Această galerie conține 34 de fotografii.
Primarii Generali ai Bucureștiului si perioada mandatelor lor (1864-2016) Continuă lectura
PRIMARII BUCUREȘTIULUI – istoric
Galerie
Arhive etichetă: PNL
30 DE ANI DE LA PRIMELE ALEGERI LIBERE DIN ROMÂNIA – 20 mai 1990
4
„Duminică Orbului”, sărbătorită în a cincea duminică de la Paști, evocă una dintre minunile lui Iisus Hristos: redarea vederii unei persoane. Potrivit textelor biblice, cel căruia i-a fost redată vederea a fost luminat și sufletește, ca să înțeleagă mai bine ceea ce se întâmplă în jurul său.
Minunea a funcționat „de minune” pentru tov. Ilici, care a văzut limpede „ce se întâmplă”, a completat buletinul de vot cu „ochii larg deschiși” și l-a introdus „sufletește” in urnă.
Tehnic vorbind, Ion Iliescu a fost singurul președinte ales majoritar, în adevăratul sens al cuvântului. El a fost votat „orbește”, dar hotărât, de peste 12 milioane de cetățeni (mai exact 12.232.498)
„PETRE ROMAN – CURAJ, CONSECVENȚĂ, COMPETENȚĂ” (manifestație pro-FSN)
Românii, care tocmai „scăpaseră” de comunism la revoluție (cunoscuta ulterior și sub denumirea de puci), au avut trei opțiuni – trei candidați proveniți din culturi fundamental diferite.
După două luni de campanie electorală, 17 milioane de cetățeni erau invitați la urne. Si s-au prezentat. A fost pentru prima dată în istoria tării când un candidat prezidențial a câștigat alegerile din primul tur.
| PREȘEDINȚII PE CARE I-AM FI PUTUT AVEA | |
 „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine” – Ion Raţiu, candidatul PNŢCD la alegerile prezidențiale din 1990 | |
 „Ne-am luptat cu niște comuniști” – Radu Câmpeanu, PNL | |
| ȘI PREȘEDINTELE PE CARE I-AM AVUT | |
 „Doresc să-mi exprim satisfacția pentru modul în care s-au derulat alegerile (…)“ – Ion Iliescu, 21 mai 1990. |
MATEMATICA ALEGERILOR SCRIE ISTORIE
Rezultatele alegerilor din 20 mai 1990:
– Ion Iliescu (FSN / Frontul Salvării Naţionale) – 12.232.498 voturi (85,07% din totalul celor 86% prezenți la vot)
– Radu Câmpeanu (PNL / Partidul Naţional Liberal) – 1.529.188 voturi (10,64%).
– Ion Rațiu (PNTCD / Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat) – 617.007 voturi (4,29%)
Ion Iliescu a câștigat detașat în toate județele, cu excepția Harghitei și Covasnei. Cel mai bun rezultat l-a avut în județul Botoșani – 96,2% din voturi, iar cel mai slab în Harghita – 19,56%.
Radu Câmpeanu a câștigat in județele in care a pierdut Iliescu – Harghita (76,59%.) și Covasna.
Ion Raţiu a ieșit pe locul trei în absolut toate județele, iar cel mai mare scor l-a obținut la București (11,34%).
Frontul Salvării Naționale (cunoscut și ca Frontul Salvării Nomenclaturii), condus, ca partid, de Petre Roman, a câștigat alegerile cu 67,02% din voturi la senat şi 66,31% la adunarea deputaților.
FSN a înregistrat la Buzău, pentru senat, 90,34% şi la Teleorman (oraș dedicat și in prezent comunismului, care i-a dat tarii pe tov. Dragnea și Viorica Dancila), pentru adunarea deputaților, 87,15%.
Cele mai proaste rezultate ale FSN au fost în Harghita (10,37% senat, 11,04% adunarea deputaților) și Mureș (16,52% senat, 14,27% adunarea deputaților).
Cel mai puternic partid de opoziție s-a dovedit a fi Uniunea Democratică Maghiară condusă de Domokos Geza (7,20% voturi la senat și 7,23% la adunarea deputaților).
Cele mai bune rezultate ale UDMR au fost în Harghita (85,65% senat, 85,23% adunarea deputaților) și Covasna (76,67% senat, 77,1% adunarea deputaților).
Cele 119 mandate de senator s-au împărțit astfel: FSN 91, UDMR 12, PNL 10, AUR 2, Miscarea Ecologistă, PNŢCD, Partidul Ecologist și singurul independent din parlament, Antonie Iorgovan, fiecare cate unul.
La Adunarea Deputaţilor, din 396 de mandate, FSN a primit 263, UDMR 29, PNL 29, Mişcarea Ecologistă 12, PNŢCD 12, AUR 9, Partidul Democrat Agrar 9, Partidul Ecologist 8, Partidul Socialist Democratic 5.
Deoarece nu a existat un prag electoral, în parlament au intrat şi formațiuni cu mai putin de 1% din voturi: Partidul Social Democrat condus de Sergiu Cunescu – 2 locuri, Gruparea Democratică de Centru, alianţă a mai multe partide mici – 2 locuri, din care unul pentru Petrişor Morar de la Timişoara (Frontul Democrat Român); Partidul Democrat al Muncii – 1 loc (Vasile Bărbat, rănit al revoluţiei de la Timişoara; mai recent cunoscut şi ca informator al securităţii).
Au mai obținut un loc Partidul Liber Schimbist condus de Ştefan Cazimir, Partidul Reconstrucţiei Naţionale, Partidul Tineretului Liber Democrat, Forumul Democratic al Germanilor, Uniunea Liberală „Brătianu” condusă de Ion Brătianu si Uniunea Democrată a Romilor.
Alte 9 locuri au fost acordate organizaţiilor minorităţilor naţionale care nu întruniseră numărul necesar de voturi pentru un deputat, dar aveau dreptul la reprezentare în parlament, conform legii electorale.
EFECTELE ECONOMICE ALE PRIMELOR ALEGERI LIBERE
Politica economică FSN-istă (ulterior PSD-istă) de tip „Moş Crăciun cu plete d’albe”, a dus la declanșarea inflației, iar rezultatul a fost acela ca mulți români (inclusiv cei care au pus stampila la 20 mai 1990 pe Ion Ilici Iliescu) au ajuns la un nivel de trai mai scăzut decât pe vremea lui Ceaușescu.
Citește și:
ROMÂNIA DUPĂ 1989 – „Golaniada”
ROMÂNIA SCINDATA, INTRE „GOLANI” ȘI „OAMENI SERIOȘI’
IMNUL GOLANILOR
„COMUNISMUL E O IDEE BUNA”
29 IANUARIE 1990 – O INSCENARE NEO-COMUNISTA
vezi mai multe articole pe aceasta tema la:https://www.facebook.com/Amintiri.din.comunism
Gheorghe Tătărescu – „o figură care poate fi ușor manevrată”
„NU-MI RECUNOSC NICI UN MERIT DEOSEBIT”
„…nu am revendicat niciodată și nu revendic titluri de glorie sau de eroism, nu-mi recunosc nici un merit deosebit dar iarăși am conștiința că în diferite situații în care m-a pus încrederea acelor cari au fost șefii mei, mi-am făcut în întregime datoria și poate mai mult decât atât” – Gheorghe Tătărescu, în „Cuvântul Gorjului”, 1918.
Gheorghe Tătărescu (n. 2 noiembrie 1886, Târgu Jiu, România – d. 28 martie 1957, București, Republica Populară Română); de doua ori prim-ministru al României, între 1934-1937 și 1939-1940, deținând și alte portofolii ministeriale (1). Martor al acuzării în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu.
citește si 
„MARTURII ASA CUM TREBUIE” – Gheorghe Tătărăscu și „cazul Lucrețiu Pătrășcanu”
Fiul generalului Nicolae Tătărescu (n. 1850, satul Vlăduleni, comuna Bîlteni-Gorj-d.1916) și al Speranței, născută Pârâianu (1858-1920).
În 1916, anul morții tatălui sau, Gheorghe Tătărescu s-a căsătorit cu Aretia Piteșteanu, o femeie cu stare, binevăzută în societatea vremii, dintr-o familie înrudită cu neamuri boierești din Țara Românească. După primul război mondial, Aretia s-a instalat în Poiana Gorj, locul natal al soțului ei, unde a pus bazele unei societăți de binefacere, in scopul renașterii meșteșugurilor populare oltenești, precum țesutul covorului și al broderiei, înființând și un atelier de covoare oltenești, cu modele relativ stilizate, adaptate la noua formă de mobilier. Întoarcerea lui Brâncuși în România i s-a datorat tot ei.
VIATA POLITICA
In 1912, Gheorghe Tătărescu se înscrie în Partidul Național Liberal (PNL) condus de Ion I. C. Brătianu, fiind apreciat pentru spiritul sau de combativitate. La alegerile parlamentare din 1919, Tătărescu, înscris pe listele național-liberale, a fost ales deputat de Gorj, unde s-a remarcat prin discursurile sale incisive, susținute în Adunarea Deputaților și în Senat.
In 1932, referitor la alegerea sa ca deputat, Tătărescu declara: „Când județul acesta căruia îi datorez ființa mea politică și căruia îi voi închina cu recunoștință toate gândurile și toate puterile mele de înfăptuire, când județul acesta mi-a reînnoit încrederea sa, m-am legătuit să vin regulat în mijlocul d-tră pentru a da socoteală de mandatul pe care mi l-ați încredințat și pentru a vă lămuri, în același timp, toate problemele care stau în fața Parlamentului”.
Ca demnitar liberal, Tătărescu a coordonat, la Ministerul de Interne, Poliția și Jandarmeria, introducând metode moderne în conducerea acestor două instituții.
In această calitate, în septembrie 1924, a înăbușit revolta de la Tatar Bunar – mișcare insurecțională din sudul Basarabiei, (pusă la cale de agenții Internaționalei Comuniste (Comintern), dirijați de Moscova), ce viza extinderea revoluției bolșevice spre apus, prin crearea unei republici sovietice pe teritoriul României și dezmembrarea statului român.
În zilele de 15, 16 și 17 septembrie 1924, situația la Tatar-Bunar și în alte comune din împrejurimi devenise alarmantă. Ministerul Apărării și Ministerul de Interne au luat măsuri drastice pentru restabilirea ordinii. În legătură cu această acțiune, Tătărescu afirma, în fața parlamentarilor: „Domnilor deputați, știți ce s-a petrecut apoi și știți cu câtă grabă au intervenit Jandarmeria și Armata, cunoașteți cu toții împrejurările care au întovărășit acțiunea acestei armate, care în câteva zile a restabilit ordinea în cele câteva sate ocupate și terorizate de bande…”
Discursul in care Tătărescu expunea in detaliu revolta de la Tatar Bunar, rostit la 9 decembrie 1925 în Adunarea Deputaților (publicat ulterior cu titlul „Internaționala a III-a și Basarabia”), a fost unanim aprobat de Parlamentul României, marcând un moment decisiv în cariera sa politică.
IMPOTRIVA REGELUI CAROL AL II-LEA
La 31 decembrie 1925, după ședința Consiliului de Coroană la care luase act de a treia renunțare la tron a principelui Carol (2), Tătărescu ordonă prefecților să confiște și să distrugă orice ziar, broșură, afiș, fotografie sau insignă care ar fi avut drept scop consemnarea tendențioasă a actului de abdicare a prințului moștenitor. Prefecților li se cerea, de asemenea, să pună în lumină caracterul personal si intim al acestui act, străin de orice amestec politic.
În 1926, același Tătărescu declara, pentru ziarul „Adevărul”, că sprijinitorii principelui Carol nu erau nimic altceva decât: „un lung șir de aventurieri; străini sau înstrăinați de neam, naufragiați ai vieții căutând un liman dătător de nădejdi în preajma marilor aventuri; faliți ai luptelor politice, bancheri ahtiați după un plasament cu perspective, trântori de toate categoriile, expatriați de neputința de a munci, o coasociere interlopă de patimi, de vieți și de ambiții bolnave”.
Mai mult, el ordonă arestarea lui Mihail Manoilescu, când acesta revine în țară de la Paris, unde avusese o întrevedere cu Carol Caraiman (noul nume luat de Carol, odată cu renunțarea la tron (2)). Dând o lovitură de imagine adversarului său, Tătărescu a invitat presa – ziariști români și străini – distribuind pasaje și facsimile din jurnalul intim al lui Manoilescu.
Legat de acest moment, Manoilescu afirma ca Tătărescu „...găsise mult așteptatul prilej să se releve în fața lui Ionel Brătianu, pentru a ajunge, în fine, ministru plin”.
„La sfârșitul anului 1927, subsecretarul de stat de la Interne, Tătărescu, care era și președintele unei bănci unde Nițescu era administrator delegat” – spune Manoilescu -,”s-au dus personal la Banca Națională (n.r. împreună cu Nițescu) și l-au rugat pe Oscar Kiriacescu să ajute această bancă, fiindcă Nițescu ar fi făcut servicii guvernului, informându-l la timp de „acțiunea lui Manoilescu””.
In noiembrie 1927, Gheorghe Tătărescu a întocmit și dat publicității dosarul documentar „Acte și corespondență relative la renunțările la tron ale fostului principe moștenitor (1918-1919- 1925), cu reproduceri fotografice de pe originale”.
RESTAURATIA
De la semnarea actelor constituționale ce legiferau renunțarea la tron a prințului moștenitor Carol și până la restaurația din vara anului 1930, Gheorghe Tătărescu și-a manifestat deplina solidaritate cu liderii liberali, combătând acele partide politice sau personalități ale vremii, in încercarea lor de a repune pe tapet „chestiunea închisă”.
Când Restaurația devine fapt împlinit, Tătărescu rămâne alături de șefii săi anti-carliști, Vintilă I. C. Brătianu și I. G. Duca, însă devine mai rezervat și mai nuanțat, în intenția de a găsi o cale de reconciliere cu noul suveran al României. Dilema a dus la adâncirea disensiunilor dintre aripa „bătrânilor liberali”, reprezentata de Dinu Brătianu și Constantin Angelescu și cea a „tinerilor liberali” adunați în jurul lui Gheorghe Tătărescu și Victor Iamandi.
După moartea lui Vintilă Brătianu (22 decembrie 1930), C.C. al PNL il alege ca președinte pe I. G. Duca, iar Gheorghe Tătărescu este numit secretar general al partidului, fapt care ii consolidează poziția. Se dădea, astfel, satisfacție „tinerilor liberali”, aceștia începând sa-și impună, pe lângă programul ideologic, și cadrele de conducere.
Odată cu creșterea influenței sale în interiorul partidului, Tătărescu și-a atras tot mai mulți adepți, majoritatea tineri. În 1930 el afirma că „fiecare partid va trebui, în sfârșit, să promoveze cu grabă tineretul care, crescut și format în atmosfera României întregite, va aduce în viața politică nu numai energia creatoare și entuziasmul tinereții, dar și contribuția unor concepții politice străbătute de mai puțin egoism de partid și de mai mult spirit de solidaritate națională”.
PRIMA GUVERNARE TATARASCU (3 ianuarie 1934-28 decembrie 1937)
Gheorghe Tătărescu și membrii cabinetului său au depus jurământul pe 5 februarie 1934, la Sinaia. Aducerea lui Tătărescu în fruntea guvernului, prin intervenția directă a regelui, înaintea desemnării șefului PNL, care ar fi trebuit să își si asume președinția Consiliului de Miniștri, a fost, la vremea respectiva, un prilej de speculații.
Guvernarea lui Gheorghe Tătărescu este marcata de o serie de elemente contradictorii. Pe de o parte, anii 1934-1937 si relansarea economiei, au însemnat pentru România prestigiu, stabilitate și bunăstare. Pe de altă parte, în timpul mandatului său, Tătărescu a contribuit la destrămarea partidelor, (începând chiar cu cel din care făcea parte), la desființarea democrației și la sprijinirea regelui Carol al II-lea pentru instaurarea dictaturii regale. El este considerat vinovat de mulți diplomați ai vremii inclusiv de rușinoasa destituire a lui Nicolae Titulescu.
Prin măsurile legislative adoptate, în continuitate cu opera de legiferare din vremea guvernării lui Ion I. C. Brătianu, guvernul Tătărescu a protejat dezvoltarea economică a țării, inclusiv a industriei naționale, a stimulat comerțul și exportul, a încurajat agricultura, a însănătoșit finanțele, iar nivelul general de trai a crescut. Au fost adoptate legi privitoare la organizarea și funcționarea instituțiilor statului, la organizarea administrativă a țării, la administrarea justiției. A fost întărită capacitatea de apărare a țării, a îmbunătățit starea armatei și a luat măsuri în vederea restructurării și dezvoltării învățământului de toate gradele.
AL DOILEA MANDAT DE PRIM-MINISTRU AL ROMANIEI
In ianuarie 1938, cu o lună înainte de instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, Gheorghe Tătărăscu devine si președintele PNL, prin fuzionarea fracțiunii sale (aripa „tânără”) cu cea a lui Gh. Brătianu. În această calitate, a condus guvernul în perioada 24 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940, urmărind o raliere a feliuritelor forțe politice; liberalii adepți ai primului ministru și foștii liberali adepți ai lui Gh. Brătianu, grupul național-țărănesc al lui Armand Călinescu, reprezentanții direcției palatului precum și alte facțiuni din opoziție, conduse de Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu, care nu-l sprijineau pe Carol al II-lea. A fost ultimul guvern care mai spera într-o alianță cu Franța și Anglia, în condițiile declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939.
Demiterea și înlocuirea sa cu Ion Gigurtu, la 4 iulie 1940, a însemnat intrarea țării în sfera de dominație a Germaniei.
Gheorghe Tătărăscu, a acționat pentru ieșirea României din războiul purtat alături de Germania, și pentru înfăptuirea actului de la 23 august 1944, aliindu-se cu absolut toate forțele care urmareau înlăturarea lui Ion Antonescu.
citește si 
ION ANTONESCU – EROU SAU CRIMINAL DE RĂZBOI?
DE PARTEA COMUNISTILOR – MOMENTUL 23 AUGUST 1944
După 23 august 1944, invocând calitatea sa de secretar general al P.N.L., Gheorghe Tătărescu, (care, cu susținerea unui grup de partizani, demarase o acțiune politică proprie încă din vremea dictaturii lui Ion Antonescu), a încercat să coaguleze în jurul său întregul partid, imprimând acestuia o noua orientare, pe care o considera propice momentului: elaborarea unei politici interne de centru-stânga, de reforme sociale și politice menite, in accepțiunea lui Tătărescu, să pună România pe făgașul evoluției europene, dar si sa asigure supraviețuirea PNL. Totodată, in politica externă, viziunea sa se baza pe raportul prioritar de alianță cu Uniunea Sovietică, în a cărei sferă de influență, odată cu încheierea conflagrației mondiale, România avea sa rămână vreme de câțiva zeci de ani.
Gheorghe Tătărescu s-a numărat printre puținii oameni politici care, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, nu și-a făcut prea multe iluzii în privința mult așteptatului sprijin anglo-american. În septembrie 1943, acesta ii declara diplomatului român, Raoul Bossy: „Pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești”.
Desi România se afla, după 23 august 1944, sub ocupația trupelor sovietice, regimul nu putea fi schimbat pe loc, cu cel comunist. Partidul Comunist din România (PCdR) nu avea atunci nici experiență, nici notorietate si, mai ales, nici capacitatea politică necesară pentru a prelua singur puterea. Pe de altă parte, sovieticii doreau, de fațadă, să menajeze eventualele suspiciuni ale aliaților occidentali.
In pofida orientarilor sale, Tătărescu s-a arătat dispus să colaboreze cu comuniștii, mizând probabil pe faptul că prestigiul său politic va fi un atu în fața sovieticilor, dar si in ideea de a găsi un coridor de participare la deciziile politice. Cu toate acestea, în tot timpul colaborării sale guvernamentale, nu a reușit niciodată sa-si depășească statutul de „tovarăș de drum”, pe care Kremlinul i l-a destinat din start.
După mai multe discuții, liderii comuniști au ajuns la concluzia că, pentru moment, o asociere cu Tătărescu ar putea fi benefică pentru ei. Gheorghiu-Dej spunea că „Tătărescu cunoaște foarte multe fapte. Dacă am putea să-l convingem pe Tătărescu, care este un tip realist, să ia poziție împotriva lui Maniu, ar fi bine. De o mie de ori este mai compromis Iuliu Maniu decât Tătărescu”.
Inclusiv Lucrețiu Pătrășcanu era de acord cu implicarea lui Tătărescu: „…cred că Tătărescu trebuie păstrat ca o rezervă, întru-cât reprezintă o figură care poate fi ușor manevrată”.
Prin apropierea lui Tătărescu de F.N.D., comuniștii urmăreau să atragă în noua formațiune politică și câteva personalități liberale sau țărăniste loiale acestuia. Totuși, o condiție unanim agreată de comuniști, privind colaborarea cu Tătărescu, prevedea interzicerea ca acesta să facă parte din noul guvern. Vasile Luca preciza ferm: „este exclus ca Tătărescu să fie membru al guvernului”.
In februarie 1945, Stalin l-a trimis la București pe A. I. Vâșinski care urma sa forțeze demiterea lui Rădescu si instalarea lui Petru Groza la guvernare. Pe 6 martie, misiunea era îndeplinită – Vîșinski impusese in Romania primul guvern comunist, guvernul Petru Groza.
citește si 
Andrei Vâșinski, călăul sovietic care a instalat guvernul Petru Groza in România
Cu toată opoziția comuniștilor din F.N.D., Gheorghe Tătărescu, dar și unii dintre adepții săi, vor intra în martie 1945 in guvernul comunizat (care va fi oficial recunoscut de Aliați – SUA si Marea Britanie-, abia peste un an, pe 5 februarie 1946). Tătărescu afost numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (respectiv adjunctul lui Petru Groza) și ministru al Afacerilor Străine, motiv pentru care adversarii politici l-au calificat drept trădător.
citește si 
PETRU GROZA – UN „BARON” DE LUX, IN SLUJBA COMUNIȘTILOR
CONGRESUL DE LA SALA ARO: „EU NU SUNT COMUNIST” , DAR „FAC POLITICA CU FATA LA RASARIT”
Gheorghe Tătărăscu a intrat în sala ARO la 9.30, în ovațiile participanților. La început, acesta l-a propus ca președinte al Congresului pe Aurelian Bentoiu, fost ministru, președinte al organizației Capitalei. Deschizând lucrările congresului, Bentoiu l-a angajat pe Tătărăscu, afirmând totodată că: „reluarea vieții noastre democratice o datorăm în primul rând marelui nostru Rege. Să ne îndreptăm cu dragoste, gîndul către El și să strigăm din toată inima „Trăiască Regele!„”.
Asistența a intonat imnul regal, iar Tătărăscu a ținut o cuvântare, în care a făcut referire la recent încheiatul război, la 23 august 1944, la Regele Mihai I și la activitatea neîntreruptă a P.N.L. chiar și după suspendarea acestuia (prin Constituția din 1938), de către regele Carol al II-lea. Cu aceasta ocazie, Tătărescu a subliniat că, în prezent, deviza este „politica cu fața la răsărit„; „aceasta este noua politica a statului român în ciclul istoric în care am intrat”.
„Eu, domnilor, o reamintesc pentru cine a uitat-o, eu nu sunt comunist prin concepțiile ce am despre am, despre societate, despre proprietate; prin concepțiile mele generale asupra lumii, eu nu sunt comunist” – Gheorghe Tătărăscu, la Congresul de la sala ARO (Patria), 1 iulie 1945.
La sfârșitul Congresului, Gh. Tătărăscu a fost ales președintele PNL. Într-o altă cuvântare programatică, ca președinte, el a definit principalele coordonate ale programului PNL, cu accent pe atașamentul față de monarhia constituțională, ca formă de stat a României.
CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS
In perioada 29 iulie-15 octombrie 1946, liderul liberal Gheorghe Tătărescu – care deținea și portofoliul ministerului de Externe in guvernul Groza -, conducea delegația României la Conferința de pace de la Paris, avându-l ca adjunct pe Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul general al Partidului Comunist.
Cu acest prilej, Tătărescu a susținut o serie de interese majore: revenirea nord-vestului Transilvaniei la România, recunoașterea independenței, cu toate consecințele aferente, a aportului României la înfrângerea Germaniei, inclusiv pentru recunoașterea statutului de țara cobeligerantă. Cu excepția acesteia din urmă, toate propunerile au fost consfințite în tratatul de pace încheiat intre România si puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial (SUA, Marea Britanie, URSS și Franța).
Desi meritele lui Gheorghe Tătărăscu la încheierea Tratatului, semnat pe 10 februarie 1947, i-ar fi putut conferi imunitate politică până la sfârșitul vieții, exact această perioadă, in care s-a aflat în fruntea delegației României, a constituit pretextul comuniștilor, dar și al aliaților săi, pentru eliminarea sa de pe scena politică.
„UN PERICOL SERIOS”
După semnarea Tratatul de pace de la Paris, încep si atacurile politice la adresa lui Tătărescu și a grupării sale.
Pe 24 mai 1947, se dă clandestin publicității memoriul pe care Gheorghe Tătărescu intenționa să-l prezinte și să il discute în Guvern, prin care se aduceau o serie de critici reformelor economice și măsurilor politice opresive ale Guvernului Petru Groza, din care, de altfel, Tătărescu încă făcea parte.
In memoriu, Ministrul Tătărescu aprecia ca „se ridică împotriva guvernului un val de nemulțumire, care sporește zi de zi și în ultimul timp începe să ia proporții îngrijorătoare”, motivele datorându-se rezultatelor „negative ale întregii noastre politici economice (…) care au creat, mai ales pentru anumite categorii sociale, adevărate stări de exasperare.”
De asemenea, „excesul arestărilor preventive (…) creează o atmosferă prielnică înfiripării unei legende, după care nu am fi decât un regim care se menține prin forţă şi teroare, un regim impopular şi nedemocratic.”
„Regimul achiziţiilor (…)” – se mai arata in memoriu -„continuă cu toate abuzurile şi excesele sale, menținând mobilizate nu numai urile victimelor, ci și a celorlalte categorii de proprietari amenințați cu rigorile şi excesele acestui regim.”
Memoriul puncta și problema „imixtiunii tot mai vexatorii şi de cele mai multe ori incompetente a statului în programul general economic” care dă „impresia că se urmărește o acțiune de etatizare lentă, dar neîntreruptă.”
Referindu-se la acest incident, „Dreptatea”, organul central de presă al P.N.Ț., afirma ca „P.C.R. nu poate ierta și nu va ierta d-lui Tătărescu actul publicat.„
Documentul in cauza a fost primit cu sentimente contradictorii în Partidul Liberal tătărescian. Unii l-au considerat un „act istoric”, exprimându-și solidaritatea cu poziția liderului, alții (cei din grupul condus de Paul Bejan, favorabil unei colaborări fără controverse ideologice cu Partidul Comunist) au declarat că „acțiunea nu era oportună.”
Tătărescu a încercat, fără succes, să-si justifice memoriul, într-un articol apărut în propria gazetă, „Drapelul”, declarând că, prin participarea sa și a partizanilor săi la guvernarea Groza, a încercat să reprezinte o forță de echilibru și de armonizare.
Se apropia momentul debarcării lui Tătărescu din guvern, iar ocazia a venit odată cu procesul șefilor Partidului Național-Țărănesc.
citește si 
DIZOLVAREA PNŢ – 29-30 iulie 1947
Pe 11 octombrie 1947, la ședința Biroului Politic, se constata că „gruparea Tătărescu, în special ministrul de Externe Tătărescu şi cel al Finanțelor Alexandrini, prin poziția lor, atât în politica externă, cât şi cea internă, au devenit în ultimul timp un pericol serios.”
In concluzie, Biroul Politic „consideră necesară începerea campaniei de demascare a acestei grupări, campanie care să ducă în timpul cel mai scurt la eliminarea ei din guvern.”
Pentru reușita campaniei „va trebui mobilizată întreaga presă şi toate mijloacele de propagandă de masă pentru demascarea grupării Tătărescu în toate direcțiile de activitate. Campania va trebui să înceapă odată cu procesul PNŢ (…) în această acțiune să participe în comun cele 5 partide din B.P.D. şi C.G.M., iar în guvern să desfășoare activitate în această direcție toți miniștrii comuniști, social-democrați și ai Frontului Plugarilor.”.
Pe 28 octombrie 1947, după scoaterea în afara legii a P.N.Ț. avea loc si procesului liderilor acestuia.
citește si 
PROCESUL „LOTULUI TĂMĂDĂU”
DE LA GUVERNARE LA PUSCARIE
La începutul lunii noiembrie 1947, încep să apară diverse articole împotriva ministrului de externe (Tătărescu). Se scria despre existenţa „cuibului de spioni şi trădători” din minister – cei șapte înalți funcționari de la Externe, judecați în lotul național-țărănist, presa procomunistă întrebându-se retoric: „oare „cei șapte reprezintă cazuri izolate? (…) Ministerul acesta în care cine vrea scoate orice document vrea, transmite prin cifru ce vrea și folosește pe cine vrea, Ministerul acesta are conducători?”
La rândul sau, Mihail Dragomirescu, secretarul general al CC al P.N.P (Partidul Național-Popular), și deputat în parlamentul României, citea, în numele unui „grup regulamentar” de deputați, o declarație prin care Tătărescu era acuzat de complicitate cu dușmanii țării. El își exprima „mirarea”, plivitor la faptul că titularul ministerului de Externe „n-a găsit cu cale să lămurească Parlamentul și țara asupra celor ce s-au petrecut la departamentul său, unde funcționarii superiori au intrat în complotul nazist, predând documentele de stat dușmanilor țării”.
Declarația, puternic aplaudată de asistență, s-a încheiat cu solicitarea convocării de urgență a Comisiei de Afaceri Străine a Camerei. Între cei acuzați de complicitate se număra și Oprișan, fost funcționar superior al Ministerului de Externe, ca secretar general, care a tratat pacea la Paris. „În această calitate”, arata Mihail Dragomirescu, „el a participat la complot; furniza documente secrete trădătorilor Gafencu- Cretzeanu-Buzești. Direcția cifrului de sub supravegherea directă a titularului care furniza aproape fățiș, acte de stat, puterilor străine prin intermediul lui Pogoneanu și a bandei. Funcționarii, compromiși astfel au fost menținuți în serviciu și li s-au plătit salariile până la ultimul moment. S-a înlesnit, ca foștii diplomați deveniți trădători de țară , să își poată însuși sume imense din fondurile publice pentru ca grație lor sa ducă o acțiune împotriva intereselor naționale”[…] „Situația care s-a creat nu mai poate dăinui și toleranța arătată de titularul departamentului trebuie curmată” (3).
Externele erau deja o „citadelă a complotului reacționar”. Comuniștii cer și ei „extirparea putregaiului de la Externe.” Este găsit „putred” și Ministerul de Finanțe, care promovează o „politică antidemocrată (…) protectoare a marilor traficanți de medalii – politică inflaționistă, sabotoare a echilibrării bugetare şi a eforturilor de refacere economică a ţării.”
Realizând proporțiile acestei „adevărate ofensive politice”, Gh. Tătărescu îi trimite o scrisoare președintelui Consiliului de Miniștri (n.r. Petru Groza), considerând necesară o „reexaminare a tuturor problemelor de politică externă care au fost obiectul campaniei presei oficioase (…)„, „De rezultatele acestei reexaminări și a întregii acțiuni de clarificare depinde rămânerea mea mai departe în capul Ministerului Afacerilor Străine.” – încheia Tătărescu.
La 3 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului adopta „moțiunea de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe – aprobată cu 187 de voturi pentru și 5 împotriva. Gh. Tătărescu nu s-a prezentat, invocând probleme de sănătate.
Pe 4 noiembrie 1947, toți miniștri tătărescieni sunt demiși.
Pe 6 noiembrie 1947, Tătărăscu este demis si el din guvern.
Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului (PNL), în favoarea lui Petre Bejan.
Pe 11 noiembrie 1947, ziua in care se încheia si procesul intentat de comuniști conducătorilor P.N.Ț., Petre Bejan citea în plenul Camerei Deputaților o declarație a liberalilor tătărescieni, care înțelegeau să dea „cel mai larg sprijin guvernului, emanație a B.P.D.-ului, în sforțările sale pentru redresarea economică şi financiară, politică şi socială a ţării, colaborând la toate legile şi la toate măsurile având drept scop salvgardarea intereselor superioare ale ţării în cadrul Platformei-Program.”
Lipsit de susținere, pe 3 decembrie 1947, Gheorghe Tătărescu îi trimite o scrisoare președintelui Sfatului Parlamentar Liberal, Petre Bejan, anunțând că se retrage „din postul de răspundere care mi-a fost încredințat de congresul general din iulie 1945 (…) pentru a înlătura orice piedică în calea mențineri unității partidului nostru şi pentru a-i asigura completa libertate în acţiunea de reorganizare începută.”
În ședința Sfatului Parlamentar din 9 decembrie 1947, este aleasă conducerea Comitetului de conducere, în frunte cu Petre Bejan. Moțiunea adoptată la acea întrunire clarifica şi poziția Partidului Liberal fata de Tătărescu. Memoriul (lui Tătărescu) din 24 mai „nu este expresia voinței și liniei politice a PN.L., deoarece partidul nu a colaborat la el şi n-a fost pus în situația de a-l studia şi a se pronunța asupra lui în cunoștință de cauză.” Pe plan extern, PNL rămâne fidel prieteniei şi colaborării strânse cu Uniunea Sovietică și cu „statele democrate prietene din sud-estul european”. Pe plan intern, obiectivul este continuarea luptei politice comune „alături de celelalte partide democrate pentru propăşirea şi democratizarea ţării.”
În locul miniștrilor liberali demiși, pe 30 decembrie 1947 în guvern intra Ana Pauker – la Afacerile Străine, Vasile Luca – la Finanțe, Theodor Iordăchescu – la Lucrările Publice și Stanciu Stoian – la Culte.
Astfel, la finalul anului1947, partidele istorice sunt complet înlăturate din toate structurile de decizie. Comuniștii dețineau acum întreaga putere legislativa și executivă în stat (4).
citește si 
NOAPTEA DEMNITARILOR
Trei ani mai târziu, in noaptea de 5/6 mai 1950, in cadrul unei ample operațiuni ordonate de comuniști, sunt arestați o serie de foști înalți demnitari români – prim-miniștri, miniștri, secretari de stat, funcționari superiori ai administrației, generali ai armatei, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni – din care fac parte inclusiv toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, Gheorghe Tătărescu, care vor fi întemnițați la Sighet.
În mandatul său de arestare, se stipula: ”Văzând actele care formează dosarul cercetărilor privind pe acuzatul- TĂTĂRESCU GHEORGHE- născut la 28 decembrie 1887, în Târgu-Jiu, de profesiune avocat, fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri şi ministru de Externe, căsătorit, cu ultimul domiciliu în București, str. Polonă, nr 19, din care rezultă că, prin activitatea lui a contribuit la provocarea şi sprijinirea războiului antisovietic. Având în vedere că faptele mai sus expuse sunt prevăzute de art. 2 lit. C din Legea nr 291/1948 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii ori umanității și se pedepsesc cu muncă silnică pe viaţă”.
In decembrie 1950, Tătărescu este mutat de la Sighet la București, în arestul “B.J” al Securității, din Calea Plevnei. Până în vara anului 1951, nu se decide încă nimic în privința sa. În cele din urmă, la presiunile comuniștilor, pe fondul caracterului sau duplicitar, Tătărescu a scris și a semnat, cu propria-i mână, declarația incriminatoare pentru Lucrețiu Pătrășcanu, așteptată de Gheorghiu-Dej.
„Fostul Rege avea încredere în Lucreţiu Pătrăşcanu , fostul Rege vedea în Pătrăşcanu un element de colaborare de prima întâi, pentru diversele lui planuri, aşa încât se poate spune că Lucreţiu Pătrăşcanu a fost în intervalul acesta, al colaborării noastre guvernamentale o persoana grata a fostului Rege”.- Gheorghe Tătărescu, declarație de martor al acuzării in procesul Pătrășcanu (1954).
citește si 
„MARTURII ASA CUM TREBUIE” – Gheorghe Tătărăscu și „cazul Lucrețiu Pătrășcanu”
Toți cei din lotul Pătrășcanu au fost condamnați, unii la moarte, alții la închisoare. Tătărescu nu a fost judecat, nici condamnat și, totuși, a rămas în închisoare. A fost eliberat, aproape concomitent cu cei amnistiați de restul pedepsei, din “Procesul Pătrășcanu”.
citește si 
LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU – PRIMUL COMUNIST MINISTRU AL JUSTIȚIEI
Pe 26 martie 1957, cu doua zile înaintea morții sale, aflat la Spitalul Panduri, Gheorghe Tătărescu i-a mărturisit fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”.
Sanda Tătărescu-Negropontes invoca în memoriile sale ultima lor convorbire: ”Cu tatăl meu, două zile înainte de sfârșitul său, la 28 martie 1957, la Spitalul Panduri. […] L-am întrebat: «Care zi din viaţa dumitale ai fi vrut să o faci altfel decât a fost?». Mi-a răspuns: «Niciuna».
(1) ministru interimar, în perioadele: 5 ianuarie 1934 – 1 octombrie 1934; 2 octombrie 1934 – 28 august 1936; 29 august 1936 – 14 noiembrie 1937; 17 noiembrie – 28 decembrie 1937; 24 noiembrie 1939 – 10 mai 1940; 11 mai – 3 iulie 1940. [inapoi]
(2) Regele Carol al II-lea a avut multiple tentative de renunțare la tron: in timpul Primului Război Mondial, dezertează din armată și se căsătorește ilegal cu Ioana Lambrino, acțiuni ce au ca urmare două renunțări la tron, neacceptate de regele Ferdinand. După dizolvarea mariajului, Carol se recăsătorește, în martie 1921, cu principesa Elena a Greciei, cu care are un copil: principele Mihai. In decembrie 1925, Carol își părăsește familia și renunță pentru a treia oara la tron, trăind în Franța cu Elena Lupescu (Wolf), sub numele de Carol Caraiman. Dintre toate, una singura i-a fost impusa: cea din 1940, cand este fortat, de Ion Antonescu, sa abdice, in favoarea fiului sau, Mihai I. In timpul domniei sale, Carol al II-lea s-a remarcat ca un promotor al culturii, dintre ctitoriile sale culturale facand parte „Revista Fundațiilor Regale” şi „Editura Fundațiilor Regale„. Printre colaboratorii permanenți ai revistei, începând din 1934, s-au numărat Nicolae Iorga, Adrian Maniu, Victor Eftimiu, Barbu Brezianu, Valeriu Marcu, Emanoil Ciomac, Mircea Eliade, George Călinescu, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran. Rubrici specializate au fost ținute, între alții, de Şerban Cioculescu şi Constantin Noica. În 1939, după revenirea în țară, Nicolae Steinhardt a lucrat ca redactor la „Revista Fundațiilor Regale„, de unde a fost înlăturat în 1940. [inapoi]
(3) Comisia de politică externă din Camera Deputaţilor a luat în discuţie activitatea ministerului condus de Tătărescu. Se acuza faptul că „servicii din cele mai importante ale Ministerului Afacerilor Externe (…) au predat documente secrete spionilor din serviciul unor ţări străine şi îndeosebi al imperialismului american.” Şeful diplomației „a menţinut luni de zile în serviciu şi salarizare funcționari arestaţi de organele de stat pentru spionaj”, iar în funcţiile importante din minister şi din străinătate a păstrat „elemente colaboraționiste şi antidemocrate, care au adus prejudicii grave intereselor noastre naționale.” [inapoi]
(4) P.N.L.- Bejan va participa la alegerile din 28 martie 1948, obținând șapte mandate parlamentare. Acest detaliu nu a mai contat în mai 1950, când liderii Partidului, alături de Gheorghe Tătărescu şi alţi fruntași ai liberalilor brătieniști, vor fi arestați şi închişi.[inapoi]
surse: Stelian Neagoe-”Cazul Gheorghe Tătărescu-plata şi răsplata tovarășilor de drum””Mărturii pentru istorie”- Gheorghe Tătărescu, publicată de Sanda Tătărescu-Negropontes în 1996.
Manifestul prin care regele CAROL al-II-lea renunță la tronul României, in favoarea fiului său, Mihai (6 septembrie 1940)LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU – PRIMUL COMUNIST MINISTRU AL JUSTIȚIEI
„Pătrășcanu a fost sedus de ideile comuniste si a devenit fanatic. Tot ce a întreprins de-a lungul vieții lui a fost rău, dar a fost făcut cu sinceritate si din convingere. Fiind intelectual, a căzut victima invidiei multora„ – Ștefan Milcoveanu (rudă cu L. Pătrășcanu)
Lucrețiu Pătrășcanu (n. 04.11.1900, Bacău – d. 17.04.1954, Închisoarea Jilava, București) – politician român, membru fondator ai Partidului Comunist din România (PCdR), membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig.
Reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică, care a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944.
Tatăl – istoricul Dumitru D. Pătrășcanu (*), mama – Lucreția Pătrășcanu, provenea dintr-o familie boierească.
In 1938, se căsătorește cu Elena Pătrășcanu (Herta Schwamen, de origine semita, militantă a PCdR, scenograf al Teatrului Țăndărică din București).
RĂTĂCIT IN MARXISM
Devenit, din tinerețe, adept al marxismului, în 1919 Pătrășcanu se înscrie în Partidul Socialist Român, lucrând ca editor al ziarului „Socialismul”.
Absolvent al Facultății de Drept a Universității București (1922); obține ulterior doctoratul la Universitatea din Leipzig, cu teza „Reforma agrară din România din 1918-1921”.(1925)
Împreună cu Elek Köblős, este reprezentant al PCdR la al 4-lea congres al Cominternului de la Moscova (1922).
PRIMA ARESTARE – LA JILAVA, CA ILEGALIST
In 1924 (când PCdR era declarat ilegal), este arestat și închis la Jilava, unde intră în greva foamei, până când este transferat la spitalul penitenciarului.
„BASARABENII NU SUNT O NAȚIUNE SEPARATA – SUNT ACEEAȘI ROMANI, ASA CUM SUNT ROMANII DIN MOLDOVA„
In 1928, Pătrășcanu participă la congresul de la Harkov, sub numele conspirativ Mironov, luând poziție și contrazicând afirmația oficială, care considera România Mare un stat imperialist.
„Moldovenii(din Basarabia) nu sunt o națiune separată, și din punct de vedere istoric și geografic moldovenii sunt aceiași români așa cum sunt românii în Moldova. Astfel, cred că un asemenea punct fals face ca rezoluția însăși să fie falsă„
UN AVOCAT COMUNIST ÎNLOCUIT DE ALT AVOCAT COMUNIST
În mai 1931, Lucrețiu Pătrășcanu (împreună cu Eugen Rozvan, Imre Aladar și alți doi) este ales în Camera Deputaților, din partea Blocului Muncitoresc Țărănesc (BMȚ), un grup care masca partidul comunist aflat în ilegalitate, însa alegerile sunt invalidate.
În același an, la Congresul al V-lea al partidului de la Gorikovo/URSS, Pătrășcanu este ales în Comitetul Central.
Reprezintă PCdR la Comintern în 1933 și în 1934, rămânând la Moscova până în 1935. În 1936, primește sarcina de a-i apăra pe membrii PCdR în procesul de la Craiova. Fiind denunțat ca membru al PCdR, este înlocuit de avocatul Ion Gheorghe Maurer, de asemenea comunist.
A DOUA ARESTARE – ÎNCHIS IN LAGĂRUL DE LA TG.JIU
În august 1940, este arestat și închis în lagărul de la Târgu-Jiu, alături de membrii partidului care nu se aflau în exil în Uniunea Sovietică.
ELIBERAT DE LEGIONARI
Este eliberat de guvernul național-legionar.
A TREIA ARESTARE – REGIMUL ANTONESCU
După Rebeliunea legionară, Lucrețiu Pătrășcanu este din nou arestat in 1941, de data aceasta de regimul Ion Antonescu.
In 1943, după eliberare, i se impune domiciliu obligatoriu la Poiana Țapului. Ulterior, în același an, revine la București.
RĂSTURNAREA GUVERNULUI ANTONESCU
În aprilie, Pătrășcanu este contactat de mareșalul Curții Regale, Ioan Mocsony-Stârcea, in vederea încheierii unei înțelegeri între regele Mihai și reprezentanții partidelor, în scopul răsturnării guvernului Antonescu și scoaterii României din Axă. Împreună cu Emil Bodnăraș reprezintă PCdR la negocierile secrete cu PNL și PNȚ, context in care îl întâlnește și pe Corneliu Coposu.
MINISTRUL AL JUSTIȚIEI
După lovitura de stat de la 23 august 1944 (Ion Antonescu și Mihai Antonescu sunt arestați la Palatul Regal), Pătrășcanu intră în noul guvern Constantin Sănătescu, ca ministru al Justiției.
In această calitate, inițiază procesele de tip stalinist în România.
Din 1945, ca ministru al Justiției in guvernul Petru Groza, înființează Tribunalele Poporului, promovând în cadrul lor procurori comuniști, precum Avram Bunaciu, Constanța Crăciun sau Alexandra Sidorovici (soția lui Silviu Brucan).
AUTOR AL PROCLAMAȚIEI REGELUI MIHAI
Pătrășcanu este autorul proclamației pe care regele Mihai a citit-o la postul național de radio, în seara zilei de 23 august – data la care România a întors armele, alăturându-se Aliaților.
Alături de alții, reprezintă România la semnarea armistițiului cu URSS, la 12 septembrie 1944. Prezent la Moscova, Pătrășcanu i-a contactat pe membrii facțiunii moscovite, Ana Pauker și Vasile Luca, prin supraveghetorul lor, Andrei Vîșinski, restabilind astfel comunicarea dintre aripile PCR, cea aflată în exil în URSS și cea aflată în România.
Un an mai târziu, devine membru în Comitetul Central, iar în 1947 va face parte din delegația României la Tratatele de pace de la Paris.
„PREA INTELECTUAL PENTRU TOVARĂȘII DE PARTID”
„Lucrețiu Pătrășcanu era un intelectual de reală valoare, cu un doctorat in Germania, contribuții doctrinare asupra marxismului romanesc, cu relații in anturajul Regelui, legături cu liderii partidelor istorice, relații cu lumea intelectuala din București, deci un lider destul de diferit de cei care vor urma după 1945” – Liviu Pleșa (cercetător CNSAS), in cadrul discuției „Dej si luptele de la vârful PCR&PMR. Cazurile Lucrețiu Pătrășcanu – Ana Pauker„.
Spre sfârșitul anilor ’40, Pătrășcanu este învinuit de opoziție față de politicile staliniste si criticat pentru abordarea prea intelectuală a socialismului. Gheorghe Apostol declara: „Era un intelectual de bază al partidului. Dar era și un om foarte îngâmfat, orgolios, intolerant și necomunicativ cu tovarășii de partid”
„ÎNAINTE DE A FI COMUNIST, SUNT ROMAN -TRANSILVANIA ESTE ROMANIA”
În 1946, la Cluj, la mitingul ținut în fața studenților greviști, își începe discursul afirmând; „Înainte de a fi comunist, sunt român„, condamnând totodată și revizionismul maghiar: „Transilvania a aparținut și va aparține statului român în întregime„.
Aceste cuvinte nu convin colegilor de partid, care il cataloghează ca „naționalist”.
A PATRA ARESTARE
În 1948, Pătrășcanu este acuzat de naționalism burghez, de șovinism (datorita discursului de la Cluj), și de colaborare cu Siguranța Statului în perioada interbelică și este arestat.
În arest este vizitat de Iosif Rangheț, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu și, ocazional, de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Au mai fost arestați Elena Pătrășcanu (soția lui), Harry Brauner, Lena Constante, Petre Pandrea (cumnatul lui), Herant Torosian, Alexandru Ștefănescu, Emil Calmanovici, Remus Koffler, Ioan Mocsony-Stârcea, Anton Golopenția, Belu Zilber, Victoria Sârbu (soția lui Ștefan Foriș), și alte 33 de persoane.
Lucreţiu Pătrăşcanu a fost sechestrat la 28 aprilie 1948, într-o casă conspirativă, pentru a fi anchetat, după ce, cu câteva luni mai devreme, fusese exclus din forurile de conducere ale partidului, fiind forțat, astfel, să-şi dea demisia din funcția de ministru al Justiției.
Ancheta a fost întreruptă în perioada anilor 1948-1951, și reluata în 1951.
In februarie 1951 a fost constituit un nou grup de anchetatori, condus de lt. col. Ion Soltutiu – care il cerceta numai pe L. Pătrășcanu. De restul celor 46 de persoane arestate in „lotul Pătrășcanu” se ocupau: mr. Nicolae Dumitrescu, cpt. Dumitru Marinache, lt. maj. Tudor Staicu, lt. maj. Mircea Anghel, lt. maj. Victor Vanator, lt. maj. Simion Siegler, slt. Ion Curtescu – toți de la Serviciul I, Direcția a VIII-a a DSS.
TENTATIVA DE SINUCIDERE
Lucrețiu Pătrășcanu n-a înțeles, până la capătul vieții, in ce partid se afla, deși invoca întotdeauna lunga lui experiența. Dar a avea experiența nu înseamnă că si aderi cu totul la normele grupului din care faci parte sau că le înțelegi – Dr. Cristina Diac (INST)
In primăvara anului 1950, Pătrășcanu nu a mai suportat chinul si umilințele la care era supus și a cedat psihic, încercând sa-și pună capăt zilelor de doua ori.
Si-a tăiat venele de la brate și a înghițit bucăți de lama sfărâmată. A fost salvat in extremis, fără sa impresioneze pe nimeni, securiștii văzând in aceste tentative dorința lui Patrascanu de a îngropa odată cu el informații importante.
Pătrășcanu i-a spus Anei Pauker că se va sinucide dacă va fi exclus din partid.
Lena Constante i-a făcut rost de otravă, un praf pe care l-a purtat asupra sa până in vara lui 1949, când l-a aruncat. Atunci nu-și pierduse speranța că va fi declarat nevinovat.
RELUAREA ANCHETEI
La reluarea anchetei, Pătrășcanu a fost supus numai la interogatorii de noapte, fiind ținut permanent la carceră.
Intre timp, in urma unei percheziții, in locuința sa au fost găsiți și confiscați bani – 4.000 de franci elvețieni, 10 franci francezi și 33 monezi de aur. Anchetatorii l-au acuzat de deținere ilegală de aur și valută, având totodată și un argument in sprijinul teoriei care vehicula ideea ca familia Pătrășcanu se pregătea să fugă din țară cu acești bani.
În 1952, Alexandru Drăghici, noul ministru de Interne, preia cazul, după ce mai mulți membri sunt înlocuiți. În acest timp s-a pregătit şi procesul în care urmau să fie judecați şi alți comuniști cu stagii importante în ilegalitate. Acuzațiile au început să circule și, din eroul momentului de la 23 August 1944, Pătrășcanu ajunge „dușman al partidului şi al națiunii“.
Decizia pentru începerea procesului s-a luat în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 2 septembrie 1953. Gheorghiu-Dej a indicat că procesul, de altfel un simulacru, ar trebui să fie unul închis, și nu unul public.
Dosarul a fost trimis în instanţa de judecată la 27 martie 1954. Prin actul de acuzare nr. 3/1954 emis de Tribunalul Suprem, Colegiul Militar erau trimiși în judecată următorii: Lucreţiu Pătrăşcanu, fost avocat; Herbert Zilber, fost director al Institutului de Conjunctură Economică, Ion Mocsonyi-Styrcea, fost mareşal al curţii regale; Alexandru Ştefănescu, fost mare industriaş; Remus Koffler, funcţionar; Jac Berman, antreprenor; Emil Calmanovici, antreprenor; Victoria Sârbu, fără profesiune; Lena Constante, pictor scenograf; Herant Torosian, fost consul al României la Paris; Hari/Harry Brauner, fost director al Institutului de folclor. Procesul a fost relativ scurt: a durat din 6 pana in 13 aprilie (1954).
„Neadaptat noii lumi, lipsit de aliați in interiorul PCR, fără sprijin la Kremlin, Pătrășcanu a căzut victima luptei pentru putere care se ducea la vârful partidului. Moartea lui Stalin nu l-a salvat, deoarece Gheorghiu-Dej, temându-se de tentația Moscovei de a cauta figuri noi de lideri pentru tarile-satelit, a impus organizarea procesului lui Pătrășcanu și executarea sa in aprilie 1954.” – Dan Catanus
EXECUTAT DE COMUNIȘTI
Pătrășcanu a fost acuzat că a pus la cale distrugerea partidului comunist din interior și răsturnarea regimului.
Celelalte învinuiri au avut rolul de a sprijini acest scenariu. Astfel, i s-a pus in sarcina ca a fost agent al Siguranței, înainte de 1944, spion englez după, nationalist șovin, prieten al partidelor „reacțiunii burghezo-moșierești”, ocrotitor al criminalilor de război, complotist in partidul comunist, ca a vrut sa fuga din tara.
Pătrășcanu a recunoscut ca prietenul sau Nicolae Betea i-a propus sa fuga și chiar a făcut unele pregătiri, iar Constantin Visoianu i-a spus ca îl poate ajuta sa plece definitiv din Romania, prin intermediul americanilor. Patrascanu a mai pretins însa ca a refuzat aceste oferte.
Anchetatorii i-au smuls declarații prin care își turna cenușă in cap: „(…) Prin proclamarea Republicii mi-am dat seama ca un hotărât drum spre stânga a fost luat și eu nu avusesem vremea sa dovedesc prin fapte ca mi-am lichidat devierile mele de dreapta si naționaliste…„.
În proces au mai fost interogați o serie de oameni politici din perioada interbelică, precum Corneliu Coposu, Gheorghe Tătărăscu (PNL) sau Bebe Brătianu (PNL).
După modelul proceselor staliniste, pe 14 aprilie 1954, Lucrețiu Pătrășcanu este condamnat la moarte, alături de Remus Kofler, pentru „crima împotriva păcii” .
Potrivit procesului-verbal întocmit de procurorul Grigore Rapeanu, in noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Lucrețiu Pătrășcanu și Remus Koffler au fost executați prin împușcare la închisoarea Jilava.
De față au fost, pe lângă procuror, lt. col. Ilie Bădica, comandantul penitenciarelor, mr. Ilarion Savenco, reprezentantul autorității administrative, si mr. Moise Cahane, medic legist. Plutonul de execuție a fost comandant de cpt. Nicolae Andronache. In procesul verbal se mai menționează ca Patrascanu a refuzat sa i se îndeplinească o ultimă dorință.
La ora 3:00, condamnatul a fost dus la stâlpul execuției, legat la ochi si împușcat.
„Astfel după primul glonț, Lucretiu Patrascanu s-a mai văietat și s-a zvârcolit si atunci cei din personalul de paza se înghesuiau sa mai tragă si au mai tras efectiv” – Vasile Varga, judecătorul care a asistat la execuția lui Patrascanu.
In procesul-verbal nu se precizează zonele in care au pătruns gloanțele, ci doar ca medicul legist a constat moartea condamnaților.
Ion Mihai Pacepa, fost adjunct al șefului Securității, a lansat ipoteza ca Patrascanu ar fi fost împușcat in ceafa, in curtea închisorii Jilava, fără procedura legala de rigoare.
REABILITAT POST-MORTEM
„Aflat in căutare de legitimitate, Nicolae Ceausescu a cerut cercetarea abuzurilor săvârșite in timpul predecesorului sau, in cazul Lucrețiu Patrascanu, pe care l-a reabilitat public la Plenara din aprilie 1968. In anii ’90, atracția exercitata de Patrascanu s-a manifestat cu precădere printre istorici, mai ales ca nenumăratele volume ale anchetei (peste 200)[1] păstrate in arhiva SRI (acum la CNSAS) deveniseră disponibile cercetării” – Dan Catanus
Pe baza hotărârii Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968 – ocazie cu care col. Ilie Moisescu a afirmat ca pedepsele au fost dictate de Iosif Chisinevschi, fruntaș al partidului comunist si rival al lui Lucrețiu Patrascanu, iar col. Ion Soltutiu a afirmat ca ancheta „lotului Patrascanu” a fost condusa de cei doi consilieri sovietici[2] ai Ministerului Afacerilor Interne, la presiunile lui Alexandru Draghici -, Lucretiu Patrascanu este reabilitat post-mortem de către Nicolae Ceaușescu (reabilitare consfințită prin sentința de achitare emisă de Tribunalul Suprem la 28 mai 1968) și declarat „erou national„.
„Comunist atipic, atras de marxism-leninism din idealism (nici formația sa intelectuala și nici mediul de provenința nu l-ar fi motivat in acest sens), Lucretiu Patrascanu a fost tot timpul un caz. A fost „un caz” si cand a protestat la adresa separării artificiale intre romani și moldoveni impusa de reprezentantii Cominternului la Congresul al V-lea al PCR, ținut in URSS, in 1931, si când a refuzat sa urmeze cu docilitate ordinele liderilor comuniști autohtoni (vezi relațiile sale încordate cu Stefan Foris in timpul celui de-al doilea război mondial sau cu Gheorghiu-Dej in perioada de internare in lagărul de la Tg-Jiu) si când s-a opus aplicării in totalitate a directivelor Moscovei, după 23 august 1944, devenind un exponent al unui curent incipient de „comunism national”„.- Dan Catanus, cercetător principal la Institutul National pentru Studierea Totalitarismului.
(*) Dumitru D. Patrascanu ( 1872-1937) – prozator si autor de manuale de istorie. A făcut parte dintre intelectualii conduși de Constantin Stere, grupați in jurul revistei ,,Viata Românească”. Constantin Stere și cei din grupul, erau atât filogermani cat și anti-țariști, declarându-se pentru participarea la război alături de Puterile Centrale, pentru a unirea Basarabiei cu Vechiul regat. Insa la sfârșitul primei conflagrații mondiale și mai ales după înfăptuirea României Mari, gruparea Constantin Stere a fost destinata pieirii tocmai datorita inclinațiilor filo-germane, dar și atitudinii Partidului Țărănesc, condus de Iuliu Maniu. Acest eșec politic l-a marcat pe tânărul Lucrețiu Patrascanu, determinând probabil, mai târziu, afilierea sa la P.C.dR. partid cu cel mai radical program politic din Romania acelei epoci.
[1] Dosarul Patrascanu cuprinde 204 volume, inclusiv anexe ale anchetei de reabilitare din perioada 1965-1967, insumand 70.000-80.000 de pagini, fiind audiati sute de martori. (Gabriela Antoniu)
[2] In studiul „Relațiile politice romano-sovietice – 1953-1958”, cercetătorul Vasile Buga arata ca nu exista document care sa probeze implicarea Moscovei in dictarea unui verdict in procesul Patrascanu. Exista însa dovezi ca URSS și-a dat acordul pentru organizarea acestui proces. „Un epilog al acestui caz consider ca a fost realizat prin cercetările intreprinse in ultima vreme de către cercetătoarea rusa Tatiana Volokitina, care, prin documentele gasite in arhivele Federatiei Ruse, a demonstrat ca hotărârea de a-l executa pe Patrascanu a aparținut in exclusivitate autorităților de la București, punând astfel capăt speculațiilor cu privire la eventuala implicare sovietica in acest caz„.- Dan Catanus
BRAUNER, Harry (1908 Piatra Neamţ – 1988 București) – recunoscut ca folclorist marcant; după august 1944, până la arestarea sa din 1950 în cadrul “lotului Pătrăşcanu”, secretarul organizației de partid de la Ministerul Artelor (şi Informațiilor), directorul Institutului de Folclor (Decretul nr. 136 din 5/6 aprilie 1949) şi şef de catedră la Conservator (Kuller 2008: 79; Solomovici 2004: 256). [inapoi]
CALMANOVICI, M. Emil (fiul lui Mendel şi Hana) (1896 Piatra Neamţ – 12.III.1956 Aiud) – finanţator generos al partidului ilegalist în perioada interbelică, după război membru fondator al C.D.E. în iunie 1945, profesor la Institutul de Construcţii din Bucureşti şi director general al Normelor şi Construcţiilor în Ministerul Construcţiilor între 1944 şi 1951, când este arestat în “procesul Pătrăşcanu”, ulterior condamnat şi deţinut până la decesul său în penitenciar (Aiud); îngropat, după reabilitarea sa din anii ‟60, în fostul complex “Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”, din actualul Parc Carol din Bucureşti; [inapoi]
KOFFLER, Remus (d. 1954) – ilegalist, fost secretar al lui Ştefan Foriş, şeful Comisiei Financiare Centrale a P.C.R. între 1937 şi 1944 executat pentru spionaj şi trădare în lotul Pătrăşcanu în 1954 [inapoi]
ZILBER, Herbert (zis “Belu”, în fişele din penitenciare ZILBERT141) (14.X.1901 Tg. Frumos – 1978 Bucureşti) – ilegalist, “la 27 de ani era spion sovietic”, condamnat ca atare la 5 ani închisoare (Solomovici 2004: 184); după război expert în delegația României la Conferinţa de Pace de la Paris (1947), apoi director al Institutului Român pentru Studiul Conjuncturii, profesor de economie politică la Universitatea București şi director al Casei de Economii şi Consemnațiuni (C.E.C.) între 1944 şi 1947, arestat şi condamnat în “procesul Pătrăşcanu”, graţiat în 1964, ulterior publicist sub pseudonimul “Andrei Şerbulescu”. [inapoi]
Citește și:
- SENTINȚA LOTULUI PATRASCANU
Lucrețiu Pătrăşcanu – reabilitat la Plenara C.C. al P.C.R. din 22-25 aprilie 1968
Herta Schwamen, devenită Elena Pătrășcanu
ASASINAREA PRIM-MINISTRULUI ION GHEORGHE DUCA, cu complicitatea Regelui Carol al-II-lea
„Oricare cunoaște politica românească [….] știe că una din directivele fundamentale, directiva de la care de 40 de ani nimeni nu s-a abătut, în nici o împrejurare și față de nici o țară, este aceea de a nu se amesteca în politica internă a altor țări. Neamestecându-ne noi în politica internă a altora, am avut grijă ca și ceilalți să nu se amestece în politica noastră„ – Ion Gh. Duca
Dizolvarea Gărzii de Fier fusese unul din angajamentele asumate de liderul liberal I Gh Duca, în cadrul vizitei efectuate la Paris, în iulie 1933. In același an, România semnase, în ianuarie, “Acordul de la Geneva”, cu Societatea Națiunilor. Aflat în imposibilitatea achitării datoriilor externe, guvernul Al Vaida–Voievod solicitase amânarea unor plăţi, propunere acceptata de bancherii occidentali cu condiția asumării, de către partea română, printr-un acord oficial, a unor obiective economice și politice stabilite de partea creditoare, cum ar fi achitarea salariilor proporțional cu încasările lunare, concedierea a 30% din numărul total al salariaților, vinderea redevențelor petroliere ale statului, acceptarea cu titlu permanent, pe lângă Ministerul de Finanțe și Guvern, a unor controlori străini, din partea Societății Națiunilor, creșterea prețurilor unor bunuri de larg consum etc.. De asemenea, statul român se angaja să ia toate măsurile economice, sociale și politice în vederea restabilirii echilibrului bugetar și achitării datoriei externe. Practic, creditorii își prezervau dreptul de a interveni în politicile interne ale statului împrumutat. Procedurile erau relativ asemănătoare celor practicate astăzi de FMI și Banca Mondială, în acordurile încheiate cu diversele state (…). Condițiile fuseseră redactate și sistematizate de controlorul Charles Rist, bancher francez de naționalitate evreiască, și totodată important exponent al Francmasoneriei franceze.[1]
Pe 15 noiembrie 1933, cade guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod. Pentru formarea noului guvern este desemnat șeful PNL, I. Gh. Duca, acesta urmând să gestioneze și pregătirea alegerilor parlamentare, programate pentru data de 20 decembrie 1933.
Campania electorală va fi însă marcată de ciocniri violente intre forțele de ordine și reprezentanții partidelor de opoziție, PNȚ, Garda de Fier, Uniunea Agrară (a lui Constantin Argetoianu) ș.a..
Pe 22 noiembrie 1933, la Constanța, studentul legionar Virgil Teodorescu era împușcat pe la spate de autorități, în timp ce încerca să lipească afișe electorale. Pe 28 noiembrie, la Iași, era împușcat șoferul Constantin Niță, care arunca pâine studenților legionari asediați de poliţie în căminul studențesc de la Râpa Galbenă, și pe 9 decembrie 1933, în județul Vlașca, țăranul Nicolae Bălăianu era omorât în bătaie de către jandarmi.
Tot pe 9 decembrie 1933, cu o zi înainte de data limită a depunerii listelor de candidați, Consiliului de Miniștri decide scoaterea Gărzii de Fier (al cărei lider era Corneliu Zelea Codreanu), înafara legii, eliminând astfel din schema al treilea partid, ca pondere electorală.
“Știu că îmi risc viata”, i-a spus I. Gh. Duca lui Argetoianu. „Trebuie să merg până la capăt orice s-ar întâmpla„[…] ”Îmi este indiferent ce va fi cu persoana mea. Eram dator pentru salvarea ţării să fac ce am făcut. Am conștiința că mi-am îndeplinit datoria. Poate voi pieri. Dar ce importă? E riscul sarcinii de a guvern„
Până la acea dată, , în vederea alegerilor legislative, Garda de Fier depusese liste de candidați în 66 de județe; in noile condiții însă, formațiunea își pierduse legitimitatea. Drept consecința, toate listele cu semnul grupării ”Garda de Fier” au fost declarate nule. Buletinele de vot, deja tipărite, au fost date la topit, în locul lor tipărindu-se altele noi, pe care Garda de Fier nu mai figurează.
In noaptea de 9 spre 10 decembrie 1933, autoritățile arestează abuziv peste 10.000 de legionari. Sediile partidului naționalist sunt sechestrate, arhivele confiscate, iar publicațiile Gărzii de Fier suprimate.
Ridicați fără forme legale de arestare, majoritatea legionarilor au fost depuși la Fortul 13 Jilava, în condiții improprii de detenție. În urma unei consfătuiri Consiliului Politic al Gărzii de Fier, la insistenţele membrilor acestuia, dar mai ales la sugestia profesorului Nae Ionescu, care avea informații din mediile oficiale legate de intenția asasinării liderului legionar, Corneliu Zelea Codreanu acceptă să se ascundă, deși iniţial refuzase, intenționând să se predea.
Pe 10 decembrie 1933, a doua zi după dizolvarea Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu transmitea tuturor legionarilor (prin intermediul lui Zizi Cantacuzino Grănicerul), un ordin, indemnandu-i pe cei aflați încă in libertate să nu își irosească voturile – să se prezinte la vot, si să voteze.cu alte formațiuni politice in vigoare (Ardealul cu Iuliu Maniu, Vechiul Regat și celelalte Ținuturi cu Gheorghe Brătianu, și cu Mareșal Averescu, cei din județele unde acesta candida personal), dar in niciun caz cu „cuzistii”
Ziua alegerilor, 20 decembrie 1933, a fost una încărcată de tensiuni. La acea dată, Constantin Argetoianu consemna in Jurnalul sau [2]:
„20 decembrie 1933. Azi alegeri pentru Cameră. Zăpada enormă căzută…..(va face ca) delegații opoziției să nu ajungă la secțiile de vot, lăsând astfel guvernului cale deschisă pentru toate matrapazlâcurile electorale. Șeful nostru de la Hotin, bătut și sechestrat. O femeie omorâtă la Sighișoara, un alegător ucis la Dolj, asistenții și delegații arestați în mai multe județe, iată, fără să mai vorbesc de câteva bătăi și nenumăratele sechestrări în Basarabia, bilanțul pre-electoral al Uniunii Agrare.”
Alegerile – ținute fără participarea Gărzii de Fier, ai cărei militanți se aflau în închisoare, se încheie in favoarea liberalilor, aceștia obținând 51% din totalul voturilor exprimate.
După scrutin, în zilele de 26 și 27 decembrie 1933, când Partidul Național Liberal (PNL) își adjudecase deja victoria,. sunt eliberați majoritatea legionarilor reținuți abuziv.
Arestarea unui număr atât de mare de persoane, fără mandat, însoțită si de unele excese ale Poliției (bătăi, torturi sau răzbunări personale, dar și erori, precum reținerea unor oameni fără nicio legătură cu Garda), a generat resentimente puternice în rândul legionarilor, care înregistraseră si cinci morți, iar excluderea din Parlament și din viața politică era, la capătul unui lanț de frustrări acumulate in timp, actul final. Prin satele din sudul ţării, la vremea respectiva, se pare ca circula si o doină: „Ce stai Duca supărat, / Duca… / Ori n-ai oameni la votat, / Măi Duca… / Ba am oameni şi putere, / Că mă bat în rivolvere, / Duca…” (culeasă de la un fost deținut politic.[1])
Relația premierului liberal, I G, Duca, cu regele Carol al II-lea nu era una amiabilă. Duca își exprimase fățiș aversiunea fata de preferințele principelui, plecat in exil cu Elena Lupescu, manifestându-se ca unul dintre cei mai aprigi opozanți ai întoarcerii sale în ţară. In 1930, când Carol al II-lea revenea în Romania, Ion G. Duca afirmase fără echivoc. ”Mai bine îmi tai mâna dreaptă decât să colaborez cu acest aventurier!”. Nu și-a tăiat mana și a colaborat, totuși, cu aventurierul, dar auspiciile nu au fost armonioase. La sfârșitul lunii decembrie 1930, Vintilă Brătianu înceta din viaţă, iar pe 28 decembrie 1930, Congresul PNL il alegea pe Ion Gh. Duca în funcția de președinte al partidului; din noua poziție, Duca s-a văzut nevoit să facă numeroase compromisuri regelui Carol al II-lea În februarie 1931, la Congresul PNL, referindu-se la manevrele regelui care dorea instaurarea unei dictaturi personale, abrogând Constituţia și eliminând partidele, fruntașul liberal declara: „Orice experienţe pot duce la deziluziuni amare şi orice abateri pot atrage consecinţe primejdioase”.
Pe 29 decembrie 1933, la solicitarea regelui Carol al II-lea, care își manifestase dorința de a discuta cu primul-ministru despre desfășurarea recentelor alegeri, dar si despre demiterea guvernatorului Băncii Naționale, I. G. Duca se prezenta in audienta la Castelul Peleș. După întrevederea cu regele, care a durat circa doua ore, Duca va fi ucis de un comando legionar, pe peronul Gării Sinaia.
ASASINAREA PRIMULUI MINISTRU
Plecat din capitala la ora 09.00, premierul venise cu trenul la Sinaia, urmând să se întoarcă în seara aceleiași zile, tot cu trenul, la București. Pe durata convorbirilor avute cu regele, I. G. Duca fusese așteptat in gara, locul care va deveni scena asasinării sale, de trei legionari, care, după cum s-a aflat ulterior, călătoriseră spre Sinaia in același tren cu primul-ministru, însă in alt vagon.
Incidentul în care Duca și-a pierdut viaţa a fost relatat în presa vremii: „Astăzi, la orele 22, pe peronul Gării Sinaia, a fost asasinat cu 5 focuri de revolver primul-ministru, Ion G. Duca, de un student de la Academia Comercială, anume Nicolae Constantinescu, care avea şi doi complici, Ion Caranica şi Doru Belimace” (Ziarul „Viitorul”, 31 decembrie 1933)
”În timp ce I.G. Duca trecea prin culoar pentru a ieși pe peron, unde era așteptat de un grup de manifestanți, d. Vlahide i-a propus să se întoarcă şi să treacă prin biroul șefului gării, pentru a evita astfel mulțimea. Fostul prim-ministru însă nu a acceptat şi a trecut pe peron, unde îl pândea moartea” (”Adeverul”, 31 decembrie 1933).
”La un moment dat, (n.r. Constantinescu) auzind pe cineva spunând „domnule președinte”, s-a întors repede și s-a văzut faţă în faţă cu primul ministru. Atunci, l-a apucat cu o mână de umăr, iar cu cealaltă a descărcat gloanțele; unul în tâmplă, iar alte trei – deoarece Duca își ferise capul – în ceafă”.
Constantinescu a fost prins imediat, scrie „Adeverul”. „Asasinul o luase la fugă spre linia ferată. Dar în urma lui pornise detectivul Petre Petre, care a reușit să pue mâna pe dânsul. Văzându-se prins, asasinul a mai tras încă un glonte asupra agentului, rănindu-l la mână. Totuş, detectivul şi-a păstrat cumpătul şi n-a dat drumul criminalului. Sărind apoi şi alții în ajutor, criminalul a fost arestat„
„În buzunarul primului ministru s-au găsit câteva hârtii neînsemnate, o monedă franţuzească de cinci parale şi 80 de lei. Duca voia să se întoarcă la Bucureşti cu clasa III”.
Corpul neînsuflețit al lui I. G. Duca a fost transportat la Castelul Peleș. Deși fusese prim-ministrul tarii, nu a fost tratat conform funcției sale; fiind depus nu într-o sală a palatului, ci undeva jos, lângă camerele servitorilor. Regele Carol al II-lea “nici nu s-a dus să-l vadă, nici n-a trimis o floare “ scria Argetoianu, în însemnările sale.
Soția, fratele si cumnata lui Duca au ajuns în aceeași noapte la Sinaia, însă Carol al II-lea nu i-a întâmpinat si nu le-a prezentat personal condoleanțe, preferând să trimită un aghiotant. Modestul premier liberal purta, în ziua morții, o cămașă cârpită la umăr.
ROLUL REGELUI CAROL AL-II-LEA IN ASASINAT
Universul scria, in ediția din 31 decembrie 1933: „Dela uciderea lui Barbu Catargiu, Romania n’a mai înregistrat asemenea odioase asasinate politice.[…]”.
Soția lui I. Gh. Duca a declarat că regele a fost amestecat. Ea a mai spus că împotriva soțului ei se mai încercase un atentat (nereușit), cu câteva zile înainte. O bombă urma să fie aruncată asupra automobilului primului ministru, dar Duca a cerut șoferului să schimbe traseul mașinii. Serviciile speciale, care știau despre amenințările primite, nu au luat ulterior nici o măsura de întărire a pazei premierului. Cine informase atentatorii de sosirea lui Duca la Sinaia?…De ce era Duca neprotejat ? Totul arata ca și cum cineva a golit peronul pentru ca asasinii să acționeze nestingheriți.
La rândul sau, Henri Prost observa:
„Nu este hazardată presupunerea că această chestiune a fost o mașinație a Palatului, cu complicitatea ministrului de interne, Inculet, si a prefectului politiei, Gabriel Marinescu. Regele si metresa lui il detestau pe Duca, care, in Iunie 1930, se pronunțase împotriva restaurației si chiar si mai violent împotriva întoarcerii in tară a favoritei. Pe de altă parte, Elena Lupescu nu putea, pe bună dreptate, să nutrească simpatie fată de antisemitism, iar Carol era îngrijorat de amploarea pe care o lua ridicarea lui Codreanu. Lichidând cu brutalitate Garda de Fier prin Duca si lăsând să cadă responsabilitatea acestei acțiuni asupra acestuia, regele si anturajul său știau că îl fac pe Duca obiect al răzbunării Căpitanului; împușcau astfel doi iepuri dintr’o lovitură.„
„Cum mai putea fi pus sub semnul îndoielii faptul că politia lui Inculet a permis ca Duca să fie asasinat? Cei trei asasini au stat in sala de așteptare a gării Sinaia de la ora 11 dimineața până la ora 8 seara, făra ca nimeni să le fi remarcat prezenta neobișnuită; or, opt polițiști erau însărcinați cu asigurarea securității președintelui consiliului si trebuiau să-l însoțească peste tot. Dintr’o ciudată neglijentă, peroanele gării fuseseră lăsate în semiîntuneric”.( „Destin de la Roumanie – (1918-1954)”, editura Berger-Levrault, Paris)
Referitor la tragicul si controversatul atentat, Armand Călinescu nota, în memoriile sale:
„In ziua de 29 Decembrie 1933, primul-ministru a fost chemat la Sinaia, pentru o întrevedere cu Carol al II-lea. I. G. Duca a rămas foarte surprins de această neașteptată audientă, dat fiind faptul că nu erau probleme de stat atât de stringente care să o reclame. Audienta a durat două ore, după care primul-ministru urma sa se întoarcă la București cu trenul dela ora 21 si 15 minute.
La gară, I. G. Duca, însoțit de Dr. Costinescu si de alți prieteni politici, trebuia să parcurgă, până la vagonul guvernamental, întreg peronul. După ce a făcut câțiva pași, a explodat pe neașteptate o petardă, învăluind in fum tot peronul gării. In panica creată de explozie legionarul N. Constantinescu s’a apropiat de Duca, cu o mână l-a prins de umăr, iar cu cealaltă i-a tras în ceafă cinci gloanțe, omorîndu-l pe loc. Asasinul a avut complici doi tineri macedoneni: Belimace si Caranica.
Rolul regelui in săvârșirea acestei crime politice nu a fost elucidat. Totuși, cererea sa, ca trupul lui Duca să fie imediat transportat la București, acceptarea, cu multă greutate, ca el sa fie depus la castelul din Sinaia, lângă camerele servitorilor, neprezentarea de condoleanțe familiei, neparticiparea la funeralii, sânt elemente care ilustrează o comportare cel puțin stranie.” – constata Armand Călinescu.
FUNERARIILE LUI DUCA
Funeraliile lui I. G. Duca au avut loc la București, în primele zile din ianuarie 1934. Corpul neînsuflețit al fostului premier a fost depus la Ateneul roman, unde populația capitalei a venit sa prezinte un ultim omagiu reprezentantului generației care făcuse România Mare. De la moartea lui Ionel Brătianu și Ferdinand (1927) nu se mai văzuse asemenea mulțime pe străzi si nici asemenea tristețe.
Marele absent a fost Carol al II-lea, care, sub pretextul unei răceli, nu a luat parte la ceremonie.
Pe 1 ianuarie 1934, ziarul Viitorul scria: „Știrile ce vin din întreaga ţară mărturisesc covârșitoarea durere pricinuită de moartea tragică a lui I. G. Duca. Pentru întreaga opinie publică, odiosul asasinat nu răpește numai pe marele bărbat de stat Ion G. Duca, în momentul când avea mai multă nevoie de el, ci răpește un om cunoscut şi iubit pretutindeni, pentru bunătatea, abilitatea şi onestitatea sa. Cu acelaşi binevoitor surâs, care ascundea de multe ori mari osteneli personale, I.G. Duca a cutreierat întreaga ţară, a vorbit pretutindeni, fie ca fruntaș politic, fie ca simplu conferențiar. Pretutindeni a fost iubit şi respectat. Pretutindeni se adunau oamenii din toate partidele politice și din toate straturile sociale, spre a-l asculta”
PROCESUL NICADORI-LOR
Crima a provocat consternare. S-a declarat legea marțială. Mii de legionari au fost arestați. Corneliu Zelea Codreanu s-a ascuns. Generalul Zizi Cantacuzino (zis Grănicerul), alt șef al mișcării, a fost încarcerat. Printre politicieni bântuia panica – se presupunea că asasinatul ar fi primul dintr-o serie, în care toată clasa politica era vizată.
Procesul, desfășurat la Consiliul de război București, a început la data de 17 martie 1934. Făptuitorii au devenit cunoscuți sub numele de Nicadori, acronim, ce provine de la NIcolae Constantinescu, Ion CAranica, DORu Belimace. Nicolae Constantinescu era de profesie economist şi era unul dintre dintre comandanții „Bunei Vestiri”, Ion Caranica, oficiosul Mișcări Legionare, era economist şi gazetar, Doru Belimace era licențiat al Facultății de Litere a Universității din București şi student la Facultatea de Drept.
După asasinarea lui Duca, criticile la adresa legionarilor s-au întețit. S-au operat alte 2000 de arestări, printre cei reținuți aflându-se Nichifor Crainic şi Nae Ionescu.
Pe lângă represiunea autorităților din timpul campaniei electorale, in justificarea asasinatului, la proces a fost invocat și gestul lui Duca, care aprobase intrarea în România a 300.000 de evrei din Germania și Austria, efect al angajamentului luat de România la Paris, în faţa puterilor Occidentale. Totodată, faptul că guvernul Duca bloca așezarea în Dobrogea a familiilor de aromâni care fugeau din calea persecuțiilor și asasinatelor comise asupra lor în Grecia, a fost un motiv in plus pentru atentatori, Belimace și Caranica fiind, la origine, aromâni.
Cei trei au luat asupra lor toată vina. Întrebați cine a ordonat asasinatul, Nicadorii au răspuns: „Nimeni. Noi între noi am luat această hotărâre din proprie inițiativă. Motivul este că Duca a fost francmason și vândut străinilor. Politica adoptată de el în ultima vreme este politica francmasoneriei internaționale, care a dus la desființarea gărzilor de fier din România. Recunosc calitățile de bun român ale primului ministru şi de om capabil, însă deoarece s-a vândut străinilor ne-am hotărât să-l suprimăm”
Garda de Fier a negat orice implicare in atentat. În mai 1938, Zelea Codreanu afirma: „N-am avut cunoștință sub nici o formă de asasinarea primului-ministru, cu atât mai mult nu am dat eu ordin pentru acest fapt, așa cum mi se impută la Consiliul de Război, unde am fost achitat în unanimitate. Gestul celor trei, după cum am afirmat şi atunci, a fost un gest care le aparţine”.
Procesul s-a încheiat la 5 aprilie 1934, fără sa lămurească însă toate aspectele asasinatului. Nicadorii au fost condamnați la muncă silnică pe viaţă, iar liderii legionari au fost achitați.
Patru ani mai târziu, in noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, Nicadorii au fost asasinați prin strangulare de către jandarmi, în timp ce erau transferați la Penitenciarul Jilava, sub pretextul că au încercat să evadeze. Odată cu ei au mai fost lichidați Corneliu Zelea Codreanu și cei zece membri ai grupului Decemviri. Cadavrele acestora au fost împușcate în spate, sugerându-se astfel ideea că cei 14 legionari ar fi intenționat să fugă de sub escortă. Asasinatul colectiv a fost executat din ordinul regelui Carol al II-lea.
O CONSPIRAȚIE LA CEL MAI INALT NIVEL
In epocă, asasinarea premierului I. G. Duca, a fost prezentată ca o răzbunare politică a legionarilor. Conform cercetărilor ulterioare, s-a dovedit a fi, in realitate, o enormă conspirație. Investigația a mers până la cea mai înaltă poziție din stat, regele Carol al II-lea.
Dosarele din Arhivele Statului București au arătat că ministrul de Interne şi șeful Siguranție știau de atentat, dar nu au luat nici o măsură. Vagonul guvernamental a fost însoțit de un singur agent, premierul nefiind însoțit de gărzile sale de corp, iar asasinii au călătorit cu același tren către Sinaia, dar in alt vagon. Singura precauție prevăzută la Sinaia, pentru securitatea premierului, a fost aceea de a nu intra pe peronul gării prin intrarea principală, ci prin biroul șifului gării, deoarece vagonul cu care urma să călătorească Duca oprea în faţa acestuia, evitându-se astfel parcurgerea peronului. Dispoziția nu a fost respectată.
Initial, cei trei intenționau să-l asasineze pe Duca chiar la coborârea din tren, dar numărul mare de persoane care s-au strâns la sosire în jurul premierului au făcut imposibila punerea planului in aplicare. Duca a stat în audienţă la regele Carol al II-lea între orele 16 şi 18, timp în care Nicolae Constantinescu, Caranica Ion şi Doru Belimace s-au plimbat prin stațiune și au luat masa într-un restaurant din apropierea gării. Trenul cu care trebuia să se întoarcă Ion Gheorghe Duca la București urma să ajungă în Gara Sinaia la ora 21.30. Nicadorii şi-au ocupat pozițiile pe peron înainte de venirea prim-ministrului: Caranica şi Belimace s-au așezat pe margini, iar Constantinescu în centru.
Nicolae Constantinescu a fost primul asasin intrat pe mâna poliției. „Criminalul a fost transportat imediat într-una din încăperile gărei. Aici i s-a luat un interogatoriu sumar. Înfățișarea asasinului este îngrozitoare. O frunte îngustă, ochii scoşi din orbite, proeminența pomeţilor dau impresia unei minți obtuze, întunecate. Nici o rază mai luminoasă nu se reflectează din trăsăturile obrazului. E cinic în răspunsuri. Nu regretă de loc fapta. Din contră, pare să fie mândru. Întrebat de ce a comis crima, îndrugă o serie de justificări din vocabularul Gărzei de Fier. Afirmă că nu va divulga nimic din ordinele pe care le-a primit. E convins că cei doi complici se vor preda, deoarece aşa le-a fost înțelegerea”, nota cotidianul, in 1933.
Complicele Ion Caranica a fost prins la Comarnic, într-un tren cu care încerca să se întoarcă în București; celălalt ”nicador”, Doru Belimace, a fost găsit în alt tren care mergea către capitală.
Informat in prealabil despre intențiile legionarilor de către șeful poliției, Gabriel Marinescu, care se afla in posesia unei note ce deconspira întregul plan al atentatului, Carol al II-lea a dat următoarea dispoziție: „Ţine nota la birou și n-o transmite mai departe”]. Informarea respectivă fusese făcută chiar de vărul lui Belimace, Alexandru Tale, informator al poliției
[1] 10 decembrie 1933. Când statul de drept a murit… Dizolvarea Gărzii de Fier şi arestarea a 10000 de legionari. napocanews, 2015
[2] (Constantin Argetoianu, „Însemnări zilnice” (1933-1937)
citește si
Jurnalul Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1933 privind dizolvarea Gărzii de Fier
Ordinul transmis legionarilor de Corneliu Zelea Codreanu, 10 decembrie 1933
AMINTIRI DIN COMUNISM 