Ca membru în „Comisia pentru cercetarea abuzurilor și ilegalităților” din Ministerul Educației Naționale (noiembrie 1944 – mai 1945), plasat în fruntea comitetelor dedicate epurării pro-naziștilor reali sau presupuși din instituțiile de învățământ, Iorgu Iordan a scos toată floarea intelectualității de la catedre și din instituțiile de cercetare, majoritatea ajungând, ulterior, la pușcărie. El l-ar fi apreciat, de asemenea, pe Nicolae Ceaușescu, pentru că… „vorbea bine”. Continuă lectura →
In august, 1969, participarea la Congresul X al PCR a fost covârșitoare: 2000 de delegați, 1 500 invitați, 70 de delegații ale partidelor comuniste și muncitorești și mișcărilor de eliberare națională. Continuă lectura →
Vineri, 19 aprilie 1965, cauza oficiala a decesului lui Dej a fost „cancerul la ficat și plămâni”. În legătură cu motivele reale care au provocat cancerul și, în final, decesul lui Gheorghiu-Dej, s-au vehiculat câteva ipoteze, tema fiind și astăzi prilej de speculații. Continuă lectura →
| VEZI SI COMUNISTII ROMANIEI ROLLER, Mihail [1] (zis Şapse, fiul lui Ben Tzion Roller, fratele lui Chaim Mordechai Roller (*)) (n. 6 mai 1908, Buhuși, Bacau, Romania – d. 21 iunie 1958, București, 50 de ani) – comunist ilegalist, conform declarației … Continuă lectura →
Desi a pus umărul din plin la sovietizarea României si a produs victime in serie in timpul regimului comunist pe care l-a patronat, atât prin înființarea lagărelor de munca (de „reeducare”), sau operațiunile „noaptea demnitarilor” si „deportarea in Bărăgan„, cat si prin acțiuni punctuale care au vizat, in diferite rânduri, eliminarea tuturor rivalilor săi politici, Gheorghe Gheorghiu-Dej a înțeles, după cum reiese din stenogramele vremii, importanta unor documente, din punct de vedere istoric. Născut în 1901, viitorul lider al Partidului Muncitoresc Român a fost unul dintre beneficiarii sistemului de învățământ elaborat de ministrul Spiru Haret la începutul secolului XX, iar educația primita în școala elementară este posibil să fi contribuit la dezvoltarea sa, inducandu-i ideea conservării actelor relevante pentru istoria poporului roman. Faptul ca, in 1961, PCR serbase 40 de ani de la înființare, putea, de asemenea, sa constituie un factor determinat al deciziei sale. Motivația arhivarii, mai presus de orice speculație, este însă oferită chiar de Gheorghiu-Dej care, la 17 noiembrie 1961, afirma: „Am căutat un document foarte important și nu-l găsesc. Nu are altă importanţă decât importanţă istorică„
După un an și jumătate de la constatarea făcută (in afara ordinii de zi) de către Gheorghe Gheorghiu-Dej în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 17 noiembrie 1961 (a cărei stenograma este prezentata mai jos), Secretariatul C.C. al P.M.R. a solicitat, intr-o Adresa, tuturor structurilor de partid, prin intermediul Direcției Treburilor C.C. al P.M.R., să predea Arhivei C.C. al P.M.R. toate dosarele membrilor Partidului Comunist din România (ilegaliști PCdR) și ale membrilor de partid care au avut legături cu mișcarea muncitorească înainte de 23 august 1944 și care decedaseră până la data solicitării respective, acțiune care punea in practica observațiile anterioare a lui Dej, încercându-se totodată si completarea fondului arhivistic.
Arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român conține multe „surprize” pentru cercetătorii interesați de trecutul tarii, unele dintre acestea fiind, probabil, cunoscute si celor care lucrau în arhivă la vremea in care era subordonata Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R., precum și după ce a fost despărțită de institutul respectiv (februarie 1961).
Potrivit referatului întocmit de Leonte Răutu la 4 ianuarie 1961, la începutul anului respectiv Paul Niculescu-Mizil îndeplinea funcțiile de director adjunct al Institutului de Istorie a Partidului și de șef al arhivei. Ca urmare a deciziilor adoptate la ședința din 8 februarie 1961 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Nicolae Goldberger1 (director I.S.I.S.P. 1958-1970) a păstrat funcția de director adjunct la institutul respectiv, însă Gheorghe Matei a fost eliberat din funcţie, iar Paul Niculescu-Mizil a trecut „cu munca la Arhiva C.C. al P.M.R., care, pe baza Hotărârii conducerii partidului, se desparte de Institutul de Istorie a Partidului”.
Numirea lui Paul Niculescu-Mizil la conducerea unei importante surse de informație a Partidului, denota ca liderul suprem al P.M.R. Gheorghe Gheorghiu-Dej avea încredere în acesta. Totodată, este posibil ca, după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu să-l fi preluat pe Paul Niculescu-Mizill nu doar pentru a-i conferi o serie de funcții importante în structura de partid şi de stat timp de două decenii și jumătate, ci și pentru că, prin natura atribuiților deținute, Mizil cunoștea multe dintre secretele celor din conducerea P.M.P./P.C.R. Ipoteza acceptabila având in vedere dorința de control total manifestata permanent de Nicolae Ceaușescu, chiar daca, in acest moment, nu se poate cuantifica exact in ce măsura documentele in cauza, aflate in prezent la Arhivele Naționale (informații confidențiale din dosarele de cadre din Arhiva C.C. al P.C.R) au fost utilizate, pe parcursul timpului, în scopuri mai mult sau mai puțin politice, fie de el personal sau de către Elena Ceaușescu.
Stenograma ședinței din 17 noiembrie 1961 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în cursul căreia s-a discutat, printre altele, despre problemele care existau la Arhiva C.C. al P.M.R. (extrase).
Stenograma
ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din ziua de 17 noiembrie 1961, la care au participat tovărășii Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Chivu Stoica, Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Moghioroş, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Ștefan Voitec, Dalea Mihai, Alexandru Bârlădeanu, Gh. Gaston Marin, Ion Cozma, Ilie Murgulescu, Nădejde Costin, Dragomir Gheorghe și Dinu Vasile
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Privește, tovarășe [Ştefan] Voitec, la această fotografie (Rumoare).
Trebuie pusă Stela (Moghioroş, probabil – nota P. Opriş) şi un grup de tovarăși să caute la „Agerpres”, în arhivă, unde au fost depozitate diferite filme şi fotografii ocazionale. Este bine de stabilit perioada aceasta de la 23 August [1944] încoace, totul, an de an. Eu am căutat stenograme ale ședințelor Consiliului de Miniștri din timpul colaborării noastre cu burghezia și nu le găsesc, nu știu unde s-au ascuns.
Tov. A. Moghioroş: O vreme nu s-au luat stenograme.
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: S-au luat stenograme, ele trebuie să fie. Dar este aşa o risipă, o dezlânare nemaipomenită. Am căutat un document foarte important și nu-l găsesc. Nu are altă importanţă decât importanţă istorică. Trebuie luați câțiva oameni perseverenți să caute, să ia an de an, tot ce se poate găsi în cursul unui an, până la preluarea puterii și chiar după aceea un timp, până în 1952, pentru că și la noi ai să găsești dezordine. Sunt foarte multe ședințe care nu au fost stenografiate. Vorbesc la partid acum. Este dezordine, nu știu de ce. Toate aceste documente (filme şi fotografii) să fie strânse la voi, acolo, la propagandă.
Nu cred că ele ar fi concentrate, pentru că n-a existat preocupare. Acum trebuie date indicaţii clare, să fie strânse fotografii şi filme ocazionale, jurnale din acestea. Este bine să le avem pe toate, indiferent cine apare în ele, dar este bine să fie, pentru că asta arată procesul. Eu sunt convins că multe se găsesc pe la diferite ministere, sunt mulți care au asemenea fotografii. Însă este bine de căutat întâi la instituții. Era atunci aşa-numitul Minister al Informațiilor.
Tov. L. Răutu: De acolo totul a fost preluat de Cinematografie şi de Ministerul de Interne.
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: S-a găsit fotografia aceasta din Valea Jiului, care este foarte interesantă. Vezi în ce hal erau minerii, sunt redate grupuri mari de muncitori, adunări, consfătuiri. [Alexandru] Moghioroş este acolo slab. Trebuie strânse fotografiile de la fotograful acesta, Francisc Iosif Karoly. El a avut pasiunea să strângă tot felul de fotografii, a strâns şi manifestele care au apărut în prima zi; era un colecționar de fotografii, de manifeste; interesant om. Trebuie de văzut ce fotografii are din timpul acesta.
Tov. A. Moghioroş: Noi am văzut aseară cu tov. [Gheorghe] Apostol fotografii foarte interesante. Una cu Ceaușescu, cum vorbeşte la primirea Armatei Roşii (la marginea Bucureștiului, în ziua de 30 august 1944 – nota P. Opriş).
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Trebuie făcute albume, strânse sistematizat, de pus, pe cât posibil, în succesiunea cum s-au petrecut evenimentele.
Să intrăm în ordinea de zi. Aţi citit materialul în legătură cu reorganizarea învățământului agricol. […]
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 48/1961, f. 7-8.
Adresa nr. 155/661 din 8 iunie 1963
a Direcției Treburilor C.C. al P.M.R., privind predarea către Arhiva C.C. al P.M.R. a tuturor dosarelor membrilor Partidului Comunist din România (ilegalişti) şi ale membrilor de partid care au avut legături cu mișcarea muncitorească înainte de 23 august 1944 şi care decedaseră până la data emiterii adresei respective.
Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R.
Nr. 155 / 661
[Consemnare manu:] VIII – 8
Către
Comi[itetele]. Reg[ionale]. P.M.R., Direcţiei Politice, Verdeţ Ilie, Onescu Cornel, Tatu Jianu, Andreescu Dumitru
Vă comunicăm că în vederea completării documentelor arhivistice privind activitatea Partidului și a mișcării muncitoreștii din ţara noastră, Secretariatul C.C. al P.M.R. a hotărât ca dosarele de partid ale membrilor de partid cu stagiu din ilegalitate şi ale membrilor de partid care au avut legături cu mișcarea muncitorească sau au activat în diferite organizații conduse de P.C.R. şi care nu mai sunt în viaţă, să fie predate Arhivei C.C. al P.M.R.
8 VI 1963
DIRECŢIA TREBURILOR C.C. AL P.M.R.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 30/1963, f. 92.
GOLDBERGER, Nicolae (n. Miklos GOLDBERGER), fiul lui Wolf, haham local, şi Reghina) (1.V.1904 Someş-Odorhei, Sălaj – 19.IX.1970 Viena) – dintr-o “familie evreiască tradițională [sic]” (Kuller 2008a: 171), de profesie cizmar; ilegalist cu stagiul recunoscut din 1923107, îşi românizează numele în perioada interbelică, revenind la originalul evreiesc după război; instructor C.C. al P.C.d.R. pentru Ardealul de Nord în timpul războiului; după război acuzator al administrației românești reinstaurate în Ardealul de Nord şi adept al unui stat transilvănean independent, în linia de ultimă concesie adoptată de leadership-ul de la Budapesta (Watts 2011: 150, 160); membru în conducerea C.D.E. șef-adjunct de secție (adjunctul lui L. Răutu) şi responsabil al Comisiei Propagandă din secția Direcția Propagandă şi Agitație a C.C. al P.M.R. (1948-1952); șeful Direcției Politice a Armatei (1948-1950); rector al Institutului de Științe Sociale de pe lângă C.C. al P.M.R. (din 1956); director adjunct al Institutului de Studii Istorice și Social-Politice (pe lângă C.C. al P.C.R.) (1958-1970), deputat M.A.N. (1952-1957); multiplu decorat de autoritățile comuniste; înmormântat în fostul complex “Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” din actualul Parc Carol din Bucureștii; Şi-a românizat numele în perioada interbelică, revenind la cel de rezonanță iudaică după 23 august 1944, cf. Solomovici 2001; II: 13, care prezintă și o fotografie a legitimației sale de participant la Congresul al VII-lea al Internaționalei Comuniste de la Moscova, iulie-august 1935.
Pe 4 noiembrie 1957, ora 9.48, delegația Partidului Muncitoresc Român, care urma să participe in URSS, la Kremlin, la sărbătorirea a 40 de ani de la „revoluția” bolșevică din 1917 (eveniment programat pentru 7 noiembrie), precum și la Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești (14–19 noiembrie 1957), a decolat din București la bordul unui avion rusesc* (tip Ilyushin Il-14P, amenajat în variantă VIP, înmatriculat YR-PCC) pus la dispoziția oficialilor români in vederea deplasării la Moscova.
Din delegația PMR făceau parte șase persoane: premierul Chivu Stoica (președinte al Consiliului de Miniștri 4 oct. 1955–21 martie 1961) și conducătorul grupului, Grigore Preoteasa[1] (secretar al C.C. al PMR cu propaganda), Nicolae Ceaușescu, Ștefan Voitec (locțiitor al președintelui Consiliului de Miniștri), Leonte Răutu (șeful secției Propagandă și Agitație din Comitetul Centrul al PMR) și Alexandru Moghioroș (locțiitor al președintelui Consiliului de Miniștri). Aceștia erau însoțiți și de un personal « tehnic » format din Mihail Novicov (translator), jurnalistul Ștefan Voicu (redactor – responsabil al revistei „Lupta de clasă”), stenograful Ion Petrescu și ofițerul de Securitate Alexandru Micu, „garda de corp” a lui Chivu Stoica.
În avion ar fi trebuit să se afle și GheorgheGheorghiu-Dej; în ultimul moment însă, liderul PMR și-a declinat prezenta, invocând o gripă care l-ar fi obligat să rămână in țară.
Avionul s-a prăbușit într-o pădure, in timp ce se pregătea sa aterizeze pe aeroportul Vnukovodin Moscova; patru persoane au murit, dar Nicolae Ceaușescu a scăpat cu câteva leziuni minore.
La ora 10.31, avionul a făcut o escală la Kiev, pentru realimentare, iar delegația română a avut o scurtă întrevedere cu membri din conducerea RSS Ucraina, continuând apoi zborul către Moscova. La scurt timp, avionul a fost întors din drum, din cauza condițiilor meteo defavorabile, revenind la Kiev, unde se afla și delegația maghiară, sosită cu o alta aeronava, care mergea tot la Moscova, in același scop. Într-un final, ambele avioane au decolat din nou cu direcția Moscova. „Cuprinși fiind de oboseală, membrii delegației au transformat cele două saloane ale avionului în sufragerii improvizate, în care pasagerii s-au întins în fotolii sau pe canapele și dormitau” (istoricul Adrian Cioroianu, ”Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc“).
La ora 17.58, in timpul manevrelor de aterizare, din cauza unei erori de pilotaj și a lipsei de vizibilitate, aeronava IL-14P care transporta delegația română, a survolat zona la o altitudine prea joasă (cca la 10-15 m deasupra solului), a atins crengile unor copaci și s-a prăbușit într-o pădure, in apropiere de pista aeroportului Vnukovo (VKO). La scurt timp după impact, cabina piloților a luat foc.
Din cele 16 persoane aflate la bordul avionului (zece aparținând delegației române si șase ruși, membrii ai echipajului), au decedat patru: trei cetățeni sovietici – locotenentul-major Valeri Nikolaievici Şliahov/Sleakov, comandantul avionului; Nikolai Zaharovici Pavlikov, tehnicianul de bord; căpitanul Ivan Ivanovici Hriukalov, navigator -, şi comunistul Grigore Preoteasa – care, se presupune, se afla în picioare în momentul producerii accidentului, în timp ce povestea despre felul cum în America pasagerii sunt legați înainte de decolare și aterizare.” (Adrian Cioroianu)
Potrivit mărturiilor celorlalți membri ai delegației, Preoteasa era singurul pasager în picioare la momentul accidentului şi se bucura că piloții nu le-au cerut să poarte centura de siguranță. Când s-a pierdut controlul avionului, acesta ar fi spus:„Asta nu era în program”.
Până să explodeze avionul, nouă persoane din delegație au reușit să se salveze, printre care și Nicolae Ceaușescu, viitorul președinte al României. Potrivit raportului medical emis de Ministerul Sănătății al URSS, acesta avea „o contuzie la jumătatea dreaptă a coșului pieptului și a încheieturii stângi a gambei. Plăgi zgâriate la faţă, mâini și picioare. Temperatura: 37,3 grade, starea generală fiind satisfăcătoare”.
Copilotul V.I. Saraikin, mecanicul de bord V.A. Gurov, radiotelegrafistul A.G. Romanov şi ceilalți membri ai delegației române, deși răniţi, au scăpat cu viață.(**)
Momentul prăbușirii avionului a fost descris de translatorul Mihai Novicov, în memoriile sale „Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo”:
„Călătorii şi-au dat seama că ceva nu era în regulă după o primă smucitură, care nu semăna a fi contactul roților avionului cu solul. De fapt, aeronava se lovise de vârfurile copacilor. A urmat un al doilea impact, şi mai puternic, ce a smuls pasagerii de pe locurile lor. Scaunele nu erau prevăzute cu centuri de siguranță la aterizare şi asta a favorizat rănirea lor. După ce avionul a atins solul, românii au reuşit să sară şi să fugă cât mai departe, evitând suflul exploziei. Şi-au dat seama că Grigore Preoteasa nu era cu ei în momentul primei bubuituri cauzate de aprinderea rezervoarelor”[2].
Supraviețuitorii au fost transportați de urgență la spitalul de partid Kremliokova, unde au fost vizitați de o delegație sovietică, în frunte cu premierul Bulganin.
O comisie guvernamentală condusă de Alexei Kosîghin (prim-ministrul Uniunii Sovietice intre anii 1964-1980), a deschis o anchetă care a dezvăluit mai multe nereguli. Astfel, s-a constatat că echipajul rusesc nu era suficient pregătit pentru zborul din 4 noiembrie 1957, piloții neavând suficiente ore de zbor pentru tipul de transport pe care il operau; în plus, zborul fusese efectuat fără pilotul 2 și navigator. În momentul aterizării pe aeroportul Vnukovo, se pare că Valeri Nikolaievici Sleakov ar fi ignorat indicațiile turnului de control, comunicând că se descurcă și nu are probleme, însă avionul a lovit crengile unor copaci și s-a prăbușit.
IL-14P (implicat în catastrofă) era nou și fusese livrat autorităților de la București în decembrie 1956.
Epava avionului IL-14 P (YR-PCC), prăbușit la 4 noiembrie 1957 în pădurea din imediata apropiere a aeroportului de la Vnukovo.
Sovieticii au concluzionat că „mortul e de vina” și ca responsabilitatea prăbușirii aeronavei revine exclusiv echipajului, deoarece avionul nu avea nicio defecțiune înainte de producerea catastrofei. Membrii echipajul condus de Valeri Nikolaievici Sleakov locuiau în zona Bucureștiului; după accident, familiile lor au părăsit România în grabă.
DEZVALUIRILE LUI FLOREA CEAUȘESCU
Florea Ceaușescu, fratele lui Nicolae Ceaușescu, pe atunci secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu cadrele, Miliţia, Securitatea și activul de partid, a fost trimis la Moscova imediat după accident – relatează jurnalistul Virgil Lazar (intr-un articol din Romania Libera, publicat pe 28.10.2010)
„Întors acasă, Florea ne-a povestit amănunțit cum s-au întâmplat lucrurile” „Au plecat cu un avion Iliuşin – 18 (n.r. de fapt IL-14P) condus de piloți militari români, pe o vizibilitate zero. Întreaga zonă fiind întunecată de o ceață foarte deasă, ceea ce a făcut zborul extrem de dificil. Aşa stând lucrurile, la Kiev, piloții români au refuzat să mai conducă acest avion, cu toate că ministrul de atunci al Armatei, Sălăjan, îi amenințase cu curtea marțială. Dar piloții militari români, având în vedere demnitarii de partid și de stat din delegație, au refuzat net, cu toate riscurile pe care și le asumau. Atunci, comandantul sovietic al aeroportului le-a spus că tocmai s-au întors dintr-o misiune câțiva piloți militari, eroi ai Uniunii Sovietice, care s-au angajat să-i transporte pe demnitarii români la Moscova”.
„Piloții sovietici zburau pe aceeași vizibilitate zero, dar erau orientați prin radio și radar. Deci, o dublă comandă. În apropiere de Moscova, li s-a comandat pregătirea pentru aterizare, moment în care, Grigore Preoteasa, demnitarul comunist român, s-a ridicat din scaun și a intrat în cabina piloților să le dăruiască un „cartuș” de țigări […] pentru eroismul cu care i-au adus la Moscova. Dar n-a intrat bine acolo, că avionul și-a prins coada într-un copac solid și a fost rupt exact pe la rama cabinei piloților, care a fost aruncată, apoi, câțiva zeci de metri mai încolo, astfel că ajunsă la sol, cei din interior băteau și strigau cu disperare să fie ajutați să iasă. Numai că, în acel moment un militar din echipa guvernamentală a strigat „la pământ„, iar cabina a explodat cuprinsă de flăcări. Aşa a murit Grigore Preoteasa, promovat de puțin timp, în ierarhia superioară a partidului din funcția de redactor-șef al României Libere”.
„Cealaltă parte a avionului, cu coada prinsă de un arbore, s-a întors în jos, iar pasagerii au căzut, unul câte unul, la rădăcina copacului, ca dintr-o pungă. S-au rănit, dar nu prea grav, dar au scăpat cu viaţă, inclusiv Nicolae Ceaușescu. În ceea ce-l privește pe „vulpoiul” de Gheorghe Gheorghiu-Dej, după știința mea, a plecat și el la Moscova, dar cu un tren special, motivând o răceală. Să fi simțit ceva?! Greu de spus”, afirma Florea Ceaușescu, conform jurnalistului Virgil Lazar.
FUNERARIILE LUI GRIGORE PREOTEASA
Leonid Brejnev, Nicolae Ceausescu (care, în timpul ceremonialului, și-a ascuns mâna afectata de arsurile provocate de accident), purtând sicriul lui Grigore Preoteasa.
Sicriul cu trupul neînsuflețit al lui Grigore Preoteasa a fost depus, timp de 24 de ore, pe un catafalc, flancat de gărzi de onoare, la Casa Sindicatelor din Moscova, fiind apoi transportat cu un tren mortuar, în România.
Presa românească a publicat știrea accidentului aviatic abia după două zile, pe 6 noiembrie 1957, iar informațiile despre moartea lui Grigore Preoteasa au apărut pe prima pagină a ziarului „Scânteia“ la o săptămână distanță, miercuri, 13 noiembrie1957, când „organul” anunța, cu chenar negru, decesul si sosirea trenului mortuar.
După funeraliile naționale organizate in capitala pe 12 noiembrie 1957 in onoarea secretarului CC al PMR (ceremonie care a crescut suspiciunile prin prezenţa delegaților și reprezentanților serviciilor secrete sovietice care însoțiseră sicriul la București) Grigore Preoteasa a fost îngropat la Cimitirul Militar Ghencea.
Gheorghiu-Dej, la funeraliile secretarului CC al PMR, Grigore Preoteasa. 12.11.1957
In 1963, sicriul lui Grigore Preoteasa a fost transferat în rotonda Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism din Parcul Libertății (azi Carol I), proiectat de arhitecții Horia Maicu si Nicolae Cucusi (inaugurat la 30 decembrie 1963) – (Plăiașu, Ciprian, „Moartea lui Grigore Preoteasa”, Historia, Nr. 107, noiembrie 2010). În primăvara anului 1997, osemintele lui Grigore Preoteasa au fost exhumate pentru a doua oară si încredințate familiei, care trăiește azi în străinătate.
Casa de Cultură a Studenților ridicată pe Calea Plevnei, la inițiativa lui Stelian Popescu (președinte al societății anonime ,,Universul”), inaugurată la 18 noiembrie 1937, s-a numit, intre anii 1957 și 1982, Casa de Cultură a Studenților București ,,Grigore Preoteasa”. (director Laurențiu Toma, in perioada 1972-1989)
CEAUȘESCU A FOST TRIMIS LA MOSCOVA IN LOCUL LUI GHEORGHIU-DEJ
„După întoarcerea delegației de la Moscova, Chivu Stoica a susținut că Gheorghiu-Dej nu a efectuat deplasarea în URSS deoarece medicii nu au permis acest lucru. Cercetând circumstanțele îmbolnăvirii misterioase, istoricul Dan Cătănuş a descoperit că decizia privind rămânerea liderului P.M.R. în România a fost aprobată la reuniunea din 2 noiembrie 1957 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi Gheorghe Apostol a fost cel care a semnat protocolul acelei ședințe, în locul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej„. [3]
„După foarte mulți ani de la acele evenimente, Paul Niculescu-Mizil a amintit despre anunțul iniţial apărut în presa de la București, referitor la deplasarea la Moscova a lui Gheorghiu-Dej, în fruntea delegației de partid şi guvernamentale române și, apoi, despre gripa acestuia de la începutul lunii noiembrie 1957 – care putea fi reală și care a determinat trimiterea lui Nicolae Ceaușescu la festivitățile de la Moscova, în locul lui Dej.” [4]
„Opinia respectivă a apărut după ce Paul Sfetcu, fost director de cabinet al prim-secretarului P.M.R., a susţinut într-o lucrare memorialistică faptul că şeful său contactase o boală pulmonară în copilărie, după care s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară în perioada detenţiei sale în diferite locuri din ţară [5] – închisoarea militară de la Jilava (14 februarie 1933 – primăvara anului 1934), penitenciarul corecţional de la Văcăreşti (1934), închisoarea militară de la Craiova (aprilie – septembrie 1934), închisoarea centrală din Craiova (septembrie 1934 – ianuarie 1935), penitenciarele de la Ocnele Mari şi Aiud (1935-1937), Doftana (mai 1937 – noiembrie 1940) şi Caransebeş (noiembrie 1940 – iunie 1943), precum şi în lagărul de „internați” politici de la Târgu-Jiu (26 iunie 1943 – 16 august 1944) [6].
Ulterior, Gheorghiu-Dej ar fi urmat tratamente medicale atât în România, cât şi în URSS (posibil pe țărmul Mării Negre, la Ialta şi Gagra, unde microclimatul este de tip mediteraneean), dar putem presupune faptul că plămânii săi au rămas sensibili la frig şi umezeală. De asemenea, Paul Sfetcu a declarat că șeful său a suferit de gripă virotică peste 90 de zile, chiar în perioada în care la Moscova s-a desfășurat Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești (14-19 noiembrie 1957). [7]
La rândul său, Simion Bughici i-a declarat lui Alexandru Şiperco, la 15 aprilie 1976, că medicii i-au interzis lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să plece la Moscova în noiembrie 1957. Medicii recomandă şi în zilele noastre ca persoanele care au suferit de boli pulmonare să meargă în stațiuni aflate la o altitudine sub 1000 de metri, în perioadele de convalescență şi de recuperare fizică. În acest sens, poate fi înţeleasă şi menţiunea neexplicată de Paul Niculescu-Mizil, referitoare la preferința liderului suprem al P.M.R. de a se odihni în localitatea Timişu de Jos (județul Brașov), situată la înălțimea de 740 metri faţă de nivelul mării. [8]
De asemenea, în cadrul cercetării istorice poate fi analizat şi un alt aspect, aparent banal: Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a deplasat foarte mulți ani cu avioane sovietice nepresurizate (Li-2, Il-12 şi Il-14). În acest mod, liderul român a ajuns la Paris (11 august 1946) [9], Varşovia (mai 1955), Praga (ianuarie 1956), Beijing (septembrie 1956), Phenian (2 octombrie 1956), Ulan Bator (6 octombrie 1956), Belgrad (octombrie 1956) [10], Budapesta (22 noiembrie 1956 şi 1 ianuarie 1957), Sofia (28 martie 1957), Berlin (24 aprilie 1957), Praga (20 octombrie 1958), Varşovia (24 aprilie 1961) şi Budapesta (1 septembrie 1961).
Totodată, Gheorghiu-Dej a zburat la Moscova de cel puțin 29 de ori: la 4 septembrie 1945 [11], 2 aprilie 1946, 15 ianuarie şi 15 iunie 1947, 2 februarie 1948, în decembrie 1948, ianuarie şi iunie 1949, februarie 1950, ianuarie şi martie 1951, aprilie sau mai 1952, iulie 1952 (în concediu) [12], octombrie 1952, martie 1953, iulie 1953, ianuarie 1954, februarie 1956, mai 1958, ianuarie 1959, februarie și noiembrie 1960, martie 1961, august 1961 (călătoria de la București la Moscova şi retur a fost efectuată cu trenul, iar autoritățile sovietice au pus la dispoziție un avion Il-18 pentru ca delegația română să se poată deplasa rapid de la Moscova la Leningrad, Tbilisi şi Kiev) [13], octombrie 1961, iunie 1962, septembrie şi octombrie 1962 (cu un avion Il-18 oferit de autoritățile de la Moscova) și iulie 1963.
Avioanele nepresurizate folosite în perioada septembrie 1945 – iulie 1963 de Gheorghe Gheorghiu-Dej zburau la o altitudine medie de 2800-3000 de metri, iar pasagerii şi membrii echipajelor nu utilizau măşti de oxigen şi costume speciale de zbor deoarece viaţa nu le era pusă în pericol la înălţimea respectivă. Cu toate acestea, atât în zborurile la altitudinea de croazieră, cât şi la decolări şi aterizări, putea să apară un disconfort fizic pentru liderul comunist român, ai cărui plămâni slăbiți de boală sufereau din cauza presiunii mai scăzute a aerului şi a schimbărilor rapide ale acesteia, în cursul manevrelor de zbor efectuate de piloţi. Şi este interesant de remarcat faptul că avionul prăbuşit la Vnukovo era nepresurizat – fapt ce vine în sprijinul sfatului medicilor, care i-au recomandat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să îşi menajeze sănătatea în luna noiembrie 1957, când avea şi o gripă virotică puternică.
Ceea ce poate să surprindă pe cercetătorii interesați să afle motivele contramandării vizitei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova din luna noiembrie 1957 este o cerere de grațiere redactată la 19 decembrie 1943 chiar de liderul comunist – internat în acel moment în lagărul de la Târgu-Jiu. Acesta preciza pentru ministrul de Interne de la acea vreme, generalul Dumitru Popescu, faptul că suferea de „ulcer duodenal care necesită o intervenție chirurgicală urgentă iar după aceasta – lucru principal – un regim alimentar de durată, imposibil de asigurat în condițiunile pe cari Lagărul le oferă. Recent m-am supus la spitalul din Tg. Jiu şi unei operații de hemoroizi, o altă boală contractată (sic!) în timpul detențiunii mele. Un reumatism cronic mă chinuiește în ultimul timp de nesuferit, iar starea mea nervoasă – firește – a suferit şi ea (subl.n.)”. Evident, surprinde faptul că Gheorghiu-Dej nu a menționat în cererea sa despre tuberculoza pulmonară cunoscută ulterior de directorul de cabinet Paul Sfetcu şi a scris în schimb despre reumatismul cronic de care suferea.
Pe fondul unor probleme reale de sănătate, pe care liderul comunist le-a avut în timpul detenției în România şi, probabil, au fost cunoscute ulterior şi la Kremlin, Gheorghe Gheorghiu-Dej a primit în octombrie 1957 informația privind neparticiparea lui Iosip Broz Tito la consfătuirea de la Moscova – în locul său fiind trimis ministrul de Interne, Aleksandar Rancović. Paul Niculescu-Mizil a încercat să interpreteze știrea, susținând că Tito ar fi evitat în acel mod o posibilă intenție sovietică de excludere din nou a partidului iugoslav din mișcarea comunistă internaţională condusă de la Kremlin, iar Gheorghiu-Dej nu a dorit o nouă schismă şi a hotărât în ultimul moment să nu mai plece pentru 15 zile în URSS, folosind ca scuză gripa virotică de care suferea.
Analizând întregul context de fapte şi împrejurări de la sfârșitul lunii octombrie 1957, putem afirma că deplasarea la Moscova a lui Gheorghiu-Dej se prefigura a fi obositoare şi reuniunea la care urma să participe nu avea o importanţă cardinală pentru România. Pe acel fond, a existat posibilitatea ca divergențele dintre Tito şi Hruşciov să provoace liderului român o stare suplimentară de tensiune nervoasă, capabilă să agraveze boala de care suferea şi putem presupune că medicii săi i-au recomandat să se menajeze pentru o perioadă mai lungă. În consecință, Gheorghiu-Dej a aplicat o metodă mai puțin obișnuită pentru a demonstra sovieticilor că știa despre importanţa ceremoniilor care se organizau în URSS, expediind la Moscova editorialul său „Marele Octombrie – o răscruce în destinele omenirii”. Acesta a apărut atât în „Pravda” (29 octombrie 1957), cât şi în „Scânteia” (30 octombrie 1957), fiind unicul articol publicat în acel an de liderul român în ziarul P.M.R. Astfel, Gheorghiu-Dej şi-a onorat o obligație faţă de liderii politici de la Kremlin (care îi revenea în calitate de conducător al unui partid comunist) şi a evitat în ultimul moment să se deplaseze la Moscova cu avionul în care s-a aflat delegația condusă de Chivu Stoica și care, cu totul întâmplător, s-a prăbușit înainte de aterizarea pe aeroportul Vnukovo.” [14]
„După cum se poate constata, informațiile la care istoricii au avut acces până în prezent sunt incomplete şi, uneori, controversate (cu excepția vinovăției piloților sovietici, indicați de către autoritățile de la Moscova drept cauza principală a producerii accidentului). De aceea, considerăm că pentru elucidarea pe deplin a enigmei care planează asupra contramandării vizitei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova, din luna noiembrie 1957, este necesară consultarea dosarului medical al liderului suprem al P.M.R., existent probabil în fondurile Arhivelor Naţionale Istorice Centrale de la Bucureşti, după îndeplinirea termenului legal de menţinere a clasificării iniţiale a acestuia” (Opris)
TEORIA CONSPIRAȚIEI
Catastrofa a fost urmată de numeroase întrebări, rămase fără răspuns. De ce aeronava delegației române a primit acordul aterizării în condiții de vizibilitate redusă, în timp ce delegația Ungariei fusese întoarsă din drum? De ce s-a aprobat ca avionul sa fie pilotat de un echipaj pe care ancheta ulterioara l-a considerat „lipsit de experiență”? Cine si ce interes avea să se prăbușească avionul? Sub auspiciile diverselor bănuieli care planau asupra evenimentului, accidentul aviatic din1957 de lângă Aeroportul Vnukovo din Moscova a devenit subiect de speculații si teorii ale conspirației, conform cărora totul ar fi fost plănuit, printre „țintele” sovieticilor figurând Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar și Nicolae Ceaușescu. In realitate, a fost un accident datorat unui sir de erori pe fondul lipsei de vizibilitate si al ignorării indicațiilor turnului de control; tot in realitate, in orice varianta si indiferent de rezultat, comunismul din România ar fi mers „tot înainte”.
Potrivit istoricului Petre Opriș, după accidentul de la Vnukovo, autoritățile de la București au renunțat la toate echipajele sovietice care asigurau transportul aerian al oficialităților române. La 29 noiembrie 1957, generalul Leontin Sălăjan a trimis o propunere în acest sens Biroului Politic al C.C. al P.M.R; trei luni mai târziu, s-a aprobat „să se asigure o subunitate specială de aviație de transport în cadrul Ministerului Forțelor Armate ale R.P.R. şi anume pe lângă Regimentul 108 Aviație Transport – Otopeni”. Astfel, s-au stabilit câte trei echipaje complete pentru fiecare model de avion prevăzut în înzestrare: „două Il-14 „pentru efectuarea de curse lungi şi în afara graniţei, cu aterizare pe aerodroame amenajate” şi două Li-2 „pentru efectuarea de curse mai mici, de regulă în interiorul ţării şi care impun aterizarea pe aerodroame de dimensiuni mai reduse”. Concomitent, a fost menținută în activitate unitatea de aviație a Ministerului Afacerilor Interne, înființată la 20 decembrie 1948 de Teohari Georgescu, generalul Emil Bodnăraş şi ministrul Comunicaților, Nicolae Profiri.
Regimentul 108 Aviație Transport a fost înființat la 3 octombrie 1949 pe aerodromul Bucureşti-Giuleşti, sub comanda maiorului Marcel Botez. În luna martie 1950, unitatea avea în dotare trei avioane sovietice Po-2, două aparate de şcoală „Junkers 34”, un „Focke-Wulf 58”, un Messerschmitt Bf 108 „Taifun” şi şase avioane de transport (patru „Junkers 52” şi două „Heinkel 111”). Două bimotoare noi, „Aero-45” (cehoslovace), au fost aduse în luna august 1950 pentru a completa înzestrarea regimentului. După doi ani, Marcel Botez a predat comanda acelei unități maiorului Ioan Zamfirescu.” (Opris)
*Aparatul II-14P era nou și fusese livrat autorităților de la București în luna decembrie 1956. [inapoi]
[1] Grigore Preoteasa (n. 25.08.1915- d. 04.11.1957) redactor-șef al ziarului România Liberă (1944 – 1946), director al Agerpres, Ministru de Externe (4 octombrie 1955 – 15 iulie 1957, când este înlocuit cu Ion Gheorghe Maurer), membru supleant al Biroului Politic și Secretar al C.C. al PMR. Tatăl său, Ion Preoteasa, a făcut parte din Partidul Naţional-Ţărănesc; la sciziunea lui Grigore Iunian a trecut în Partidul Radical Țărănist. În anii ’30, în timpul studiilor universitare, Grigore Preoteasa adera la Frontul Studențesc Democratic. Membru al PCdR în 1933, cu ocazia grevelor ceferiștilor de la Grivița. Pentru propaganda în favoarea greviștilor a fost arestat şi condamnat la doi ani de închisoare (la Jilava, Doftana şi Văcărești, în compania mai multor viitori membri ai Partidului Comunist, între care si Nicolae Ceausescu). Implicat în mișcarea comunista ilegala, devine un militant fidel si devotat. Conform declarațiilor sale, a „participat la redactarea mai multor publicații antifasciste legale si ilegale ale U.T.C. si P.C.dR„. unde se folosea „de nume conspirative precum Saul si Sorel.” (Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securității. Membrii C.C. al P.C.R. 1945–1989.). Căsătorit cu PREOTEASA, Ecaterina (zisă Kati) (n. FEHER) – activistă a secției Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.M.R. (iniţial la sectorul Evidenţa Cadrelor şi Documentare), apoi, până în anii ‟70, instructor al C.C. al P.C.R.; dosar de cadre din 1954); mama Ilincăi (căsatorita în prezent Bartolomeu) – prima soție, în anii ‟70, a politicianului P.S.D. Adrian Năstase (recăsătorit în 1985 cu Dana, fiica fostului ministru al Agriculturii şi ambasador în China Angelo Miculescu); decorată în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R. clasa a II-a. În 1980, copiii fostului lider comunist Preoteasa au emigrat în Statele Unite, după ce fiica, Ilinca, a divorţat de Adrian Năstase. [inapoi]
[2] Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957). Amintirile lui Mihai Novicov, studiu introductiv de Mihai Pelin, Editura Evenimentul Românesc, București, 1998. [inapoi]
[3] Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 49/1957, f. 2. Apud Dan Cătănuş, P.M.R. și evoluțiile ideologice din lagărul comunist, în: Politica externă comunistă şi exil anticomunist. Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, volumul II, 2003, Iași, Editura Polirom, 2004, p. 191[inapoi]
[4] Paul Niculescu-Mizil, „De la Comintern la comunism național. Despre Consfătuirea partidelor comuniste şi muncitorești, Moscova, 1969”, București, Editura Evenimentul Românesc, 2001, p. 67-68. [inapoi]
[5] Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, selecție, introducere şi note de Lavinia Betea, București, Editura Evenimentul Românesc, 2000, pp. 124-125. [înapoi]
[6] Cf. Gheorghe Vasilichi, Trei evadaţi, în: „Magazin istoric”, anul II, nr. 7-8 (16-17), iulie/august 1968, p. 16-19; Pavel Bojan, Nu bate! Viaţa de zi cu zi la Doftana, în idem, anul IV, nr. 2 (35), februarie 1970, p. 19; Dennis Deletant, Studiu introductiv, în Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, coord. Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea, Iaşi, Editura POLIROM, 2012, p. 16; [inapoi]
[8] Op.cit, catastrofa aeriană de la Vnukovo (Moscova, 4 noiembrie 1957), Petre Opriș [inapoi]
[9] Pentru plecarea delegației de pe aeroportul de la Băneasa (11 august 1946), vezi ANIC, Fototeca online a comunismului românesc (în continuare, se va cita: Fototecă), cota nr. 2/1946. Întoarcerea delegației române de la Conferința de Pace de la Paris s-a realizat cu trenul. Acesta a ajuns în gara Băneasa la 21 septembrie 1946. [înapoi]
[10] Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a întors de urgenţă la București, cu avionul, din cauza crizei politice din Ungaria. Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu şi Iliescu. Convorbiri, București, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 132. [înapoi]
[11] Aceasta a fost a doua vizită a liderului comunist român în Uniunea Sovietică. Prima a avut loc în perioada decembrie 1944 – ianuarie 1945, deplasarea de la Bucureşti la Moscova şi retur fiind realizată cu trenul (vezi ANIC, Fototecă, cotele nr. 52/1945; 53/1945). Pentru întoarcerea de la Moscova a lui Gh. Gheorghiu-Dej, cu avionul (Băneasa, 13 septembrie 1945), ibidem, cotele nr. 222/1945; 226/1945. [înapoi]
[12] Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea a II-a), Bucureşti, Arhivele Naționale ale României, 2007, pp. 23-24. [înapoi]
[13] Arhiva Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., fondul Fotografii, mapa I/166. Apud ANIC, Fototecă, cota nr. 25/1961; Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin- Răzvan Mihai, Ilarion iu, Viaţa lui Ceauşescu, vol. 2: Fiul Poporului, Bucureşti, Adevărul Holding, 2013, pp. 64-66. Vizita de prietenie în Uniunea Sovietică a delegaţiei conduse de liderul suprem al P.M.R. a avut loc în perioada 31 iulie – 12 august 1961. [înapoi]
[14] Elis Neagoe-Pleşa, Reflectarea imaginii şi a cultului personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în „Scânteia” (1956-1965), în: Arhivele Securităţii, vol. II, coordonator: Silviu B. Moldovan, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, p. 133. [înapoi]
(**) Cf. Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957). Amintirile lui Mihai Novicov, studiu introductiv: Mihai Pelin, București, Editura Evenimentul Românesc, 1998; Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944–1989, vol. I, ediţie îngrijită de dr. Gheorghe Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, București, Editura PAIDEIA, 1998, pp. 155-162; Mircea Chiriţoiu, Între David şi Goliath. România şi Iugoslavia în balanţa Războiului Rece, volum îngrijit şi studiu introductiv: Silviu B. Moldovan, editor: Gheorghe Buzatu, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2005, pp. 273-278; Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Ploieşti, Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, p. 210. [inapoi]
Scânteia – cea mai importantă portavoce a Partidului Comunist Român -, ziarul „roșu” în care singurele informații credibile erau cele de la rubrica „decese și comemorări” – a transmis ani la rând, programatic, mesajele de propagandă acerbă ale regimului,, prin „strălucitele” editoriale semnate de „formatori de opinie”, nume, de altfel, devenite celebre în peisajul politic românesc . Continuă lectura →
„Ce e aia, părinte al lor?”, a criticat Dej, presa. „E o imitare neserioasă. A scrie așa împingem la neseriozitate. Părinte al oamenilor muncii e tovarășul Stalin. Nu aşa trebuie să se vorbească despre lucrul acesta. Trebuie să știm a păstra marginile. E dezgustător când citești, neplăcut. Asemenea mod de a prezenta lucrurile trebuie să-l facă elementele mic-burgheze, cu limba lor lungă de catifea. Trebuie combătut aceasta din partea lucrătorilor noștri din câmpul presei”, a declarat Dej. Continuă lectura →
Schimbarea raportului de forțe din cadrul P.M.R – redenumit P.C.R, la Congresul IX, din 16-24 iulie 1965 -, a dus, la scurta vreme după emiterea noilor carnete de partid, și la acordarea anumitor privilegii destinate nomenclaturii din noua structură organizatorică, prin revizuirea vechimii unor membrii, pe baza activității desfășurate de aceștia în perioada interbelică, ca „ilegaliști”. Continuă lectura →
Ierarhia politică din Partidul Muncitoresc Român (1948-1965), redenumit, din 24 iulie 1965, Partidul Comunist Român, s-a reflectat și in numărul înscris pe carnetul de partid.- marcându-se astfel poziția pe care posesorul actului o deținea în piramida puterii din România1.
Modul în care s-a operat modificarea gărzii de conducere a Partidului Muncitoresc Român după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965) reiese din documentele fostei arhive a Comitetului Central al P.C.R2. Astfel, conform hotărârii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., la 1 noiembrie 1965 începe acțiunea de preschimbare a carnetelor de membru de partid (tip 1963), unul dintre motivele invocate fiind renunțarea la denumirea „Partidul Muncitoresc Român” în favoarea „Partidului Comunist Român” – potrivit deciziei aprobate în unanimitate de participanții la Congresul al IX-lea al P.C.R. (19-24 iulie 1965).
carnet de membru PCR
Schimbările majore survenite la vârful conducerii politice, anumite persoane sunt avansate, iar altele retrogradate pe listele întocmite de Secţia Organizaţiilor de Partid a C.C. al P.C.R duc la o noua renumerotare: Nicolae Ceaușescu, care avea carnetul de partid cu numărul 5 înainte de decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de la 1 noiembrie 1965 va deţine carnetul de partid cu numărul 1.
Fostul prim-ministru Chivu Stoica avansează, la rândul său, patru locuri (de la numărul 6, la numărul 2), in timp ce fostul prim-secretar al P.M.R. Gheorghe Apostol pierde două locuri, ajungând de la numărul 2 la numărul 4.
Premierul Ion Gheorghe Maurer câștigă cinci poziții (de la numărul 8, la numărul 3),, la fel și Alexandru Bârlădeanu (de la numărul 10 la numărul 5), iar Emil Bodnăraș este retrogradat trei poziţii (de la numărul 3 la numărul 6), urmat de Petre Borilă care coboara de la numărul 4 la numărul 8.
Cea mai spectaculoasa avansare o realizează însă Gogu Rădulescu, care reușește excepționala performanta de a urca, de la numărul 623208, la numărul 10.
In ceea ce-i priveşte pe Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroș, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Stefan Voitec şi Mihai Dalea, aceștia „au bătut pasul pe loc”, fiind menținuți în pozițiile din ierarhia partidului existentă la 19 martie 1965 (numerele 7, 9, 11, 12, 13, 14 şi 15).
In 2015, carnetul de partid al lui Nicolae Ceaușescu s-a vândut, în cadrul licitației „Epoca de aur”, cu suma de 2000 EURO, fiind apoi donat unui muzeu din România. Analiza carnetului roșu – carnetul de partid al lui Nicolae Ceaușescu, a oferit informații în premieră, precum apartenența tatălui său la PNL, unul dintre partidele istorice ale epocii, şi excluderea sa din PMR (Partidul Muncitoresc Român) pe motiv de atitudine reacționară.
1Aspectul era evidențiat si prin numerele de înmatriculare ale automobilelor utilizate de nomenclatura Partidului Comunist Român, cat şi de membrii instituțiilor cheie (precum Ministerul de Interne).
2 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 228/1965, f. 4; 45-48; 59-61.
Viața de lux a nomenclaturii comuniste – regimul Gheorghe Gheorghiu Dej
PORTRETUL UNUI COMUNIST: GHEORGHIU-DEJ
Delațiunea lui Grigore Preoteasa împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu: „Am greșit că n-am informat Partidul”
MOARTEA LUI GHEORGHIU-DEJ
AMINTIRI DIN COMUNISM 