul Gheorghiu” atrag atenţia autorităţilor, acesta fiind trimis, disciplinar, la Dej. Aici, Gheorghe Gheorghiu îşi va adăuga şi numele de Dej.Marea criză economică a afectat condiţiile de viaţă ale întregii societăţi româneşti, înregistrându-se scăderi masive ale preţurilor şi producţiei, falimente industriale şi bancare, concedieri masive de personal. Dej este prezentat în acest context ca “iniţiatorul concentrării forţelor ceferiste”, primind ca sarcină organizarea unei conferinţe naţionale a ceferiştilor, la care să participe însă doar “elementele cele mai combative din sânul masei ceferiste”. Conferinţa a avut loc pe 20 martie 1932, iar în mai 1932 Dej este concediat pe motivul desfăşurării unor activităţi subversive, de agitare a muncitorilor. “Până în 14 februarie 1933 e şomer şi se ocupă numai cu organizarea şi coordonarea acţiunii ceferiste din toată ţara”. Va fi arestat pe 14 februarie, textul oficial menţionându-i şi pe “tovarăşii săi de luptă”: Vasilichi, Chivu, Petrescu, Doncea.
Se acreditează astfel ideea că principalul coordonator al mişcărilor greviste ale ceferiştilor din 2-16 februarie 1933 a fost Dej. Autorităţile îl vor condamna la 12 ani de detenţie. Într-o reeditare a broşurii din anul 1951, acest moment va fi mult dezvoltat, reuşindu-se prezentarea unei imagini cu totul ruptă de realitate, însă extrem de favorizantă pentru liderul comunist.
[citește și 
DEJ A VEGHEAT „LUMINA” COMUNISMULUI DIN ROMANIA, ÎNSA COMUTATORUL ERA LA STALIN]
Revenind însă la prima formulă a biografiei oficiale, mistificată însă, într-o mai mică măsură, este evidenţiat traseul spaţiilor concentraţionare în care s-a aflat Dej în anii detenţiei: Aiud, Jilava, Văcăreşti, Craiova, Ocnele Mari, Doftana. Se insistă asupra condiţiilor mizere din închisori, dar şi asupra calităţilor de lider ale “tovarăşului Dej”: “acolo împreună cu Luca, împreună cu Chivu Stoica izbuteşte să transforme Doftana, din locaş al teroarei, într-o fortăreaţă de nezdruncinat, într-o universitate a Partidului. De acolo, de la şcoala lui Gheorghiu-Dej, au ieşit nenumăratele contingente de comunişti atât de căliţi, încât nimic nu-i intimidează, nici o piedică nu le poate sta în cale”.O altă calitate atribuită lui Dej este aceea de membru al Comitetului Central al P.C.R. Activitatea sa conspirativă va continua pe întreg parcursul ispăşirii pedepsei, culminând cu crearea, la 1 mai 1944, a Frontului Unic Muncitoresc. În conformitate cu istoriografia oficială, colaboratorii săi din această perioadă au fost: Teohari Georgescu, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Alexandru Drăghici şi Emil Bodnăraş.
[citește și 
CAUZA MORȚII LUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ]
Urmează descrierea momentului evadării şi al participării lui Dej la actul de la 23 August 1944, acreditându-se ideea conform căreia acesta a avut un rol decisiv în succesul acţiunii: “În conformitate cu directivele politice ale lui Gheorghiu-Dej, se pregăteşte actul eliberator de la 23 August în virtutea căruia România, trădată de clicile reacţionare se desprinde din strânsoarea alianţei cu hitlerismul, iese din războiul criminal şi întoarce armele împotriva cotropitorului”. Evadarea din lagăr este argumentată prin prisma dorinţei lui Dej de a participa activ la debarcarea lui Ion Antonescu: “Pentru a putea participa intens şi activ la realizarea actului eliberator, evadează din lagăr în noaptea de 13 August, după ce stabilise cu deamănuntul şi planul de evadare a celorlalte cadre de bază ale Partidului, aflate în lagăr. Evadarea tovarăşului Gheorghiu-Dej fusese organizată, din însărcinarea Comitetului Central al Partidului Comunist Român de către tovarăşii Ion Gh. Maurer şi Mihail Roşianu. Astfel, în noaptea de 13 august, după 12 ani de osândă şi temniţă, Gheorghiu-Dej revine liber, în fruntea luptei pentru libertatea poporului. Începe o altă perioadă în viaţa lui; în locul luptătorului şi conducătorului din umbră, avea să apară, uriaşă, figura organizatorului, a constructorului, a omului de Stat”.
Este debutul carierei politice a lui Gheorghiu-Dej, care din postura secretarului general al P.C.R. va ocupa, succesiv, funcţii importante pe linie de stat. La 5 noiembrie 1944 devine ministrul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, apoi “vine în fruntea Ministerului Economiei Naționale”.
Textul oficial conchide: “Tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej este garanţia faţă de clasa muncitoare şi întreg poporul că propunerile Partidului Comunist Român pentru îmbunătăţirea situaţiei economice şi financiare a ţării se vor traduce în viaţă pentru a se crea condiţiile unui trai bun şi decent”.
Portretul care se conturează este cel al unui veritabil lider comunist a cărui autoritate nu poate fi contestată. Sesizăm o foarte sumară prezentare a aspectelor legate de viaţa personală a liderului comunist, poate şi pentru că din acest punct de vedere Dej nu avea mari împliniri.Căsătorit cu Maria Alexe, fiica unui sifonar din Galaţi, Dej va avea două fete: Vasilica (Lica, pentru care avea o mare slăbiciune) şi Constantina (Tanţi).
Mutat disciplinar la Dej, acesta este părăsit de soție, care se recăsătorește doi ani mai târziu, în 1933.
Deşi se pare că în viaţa sa a mai existat o tentativă de căsătorie, aceasta însă nu s-a finalizat (în 1938 Dej a cerut acordul Partidului comunist pentru a se căsători cu Elena Sârbu, activantă comunistă).
În privinţa aspectelor legate de implicarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în mişcările sindicale din perioada interbelică, a legăturilor cu Partidul comunist, acestea conţin unele exagerări, pentru legitimarea “tovarăşului”.
Ulterior anului 1948, Gheorghiu-Dej, secretar general al Partidului Comunist (ales in aceasta funcție la Conferința națională din 16 octombrie 1945), a devenit si principalul lider al regimului de „democrație populară”, atât ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, (2 iunie 1952 – 3 octombrie 1955), cat și președinte al Consiliului de Stat (21 martie 1961 – 19 martie 1965).
citește și GHEORGHIU-DEJ – CITATE SI DISCURSURI CELEBRE
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Pingback: FUNERALIILE LUI DEJ – DOLIU IN STRĂINĂTATE | AMINTIRI DIN COMUNISM