„Sunt voci care nu exprimă numai frumosul muzical, minunea veche şi cu toate astea mereu nouă a cântecului, ci ceva mai mult, exprimă sufletul unui loc şi al unui timp. Aşa a fost vocea Mariei. Când cânta ea, […] parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase” (Constantin Nottara).
Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, Bucureștii – d. 22 iunie1963) – Laureată a Premiului de Stat (1955), Artistă Emerită (1957), premiată post-mortem de Académie Charles-Cros de la Paris, în 1965, cu Grand Prix du Disque, „Pasărea măiastră a cântecului românesc” (după cum remarca, in ’38, Nicolae Iorga), supranumită, in epocă, „Privighetoarea”, „reprezentanta întregii românimi”, „marea doamnă a milenarului cântec românesc”, „Regina cântecului popular” sau „Edith Piaff a României„, a fost un fenomen unic în muzica românească, fiind considerată și prima divă din ţara noastră, în adevăratul sens al cuvântului.
Maria Tănase, al treilea copil al florarului Ion Coandă Tănase, originar din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei și a Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu, s-a născut în mahalaua Cărămidarilor din București (in prezent cartierul Tineretului).
„Ulița natală, Livada cu Duzi, era nepavată, nu avea curent electric, dar grădina lui Ion se ridica tot mai frumoasă, olteanul dovedind un spirit întreprinzător deosebit, iar fata mică cu părul bălai și ochi verzi îi înfrumuseța acestuia viaţa, mai ales atunci când Maria a început să fredoneze prin ogradă”1. Tatăl Mariei, „la rândul său, un talentat artist, cânta din caval, îi plăcea să meargă la spectacole de muzică populară, de revistă, de operetă şi operă, unde oferea, interpretelor, cu generozitate, buchete de flori culese din propria grădină”
„Acuma îmi dau seama de ce mi-am iubit atât de mult pe taica al meu!” – avea sa spună Maria Tănase „Uite aşa făcea şi el cu muncitorii lui de la grădină, când îi ieşea un ban în plus, o petrecere improvizată pe loc.”
„În anul 1921, Maria Tănase își face debutul pe o scenă, la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârșit de an a Școlii primare nr. 11, Tăbăcari. Apare, din nou, pe scenă, la Școala de fete „Ion Heliade Rădulescu” (Liceul „Ion Heliade Rădulescu” din Bucureștii), unde a urmat doar trei clase”, fiind nevoită să muncească, alături de frații și părinții săi, pentru a se putea întreține.
Florile, își amintea Maria Tănase „le vindeam angro. Negustorii îți dădeau banii după vreo 2-3 zile. Era o rușine să te duci să-ţi vinzi singur marfa. Mergeam pe jos cu câte 200 de buchete de crizanteme”.
In 1935 urmează Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, avându-l ca profesor pe Ion Manolescu, alături de care va juca, mai târziu, pe scena Teatrului Municipal.
În 1934 este admisă, prin concurs, la Teatrul „Cărăbuş”, condus de Constantin Tănase, și distribuită, pe 2 iunie, într-un grup vocal în spectacolul de revistă Cărăbuş-Expres, pe al cărui afiș figurează cu pseudonimul Mary Atanasiu (nume de scena ales de maestrul Constantin Tănase, având ca alternativa si pe cel de Elise Lamé). Aici a descoperit-o folcloristul Harry Brauner2 care a i-a pregătit lansarea.
„În toamna anului 1934 este prezentată lui Constantin Brăiloiu, care-i recunoaște marele talent și care îi sugerează să se inspire, pentru repertoriu, din Arhiva de folclor pe care acesta o înființase. În același an dramaturgul Tudor Muşatescu o recomandă unui bun prieten care deținea o “fabrică de discuri” – „Lifa Record” – , unde imprimă (n.r. sub îndrumarea compozitorului Mişu Iancu), Romanța Mansardei, autor Nelu Mânzatu (Nello Manzatti), iar grație vocii de excepție a Mariei Tănase amicul lui Mușatescul scapă de faliment, iar „Mansarda” (n.r. prima imprimare a artistei) devine şlagăr”1. Tot atunci, începe să înregistreze la reprezentanțele bucureştene ale studiourilor „Tomis” și „Columbia” din Viena.
În 1936 imprimă cântecele populare „Cine iubește și lasă” și „M-am jurat de mii de ori”, în acompaniamentul tarafului „Costică Vraciu” din Gorj, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner2, la Casa de discuri „Columbia” – doi ani mai tarziu, pe 20 februarie 1938, Maria Tănase debutează la Radio.
„VA ROG SĂ-MI DATI VOIE SĂ CANT ȘI EU”…
La 20 februarie 1938, Maria Tănase a cântat pentru prima oară în direct la emisiunea „Ora satului„, acompaniată de taraful „Ion Matache” din Argeș, alcătuit din doi violoniști, un basist, un țambalist, un contrabas și un cobzar. După o audiție ”probatorie”, la care a participat dirijorul Alfred Alessandrescu3, directorul programelor muzicale ale Radiodifuziunii Române, Maria Tănase a fost invitată să debuteze, duminică, 20 februarie 1938, orele 15.15, în emisiunea ”Ora satului”.
Programul revistei ”Radio-Adevărul. Radiodifuziune. Televiziune. Știință pentru toți”, anul XI, nr. 492, 20 februarie 1938, p. 26, consemnează:
”ORA SATULUI: 15: Sfaturi pentru gospodari. 15.15. Cântece românești: Maria Tănase (voce) și Taraful Ion Matache: M’am jurat de mii de ori; Șapte săptămâni din post; Ce-i mai dulce ca alvița; Cine iubește și lasă; Geaba mă duc acasă; Mărie și Mărioară; Țigăneasca; Când o fi la moartea mea.”
La ora 15:00, crainicul postului anunța: „În continuarea programului nostru de la ora satului, vă rugăm să ascultaţi patru cântece populare interpretate de tânăra cântăreaţă Maria Tănase acompaniată de taraful Ion Matache”.
Maria a spus doar: „Dacă vă place, vă rog să-mi dați voie să cânt și eu” …
Succesul a fost răsunător. Compozitorul Theodor Rogalski, aflându-se printre ascultători, a comentat astfel evenimentul: „Ne aflăm în faţa unui fenomen! N-am auzit până azi niciun cântăreț izbutind să interpreteze cu asemenea talent şi originalitate cântecul nostru popular, păstrând nealterată autenticitatea versului şi melodiei. Trebuie să vă mărturisesc că eu am auzit câteva imprimări pe disc ale acestei cântărețe şi le-am apreciat în mod deosebit; dar expresia pe viu a cântecelor, interpretate acum la microfon, produc o emoţie artistică de-a dreptul uluitoare”.
„Tânăra cântăreață care e una din cele mai izbutite talente ale promoțiilor mai noi aduce pe lângă apreciate însușiri vocale şi o preocupare de noutate întru totul lăudabilă: studiul temelor folclorice, valorificarea melodiilor populare pe care nu le disează ci le cântă, păstrându-le nealterată frumusețea originală. Solista creează astfel şi pune în valoare melodia poporană autentică şi cu deosebire cântecul autentic, terenuri încă necunoscute, neînțelese sau degradate de obișnuiții noștri diseuri” – titrează si revista Radio-Adevărul.
”Când am debutat la postul de Radio București, la «Ora satului», am intrat în studio cu răsuflarea tăiată de emoție. Am cântat cântece țărănești, cântece pe care mi le culegeam singură sau le știam de copil. Taraful având primaș pe Ion Matache, cu oamenii lui talentați, un cobzar, un contrabasist, doi braciști și un țambalist m-au acompaniat cu mult pitoresc și culoare” – rememora, mai târziu, Maria Tănase. (Arhiva Maria Tănase, Craiova, pagină manuscris, publicată în Maria Roşca, Maria Tănase, București, Editura Muzicală, 1988)
În același an, la 17 august 1938, Maria Tănase participă la jubileul de 30 de ani de la înființarea Universității de la Vălenii de Munte, prilej cu care istoricul Nicolae Iorga o numește, pentru posteritate, „Pasărea Măiastră”.
Tot in 1938, Maria Tănase semnează „un contract cu faimosul restaurant „Luxandra” unde, seară de seară, interpretează melodii populare, cu diferite formații de lăutari, inclusiv cu ansamblul condus de violonistul și dirijorul Petrică Moţoi„1, fiind si angajată la Teatrul „Alhambra”, condus de Nicolae Vlădoianu. In septembrie lansează, în spectacolul „Constelația Alhambrei”, cântecele de mare succes „Mi-am pus busuioc în păr” şi „Habar n-ai tu”, compuse de Ion Vasilescu, care la scurtă vreme aveau să fie imprimate la „Columbia”. La spectacolele de revistă ale Teatrului Alhambra va interpreta si melodii din repertoriul francez, dar si spaniol sau negro spirituals.
In anii ’30 – ’40, cânta, „pe onorarii uneori colosale, în cârciumi celebre”, precum „Café Wilson”, „Capşa”, „Luther”, „Parcul ARO”, „Continental”, „Hanul lui Manuc”, „Prispa-naltă” din Piața Obor, sau „Neptun” (din Piața Buzești) – „locul preferat al unor celebrității ale lumii literare precum Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, care o ascultau cu o neprețuită bucurie”1..
În 1939 este selectata de un juriu, din care făceau parte compozitorul Mihail Jora și Constantin Brăiloiu, pentru a participa, împreună cu taraful lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca, la Expoziția Internaţională de la New York (New York World’s Fair), amenajată în cartierul Flushing Meadows din sectorul Queen, unde Maria Tănase – deja o celebritate – susține spectacole atât la Casa Românească – pavilionul României în cadrul expoziției, cât și în cadru privat, cântând în faţa unui public de excepție, format din elitele vremii, precum fostul președinte, Herbert Hoover, a celui în exercițiu, Franklin Delano Roosevelt, scriitorul francez André Gide, Yehudi Menuhin, Constantin Brâncuși, George Enescu, Jascha Heifetz și altor personalități.
„Între oamenii mari care au venit să mă asculte la New York„ – rememora Maria Tănase momentul – „a fost și George Enescu. Mi-a mulțumit frumos, iar eu i-am sărutat sfioasă mâna, aşa cum i-o sărutasem lui Nicolae Iorga la Văleni. I-aş fi sărutat-o și lui Constantin Brâncuşi, oltean de-al meu, sculptor vestit în toată lumea. Numai că el mi-a luat-o înainte, sărutând-o dânsul pe a mea. Venise, chiar în ajunul întoarcerii mele în ţară, să mă mai audă o dată. În timp ce-i cântam „Lung e drumul Gorjului”, Brâncuşi s-a ascuns cu faţa la perete, să nu-i văd lacrimile ce-l podidiseră„
La Radio participă în cadrul programului Cântece populare în ritm de jazz, împreună cu formaţia dirijată de Steve Bernard.
Stilul ei aparte l-a făcut pe etnomuzicologul Harry Brauner2 (fratele celebrului pictor avangardist Victor Brauner) să afirme: Maria Tănase înfățișează „nu numai cântecul popular în toată complexitatea lui, dar însăşi esența sufletului celui care l-a creat: a sufletului românesc.“ Tot Harry Brauner2 este si cel care a cules cântecul original: Blestem/Târâişul şarpelui, în 1929, de la Rafirea Husea din Drăguş, jud. Braşov. Versiunile interpretative ale Mariei Tănase se regăsesc pe discuri precum Columbia, 1936; Electrecord, 1943, 1956, 1958 – în limba franceză), dar și în filmul documentar România (Rumanya), coproducţie româno-sovietică din 1947.
„Cântecele sunt rădăcini nevăzute, rădăcini care îi leagă pe oameni de pământul lor. Le căutam, le cercetam, le adunam cu o îndrăzneală şi cu o stăruință fără odihnă. Le adunam de la ţărani, lăutari, de la bărbaţi, de la femei, de la tineri şi bătrâni” – Maria Tănase.
INTERZISĂ DE REGIMUL LEGIONAR
In octombrie, 1940, „Garda de fier” ordonă Radioului să distrugă discurile cântăreței și matrițele (de la casele de discuri aflate în țară și cele ale primelor piese înregistrate la Societatea Română de Radiodifuziune), motivând ca melodiile sale „distorsionau folclorul autentic”; în realitate, a fost o acțiune cu conotații antisemite, datorata unor mentori sau apropiați ai artistei. Totodată, Mariei Tănase i se interzice să cânte timp de câteva luni, până in ianuarie 1941.
Cum printre cunoștințele ei se numărau diverși evrei, artiști și nu numai (Harry Brauner sau jurnalistul Stephan Roll – Gheorghe Dinu, alias “Ştefan Roll”, ulterior secretar al Uniunii Ziariștilor, între 1959-1967), pentru compromiterea artistei în societatea tradiționalistă, s-a inventat o fotografie: cântăreața juca goală o partidă de șah.
Harry Brauner își amintea episodul, în „Să auzi iarba cum creşte”: „În 1939, sub dictatura fascistă, când numele meu nu avea voie să fie pomenit în presă, Maria, întrebată într-un interviu de Gaby Michailescu cine i-a călăuzit primii pași şi cuvântul decisiv al cui a fost la începutul carierei sale, cu un curaj neobișnuit, răspunde: «Esenţiale au fost sfatul și truda unui bun prieten, Harry»”.
MARIA TĂNASE REFUZĂ O VILĂ PE INSULĂ
După ridicarea interdicției (regimul antonescian îi elimină pe legionari de la putere şi vocea Mariei Tănase este din nou auzită la posturile de radio), artista participă la turneul de propagandă românească din Turcia, din martie 1941, organizat de Nicolae Kiriţescu și Ion Aurel Maican, care se dovedește un succes de proporții. Cu ocazia inaugurării Teatrului de vară „Taxîm” (din Piața Taksim), Maria Tănase a tăiat răsuflarea spectatorilor în revista Melody Revue, interpretând melodii din folclorul local.
Copleșit de talentul ei, Sulfikidar, guvernatorul Capitalei, îi oferă titlul de „cetățean de onoare”, un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe insula Buyuk-Ada şi un post de cercetător la Institutul Etnografic din Istanbul, dacă acceptă să rămână si sa cânte muzică turcească; dar Maria refuză, revenind în ţară.
„CA O REGINA”
În timpul războiului Maria Tănase participă, alături de marii artiști George Enescu, George Vraca, Constantin Tănase, la spectacole organizate pentru râniți sau la unitățile militare, cum ar fi serbarea Pomului de Crăciun de la Regimentul de Gardă Călare, la care au asistat Regele Mihai, Regina Mamă Elena, Conducătorul Statului, Mareşalul Ion Antonescu, şi alţi membri ai guvernului.
În ianuarie 1944 debutează în opereta Mascota de Edmond Audran, alături de tenorul Ion Dacian, sub bagheta dirijorului Egizio Massini. Joacă roluri principale și în piese montate la Teatrul Municipal – Cadavrul viu de Lev Tolstoi (in aprilie 1945, unde interpretează rolul Maşei, cântăreața, avându-l ca partener pe maestrul Ion Manolescu), Nana de Émile Zola sau, mai târziu, Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht (în rolul Jeny Spelunca) și în Horia de Mihail Davidoglu (1956) -, precum și la Ateneu, Axel la porţile raiului, de Paul Morgan și Adolf Schültze, pe muzica lui Ralph Benatzky, sub numele Sfinxul din Hollywood.
Pe 28 octombrie 1946, la inaugurarea noii fundații a Societății Române de Radiodifuziune, interpretează cântece românești de mare popularitate, alături de alți interpreți implicați in eveniment – violonistul Ion Voicu, violoncelistul Ion Fotino, pianista Maria Fotino, artiștii lirici Ioana Nicola, Zenaida Pally, Dumitru Scurtu.
În 1952, special pentru ea, se înființează o catedră de cânt popular la Şcoala de Muzică nr. 1 din București, unde Maria Tănase le-a îndrumat pe viitoarele cântărețe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, sau Natalia Șerbănescu. Continuă să înregistreze discuri, să cânte la Radio și să facă turnee în ţară și în străinătate, având un repertoriu de peste 400 de melodii din diverse zone. Lansează cu mare succes piesele Dragi mi-s cântecele mele (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și Aseară vântul bătea (cântec popular din Ardeal) la Concertul popoarelor organizat cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie desfășurat în București, in vara anului 1953.
Între 1953 și 1961, Maria Tănase a înregistrat nu mai puțin de 24 de albume, din care patru cântece populare românești traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei, imprimate, in 1958, la Electrecord : Doïna de Dolj, La malédiction d’amour (Cine iubește și lasă), Danse montagnarde (Uhăi, bade), Tiens, tiens, tiens et na (Iac-așa). Inițial editate pe un disc Electrecord de format mic (EPC 138), au fost apoi incluse, împreună cu alte cântece ale artistei, cântate în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză „Le Chant du Monde” – distins în 1965 cu „Grand prix du disque” (marele premiu al discului), decernat de Academia „Charles Cros” din Paris. În 1959 a susținut, în Bulgaria ultimul ei turneu peste hotare. In 1963, Editura Muzicală a publicat o selecție de 20 de piese din repertoriul artistei, în broșura „Cântecele mele – Maria Tănase„.
Pe parcursul carierei sale, a fost acompaniată de orchestre, tarafuri și instrumentiști de renume – Petrică Moţoi, Mitică Mâţă, Costică Tandin, Grigoraş Dinicu, Victor și Nicuşor Predescu, Ionel Banu, Henry Mălineanu, orchestra „Electrecord”, Ştefan Bungeanu, Vasile Constantin (clarinet), Fărâmiţă Lambru (acordeon), Fănică Luca (nai), Ion Voicu (vioară) sau Theodor Cosma (pian).
După un debut cinematografic în 1939, apare în „România” (1947), iar in decembrie 1957 este distribuită, alături de actorii Marcel Anghelescu, Mihai Berechet şi Florin Piersic, în coproducția româno-franceză Ciulinii Bărăganului, realizată după romanul lui Panait Istrati și în scurt-metrajul „Amintiri din București” (1958). Este recompensată, în 1955, cu Premiul de Stat, iar în 1957 cu titlul de Artist Emerit.
„Coana Maria era ca o regină” – își amintea unul dintre marii muzicieni români, Johnny Răducanu. „Aşa mi-o amintesc și eu, într-o amiază însorită din toamna lui 1962, când am avut bucuria de a o vedea la o masă la Athenée Palace împreună cu un nepot de vreo nouă ani. Eram cu câteva cupluri de membri ai Academiei, din ţară și din afară, dar de departe cea mai distinsă doamnă din restaurant era Maria Tănase, divină într-o rochie imaculată, de o puritate asemenea cântecelor ei” – notează si prof. dr. Zoe Petre.
„UN ELEMENT CARE MANIFESTĂ DUȘMĂNIE PENTRU REGIMUL NOSTRU”
Maria Tănase, susțin anumite voci, a fost curtată de multe servicii de spionaj (englez, francez, german), fiind, in opinia unora, un fel de Mata Hari autohtonă.
Mihai Pelin, cercetător al arhivelor Securității, afirma în lucrarea sa, „Un veac de spionaj, contraspionaj și poliţie politică”, că Maria Tănase avea la sfârșitul anilor ‘30 relații foarte apropiate cu Maurice Negre, corespondentul de la Bucureștii al agenției de presă Havas și rezident al serviciilor speciale franceze. „În mai 1939, corespondentul a fost surprins de poliţie în timp ce fotografia obiective militare din zona de graniță Turtucaia. Maria Tănase, care se bucura de influenţă în epocă, a intervenit imediat la poliţie şi la Direcţia Presei ca să se aplaneze scandalul” (Mihai Pelin, în „Dame şi ziarişti”).
Maurice venea de la Varșovia, noteaza si istoricul Stejarel Olaru – iar prezența sa a fost semnalată în aceeași zi Direcției Generale a Poliției de Siguranță, serviciul secret de atunci al Ministerului de Interne.
Prima notă informativă a fost scrisă de ofițerii secției a II-a din cadrul Corpului Detectivilor și se numește chiar ”Jurnalist francez sosit în Capitală”, ceea ce arată importanța prezenței lui care trebuia rapid semnalată.
Corpul Detectivilor era o structură de informații înființată în 1931 care se ocupa de culegerea de informații, interceptări telefonice, și ale corespondenței și filaj. ”Detectivii” doreau să afle dacă ziaristul francez era doar jurnalist și cum se poziționa în raport cu statul român. La început activitatea sa le-a părut normală agenților, dar, la un moment dat a început să facă o serie de călătorii. De exemplu, la Turtucaia, important obiectiv militar unde a fost surprins că face fotografii. Un locotenent l-a observat și atunci a încercat să disimuleze prefăcându-se că fotografiază un turc bătrân.
A fost primul semn pe care l-au primit serviciile. Cum a scăpat pe moment, descrie Stejărel Olaru în cartea sa, ”Artista, omul, legenda”. Din acel moment, mai multe servicii secrete au fost pe urmele sale. Bănuiala era că este agent al biroului 2 francez, dar și al serviciului extern de informații britanic (IS). Ulterior, a părut chiar că a reușit să creeze o rețea informativă nouă, dar aceasta era de la început controlată de autoritățile române.
„Maurice Nègre” – scrie Stejărel Olaru – „a făcut greşeala să se asocieze cu Henriette Sumpt, o franțuzoaică cunoscută în cercurile mondene bucureştene si mare iubitoare de aventură. Ea a fost veriga slabă a rețelei, deși la prima vedere Sumpt părea să aibă toate calitățile necesare pentru o astfel de activitate, căci, la cei 35 de ani, lăsa impresia că are destulă experiența de viată, că este cultă, inteligentă, dedicată, îndrăzneață și, nu în ultimul rând, atrăgătoare”. Maria Tănase este invocată în timpul anchetei de către Henriette Sumpt :”Nègre are ca prietenă pe Maria Tănase” –, dar fără să fie acuzată de ceva. Cântăreața a fost invitată de autorități să dea o declarație, pe care Stejărel Olaru o redă integral. Maria Tănase detaliază natura relației cu francezul pe care îl iubea și pe care îl susținea financiar. A ajuns astfel pe lista martorilor acuzării în procesul rețelei.
Henriette Sumpt, pentru că avea şi cetățenie română, a fost acuzată de înaltă trădare şi a primit o pedeapsă de 10 ani de muncă silnică. Aceeaşi pedeapsă a primit-o şi Maurice Nègre, acuzat însă de spionaj. Acesta a stat în detenție mai puțin de un an și a avut parte de tratament preferențial: interveneau pentru el membri ai Guvernului și în plus știau până și gardienii că era iubitul celei mai îndrăgite artiste din România. O iubire mare, celebră în epocă. De altfel, artista s-a îngrijit la el și și-a cheltuit aproape toată averea în perioada cât a fost închis pentru a încerca să îl scape. – mentioneaza S. Olaru.
În afara unei vizite în penitenciar, cei doi s-au reîntâlnit la București, după ce francezul a obținut o ”iertare” din partea lui Ion Antonescu și a Regelui Mihai. Cum și de ce l-au iertat a fost motivul unor speculații ample în epocă.
După plecarea în Franța, nu a mai revenit niciodată în România, iar Maria Tănase nu a mai reușit să ia legătura cu el. S-a simțit părăsită. La sfârşitul anilor 1940, când regula scrierii autobiografiilor a fost impusă de regimul comunist pentru a separa uşor şi repede persoanele cu origini sănătoase de cele care proveneau din mediul burghez, scrie Olaru în cartea sa, Maria Tănase a fost nevoită să scrie şi ea câteva astfel de documente în care şi-a povestit, pe scurt, propria viață.
După Al Doilea Război Mondial, jurnalistul pe care Maria Tănase îl iubise și pentru care își vânduse averile, a ajuns director la Agenția France Press – titrează adevărul. Chiar şi după ce relaţia cu jurnalistul francez s-a încheiat, asupra Mariei au continuat să planeze suspiciuni de spionaj.
In 1941, la întoarcerea în ţară de la Istanbul – la acea vreme „locul de întâlnire al agenților secreți” -, Maria Tănase devine ținta Abwehrului (serviciu german de informații), care (se presupune) încearcă sa o recruteze.
Cristian Troncotă, istoric al Siguranței și Securității, avansează ideea că artista ar fi făcut parte din grupul de agenți ai lui Eugen Cristescu (șeful Serviciului Special de Informații (SSI) în perioada 1940-1944, numit de Ion Antonescu la 15 noiembrie 1940), alături de Zaharia Stancu și Mihai Beniuc. „Se pare că celebra cântăreață i-a facilitat lui Eugen Cristescu, într-o perioadă destul de dificilă, unele schimburi de informații cu o serie de diplomați americani” – afirmă Cristian Troncotă. La Istanbul, fusese văzută și în compania lui Alfred de Chastelain, ofițer în serviciile secrete britanice. Acasă, este arestată pentru legături cu spionajul britanic, dar este eliberata, probele fiind insuficiente.
Doi ani mai târziu, în decembrie 1943, Alfred de Chastelain a fost parașutat, alături de ofițerii britanici Ivor Porter şi Silviu Metianu, pe teritoriul României în comuna teleormăneană Plosca. Acţiunea s-a numit „Autonomus”. Serviciul Special de Informaţii român avea date despre venirea lor, dar, pentru că aflaseră şi nemţii, au fost nevoiţi să însceneze o arestare pentru protecție – afirma adevarul. Cei trei spioni au fost arestaţi şi luaţi în grijă de Serviciul Secret de Informaţii. În celebra acţiune, rolul Mariei Tănase ar fi fost unul de agent de legătură şi influenţă. S-a spus că ea ar fi jucat un rol important în Al Doilea Război Mondial, fiind un om de legătură între români şi britanici care au conlucrat pentru scoaterea României din alianța cu Germania.
La rândul sau, Ivor Porter, căpitan englez, agent britanic în România – afirma evz.ro -, care l-a cunoscut foarte bine pe șeful SSI, scria în memoriile sale ca „Eugen Cristescu avea întotdeauna ca predilecție femeile mai mature”. Dintre fostele sale prietene sau partenere, Serviciile Secrete le-au identificat pe Molda Zisu, Ileana Baston și Maria Tănase. Pe de alta parte, conform arhivelor Serviciului Secret de Informații din România, condus de Eugen Cristescu, Maria Tănase ar fi refuzat. Totuși, în 1943, când artista „ajunge din nou la Ankara pentru un concert, s-a spus că de fapt deplasarea ei ar fi avut alt scop şi că Cristescu ar fi trimis-o să ia contact cu serviciile speciale aliate, la Istanbul”, afirma adevărul.
Curând după 23 august 1944, Maria Tănase începe să fie suspectată de către sovietici ca urmare a relațiilor ei cu anglo-americanii. Celebră și imprudentă, si afectată de faptul că nepoții ei erau dați afară din şcoli, nu se sfia să povestească peste tot că tatăl ei, pe patul de moarte, rugase un prieten „să sărute pământul ţării când se va elibera de comuniști și din partea lui”.
In urma refuzului de a lucra pentru Securitate, a fost urmărită constant, fiind considerată un element „care manifestă dușmănie pentru regimul nostru”. I se deschide un dosar de urmărire informativă, dar este apărată de imensa ei popularitate în rândul publicului din care fac parte acum și cei mai puternici oameni ai zilei.
Numele ei apare și în procesul lui Teohari Georgescu, un alt episod documentat în cartea lui Stejărel Olaru5. În ambianța anilor 50, Maria Tănase se temea de Securitate și avea și motive. Era în atenția organelor și împotriva ei se storceau declarații de la foști colaboratori, cunoscuți, sau chiar și de la persoane care o știau doar din auzite.
”În anul 1954 s-a trecut într-o altă etapă. De acum s-au stabilit planuri de măsuri care urmăreau nu doar să o deconspire, ci și să-i combată activitatea subversivă până când se va lua decizia arestării. Cam așa arăta planul de măsuri în aprilie 1954, în ce o privea pe Maria Tănase:
”Urmărim în această perioadă să stabilim următoarele:
- Scopul adevărat cu care face turneele prin țară.
- Ce anume informații culege, ce o interesează mai mult din viața politică şi economică a țării.
- De la cine culege aceste informații, care sunt persoanele care o informează.
- Cum transmite informațiile, prin cine?
- Stabilirea legăturilor susnumitei”
Dosarul îi fusese deschis în noiembrie 1953. Securitatea i-a împânzit anturajul de informatori.
”În vara anului 1955, Maria Tănase a făcut demersuri din proprie inițiativă pentru a se întâlni cu un ofițer de securitate. A fost un prim pas care, la scurt timp, a dus la nașterea unei alte relații cu poliția politică a regimului comunist, de această dată de colaborare. Însă, spre deosebire de numărul mare de documente referitoare la urmărirea informativă, cele despre cooperarea ei secretă sunt atât de puține, încât nu vom putea înțelege amploarea acestei activități. (…)
De ce lipsesc aceste documente? Poate că pur şi simplu nu au fost create, Maria Tănase devenind un informator exploatat la un nivel înalt şi a cărui activitate nu trebuia să lase urme. Sau poate că dosarul de rețea a fost distrus mai târziu, după moartea ei, de cei care obișnuiau să invoce argumentul că „românii încă nu sunt pregătiți” pentru a cunoaște adevărata biografie a celei mai îndrăgite artiste a lor, în care luminile și umbrele alternează ca într-o pictură a lui Caravaggio”, scrie Stejărel Olaru.
În anii comunismului, în care inclusiv folclorul trebuia schimbat, Maria Tănase a încercat să își păstreze repertoriul neatins de noile norme. Avea admiratori printre membrii nomenclaturii și ajunsese protejata Constanței Crăciun, ministrul Culturii. I s-a plâns acesteia în privința calității noilor versuri împerecheate ”vulgar” cu altele vechi. Problemele ei au continuat. A fost interzisă la radio și a fost considerată ”reacționară”.
Finalul carierei, episodul cu Fărâmiță Lambru și ultimele zile, sunt de asemenea descrise amănunțit și sunt relevante pentru că lasă să se întrevadă modul ei deschis de a fi. Cartea lui Stejărel Olaru, disponibilă publicului începând din data de 15 octombrie 2019, reprezintă o incursiune documentată în viața uneia dintre cele mai mari artiste pe care le-a avut România, în contextul perioadei interbelice, al boemei, într-o oarecare măsură, dar și al schimbării tragice de regim.
DIVA ROMANIEI
„La vârsta de 15 ani, s-a înscris la concursul Miss România, […], picând proba costumelor de baie, iar în anul 1929 se îndrăgostește de un medic cu care a rămas însărcinată; acesta a ajutat-o să întrerupă sarcina, o intervenție care i-a marcat existenţa și care, se spune, i-a răpit, pentru tot restul vieții, fericirea de a avea un copil. […] după finalul primei relații nefericite de dragoste, s-a apucat și de fumat, un viciu care, în cele din urmă, avea să îi ruineze cariera și viaţa. […] În 1960, în condițiile în care nu a putut avea copii, Maria Tănase a „adoptat” o tânără cântăreaţă din Banat, pe nume Minodora Nemeş, în vârstă de 17 ani, pe care o numea „fata mea””1
De-a lungul vieții sale, Maria Tănase a avut numeroase aventuri si iubiri pătimașe, printre care o relație cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando legionar, si alta „pasională, cu sculptorul Constantin Brâncuși, […]”, si-a mărturisit apoi „dragostea pentru un spion francez”, (n.r. Maurice Negre, jurnalist al agenției Havas, presupus a fi agent al Serviciului de spionaj francez) de dragul căruia „și-a vândut averea ca să-l scape de închisoare” și, in final, s-a căsătorit cu Clery Sachelarie (n.r. moșier și magistrat), cel care care avea să-i tolereze absolut toate capriciile și aventurile”1.
În 1930 „se angajează casieriță la un birt (n.r. la „Bufet de 7 lei”), unde obișnuia să și cânte, fiindu-i descoperit talentul de către publicistul și regizorul de teatru Sandu Eliad4 (n.r. regizor la Teatrul „Barașeum”, azi Teatrul Evreiesc de Stat), primul ei protector și cel care avea să o introducă în lumea literar-artistică a orașului”1.
„Mă apucase damblaua să mă fac cântăreaţă de local” – mărturisea Maria Tănase. „De cum isprăveam să servesc chiftelele şi halbele de bere la mesele mușteriilor, îmbrăcam rochia de stambă, cu flori albastre, și porneam către orașul mare, cu gândul să casc gura în bodegile şi restaurantele unde cântau lăutari. M-am întrebat de multe ori de unde vin cântecele? Cântecele vin din adânc de vremi, de la oameni fără nume. De la oameni cu inima aprinsă, plină de of şi jale. Ziua mea începea când se lăsa întunericul. Mă îmbrăcam atunci cu ce aveam mai de preț şi mă duceam să cânt pe unde apucam: ba în restaurant, ba în cine știe ce grădină de vară.”
DOUA PASARI MAIESTRE
Anul 1938 „aduce una dintre cele mai fascinante poveşti de dragoste, trăite de Maria Tănase cu sculptorul Constantin Brâncuşi. Ca mai toate iubirile acestuia, și Maria Tănase era cu mult mai tânără decât maestru: el avea 62 de ani, iar ea … 25. El era deja un artist total, iar ea devenise una dintre cele mai bune voci din România. Întâlnirea celor doi a avut loc la Paris, cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Acesta a invitat-o pe Maria Tănase să facă o vizită la atelierul sculptorului, însă scopul artistic al întrevederii avea să fie abandonat brusc în clipa în care cei doi mari artiști români se cunosc și se îndrăgostesc, pe loc, nebunește, unul de celălalt. Cântăreața nu a dorit să mai părăsească atelierul, pentru două zile și două nopți, ea ignorând chiar faptul că avea programat un important recital, stârnind mânia lui Dimitrie Gusti”.
„Brâncuși o alinta pe Maria Tănase, declarându-i nostalgic: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră ! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… „.1
Aventura „păsărilor măiestre” se încheie la un an distantă, după participarea Mariei Tănase la Expoziția Internațională de la New York, unde „avea să cunoască un succes fulminant, însă conform biografilor celebrei artiste, aceasta nu l-a uitat niciodată pe Brâncuși, [….] fiind marea iubire a vieții ei. [….] În anul 1957, Brâncuși a murit, iar Maria Tănase l-a plâns cum numai o femeie care l-a iubit toată viaţa putea să o facă. A dorit atunci să ridice în memoria lui Brâncuși o şcoală de muzică folclorică la Târgu Jiu şi visa să se stabilească în orașul în care Brâncuși ridicase Poarta Sărutului și să transmită mai departe dragostea ei pentru cântec prin intermediul școlii, însă toate acestea nu s-au realizat.”1.
REGELE ALUMINIUMULUI SI REGINA MUZICII POPULARE
Printre cei care au încercat să o cucerească, (probabil și motivul despărțirii de Brâncuși) s-a numărat și Ben Smith, un american considerat „Regele aluminiului”, care o cere în căsătorie. Era în iunie 1940, își amintește G. Michăilescu, impresarul Mariei Tănase; plecarea ar fi însemnat fuga de război. Maria a ajuns doar până în Italia. Acolo, lovită de „amorul de ţară”, cum spunea, lasă totul baltă și se întoarce în România.
SEFUL SSI SI AGENTA (?) MARIA TANASE
In 1940, când Maria Tanase era persecutata de legionari, „a fost nevoită să-şi părăsească locuința din București şi să revină în mahalaua în care a copilărit. A fost ajutată de Eugen Cristescu, cel care se afla la șefia Serviciului Special de informații. Şeful serviciului i-a devenit nu doar apărător, ci și iubit”. (titrează adevărul)
MUZA SI SCULPTORUL
„A urmat o nouă idilă a artistei, cu sculptorul Constantin Anghel, după ce s-au întâlnit şi s-au plăcut, la o petrecere. Anghel i-a cerut să-i pozeze pentru un bust şi Maria a ajuns ca muză în atelierul acestuia[…]”1.
IUBIRE FARA RASPUNS
„În perioada în care Maria Tănase cânta la Casa Capșa, îl cunoaște pe jurnalistul francez Maurice Negre, de care se îndrăgostește pe loc”, devenind „pentru ceva vreme, unul din cuplurile celebre ale capitalei. Însă Maurice Negre avea să fie arestat sub acuzația de spionaj, fiind apoi condamnat la 10 ani de închisoare. Maria și-a vândut toate bijuteriile şi blănurile, în speranța că, cu banii obținuți va reuși să-şi scoată iubitul din inchisoarea de la Aiud. Există interpretarea că, în schimbul eliberării acestuia, Maria ar fi acceptat chiar să joace rolul de spion, însă cert este că după eliberare Maurice a revenit în ţara natală, relația lor s-a încheiat, iar după război, când artista ajunsese să fie persecutată de regimul din ţară, i-a scris fostului iubit solicitându-i ajutorul, însă scrisorile celei care îl ajutase au rămas fără răspuns…”1
DIVA SI MOSIERUL
Pe 27 decembrie 1950, la 37 de ani, cu multe dezamăgiri amoroase la activ. Maria Tănase se căsătorește cu Clearch Raul Victor Pappodopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie), „un moșier şi jurist cunoscut, cu 13 ani mai mare decât ea, care îi fusese confident cu multă vreme înainte”, despre care ” „gurile rele” spuneau că este un cartofor care i-a tocat artistei averea, în timp ce îi tolera acesteia toate excesele, chiar şi cele amoroase, însă, conform biografilor, confidentul Mariei timp de mai mulți ani ar fi iubit-o sincer încă de la prima întâlnire, dar a preferat să aștepte până când diva cântecului popular românesc a acceptat să îi devină soție.”1
La data la care Sachelarie s-a căsătorit cu artista, din averea moșierului nu rămăsese aproape nimic. „Când a pus ochii pe Maria scăpătase, era complet lefter” – dezvaluie Gaby Michailescu, în cartea sa, „Maria cea fara de moarte”. „Abil, fost magistrat, a ştiut că prezenţa Mariei lângă el îi asigură o stare civilă: a devenit din moşier bărbatul marii Maria Tănase. Şi, fără să se sinchisească, şi-a dus viaţa pe lăngă ea fără să facă nimic. Întocmind de regulă austriace şi martingale la curse, ospătându-se fără reţinere la Capşa, unde Maria rămânea nu o dată datoare garsonului Luca cu costul prânzului pe care i-l achita cu larghețea ei peste o zi-două, dublând, triplăndu-i suma! Că n-a muncit, calea-valea, dar nu i s-a făcut nici util. Căci, chiar dacă n-ai serviciu şi nu câştigi nici un ban, te faci util, o ajuți în vreun fel. Speli vase, spargi lemne, faci focul, scoți cenușa.¦ Îi mai speli un chilot, un furou, prevalându-te că-ţi simţi nările umflate de balsamul Dulcineei care-ţi este atât de dragă! Întreţinutul Mariei, nimic, neam, tămăie!”.
Pe 19 iunie 1963, aflată în turneu cu “Taraful Gorjului” la Hunedoara, Mariei Tănase i se face rău pe scenă, iar in urma analizelor se stabilește si diagnosticul: cancer pulmonar. Cu toate ca a fost sfătuita sa se opereze, Maria reia turneul, dar ulterior își anulează concertele, apelând la sora Ioanei Radu, Mia Braia, să o înlocuiască. Este internată de urgenţă la București. In spitalul în care și-a petrecut ultimele zile din viaţă, Maria Tănase le-a cântat asistentelor „Lung îi drumul Gorjului”.
Pe patul de moarte, Maria Tănase i-a scris lui Clery, cel care i-a fost soţ timp de 13 ani, o tulburătoare mărturie a dragostei ce i-o purta:
„Îţi scriu acum, tătuţă, scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie. Te rog să mă ierți de tot, dacă poți, de tot ce ţi-am putut pricinui. Caută-mă, caută mângâierile mele. Ele n-au murit şi niciodată să nu le socotești moarte. Caută-mi ochii. Ei nu te-au mințit niciodată. Caută-mi sufletul. Căci, dezlipit de carne, nu te va uita niciodată. Prinde-mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaște. Culege-mi visele, pe care le-am croit lângă tine, și împarte-le oamenilor, căci au fost curate şi rare. Te voi aștepta, tătuţă, oricât ţi-o place ție să trăiești. Voi găsi atâtea flori pe-acolo că nu știu dacă-mi va ajunge timpul, până vei veni, să ţi le cos, să fie cum am visat să-ţi fie viaţa. Eu am să plec, şi-ţi mulțumesc pentru viaţa noastră. Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primăvară și galbene în toamnă pe care mi-am plimbat anii, vă las câte o lacrimă de emoție : Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă…”.
„NIMENI SA NU FIE TRIST”
In 2017, în cadrul Secției de Etnografie a instituției de cultură, Costumul, Casa Băniei a expus costumul popular de sărbătoare, specific zonei Olteniei, datat sfârşit de secol XIX – început de secol XX, purtat de Maria Tănase pe marile scene din România şi din străinătate.
Pe lângă acest veșmânt, a fost înfățișată publicului o impresionantă colecție de obiecte care au aparținut celebrei interprete, in total 1.300 de piese (documente, fotografii, scrisori, tablouri, alte obiecte personale), printre acestea figurând si un unicat: testamentul care exprima ultimele sale dorințe.
Testamentul Mariei Tănase
„Las toată averea mea mobilă, ce se va găsi în patrimoniu la data decesului meu, surorii mele Aurica Tănase și soțului meu Clerah Sachelarie, cu același domiciliu ca al subsemnatei, pe care-i rog să ia hotărâri numai împreună privind averea rămasă”
„Dacă fratelui meu Ștefan Francois Tănase îi va face plăcere vreun obiect indiferent de valoarea lui, rog pe sora mea și soțul meu să i-l dăruiască spre caldă și duioasă amintire„.
”Nepoților mei, celor trei copiii ai fratelui meu și celor trei copii ai surorii mele, le las toată dragostea mea de mamă. Pe băieții fratelui meu și sorei mele precum şi pe soțul Ştefaniei îi implor cu cuvânt de moarte să nu fumeze de aci încolo și să-l iubească pe nenea Clery, cum m-au iubit pe mine și cum eu i-am iubit pe ei.„
„Las cu cea mai aprigă dorință a mea ca ritualul înmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acțiuni, ci să fie sobru. După moarte, corpul nescăldat, numai șters cu alcool să fie la dispoziția medicilor, dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie. Una din cele două cămăși albe de mătase pe care le am în dulap să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găseşte la spital şi care se butonează în spate. Pe cap să-mi pună pichetul de colţar alb, iar în picioare ciorapi albi scurți”.
„Cu limbă de moarte îi rog să nu aducă nimănui la cunoștință despre moartea mea cu excepţia oficialităţilor şi în orice caz înmormântarea să fie anunţată cu o zi mai târziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascaradă. Să nu mi se facă parastas decât la şase săptămâni. Să-mi care apă cu cofa şi să se închine cineva la cimitir, în fiecare zi, timp de şase săptămâni. Să nu vina la slujbă mea religioasă niciun popă afară de preotul şi părintele Bejenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de Jos, raion Niculae Bălcescu, căruia îi sărut mâinile ultima data, deoarece atunci când mamei și tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tată și mamă. Îi mulțumesc în veci pentru ținuta lui curată și pentru omenia de care a dat dovadă cum se cuvenea tot timpul vieții sale.”
„Aș vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament şi, din când în când, să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede.(..)’
„Dacă se va putea și nu va fi greu, aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fântână și, în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student și o studentă cu plata cantinei sau a posibilităților de masă și să nu fie nimeni trist. Le doresc viaţă lungă și sănătate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar dacă unora le-am stat greu în drum și au considerat să mă cunoască după placul lor și nu după caracterul și firea mea. Îmbrățișez pe toți și doresc să le fie viaţă îmbelșugată, liniștită, sănătoasă și în voie bună!” – Maria Tănase, 3 iunie 1963
La 22 iunie 1963, la ora 14:10, Maria Tănase se stinge din viată, la Spitalul Fundeni.
La moartea sa, corpul neînsuflețit al Mariei Tănase fost depus la Teatrul de Revistă (Teatrul Satiric Muzical Constantin Tănase). Si, contrar voinței sale testamentare, s-a instituit zi de doliu național, fiind condusă pe ultimul drum, spre Cimitirul Bellu, de un impresionant cortegiu funerar, la care au participat sute de mii de oameni.
Una dintre dorințele Mariei Tănase a fost îndeplinită – în comuna Cârşa, judeţul Sibiu, locul de unde era originară mama artistei, a fost ridicată, într-o intersecție, o fântână, în memoria celebrei artiste.
Basmul continuă undeva in „împărăția cerului”, acolo unde „privighetoarea cântă”, precum scria chiar Maria Tănase:
„Cu răchita o sa sui / In tăria cerului / Si fac halta de-ajustare / Doar la cele doua Care„
„Eu ma urc in Carul mic / Si cu-un fir de borangic / Trag cu mine la plimbare / Tot tarafu-n Carul mare„
1. V. Brădăţeanu, PORTRET: Maria Tănase – un fenomen unic în muzica românească. Debutul la radio şi dragostea pentru Brâncuşi – repere ale unei existenţe fascinante. 25/09/2018
2. Harry Brauner (1908 Piatra Neamț – 1988 Bucureștii), folclorist marcant, după august 1944, secretarul organizației de partid din Ministerul Artelor (și Informațiilor), directorul Institutului de Folclor (Decretul nr. 136 din 5/6 aprilie 1949) și șef de catedră la Facultatea de Muzică a Institutul de Artă Bucureștii (Conservatorul).. Arestat in 1950, în cadrul “lotului Pătrăşcanu”. Inculpat in „procesul grupului Pătrășcanu” din 1954, alături de Herbert (Belu) Zilber, Lena Constante, Emil Calmanovici (toți condamnați pe viaţă, amnistiaţi în 1964 cu excepţia lui Calmanovici, care a murit în 1956, după 45 zile de greva foamei), Jacques Berman şi Remus Koffler (executat, ca şi Pătrăşcanu, în aprilie 1954) (Levy 2002: 125). Reabilitat în 1968; cu referat de cercetare la fd. C.C. al P.C.R., secţia Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexa la dosarul nr. 96/1968; (M.Of. nr. 17 din 21 ian. 1949, partea I-a, p. 710; Kuller 2008a: 79; Solomovici 2004: 256).
citește si 
SENTINȚA LOTULUI PATRASCANU
3.ALESSANDRESCU, Alfred (2 aug.1893 Bucureștii – 18 feb.1959 București) – director adjunct (1926-1937) şi dirijor (1926-1940, când este marginalizat pentru motive rasiale) al Filarmonicii Bucureşti, după război membru de partid (din 1945), vicepreședinte al Societății Compozitorilor, director muzical al Radiodifuziunii (1945-1947) şi dirijor permanent al Orchestrei Simfonice de Radio București (până la deces); cu referat de cercetare la Fd. C.C. al P.C.R., secţia Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexa la dosarul nr. 31/1956; pentru evreitatea sa, v. Realitatea Evreiască, nr. 282-283, sept.-oct. 2007, p. 12- Iulian Apostu, „Evreii și comunismul, Cazul României (1944-1965)”, 2013
4. ELIAD, Sandu (născut Solomon BERCOVICI, 9 iunie 1899 Botoșani – d.1979, Bucureștii) – regizor și respectiv ziarist în presa sub control evreiesc în perioada interbelică; în 1944 membru fondator A.R.L.U.S. și bibliotecar al secției Propagandă şi Artă; din 1945 funcționar la Confederația Generală a Muncii (M.Of. nr. 68 din 22 martie 1947, partea I-a, p. 2148); numit în 1948 director al Teatrului Confederației Generale a Muncii, ulterior director şi regizor al teatrului Evreiesc de Stat din Iaşi şi colaborator ocazional la revista Teatrul din București; decorat în 1946 de către fostul suveran Mihai cu ordinul “Meritul Cultural” în grad de Ofițer (Decretul nr. 2790 din 16 sept. 1946) şi în același an cu cu Ordinul “Meritul “Cultural” în grad de Cavaler (M.Of. nr. 192 din 21 aug. 1947, partea I-a, p. 7543); tatăl poetului și scriitorului Tudor Eliad, stabilit la Paris (inclus în Kuller 2008a: 437) – Iulian Apostu, „Evreii și comunismul, Cazul României (1944-1965)”, 2013
5. STEJĂREL OLARU (n. 1973) este istoric și politolog, expert în istoria serviciilor de informații. A fost consilier de stat pe probleme de securitate națională la Cancelaria prim-ministrului (2006-2008), director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2006-2010), secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2013-2014), în prezent fiind lector universitar.
ANA PAUKER, „STALIN CU FUSTA”
AMINTIRI DIN COMUNISM 