„NU-MI RECUNOSC NICI UN MERIT DEOSEBIT”
„…nu am revendicat niciodată și nu revendic titluri de glorie sau de eroism, nu-mi recunosc nici un merit deosebit dar iarăși am conștiința că în diferite situații în care m-a pus încrederea acelor cari au fost șefii mei, mi-am făcut în întregime datoria și poate mai mult decât atât” – Gheorghe Tătărescu, în „Cuvântul Gorjului”, 1918.
Gheorghe Tătărescu (n. 2 noiembrie 1886, Târgu Jiu, România – d. 28 martie 1957, București, Republica Populară Română); de doua ori prim-ministru al României, între 1934-1937 și 1939-1940, deținând și alte portofolii ministeriale (1). Martor al acuzării în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu.
citește si 
„MARTURII ASA CUM TREBUIE” – Gheorghe Tătărăscu și „cazul Lucrețiu Pătrășcanu”
Fiul generalului Nicolae Tătărescu (n. 1850, satul Vlăduleni, comuna Bîlteni-Gorj-d.1916) și al Speranței, născută Pârâianu (1858-1920).
În 1916, anul morții tatălui sau, Gheorghe Tătărescu s-a căsătorit cu Aretia Piteșteanu, o femeie cu stare, binevăzută în societatea vremii, dintr-o familie înrudită cu neamuri boierești din Țara Românească. După primul război mondial, Aretia s-a instalat în Poiana Gorj, locul natal al soțului ei, unde a pus bazele unei societăți de binefacere, in scopul renașterii meșteșugurilor populare oltenești, precum țesutul covorului și al broderiei, înființând și un atelier de covoare oltenești, cu modele relativ stilizate, adaptate la noua formă de mobilier. Întoarcerea lui Brâncuși în România i s-a datorat tot ei.
VIATA POLITICA
In 1912, Gheorghe Tătărescu se înscrie în Partidul Național Liberal (PNL) condus de Ion I. C. Brătianu, fiind apreciat pentru spiritul sau de combativitate. La alegerile parlamentare din 1919, Tătărescu, înscris pe listele național-liberale, a fost ales deputat de Gorj, unde s-a remarcat prin discursurile sale incisive, susținute în Adunarea Deputaților și în Senat.
In 1932, referitor la alegerea sa ca deputat, Tătărescu declara: „Când județul acesta căruia îi datorez ființa mea politică și căruia îi voi închina cu recunoștință toate gândurile și toate puterile mele de înfăptuire, când județul acesta mi-a reînnoit încrederea sa, m-am legătuit să vin regulat în mijlocul d-tră pentru a da socoteală de mandatul pe care mi l-ați încredințat și pentru a vă lămuri, în același timp, toate problemele care stau în fața Parlamentului”.
Ca demnitar liberal, Tătărescu a coordonat, la Ministerul de Interne, Poliția și Jandarmeria, introducând metode moderne în conducerea acestor două instituții.
In această calitate, în septembrie 1924, a înăbușit revolta de la Tatar Bunar – mișcare insurecțională din sudul Basarabiei, (pusă la cale de agenții Internaționalei Comuniste (Comintern), dirijați de Moscova), ce viza extinderea revoluției bolșevice spre apus, prin crearea unei republici sovietice pe teritoriul României și dezmembrarea statului român.
În zilele de 15, 16 și 17 septembrie 1924, situația la Tatar-Bunar și în alte comune din împrejurimi devenise alarmantă. Ministerul Apărării și Ministerul de Interne au luat măsuri drastice pentru restabilirea ordinii. În legătură cu această acțiune, Tătărescu afirma, în fața parlamentarilor: „Domnilor deputați, știți ce s-a petrecut apoi și știți cu câtă grabă au intervenit Jandarmeria și Armata, cunoașteți cu toții împrejurările care au întovărășit acțiunea acestei armate, care în câteva zile a restabilit ordinea în cele câteva sate ocupate și terorizate de bande…”
Discursul in care Tătărescu expunea in detaliu revolta de la Tatar Bunar, rostit la 9 decembrie 1925 în Adunarea Deputaților (publicat ulterior cu titlul „Internaționala a III-a și Basarabia”), a fost unanim aprobat de Parlamentul României, marcând un moment decisiv în cariera sa politică.
IMPOTRIVA REGELUI CAROL AL II-LEA
La 31 decembrie 1925, după ședința Consiliului de Coroană la care luase act de a treia renunțare la tron a principelui Carol (2), Tătărescu ordonă prefecților să confiște și să distrugă orice ziar, broșură, afiș, fotografie sau insignă care ar fi avut drept scop consemnarea tendențioasă a actului de abdicare a prințului moștenitor. Prefecților li se cerea, de asemenea, să pună în lumină caracterul personal si intim al acestui act, străin de orice amestec politic.
În 1926, același Tătărescu declara, pentru ziarul „Adevărul”, că sprijinitorii principelui Carol nu erau nimic altceva decât: „un lung șir de aventurieri; străini sau înstrăinați de neam, naufragiați ai vieții căutând un liman dătător de nădejdi în preajma marilor aventuri; faliți ai luptelor politice, bancheri ahtiați după un plasament cu perspective, trântori de toate categoriile, expatriați de neputința de a munci, o coasociere interlopă de patimi, de vieți și de ambiții bolnave”.
Mai mult, el ordonă arestarea lui Mihail Manoilescu, când acesta revine în țară de la Paris, unde avusese o întrevedere cu Carol Caraiman (noul nume luat de Carol, odată cu renunțarea la tron (2)). Dând o lovitură de imagine adversarului său, Tătărescu a invitat presa – ziariști români și străini – distribuind pasaje și facsimile din jurnalul intim al lui Manoilescu.
Legat de acest moment, Manoilescu afirma ca Tătărescu „...găsise mult așteptatul prilej să se releve în fața lui Ionel Brătianu, pentru a ajunge, în fine, ministru plin”.
„La sfârșitul anului 1927, subsecretarul de stat de la Interne, Tătărescu, care era și președintele unei bănci unde Nițescu era administrator delegat” – spune Manoilescu -,”s-au dus personal la Banca Națională (n.r. împreună cu Nițescu) și l-au rugat pe Oscar Kiriacescu să ajute această bancă, fiindcă Nițescu ar fi făcut servicii guvernului, informându-l la timp de „acțiunea lui Manoilescu””.
In noiembrie 1927, Gheorghe Tătărescu a întocmit și dat publicității dosarul documentar „Acte și corespondență relative la renunțările la tron ale fostului principe moștenitor (1918-1919- 1925), cu reproduceri fotografice de pe originale”.
RESTAURATIA
De la semnarea actelor constituționale ce legiferau renunțarea la tron a prințului moștenitor Carol și până la restaurația din vara anului 1930, Gheorghe Tătărescu și-a manifestat deplina solidaritate cu liderii liberali, combătând acele partide politice sau personalități ale vremii, in încercarea lor de a repune pe tapet „chestiunea închisă”.
Când Restaurația devine fapt împlinit, Tătărescu rămâne alături de șefii săi anti-carliști, Vintilă I. C. Brătianu și I. G. Duca, însă devine mai rezervat și mai nuanțat, în intenția de a găsi o cale de reconciliere cu noul suveran al României. Dilema a dus la adâncirea disensiunilor dintre aripa „bătrânilor liberali”, reprezentata de Dinu Brătianu și Constantin Angelescu și cea a „tinerilor liberali” adunați în jurul lui Gheorghe Tătărescu și Victor Iamandi.
După moartea lui Vintilă Brătianu (22 decembrie 1930), C.C. al PNL il alege ca președinte pe I. G. Duca, iar Gheorghe Tătărescu este numit secretar general al partidului, fapt care ii consolidează poziția. Se dădea, astfel, satisfacție „tinerilor liberali”, aceștia începând sa-și impună, pe lângă programul ideologic, și cadrele de conducere.
Odată cu creșterea influenței sale în interiorul partidului, Tătărescu și-a atras tot mai mulți adepți, majoritatea tineri. În 1930 el afirma că „fiecare partid va trebui, în sfârșit, să promoveze cu grabă tineretul care, crescut și format în atmosfera României întregite, va aduce în viața politică nu numai energia creatoare și entuziasmul tinereții, dar și contribuția unor concepții politice străbătute de mai puțin egoism de partid și de mai mult spirit de solidaritate națională”.
PRIMA GUVERNARE TATARASCU (3 ianuarie 1934-28 decembrie 1937)
Gheorghe Tătărescu și membrii cabinetului său au depus jurământul pe 5 februarie 1934, la Sinaia. Aducerea lui Tătărescu în fruntea guvernului, prin intervenția directă a regelui, înaintea desemnării șefului PNL, care ar fi trebuit să își si asume președinția Consiliului de Miniștri, a fost, la vremea respectiva, un prilej de speculații.
Guvernarea lui Gheorghe Tătărescu este marcata de o serie de elemente contradictorii. Pe de o parte, anii 1934-1937 si relansarea economiei, au însemnat pentru România prestigiu, stabilitate și bunăstare. Pe de altă parte, în timpul mandatului său, Tătărescu a contribuit la destrămarea partidelor, (începând chiar cu cel din care făcea parte), la desființarea democrației și la sprijinirea regelui Carol al II-lea pentru instaurarea dictaturii regale. El este considerat vinovat de mulți diplomați ai vremii inclusiv de rușinoasa destituire a lui Nicolae Titulescu.
Prin măsurile legislative adoptate, în continuitate cu opera de legiferare din vremea guvernării lui Ion I. C. Brătianu, guvernul Tătărescu a protejat dezvoltarea economică a țării, inclusiv a industriei naționale, a stimulat comerțul și exportul, a încurajat agricultura, a însănătoșit finanțele, iar nivelul general de trai a crescut. Au fost adoptate legi privitoare la organizarea și funcționarea instituțiilor statului, la organizarea administrativă a țării, la administrarea justiției. A fost întărită capacitatea de apărare a țării, a îmbunătățit starea armatei și a luat măsuri în vederea restructurării și dezvoltării învățământului de toate gradele.
AL DOILEA MANDAT DE PRIM-MINISTRU AL ROMANIEI
In ianuarie 1938, cu o lună înainte de instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, Gheorghe Tătărăscu devine si președintele PNL, prin fuzionarea fracțiunii sale (aripa „tânără”) cu cea a lui Gh. Brătianu. În această calitate, a condus guvernul în perioada 24 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940, urmărind o raliere a feliuritelor forțe politice; liberalii adepți ai primului ministru și foștii liberali adepți ai lui Gh. Brătianu, grupul național-țărănesc al lui Armand Călinescu, reprezentanții direcției palatului precum și alte facțiuni din opoziție, conduse de Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu, care nu-l sprijineau pe Carol al II-lea. A fost ultimul guvern care mai spera într-o alianță cu Franța și Anglia, în condițiile declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939.
Demiterea și înlocuirea sa cu Ion Gigurtu, la 4 iulie 1940, a însemnat intrarea țării în sfera de dominație a Germaniei.
Gheorghe Tătărăscu, a acționat pentru ieșirea României din războiul purtat alături de Germania, și pentru înfăptuirea actului de la 23 august 1944, aliindu-se cu absolut toate forțele care urmareau înlăturarea lui Ion Antonescu.
citește si 
ION ANTONESCU – EROU SAU CRIMINAL DE RĂZBOI?
DE PARTEA COMUNISTILOR – MOMENTUL 23 AUGUST 1944
După 23 august 1944, invocând calitatea sa de secretar general al P.N.L., Gheorghe Tătărescu, (care, cu susținerea unui grup de partizani, demarase o acțiune politică proprie încă din vremea dictaturii lui Ion Antonescu), a încercat să coaguleze în jurul său întregul partid, imprimând acestuia o noua orientare, pe care o considera propice momentului: elaborarea unei politici interne de centru-stânga, de reforme sociale și politice menite, in accepțiunea lui Tătărescu, să pună România pe făgașul evoluției europene, dar si sa asigure supraviețuirea PNL. Totodată, in politica externă, viziunea sa se baza pe raportul prioritar de alianță cu Uniunea Sovietică, în a cărei sferă de influență, odată cu încheierea conflagrației mondiale, România avea sa rămână vreme de câțiva zeci de ani.
Gheorghe Tătărescu s-a numărat printre puținii oameni politici care, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, nu și-a făcut prea multe iluzii în privința mult așteptatului sprijin anglo-american. În septembrie 1943, acesta ii declara diplomatului român, Raoul Bossy: „Pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești”.
Desi România se afla, după 23 august 1944, sub ocupația trupelor sovietice, regimul nu putea fi schimbat pe loc, cu cel comunist. Partidul Comunist din România (PCdR) nu avea atunci nici experiență, nici notorietate si, mai ales, nici capacitatea politică necesară pentru a prelua singur puterea. Pe de altă parte, sovieticii doreau, de fațadă, să menajeze eventualele suspiciuni ale aliaților occidentali.
In pofida orientarilor sale, Tătărescu s-a arătat dispus să colaboreze cu comuniștii, mizând probabil pe faptul că prestigiul său politic va fi un atu în fața sovieticilor, dar si in ideea de a găsi un coridor de participare la deciziile politice. Cu toate acestea, în tot timpul colaborării sale guvernamentale, nu a reușit niciodată sa-si depășească statutul de „tovarăș de drum”, pe care Kremlinul i l-a destinat din start.
După mai multe discuții, liderii comuniști au ajuns la concluzia că, pentru moment, o asociere cu Tătărescu ar putea fi benefică pentru ei. Gheorghiu-Dej spunea că „Tătărescu cunoaște foarte multe fapte. Dacă am putea să-l convingem pe Tătărescu, care este un tip realist, să ia poziție împotriva lui Maniu, ar fi bine. De o mie de ori este mai compromis Iuliu Maniu decât Tătărescu”.
Inclusiv Lucrețiu Pătrășcanu era de acord cu implicarea lui Tătărescu: „…cred că Tătărescu trebuie păstrat ca o rezervă, întru-cât reprezintă o figură care poate fi ușor manevrată”.
Prin apropierea lui Tătărescu de F.N.D., comuniștii urmăreau să atragă în noua formațiune politică și câteva personalități liberale sau țărăniste loiale acestuia. Totuși, o condiție unanim agreată de comuniști, privind colaborarea cu Tătărescu, prevedea interzicerea ca acesta să facă parte din noul guvern. Vasile Luca preciza ferm: „este exclus ca Tătărescu să fie membru al guvernului”.
In februarie 1945, Stalin l-a trimis la București pe A. I. Vâșinski care urma sa forțeze demiterea lui Rădescu si instalarea lui Petru Groza la guvernare. Pe 6 martie, misiunea era îndeplinită – Vîșinski impusese in Romania primul guvern comunist, guvernul Petru Groza.
citește si 
Andrei Vâșinski, călăul sovietic care a instalat guvernul Petru Groza in România
Cu toată opoziția comuniștilor din F.N.D., Gheorghe Tătărescu, dar și unii dintre adepții săi, vor intra în martie 1945 in guvernul comunizat (care va fi oficial recunoscut de Aliați – SUA si Marea Britanie-, abia peste un an, pe 5 februarie 1946). Tătărescu afost numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (respectiv adjunctul lui Petru Groza) și ministru al Afacerilor Străine, motiv pentru care adversarii politici l-au calificat drept trădător.
citește si 
PETRU GROZA – UN „BARON” DE LUX, IN SLUJBA COMUNIȘTILOR
CONGRESUL DE LA SALA ARO: „EU NU SUNT COMUNIST” , DAR „FAC POLITICA CU FATA LA RASARIT”
Gheorghe Tătărăscu a intrat în sala ARO la 9.30, în ovațiile participanților. La început, acesta l-a propus ca președinte al Congresului pe Aurelian Bentoiu, fost ministru, președinte al organizației Capitalei. Deschizând lucrările congresului, Bentoiu l-a angajat pe Tătărăscu, afirmând totodată că: „reluarea vieții noastre democratice o datorăm în primul rând marelui nostru Rege. Să ne îndreptăm cu dragoste, gîndul către El și să strigăm din toată inima „Trăiască Regele!„”.
Asistența a intonat imnul regal, iar Tătărăscu a ținut o cuvântare, în care a făcut referire la recent încheiatul război, la 23 august 1944, la Regele Mihai I și la activitatea neîntreruptă a P.N.L. chiar și după suspendarea acestuia (prin Constituția din 1938), de către regele Carol al II-lea. Cu aceasta ocazie, Tătărescu a subliniat că, în prezent, deviza este „politica cu fața la răsărit„; „aceasta este noua politica a statului român în ciclul istoric în care am intrat”.
„Eu, domnilor, o reamintesc pentru cine a uitat-o, eu nu sunt comunist prin concepțiile ce am despre am, despre societate, despre proprietate; prin concepțiile mele generale asupra lumii, eu nu sunt comunist” – Gheorghe Tătărăscu, la Congresul de la sala ARO (Patria), 1 iulie 1945.
La sfârșitul Congresului, Gh. Tătărăscu a fost ales președintele PNL. Într-o altă cuvântare programatică, ca președinte, el a definit principalele coordonate ale programului PNL, cu accent pe atașamentul față de monarhia constituțională, ca formă de stat a României.
CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS
In perioada 29 iulie-15 octombrie 1946, liderul liberal Gheorghe Tătărescu – care deținea și portofoliul ministerului de Externe in guvernul Groza -, conducea delegația României la Conferința de pace de la Paris, avându-l ca adjunct pe Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul general al Partidului Comunist.
Cu acest prilej, Tătărescu a susținut o serie de interese majore: revenirea nord-vestului Transilvaniei la România, recunoașterea independenței, cu toate consecințele aferente, a aportului României la înfrângerea Germaniei, inclusiv pentru recunoașterea statutului de țara cobeligerantă. Cu excepția acesteia din urmă, toate propunerile au fost consfințite în tratatul de pace încheiat intre România si puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial (SUA, Marea Britanie, URSS și Franța).
Desi meritele lui Gheorghe Tătărăscu la încheierea Tratatului, semnat pe 10 februarie 1947, i-ar fi putut conferi imunitate politică până la sfârșitul vieții, exact această perioadă, in care s-a aflat în fruntea delegației României, a constituit pretextul comuniștilor, dar și al aliaților săi, pentru eliminarea sa de pe scena politică.
„UN PERICOL SERIOS”
După semnarea Tratatul de pace de la Paris, încep si atacurile politice la adresa lui Tătărescu și a grupării sale.
Pe 24 mai 1947, se dă clandestin publicității memoriul pe care Gheorghe Tătărescu intenționa să-l prezinte și să il discute în Guvern, prin care se aduceau o serie de critici reformelor economice și măsurilor politice opresive ale Guvernului Petru Groza, din care, de altfel, Tătărescu încă făcea parte.
In memoriu, Ministrul Tătărescu aprecia ca „se ridică împotriva guvernului un val de nemulțumire, care sporește zi de zi și în ultimul timp începe să ia proporții îngrijorătoare”, motivele datorându-se rezultatelor „negative ale întregii noastre politici economice (…) care au creat, mai ales pentru anumite categorii sociale, adevărate stări de exasperare.”
De asemenea, „excesul arestărilor preventive (…) creează o atmosferă prielnică înfiripării unei legende, după care nu am fi decât un regim care se menține prin forţă şi teroare, un regim impopular şi nedemocratic.”
„Regimul achiziţiilor (…)” – se mai arata in memoriu -„continuă cu toate abuzurile şi excesele sale, menținând mobilizate nu numai urile victimelor, ci și a celorlalte categorii de proprietari amenințați cu rigorile şi excesele acestui regim.”
Memoriul puncta și problema „imixtiunii tot mai vexatorii şi de cele mai multe ori incompetente a statului în programul general economic” care dă „impresia că se urmărește o acțiune de etatizare lentă, dar neîntreruptă.”
Referindu-se la acest incident, „Dreptatea”, organul central de presă al P.N.Ț., afirma ca „P.C.R. nu poate ierta și nu va ierta d-lui Tătărescu actul publicat.„
Documentul in cauza a fost primit cu sentimente contradictorii în Partidul Liberal tătărescian. Unii l-au considerat un „act istoric”, exprimându-și solidaritatea cu poziția liderului, alții (cei din grupul condus de Paul Bejan, favorabil unei colaborări fără controverse ideologice cu Partidul Comunist) au declarat că „acțiunea nu era oportună.”
Tătărescu a încercat, fără succes, să-si justifice memoriul, într-un articol apărut în propria gazetă, „Drapelul”, declarând că, prin participarea sa și a partizanilor săi la guvernarea Groza, a încercat să reprezinte o forță de echilibru și de armonizare.
Se apropia momentul debarcării lui Tătărescu din guvern, iar ocazia a venit odată cu procesul șefilor Partidului Național-Țărănesc.
citește si 
DIZOLVAREA PNŢ – 29-30 iulie 1947
Pe 11 octombrie 1947, la ședința Biroului Politic, se constata că „gruparea Tătărescu, în special ministrul de Externe Tătărescu şi cel al Finanțelor Alexandrini, prin poziția lor, atât în politica externă, cât şi cea internă, au devenit în ultimul timp un pericol serios.”
In concluzie, Biroul Politic „consideră necesară începerea campaniei de demascare a acestei grupări, campanie care să ducă în timpul cel mai scurt la eliminarea ei din guvern.”
Pentru reușita campaniei „va trebui mobilizată întreaga presă şi toate mijloacele de propagandă de masă pentru demascarea grupării Tătărescu în toate direcțiile de activitate. Campania va trebui să înceapă odată cu procesul PNŢ (…) în această acțiune să participe în comun cele 5 partide din B.P.D. şi C.G.M., iar în guvern să desfășoare activitate în această direcție toți miniștrii comuniști, social-democrați și ai Frontului Plugarilor.”.
Pe 28 octombrie 1947, după scoaterea în afara legii a P.N.Ț. avea loc si procesului liderilor acestuia.
citește si 
PROCESUL „LOTULUI TĂMĂDĂU”
DE LA GUVERNARE LA PUSCARIE
La începutul lunii noiembrie 1947, încep să apară diverse articole împotriva ministrului de externe (Tătărescu). Se scria despre existenţa „cuibului de spioni şi trădători” din minister – cei șapte înalți funcționari de la Externe, judecați în lotul național-țărănist, presa procomunistă întrebându-se retoric: „oare „cei șapte reprezintă cazuri izolate? (…) Ministerul acesta în care cine vrea scoate orice document vrea, transmite prin cifru ce vrea și folosește pe cine vrea, Ministerul acesta are conducători?”
La rândul sau, Mihail Dragomirescu, secretarul general al CC al P.N.P (Partidul Național-Popular), și deputat în parlamentul României, citea, în numele unui „grup regulamentar” de deputați, o declarație prin care Tătărescu era acuzat de complicitate cu dușmanii țării. El își exprima „mirarea”, plivitor la faptul că titularul ministerului de Externe „n-a găsit cu cale să lămurească Parlamentul și țara asupra celor ce s-au petrecut la departamentul său, unde funcționarii superiori au intrat în complotul nazist, predând documentele de stat dușmanilor țării”.
Declarația, puternic aplaudată de asistență, s-a încheiat cu solicitarea convocării de urgență a Comisiei de Afaceri Străine a Camerei. Între cei acuzați de complicitate se număra și Oprișan, fost funcționar superior al Ministerului de Externe, ca secretar general, care a tratat pacea la Paris. „În această calitate”, arata Mihail Dragomirescu, „el a participat la complot; furniza documente secrete trădătorilor Gafencu- Cretzeanu-Buzești. Direcția cifrului de sub supravegherea directă a titularului care furniza aproape fățiș, acte de stat, puterilor străine prin intermediul lui Pogoneanu și a bandei. Funcționarii, compromiși astfel au fost menținuți în serviciu și li s-au plătit salariile până la ultimul moment. S-a înlesnit, ca foștii diplomați deveniți trădători de țară , să își poată însuși sume imense din fondurile publice pentru ca grație lor sa ducă o acțiune împotriva intereselor naționale”[…] „Situația care s-a creat nu mai poate dăinui și toleranța arătată de titularul departamentului trebuie curmată” (3).
Externele erau deja o „citadelă a complotului reacționar”. Comuniștii cer și ei „extirparea putregaiului de la Externe.” Este găsit „putred” și Ministerul de Finanțe, care promovează o „politică antidemocrată (…) protectoare a marilor traficanți de medalii – politică inflaționistă, sabotoare a echilibrării bugetare şi a eforturilor de refacere economică a ţării.”
Realizând proporțiile acestei „adevărate ofensive politice”, Gh. Tătărescu îi trimite o scrisoare președintelui Consiliului de Miniștri (n.r. Petru Groza), considerând necesară o „reexaminare a tuturor problemelor de politică externă care au fost obiectul campaniei presei oficioase (…)„, „De rezultatele acestei reexaminări și a întregii acțiuni de clarificare depinde rămânerea mea mai departe în capul Ministerului Afacerilor Străine.” – încheia Tătărescu.
La 3 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului adopta „moțiunea de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe – aprobată cu 187 de voturi pentru și 5 împotriva. Gh. Tătărescu nu s-a prezentat, invocând probleme de sănătate.
Pe 4 noiembrie 1947, toți miniștri tătărescieni sunt demiși.
Pe 6 noiembrie 1947, Tătărăscu este demis si el din guvern.
Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului (PNL), în favoarea lui Petre Bejan.
Pe 11 noiembrie 1947, ziua in care se încheia si procesul intentat de comuniști conducătorilor P.N.Ț., Petre Bejan citea în plenul Camerei Deputaților o declarație a liberalilor tătărescieni, care înțelegeau să dea „cel mai larg sprijin guvernului, emanație a B.P.D.-ului, în sforțările sale pentru redresarea economică şi financiară, politică şi socială a ţării, colaborând la toate legile şi la toate măsurile având drept scop salvgardarea intereselor superioare ale ţării în cadrul Platformei-Program.”
Lipsit de susținere, pe 3 decembrie 1947, Gheorghe Tătărescu îi trimite o scrisoare președintelui Sfatului Parlamentar Liberal, Petre Bejan, anunțând că se retrage „din postul de răspundere care mi-a fost încredințat de congresul general din iulie 1945 (…) pentru a înlătura orice piedică în calea mențineri unității partidului nostru şi pentru a-i asigura completa libertate în acţiunea de reorganizare începută.”
În ședința Sfatului Parlamentar din 9 decembrie 1947, este aleasă conducerea Comitetului de conducere, în frunte cu Petre Bejan. Moțiunea adoptată la acea întrunire clarifica şi poziția Partidului Liberal fata de Tătărescu. Memoriul (lui Tătărescu) din 24 mai „nu este expresia voinței și liniei politice a PN.L., deoarece partidul nu a colaborat la el şi n-a fost pus în situația de a-l studia şi a se pronunța asupra lui în cunoștință de cauză.” Pe plan extern, PNL rămâne fidel prieteniei şi colaborării strânse cu Uniunea Sovietică și cu „statele democrate prietene din sud-estul european”. Pe plan intern, obiectivul este continuarea luptei politice comune „alături de celelalte partide democrate pentru propăşirea şi democratizarea ţării.”
În locul miniștrilor liberali demiși, pe 30 decembrie 1947 în guvern intra Ana Pauker – la Afacerile Străine, Vasile Luca – la Finanțe, Theodor Iordăchescu – la Lucrările Publice și Stanciu Stoian – la Culte.
Astfel, la finalul anului1947, partidele istorice sunt complet înlăturate din toate structurile de decizie. Comuniștii dețineau acum întreaga putere legislativa și executivă în stat (4).
citește si 
NOAPTEA DEMNITARILOR
Trei ani mai târziu, in noaptea de 5/6 mai 1950, in cadrul unei ample operațiuni ordonate de comuniști, sunt arestați o serie de foști înalți demnitari români – prim-miniștri, miniștri, secretari de stat, funcționari superiori ai administrației, generali ai armatei, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni – din care fac parte inclusiv toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, Gheorghe Tătărescu, care vor fi întemnițați la Sighet.
În mandatul său de arestare, se stipula: ”Văzând actele care formează dosarul cercetărilor privind pe acuzatul- TĂTĂRESCU GHEORGHE- născut la 28 decembrie 1887, în Târgu-Jiu, de profesiune avocat, fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri şi ministru de Externe, căsătorit, cu ultimul domiciliu în București, str. Polonă, nr 19, din care rezultă că, prin activitatea lui a contribuit la provocarea şi sprijinirea războiului antisovietic. Având în vedere că faptele mai sus expuse sunt prevăzute de art. 2 lit. C din Legea nr 291/1948 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii ori umanității și se pedepsesc cu muncă silnică pe viaţă”.
In decembrie 1950, Tătărescu este mutat de la Sighet la București, în arestul “B.J” al Securității, din Calea Plevnei. Până în vara anului 1951, nu se decide încă nimic în privința sa. În cele din urmă, la presiunile comuniștilor, pe fondul caracterului sau duplicitar, Tătărescu a scris și a semnat, cu propria-i mână, declarația incriminatoare pentru Lucrețiu Pătrășcanu, așteptată de Gheorghiu-Dej.
„Fostul Rege avea încredere în Lucreţiu Pătrăşcanu , fostul Rege vedea în Pătrăşcanu un element de colaborare de prima întâi, pentru diversele lui planuri, aşa încât se poate spune că Lucreţiu Pătrăşcanu a fost în intervalul acesta, al colaborării noastre guvernamentale o persoana grata a fostului Rege”.- Gheorghe Tătărescu, declarație de martor al acuzării in procesul Pătrășcanu (1954).
citește si 
„MARTURII ASA CUM TREBUIE” – Gheorghe Tătărăscu și „cazul Lucrețiu Pătrășcanu”
Toți cei din lotul Pătrășcanu au fost condamnați, unii la moarte, alții la închisoare. Tătărescu nu a fost judecat, nici condamnat și, totuși, a rămas în închisoare. A fost eliberat, aproape concomitent cu cei amnistiați de restul pedepsei, din “Procesul Pătrășcanu”.
citește si 
LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU – PRIMUL COMUNIST MINISTRU AL JUSTIȚIEI
Pe 26 martie 1957, cu doua zile înaintea morții sale, aflat la Spitalul Panduri, Gheorghe Tătărescu i-a mărturisit fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”.
Sanda Tătărescu-Negropontes invoca în memoriile sale ultima lor convorbire: ”Cu tatăl meu, două zile înainte de sfârșitul său, la 28 martie 1957, la Spitalul Panduri. […] L-am întrebat: «Care zi din viaţa dumitale ai fi vrut să o faci altfel decât a fost?». Mi-a răspuns: «Niciuna».
(1) ministru interimar, în perioadele: 5 ianuarie 1934 – 1 octombrie 1934; 2 octombrie 1934 – 28 august 1936; 29 august 1936 – 14 noiembrie 1937; 17 noiembrie – 28 decembrie 1937; 24 noiembrie 1939 – 10 mai 1940; 11 mai – 3 iulie 1940. [inapoi]
(2) Regele Carol al II-lea a avut multiple tentative de renunțare la tron: in timpul Primului Război Mondial, dezertează din armată și se căsătorește ilegal cu Ioana Lambrino, acțiuni ce au ca urmare două renunțări la tron, neacceptate de regele Ferdinand. După dizolvarea mariajului, Carol se recăsătorește, în martie 1921, cu principesa Elena a Greciei, cu care are un copil: principele Mihai. In decembrie 1925, Carol își părăsește familia și renunță pentru a treia oara la tron, trăind în Franța cu Elena Lupescu (Wolf), sub numele de Carol Caraiman. Dintre toate, una singura i-a fost impusa: cea din 1940, cand este fortat, de Ion Antonescu, sa abdice, in favoarea fiului sau, Mihai I. In timpul domniei sale, Carol al II-lea s-a remarcat ca un promotor al culturii, dintre ctitoriile sale culturale facand parte „Revista Fundațiilor Regale” şi „Editura Fundațiilor Regale„. Printre colaboratorii permanenți ai revistei, începând din 1934, s-au numărat Nicolae Iorga, Adrian Maniu, Victor Eftimiu, Barbu Brezianu, Valeriu Marcu, Emanoil Ciomac, Mircea Eliade, George Călinescu, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran. Rubrici specializate au fost ținute, între alții, de Şerban Cioculescu şi Constantin Noica. În 1939, după revenirea în țară, Nicolae Steinhardt a lucrat ca redactor la „Revista Fundațiilor Regale„, de unde a fost înlăturat în 1940. [inapoi]
(3) Comisia de politică externă din Camera Deputaţilor a luat în discuţie activitatea ministerului condus de Tătărescu. Se acuza faptul că „servicii din cele mai importante ale Ministerului Afacerilor Externe (…) au predat documente secrete spionilor din serviciul unor ţări străine şi îndeosebi al imperialismului american.” Şeful diplomației „a menţinut luni de zile în serviciu şi salarizare funcționari arestaţi de organele de stat pentru spionaj”, iar în funcţiile importante din minister şi din străinătate a păstrat „elemente colaboraționiste şi antidemocrate, care au adus prejudicii grave intereselor noastre naționale.” [inapoi]
(4) P.N.L.- Bejan va participa la alegerile din 28 martie 1948, obținând șapte mandate parlamentare. Acest detaliu nu a mai contat în mai 1950, când liderii Partidului, alături de Gheorghe Tătărescu şi alţi fruntași ai liberalilor brătieniști, vor fi arestați şi închişi.[inapoi]
surse: Stelian Neagoe-”Cazul Gheorghe Tătărescu-plata şi răsplata tovarășilor de drum””Mărturii pentru istorie”- Gheorghe Tătărescu, publicată de Sanda Tătărescu-Negropontes în 1996.
Manifestul prin care regele CAROL al-II-lea renunță la tronul României, in favoarea fiului său, Mihai (6 septembrie 1940)
CONSTITUȚIA României din 1938
Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940
„NE-AM IMPRIETENIT CU DRACUL”
Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea
URMĂRILE DICTATULUI DE LA VIENA – 1940
TRANSFERUL DE PUTERE: LEGEA nr. 511 din 5 septembrie 1940, pentru investirea Președintelui de Consiliu cu depline puteri
Comunicat privind cedarea Cadrilaterului
Manifestul prin care regele CAROL al-II-lea renunță la tronul României, in favoarea fiului său, Mihai (6 septembrie 1940)
CÂND ȘI CU CE BUNURI A PLECAT REGELE MIHAI DIN ȚARĂ?
„DE CE ERAM POPOR SĂRAC ÎN ȚARĂ BOGATĂ?”
UN REGE FĂRĂ NAȚIONALITATE
REGII ROMÂNIEI – MONARHIA ROMÂNA
AMINTIRI DIN COMUNISM 