Împlinisem 17 ani in februarie (1944). Din vara aceea si pana in noiembrie 1945 ne aflam cu toata familia la Istanbul. Tata primise o misiune atunci, in aprilie-mai-iunie 1944. Data fiind apropierea frontului, faptul ca Armata Rosie se afla la nord de Iasi, tata a socotit ca e mai prudent sa ne știe undeva mai departe. Tata a sosit cu vreo câteva zile înainte de 23 august 1944 la Istanbul.
Am aflat de schimbarea de la București (n.r. îndepărtarea lui Ion Antonescu din fruntea statului) prin ziarele turcești, foarte sumar însă, pentru ca Romania nu ocupa un loc central. Târziu am aflat ca, de pilda, New York Times a acordat pagina I pentru schimbarea care s-a produs in București. Prindeam la Istanbul Radio București, de unde, in toamna lui 1944, doua elemente mi-au rămas întipărite in minte: primul, se schimbase guvernul Sănătescu, era al doilea guvern Sănătescu, si apăruseră numele dr. Petru Groza si Gheorghiu-Dej.
„CINE ESTE PETRU GROZA?”
L-am întrebat pe tata cine este Petru Groza, iar el mi-a explicat ca a participat la guvernarea Averescu, in anii ’20. Despre Dej mi-a zis ca este un fruntaș al muncitorimii, care a fost amestecat in greva de la Grivița si condamnat. Aceste nume erau total necunoscute pentru generația mea.
Al doilea element din toamna lui 1944 si care-ti dadea un fel de frison de teama erau executiile din Bulgaria. In Bulgaria, rasturnarea patronata de Armata Rosie a avut un caracter violent. Si in ziarele turcesti vedeai la fiecare doua zile: „Tribunalul extraordinar din Plovdiv a condamnat 15 insi la moarte, sentinta a fost executata” etc.
In ianuarie 1945 am auzit la Radio București despre Congresul Sindicatelor. Nume noi, era Chivu Stoica, era „tovarășa Ana” (n.r. Ana Pauker), Liuba Chișinevschi. Auzeam la Radio atmosfera foarte animata a participanților, aplauzele in cinstea Armatei Roșii, a lui Stalin, atitudinea foarte rezervata fata de rege si cu atât mai mult fata de prim-ministru, generalul Rădescu. Apoi vine schimbarea cu impunerea guvernului Groza. Au apărut mici notițe in ziare din Turcia. De la Radio București nu mai puteai sa afli decât despre „atacul mișelesc al prim-ministrului împotriva demonstranților in Piața Palatului„. Nu mai înțelegeam mare lucru din ce se petrecea.
„STAI SĂ VEDEM”
După schimbarea guvernului de la 6 martie (1945), tata a zis: „Stai, sa vedem„. E adevărat ca sunt multi comuniști sau simpatizanți ai comuniștilor (ne dădeam seama ca Frontul Plugarilor este de partea Partidului Comunist). Il vedeam însă si pe Gheorghe Tătărescu, pe Mircea Durma, ministrul Finanțelor, pe Dumitru Alimanisteanu si pe inginerul Petre Bejan la Economie Naționala. Cu alte cuvinte, aceștia erau liberali vechi, nu puteai sa te îndoiești de sentimentele lor, si ziceam: „Stai, domnule, ca poate nu este chiar așa de rău„. Poate ca asta este situația de moment, dar uite ca mai sunt si reprezentanți ai clasei politice tradiționale si poate ca lucrurile se aranjează.
„SĂ NU NE ÎNTOARCEM, PENTRU NIMIC IN LUME”
Nu puteam reveni in tara, pentru ca întoarcerile in tara ale romanilor din străinătate erau conditionate de o aprobare prealabila a Comisiei Aliate de Control. Tata a făcut aceasta cerere si atunci au urmat diverse sfaturi, discuții. Aveam si trei prieteni care erau in serviciile speciale ale guvernului, trimiși acolo din timpul războiului. Ei ne spuneau sa nu ne întoarcem pentru nimic in lume. Tata însă a zis ca se întoarce. El lucra la istoria romanilor, își luase fisele cu el si redacta in continuare.
Am venit cu motonava „Transilvania„. Motonava „Transilvania„, ca si motonava „Basarabia” erau doua vase de pasageri foarte noi, lansate in 1938, care in timpul războiului din anul 1941 au ancorat in Bosfor. Au rămas acolo pe teritoriu neutru. Motonava se întorsese in portul Constanta împreuna cu motonava „Basarabia„, aceasta a fost confiscata de sovietici, in virtutea armistițiului, probabil pentru ca se numea si „Basarabia”.
Motonava „Transilvania” a fost trimisa in Mediterana, Italia, Portugalia ca sa-i culeagă pe romanii care voiau sa se întoarcă in tara si care primiseră autorizație. In noiembrie a acostat la Istanbul, ne-am urcat cu toții la bordul ei si am sosit la Constanta.
Motonava era mare, era puntea sus, jos se vedeau docherii. Iar personalul care lucra jos avea cate o stea roșie in piept. Si mama, uitându-se către tata, zice: „Uite cum te trage ața spre Siberia„. A intuit dintr-o data ca aici e comunismul. La asta s-au adăugat imediat zvonurile, controlul bagajelor, se spunea ca in bagajele nu știu cui au descoperit nu știu ce si persoana respectiva a fost reținuta.
„AI GRIJĂ CE VORBEȘTI”
Ne-am întors la 10 zile după 8 noiembrie 1945. Abia atunci am dat fata cu ceea ce se întâmpla in Romania in termeni reali. Auzisem desigur despre greva regala, tot prin știrile succinte din ziarele turcești. Pana am reușit sa reintram in casa din Berzei a mai trecut vreo luna si ceva. Pana la urma, tata a reușit sa negocieze, sa intram din nou in casa, unde, din fericire, nu lipseau prea multe lucruri.
Lipsea numai vinul. Erau vreo suta de sticle puse de părinți pentru momentul in care sora mea ar fi urmat sa se căsătorească. In aceasta atmosfera am aflat ce se întâmplase la 8 noiembrie, de numeroasele arestări operate atunci. Începuse sa ne fie teama. Prima etapa a fost „ai grija ce vorbești, vorbește cu precauție„.
Apoi a venit Conferința Naționala a Partidului Social Democrat, in decembrie 1945. Când am văzut ca au votat sa meargă pe liste proprii de candidați, am zis din nou: „Stai ca lucrurile se mai pot îndrepta„.
După care a venit Conferința de la Moscova a Miniștrilor de Externe si am văzut acolo ca vor fi alegeri, „libertatea cuvântului, a întrunirilor, a asocierii”, asta era partea buna a lucrurilor.
Apoi dusul rece a venit in momentul in care, venind misiunea condusa de Visinski la București ca sa pună in aplicare hotărârea de la Moscova, a fost completat guvernul cu un reprezentant al liberalilor si unul al țărăniștilor. Dar a urmat comunicatul guvernului ca miniștrii de Interne, Justiție, de Informații si de Culte au misiunea de a duce la îndeplinire declarația guvernului despre alegeri libere si despre libertatea cuvântului, a întrunirilor.
Am fost martor la mai multe episoade (n.r. ale campaniei electorale din 1946). Intai la manifestațiile organizate de Blocul Partidelor Democratice[1]. Erau manifestații la comanda,cu convocator, se adunau pe la statuile de la Universitate si-n alte locuri. Am asistat la campania violenta din presa împotriva opoziției. Blocul guvernamental publica neoficial un ziar Strâmbătatea, ca replica la Dreptatea. Sigur ca in măsura in care cenzura îngăduia, mai citeam si articole, mai ales din Dreptatea, care replicau de multe ori dur la acuzațiile aduse de guvern. Si unul din numere știu precis ca il arata pe George Macovescu, director in Ministerul Informațiilor in guvernul Groza, il arata cum ocupase o poziție similara in timpul regimului Antonescu. A reapărut Dreptatea, a reapărut Liberalul, dintr-o data parca aveam sentimentul ca parca totuși lucrurile încep sa reintre in normal.
„ANTIPATIA FAȚĂ DE REGIMUL COMUNIST ERA UNIVERSALĂ”
Mi-am pierdut speranțele (n.r. in schimbare)„in 1956 la revoluția din Ungaria„. Pana atunci, ideea era, începând „Din 1945, periodic” ca „veneau americanii”.
„In 1946, SUA au presat foarte tare la ONU ca trupele sovietice sa se retragă din Iran. Britanicii si sovieticii intraseră in Iran in 1941, ca sa asigure legătura pentru aprovizionarea URSS cu materiale de război prin Orientul Mijlociu. Si acolo, trupele sovietice instauraseră, ca pretutindeni, un fel de guvern „popular” comunist. Diplomația americana a reușit sa pună problema evacuării nordului Iranului in fata Consiliului de Securitate si nu știu exact din ce motive sovieticii au dat înapoi. Si-au abandonat chiar oamenii lor acolo, comuniști iranieni, din care o parte au fost prinși si executați de autoritățile iraniene.
Si, atunci, tata ne zicea: „Vezi, o presiune diplomatica poate sa-i împingă pe sovietici înapoi„, ca atare, exista speranța ca ocupația sovietica a tarii avea sa înceteze. Aceste speranțe erau alimentate si de faptul ca nu se cunoștea in acel timp conținutul înțelegerilor dintre Churchill si Stalin cu privire la sferele de influenta.„
„Era Vocea Americii, pe care o ascultam, mai era BBC-ul in românește, nu se bruiau pe vremea aceea emisiunile (n.r. ca pe vremea lui Ceausescu) Mai era si „radio sant”, in forma unor ziare venite din Occident, care mai circulau încă. Si iar renăștea speranța ca sovieticii se vor retrage, fiindcă antipatia fata de regimul comunist era universala aproape. Trei sferturi din populație trăia la sate, sute de mii de țărani fuseseră pe front si văzuseră „fericirea” din colhozurile sovietice”.
„CĂLĂII MUNCITORIMII” ȘI „ASUPRITORII ȚĂRĂNIMII”
In perioada interbelica am asistat, copil fiind, aveam 10 ani, la campania electorala pentru alegerile din 1937. Nu era nimic special […]
In 1946 mi s-a părut initial o campanie electorala relativ normala. Ceva însă mi-a dat de gândit: violenta limbajului. Erau acuzații așa de dure, in special dinspre presa guvernamentala împotriva țărăniștilor – „călăii muncitorimii”,”asupritorii țărănimii„.
Se adăugau veștile despre echipele de bătăuși care acționau prin teritoriu. O manifestare directa am avut-o prin 1946, când s-a ținut o comemorare la Ateneu a revoluției de la 1848. Au asistat fruntași țărăniști (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Mihai Popovici) si cei liberali si multa lume din cercurile care erau de partea țărăniștilor si a liberalilor. Afara au fost așteptați de echipe de bătăuși, aduși cu camioane ale statului de la Confederația Generala a Muncii, cu mare greutate, apărați de studenți, care au început sa se lupte cu bătăușii, fruntașii au reușit sa iasă din Ateneu si sa plece.
Procesului mareșalului Antonescu care l-am trait indirect din facultate. In zilele in care s-a ținut procesul, odată am luat tramvaiul sa ma duc la Drept. Pe vremea aceea circula tramvaiul prin fata Universității si mergea pana unde este astăzi rectoratul Universității. Am luat tramvaiul si se tinea un miting împotriva criminalilor derăzboi,erau câteva sute de persoane in jurul uneia dintre statui care cereau „moarte Antoneștilor si susținătorilor”. „Moarte”, „moarte”, „moarte”… Nu eram obișnuiți, era un climat cu care noi, care trăiam in mediile astea cărturărești si studențești, nu eram obișnuiți.
Este adevărat ca Romania trecuse prin multe violente, pierderile omenești de pe front erau mari, deci moartea pândea la fiecare pas, dar nu in climatul politic. Am avut așa sentimentul ca ceva nu e in ordine, pentru ca un proces trebuie sa se desfășoare conform regulilor juridice, in care acuzația aduce probele ei, apărarea poate sa se manifeste.
Ne-am dat seama din comunica-tul oficial ca numai patru persoane au fost vizate. Poate ca in august 1944 sentimentele erau diferite, lumea era sătula de război, își dădea seama si de răspunderea mareșalului pentru ca angrenase tara in război, sentimentele împotriva lui Antonescu erau mai net desenate.
„A VENIT ELIBERAREA, ADICĂ OCUPAȚIA SOVIETICĂ”
Intre timp a venit eliberarea, adică ocupația sovietica…
Situația economica era din ce in ce mai grea. Salariații nu mai făceau fata, nu numai muncitorii, dar si ceilalți salariați, nu le mai ajungea salariul, si cum este opinia publica, dintr-o data, cârmuirea anterioara n-a mai fost privita cu ochi negri.
Prin 1946-1947 „bursa neagra era in floare, isi puteau permite hrana din belșug si delicatese numai cei care aveau venituri mari. Cam cum este si acum. Mărfuri se găsesc, dar sunt foarte scumpe. Marea masa a salariaților se întreba cum de s-a putut ajunge in situația aceasta. Militarii erau foarte prost plătiți, pentru ca era o politica deliberata de înlăturarea a ofiterimii din vechea armata. Adversarii politici, taranisti si liberali, erau vanati si caracterizați in toate felurile.
LA EXECUȚIA MAREȘALULUI ANTONESCU, „SENTIMENTUL NU A FOST ACELA DE JUSTIȚIE”
Contrastul era foarte mare, de aceea si execuția mareșalului Antonescu a fost un lucru la care oamenii nu se așteptau totuși.Sentimentul n-a fost acela de justiție. Din toate capetele de acuzare care i-au fost aduse mareșalului unul singur era întemeiat. Era vorba de persecuția, răspunderea pe care o avea in moartea evreilor bucovineni, basarabeni si a celor din Transnistria. Dar primul cap de acuzare a fost acela ca a declarat război Uniunii Sovietice.
preluare jurnalul.ro, din articolul „Comunism – interviu cu istoricul Dinu Giurescu”, 03 Mai 2006
[1] Blocul Partidelor Democratice – PCdR, PSDR, Frontul Plugarilor, Partidul Național Liberal Tătărăscu, Uniunea Patrioților, PNŢ – Anton Alexandrescu și Comitetul Democrat Evreiesc. [înapoi]
„…nu am revendicat niciodată și nu revendic titluri de glorie sau de eroism, nu-mi recunosc nici un merit deosebit dar iarăși am conștiința că în diferite situații în care m-a pus încrederea acelor cari au fost șefii mei, mi-am făcut în întregime datoria și poate mai mult decât atât” – Gheorghe Tătărescu, în „Cuvântul Gorjului”, 1918.
Gheorghe Tătărescu (n. 2 noiembrie 1886, Târgu Jiu, România – d. 28 martie 1957, București, Republica Populară Română); de doua ori prim-ministru al României, între 1934-1937 și 1939-1940, deținând și alte portofolii ministeriale (1). Martor al acuzării în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu.
Fiul generalului Nicolae Tătărescu (n. 1850, satul Vlăduleni, comuna Bîlteni-Gorj-d.1916) și al Speranței, născută Pârâianu (1858-1920).
În 1916, anul morții tatălui sau, Gheorghe Tătărescu s-a căsătorit cu Aretia Piteșteanu, o femeie cu stare, binevăzută în societatea vremii, dintr-o familie înrudită cu neamuri boierești din Țara Românească. După primul război mondial, Aretia s-a instalat în Poiana Gorj, locul natal al soțului ei, unde a pus bazele unei societăți de binefacere, in scopul renașterii meșteșugurilor populare oltenești, precum țesutul covorului și al broderiei, înființând și un atelier de covoare oltenești, cu modele relativ stilizate, adaptate la noua formă de mobilier. Întoarcerea lui Brâncuși în România i s-a datorat tot ei.
VIATA POLITICA
In 1912, Gheorghe Tătărescu se înscrie în Partidul Național Liberal (PNL) condus de Ion I. C. Brătianu, fiind apreciat pentru spiritul sau de combativitate. La alegerile parlamentare din 1919, Tătărescu, înscris pe listele național-liberale, a fost ales deputat de Gorj, unde s-a remarcat prin discursurile sale incisive, susținute în Adunarea Deputaților și în Senat.
In 1932, referitor la alegerea sa ca deputat, Tătărescu declara: „Când județul acesta căruia îi datorez ființa mea politică și căruia îi voi închina cu recunoștință toate gândurile și toate puterile mele de înfăptuire, când județul acesta mi-a reînnoit încrederea sa, m-am legătuit să vin regulat în mijlocul d-tră pentru a da socoteală de mandatul pe care mi l-ați încredințat și pentru a vă lămuri, în același timp, toate problemele care stau în fața Parlamentului”.
Ca demnitar liberal, Tătărescu a coordonat, la Ministerul de Interne, Poliția și Jandarmeria, introducând metode moderne în conducerea acestor două instituții.
In această calitate, în septembrie 1924, a înăbușit revolta de la Tatar Bunar – mișcare insurecțională din sudul Basarabiei, (pusă la cale de agenții Internaționalei Comuniste (Comintern), dirijați de Moscova), ce viza extinderea revoluției bolșevice spre apus, prin crearea unei republici sovietice pe teritoriul Românieiși dezmembrarea statului român.
În zilele de 15, 16 și 17 septembrie 1924, situația la Tatar-Bunar și în alte comune din împrejurimi devenise alarmantă. Ministerul Apărării și Ministerul de Interne au luat măsuri drastice pentru restabilirea ordinii. În legătură cu această acțiune, Tătărescu afirma, în fața parlamentarilor: „Domnilor deputați, știți ce s-a petrecut apoi și știți cu câtă grabă au intervenit Jandarmeria și Armata, cunoașteți cu toții împrejurările care au întovărășit acțiunea acestei armate, care în câteva zile a restabilit ordinea în cele câteva sate ocupate și terorizate de bande…”
Discursul in care Tătărescu expunea in detaliu revolta de la Tatar Bunar, rostit la 9 decembrie 1925 în Adunarea Deputaților (publicat ulterior cu titlul „Internaționala a III-a și Basarabia”), a fost unanim aprobat de Parlamentul României, marcând un moment decisiv în cariera sa politică.
La 31 decembrie 1925, după ședința Consiliului de Coroană la care luase act de a treia renunțare la tron a principelui Carol (2), Tătărescu ordonă prefecților să confiște și să distrugă orice ziar, broșură, afiș, fotografie sau insignă care ar fi avut drept scop consemnarea tendențioasă a actului de abdicare a prințului moștenitor. Prefecților li se cerea, de asemenea, să pună în lumină caracterul personal si intim al acestui act, străin de orice amestec politic.
În 1926, același Tătărescu declara, pentru ziarul „Adevărul”, că sprijinitorii principelui Carol nu erau nimic altceva decât: „un lung șir de aventurieri; străini sau înstrăinați de neam, naufragiați ai vieții căutând un liman dătător de nădejdi în preajma marilor aventuri; faliți ai luptelor politice, bancheri ahtiați după un plasament cu perspective, trântori de toate categoriile, expatriați de neputința de a munci, o coasociere interlopă de patimi, de vieți și de ambiții bolnave”.
Mai mult, el ordonă arestarea lui Mihail Manoilescu, când acesta revine în țară de la Paris, unde avusese o întrevedere cu Carol Caraiman (noul nume luat de Carol, odată cu renunțarea la tron (2)). Dând o lovitură de imagine adversarului său, Tătărescu a invitat presa – ziariști români și străini – distribuind pasaje și facsimile din jurnalul intim al lui Manoilescu.
Legat de acest moment, Manoilescu afirma ca Tătărescu„...găsise mult așteptatul prilej să se releve în fața lui Ionel Brătianu, pentru a ajunge, în fine, ministru plin”.
„La sfârșitul anului 1927, subsecretarul de stat de la Interne, Tătărescu, care era și președintele unei bănci unde Nițescu era administrator delegat” – spune Manoilescu-,”s-au dus personal la Banca Națională (n.r. împreună cu Nițescu) și l-au rugat pe Oscar Kiriacescu să ajute această bancă, fiindcă Nițescu ar fi făcut servicii guvernului, informându-l la timp de „acțiunea lui Manoilescu””.
In noiembrie 1927, Gheorghe Tătărescu a întocmit și dat publicității dosarul documentar „Acte și corespondență relative la renunțările la tron ale fostului principe moștenitor (1918-1919- 1925), cu reproduceri fotografice de pe originale”.
RESTAURATIA
De la semnarea actelor constituționale ce legiferau renunțarea la tron a prințului moștenitor Carol și până la restaurația din vara anului 1930, Gheorghe Tătărescu și-a manifestat deplina solidaritate cu liderii liberali, combătând acele partide politice sau personalități ale vremii, in încercarea lor de a repune pe tapet „chestiunea închisă”.
Când Restaurația devine fapt împlinit, Tătărescu rămâne alături de șefii săi anti-carliști, Vintilă I. C. Brătianu și I. G. Duca, însă devine mai rezervat și mai nuanțat, în intenția de a găsi o cale de reconciliere cu noul suveran al României. Dilema a dus la adâncirea disensiunilor dintre aripa „bătrânilor liberali”, reprezentata de Dinu Brătianu și Constantin Angelescu și cea a „tinerilor liberali” adunați în jurul lui Gheorghe Tătărescu și Victor Iamandi.
După moartea lui Vintilă Brătianu (22 decembrie 1930), C.C. al PNL il alege ca președinte pe I. G. Duca, iar Gheorghe Tătărescu este numit secretar general al partidului, fapt care ii consolidează poziția. Se dădea, astfel, satisfacție „tinerilor liberali”, aceștia începând sa-și impună, pe lângă programul ideologic, și cadrele de conducere.
Odată cu creșterea influenței sale în interiorul partidului, Tătărescu și-a atras tot mai mulți adepți, majoritatea tineri. În 1930 el afirma că „fiecare partid va trebui, în sfârșit, să promoveze cu grabă tineretul care, crescut și format în atmosfera României întregite, va aduce în viața politică nu numai energia creatoare și entuziasmul tinereții, dar și contribuția unor concepții politice străbătute de mai puțin egoism de partid și de mai mult spirit de solidaritate națională”.
PRIMA GUVERNARE TATARASCU (3 ianuarie 1934-28 decembrie 1937)
Gheorghe Tătărescu și membrii cabinetului său au depus jurământul pe 5 februarie 1934, la Sinaia. Aducerea lui Tătărescu în fruntea guvernului, prin intervenția directă a regelui, înaintea desemnării șefului PNL, care ar fi trebuit să își si asume președinția Consiliului de Miniștri, a fost, la vremea respectiva, un prilej de speculații.
Guvernarea lui Gheorghe Tătărescu este marcata de o serie de elemente contradictorii. Pe de o parte, anii 1934-1937 si relansarea economiei, au însemnat pentru România prestigiu, stabilitate și bunăstare. Pe de altă parte, în timpul mandatului său, Tătărescua contribuit la destrămarea partidelor, (începând chiar cu cel din care făcea parte), la desființarea democrației și la sprijinirea regelui Carol al II-lea pentru instaurarea dictaturii regale. El este considerat vinovat de mulți diplomați ai vremii inclusiv de rușinoasa destituire a lui Nicolae Titulescu.
Prin măsurile legislative adoptate, în continuitate cu opera de legiferare din vremea guvernării lui Ion I. C. Brătianu, guvernul Tătărescu a protejat dezvoltarea economică a țării, inclusiv a industriei naționale, a stimulat comerțul și exportul, a încurajat agricultura, a însănătoșit finanțele, iar nivelul general de trai a crescut. Au fost adoptate legi privitoare la organizarea și funcționarea instituțiilor statului, la organizarea administrativă a țării, la administrarea justiției. A fost întărită capacitatea de apărare a țării, a îmbunătățit starea armatei și a luat măsuri în vederea restructurării și dezvoltării învățământului de toate gradele.
AL DOILEA MANDAT DE PRIM-MINISTRU AL ROMANIEI
In ianuarie 1938, cu o lună înainte de instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, Gheorghe Tătărăscu devine si președintele PNL, prin fuzionarea fracțiunii sale (aripa „tânără”) cu cea a lui Gh. Brătianu. În această calitate, a condus guvernul în perioada 24 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940, urmărind o raliere a feliuritelor forțe politice; liberalii adepți ai primului ministru și foștii liberali adepți ai lui Gh. Brătianu, grupul național-țărănesc al lui Armand Călinescu, reprezentanții direcției palatului precum și alte facțiuni din opoziție, conduse de Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu, care nu-l sprijineau pe Carol al II-lea. A fost ultimul guvern care mai spera într-o alianță cu Franța și Anglia, în condițiile declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939.
Demiterea și înlocuirea sa cu Ion Gigurtu, la 4 iulie 1940, a însemnat intrarea țării în sfera de dominație a Germaniei.
Gheorghe Tătărăscu, a acționat pentru ieșirea României din războiul purtat alături de Germania, și pentru înfăptuirea actului de la 23 august 1944, aliindu-se cu absolut toate forțele care urmareau înlăturarea lui Ion Antonescu.
După 23 august 1944, invocând calitatea sa de secretar general al P.N.L., Gheorghe Tătărescu, (care, cu susținerea unui grup de partizani, demarase o acțiune politică proprie încă din vremea dictaturii lui Ion Antonescu), a încercat să coaguleze în jurul său întregul partid, imprimând acestuia o noua orientare, pe care o considera propice momentului: elaborarea unei politici interne de centru-stânga, de reforme sociale și politice menite, in accepțiunea lui Tătărescu, să pună România pe făgașul evoluției europene, dar si sa asigure supraviețuirea PNL. Totodată, in politica externă, viziunea sa se baza pe raportul prioritar de alianță cuUniunea Sovietică, în a cărei sferă de influență, odată cu încheierea conflagrației mondiale, România avea sa rămână vreme de câțiva zeci de ani.
Gheorghe Tătărescu s-a numărat printre puținii oameni politici care, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, nu și-a făcut prea multe iluzii în privința mult așteptatului sprijin anglo-american. În septembrie 1943, acesta ii declara diplomatului român, Raoul Bossy: „Pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești”.
Desi România se afla, după 23 august 1944, sub ocupația trupelor sovietice, regimul nu putea fi schimbat pe loc, cu cel comunist. Partidul Comunist din România (PCdR) nu avea atunci nici experiență, nici notorietate si, mai ales, nici capacitatea politică necesară pentru a prelua singur puterea. Pe de altă parte, sovieticii doreau, de fațadă, să menajeze eventualele suspiciuni ale aliaților occidentali.
In pofida orientarilor sale, Tătărescu s-a arătat dispus să colaboreze cu comuniștii, mizând probabil pe faptul că prestigiul său politic va fi un atu în fața sovieticilor, dar si in ideea de a găsi un coridor de participare la deciziile politice. Cu toate acestea, în tot timpul colaborării sale guvernamentale, nu a reușit niciodată sa-si depășească statutul de „tovarăș de drum”, pe care Kremlinul i l-a destinat din start.
După mai multe discuții, liderii comuniști au ajuns la concluzia că, pentru moment, o asociere cu Tătărescu ar putea fi benefică pentru ei. Gheorghiu-Dej spunea că „Tătărescu cunoaște foarte multe fapte. Dacă am putea să-l convingem pe Tătărescu, care este un tip realist, să ia poziție împotriva lui Maniu, ar fi bine. De o mie de ori este mai compromis Iuliu Maniu decât Tătărescu”.
Inclusiv Lucrețiu Pătrășcanu era de acord cu implicarea lui Tătărescu: „…cred că Tătărescu trebuie păstrat ca o rezervă, întru-cât reprezintă o figură care poate fi ușor manevrată”.
Prin apropierea lui Tătărescu de F.N.D., comuniștii urmăreau să atragă în noua formațiune politică și câteva personalități liberale sau țărăniste loiale acestuia. Totuși, o condiție unanim agreată de comuniști, privind colaborarea cu Tătărescu, prevedea interzicerea ca acesta să facă parte din noul guvern. Vasile Luca preciza ferm: „este exclus ca Tătărescu să fie membru al guvernului”.
11 martie 1945 | Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Gheorghe Tătărescu – Vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Străine, ş.a. în vizită la Legaţia Sovietică, cu prilejul reunirii Nordului Transilvaniei cu România democratică (general Vasiliu Răşcanu, prof. G. Nicolau, Pavlov Bogdenco, A.I. Vişinschi)
Cu toată opoziția comuniștilor din F.N.D., Gheorghe Tătărescu, dar și unii dintre adepții săi, vor intra în martie 1945 in guvernul comunizat (care va fi oficial recunoscut de Aliați – SUA si Marea Britanie-, abia peste un an, pe 5 februarie 1946). Tătărescu afost numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (respectiv adjunctul lui Petru Groza) și ministru al Afacerilor Străine, motiv pentru care adversarii politici l-au calificat drept trădător.
CONGRESUL DE LA SALA ARO: „EU NU SUNT COMUNIST” , DAR „FAC POLITICA CU FATA LA RASARIT”
Gheorghe Tătărăscu a intrat în sala ARO la 9.30, în ovațiile participanților. La început, acesta l-a propus ca președinte al Congresului pe Aurelian Bentoiu, fost ministru, președinte al organizației Capitalei. Deschizând lucrările congresului, Bentoiu l-a angajat pe Tătărăscu, afirmând totodată că: „reluarea vieții noastre democratice o datorăm în primul rând marelui nostru Rege. Să ne îndreptăm cu dragoste, gîndul către El și să strigăm din toată inima „Trăiască Regele!„”.
Asistența a intonat imnul regal, iar Tătărăscu a ținut o cuvântare, în care a făcut referire la recent încheiatul război, la 23 august 1944, la Regele Mihai I și la activitatea neîntreruptă a P.N.L. chiar și după suspendarea acestuia (prin Constituția din 1938), de către regele Carol al II-lea. Cu aceasta ocazie, Tătărescu a subliniat că, în prezent, deviza este „politica cu fața la răsărit„; „aceasta este noua politica a statului român în ciclul istoric în care am intrat”.
„Eu, domnilor, o reamintesc pentru cine a uitat-o, eu nu sunt comunist prin concepțiile ce am despre am, despre societate, despre proprietate; prin concepțiile mele generale asupra lumii, eu nu sunt comunist” – Gheorghe Tătărăscu, la Congresul de la sala ARO (Patria), 1 iulie 1945.
La sfârșitul Congresului, Gh. Tătărăscu a fost ales președintele PNL. Într-o altă cuvântare programatică, ca președinte, el a definit principalele coordonate ale programului PNL, cu accent pe atașamentul față de monarhia constituțională, ca formă de stat a României.
Petru Groza, Gheorghe Tătărescu
CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS
In perioada 29 iulie-15 octombrie 1946, liderul liberal Gheorghe Tătărescu – care deținea și portofoliul ministerului de Externe in guvernul Groza -, conducea delegația României la Conferința de pace de la Paris, avându-l ca adjunct pe Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul general al Partidului Comunist.
Cu acest prilej, Tătărescu a susținut o serie de interese majore: revenirea nord-vestului Transilvaniei la România, recunoașterea independenței, cu toate consecințele aferente, a aportului României la înfrângerea Germaniei, inclusiv pentru recunoașterea statutului de țara cobeligerantă. Cu excepția acesteia din urmă, toate propunerile au fost consfințite în tratatul de pace încheiat intre România si puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial (SUA, Marea Britanie, URSS și Franța).
Desi meritele lui Gheorghe Tătărăscu la încheierea Tratatului, semnat pe 10 februarie 1947, i-ar fi putut conferi imunitate politică până la sfârșitul vieții, exact această perioadă, in care s-a aflat în fruntea delegației României, a constituit pretextul comuniștilor, dar și al aliaților săi, pentru eliminarea sa de pe scena politică.
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gh. Tătărăscu, Florica Bagdasar, membrii delegației guvernamentale române participanți la Conferința de Pace de la Paris, reveniți in tara, în drum spre Capitală, la mitingul din Gara Predeal, unde a luat cuvântul Florica Bagdasar. (21.09.1946).
„UN PERICOL SERIOS”
După semnarea Tratatul de pace de la Paris, încep si atacurile politice la adresa lui Tătărescu și a grupării sale.
Pe 24mai 1947, se dă clandestin publicității memoriul pe care Gheorghe Tătărescu intenționa să-l prezinte și să il discute în Guvern, prin care se aduceau o serie de critici reformelor economice și măsurilor politice opresive ale Guvernului Petru Groza, din care, de altfel, Tătărescu încă făcea parte.
In memoriu, Ministrul Tătărescu aprecia ca „se ridică împotriva guvernului un val de nemulțumire, care sporește zi de zi și în ultimul timp începe să ia proporții îngrijorătoare”, motivele datorându-se rezultatelor „negative ale întregii noastre politici economice (…) care au creat, mai ales pentru anumite categorii sociale, adevărate stări de exasperare.”
De asemenea, „excesul arestărilor preventive (…)creează o atmosferă prielnică înfiripării unei legende, după care nu am fi decât un regim care se menține prin forţă şi teroare, un regim impopular şi nedemocratic.”
„Regimul achiziţiilor (…)” – se mai arata in memoriu -„continuă cu toate abuzurile şi excesele sale, menținând mobilizate nu numai urile victimelor, ci și a celorlalte categorii de proprietari amenințați cu rigorile şi excesele acestui regim.”
Memoriul puncta și problema „imixtiunii tot mai vexatorii şi de cele mai multe ori incompetente a statului în programul general economic” care dă „impresia că se urmărește o acțiune de etatizare lentă, dar neîntreruptă.”
Referindu-se la acest incident, „Dreptatea”, organul central de presă al P.N.Ț., afirma ca „P.C.R. nu poate ierta și nu va ierta d-lui Tătărescu actul publicat.„
Documentul in cauza a fost primit cu sentimente contradictorii în Partidul Liberal tătărescian. Unii l-au considerat un „act istoric”, exprimându-și solidaritatea cu poziția liderului, alții (cei din grupul condus de Paul Bejan, favorabil unei colaborări fără controverse ideologice cu Partidul Comunist) au declarat că „acțiunea nu era oportună.”
Tătărescu a încercat, fără succes, să-si justifice memoriul, într-un articol apărut în propria gazetă, „Drapelul”, declarând că, prin participarea sa și a partizanilor săi la guvernarea Groza, a încercat să reprezinte o forță de echilibru și de armonizare.
Pe 11 octombrie 1947, la ședința Biroului Politic, se constata că „gruparea Tătărescu, în special ministrul de Externe Tătărescu şi cel al Finanțelor Alexandrini, prin poziția lor, atât în politica externă, cât şi cea internă,au devenit în ultimul timp un pericol serios.”
In concluzie, Biroul Politic „consideră necesară începerea campaniei de demascare a acestei grupări, campanie care să ducă în timpul cel mai scurt la eliminarea ei din guvern.”
Pentru reușita campaniei „va trebui mobilizată întreaga presă şi toate mijloacele de propagandă de masă pentru demascarea grupării Tătărescu în toate direcțiile de activitate. Campania va trebui să înceapă odată cu procesul PNŢ (…) în această acțiune să participe în comun cele 5 partide din B.P.D. şi C.G.M., iar în guvern să desfășoare activitate în această direcție toți miniștrii comuniști, social-democrați și ai Frontului Plugarilor.”.
Pe 28 octombrie 1947, după scoaterea în afara legii a P.N.Ț. avea loc si procesului liderilor acestuia.
La începutul lunii noiembrie 1947, încep să apară diverse articole împotriva ministrului de externe (Tătărescu). Se scria despre existenţa „cuibului de spioni şi trădători” din minister – cei șapte înalți funcționari de la Externe, judecați în lotul național-țărănist, presa procomunistă întrebându-se retoric: „oare „cei șapte reprezintă cazuri izolate? (…)Ministerul acesta în care cine vrea scoate orice document vrea, transmite prin cifru ce vrea și folosește pe cine vrea, Ministerul acesta are conducători?”
La rândul sau, Mihail Dragomirescu, secretarul general al CC al P.N.P (Partidul Național-Popular), și deputat în parlamentul României, citea, în numele unui „grup regulamentar” de deputați, o declarație prin care Tătărescu era acuzat de complicitate cu dușmanii țării. El își exprima „mirarea”, plivitor la faptul că titularul ministerului de Externe „n-a găsit cu cale să lămurească Parlamentul și țara asupra celor ce s-au petrecut la departamentul său, unde funcționarii superiori au intrat în complotul nazist, predând documentele de stat dușmanilor țării”.
Declarația, puternic aplaudată de asistență, s-a încheiat cu solicitarea convocării de urgență a Comisiei de Afaceri Străine a Camerei. Între cei acuzați de complicitate se număra și Oprișan, fost funcționar superior al Ministerului de Externe, ca secretar general, care a tratat pacea la Paris. „În această calitate”, arata Mihail Dragomirescu, „el a participat la complot; furniza documente secrete trădătorilor Gafencu- Cretzeanu-Buzești. Direcția cifrului de sub supravegherea directă a titularului care furniza aproape fățiș, acte de stat, puterilor străine prin intermediul lui Pogoneanuși a bandei. Funcționarii, compromiși astfel au fost menținuți în serviciu și li s-au plătit salariile până la ultimul moment. S-a înlesnit, ca foștii diplomați deveniți trădători de țară , să își poată însuși sume imense din fondurile publice pentru ca grație lor sa ducă o acțiune împotriva intereselor naționale”[…] „Situația care s-a creat nu mai poate dăinui și toleranța arătată de titularul departamentului trebuie curmată” (3).
Externele erau deja o „citadelă a complotului reacționar”. Comuniștii cer și ei „extirparea putregaiului de la Externe.” Este găsit „putred” și Ministerul de Finanțe, care promovează o „politică antidemocrată (…) protectoare a marilor traficanți de medalii – politică inflaționistă, sabotoare a echilibrării bugetare şi a eforturilor de refacere economică a ţării.”
Realizând proporțiile acestei „adevărate ofensive politice”, Gh. Tătărescu îi trimite o scrisoare președintelui Consiliului de Miniștri (n.r. Petru Groza), considerând necesară o „reexaminare a tuturor problemelor de politică externă care au fost obiectul campaniei presei oficioase (…)„, „De rezultatele acestei reexaminări și a întregii acțiuni de clarificare depinde rămânerea mea mai departe în capul Ministerului Afacerilor Străine.” – încheia Tătărescu.
La 3 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului adopta „moțiunea de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe – aprobată cu 187 de voturi pentru și 5 împotriva. Gh. Tătărescu nu s-a prezentat, invocând probleme de sănătate.
Pe 4 noiembrie1947, toți miniștri tătărescieni sunt demiși.
Pe 6 noiembrie 1947, Tătărăscu este demis si el din guvern.
Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului (PNL), în favoarea lui Petre Bejan.
Pe 11 noiembrie1947, ziua in care se încheia si procesul intentat de comuniști conducătorilor P.N.Ț., Petre Bejan citea în plenul Camerei Deputaților o declarație a liberalilor tătărescieni, care înțelegeau să dea „cel mai larg sprijin guvernului, emanație a B.P.D.-ului, în sforțările sale pentru redresarea economică şi financiară, politică şi socială a ţării, colaborând la toate legile şi la toate măsurile având drept scop salvgardarea intereselor superioare ale ţării în cadrul Platformei-Program.”
Lipsit de susținere, pe 3 decembrie 1947, Gheorghe Tătărescu îi trimite o scrisoare președintelui Sfatului Parlamentar Liberal, Petre Bejan, anunțând că se retrage „din postul de răspundere care mi-a fost încredințat de congresul general din iulie 1945 (…) pentru a înlătura orice piedică în calea mențineri unității partidului nostru şi pentru a-i asigura completa libertate în acţiunea de reorganizare începută.”
În ședința Sfatului Parlamentar din 9 decembrie1947, este aleasă conducerea Comitetului de conducere, în frunte cu Petre Bejan. Moțiunea adoptată la acea întrunire clarifica şi poziția Partidului Liberal fata de Tătărescu. Memoriul (lui Tătărescu) din 24 mai „nu este expresia voinței și liniei politice a PN.L., deoarece partidul nu a colaborat la el şi n-a fost pus în situația de a-l studia şi a se pronunța asupra lui în cunoștință de cauză.” Pe plan extern, PNL rămâne fidel prieteniei şi colaborării strânse cu Uniunea Sovietică și cu „statele democrate prietene din sud-estul european”. Pe plan intern, obiectivul este continuarea luptei politice comune „alături de celelalte partide democrate pentru propăşirea şi democratizarea ţării.”
În locul miniștrilor liberali demiși, pe 30 decembrie 1947 în guvern intra Ana Pauker – la Afacerile Străine, Vasile Luca – la Finanțe, Theodor Iordăchescu – la Lucrările Publice și Stanciu Stoian – la Culte.
Astfel, la finalul anului1947, partidele istorice sunt complet înlăturate din toate structurile de decizie. Comuniștii dețineau acum întreaga putere legislativa și executivă în stat (4).
Trei ani mai târziu, in noaptea de 5/6 mai 1950, in cadrul unei ample operațiuni ordonate de comuniști, sunt arestați o serie de foști înalți demnitari români – prim-miniștri, miniștri, secretari de stat, funcționari superiori ai administrației, generali ai armatei, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni – din care fac parte inclusiv toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, Gheorghe Tătărescu, care vor fi întemnițați la Sighet.
În mandatul său de arestare, se stipula: ”Văzând actele care formează dosarul cercetărilor privind pe acuzatul- TĂTĂRESCU GHEORGHE- născut la 28 decembrie 1887, în Târgu-Jiu, de profesiune avocat, fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri şi ministru de Externe, căsătorit, cu ultimul domiciliu în București, str. Polonă, nr 19, din care rezultă că, prin activitatea lui a contribuit la provocarea şi sprijinirea războiului antisovietic. Având în vedere că faptele mai sus expuse sunt prevăzute de art. 2 lit. C din Legea nr 291/1948 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii ori umanității și se pedepsesc cu muncă silnică pe viaţă”.
In decembrie 1950, Tătărescu este mutat de la Sighet la București, în arestul “B.J” al Securității, din Calea Plevnei. Până în vara anului 1951, nu se decide încă nimic în privința sa. În cele din urmă, la presiunile comuniștilor, pe fondul caracterului sau duplicitar, Tătărescu a scris și a semnat, cu propria-i mână, declarația incriminatoare pentru Lucrețiu Pătrășcanu, așteptată de Gheorghiu-Dej.
Toți cei din lotul Pătrășcanu au fost condamnați, unii la moarte, alții la închisoare. Tătărescu nu a fost judecat, nici condamnat și, totuși, a rămas în închisoare. A fost eliberat, aproape concomitent cu cei amnistiați de restul pedepsei, din “Procesul Pătrășcanu”.
Pe 26 martie 1957, cu doua zile înaintea morții sale, aflat la Spitalul Panduri, Gheorghe Tătărescu i-a mărturisit fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”.
Sanda Tătărescu-Negropontes invoca în memoriile sale ultima lor convorbire: ”Cu tatăl meu, două zile înainte de sfârșitul său, la 28 martie 1957, la Spitalul Panduri. […] L-am întrebat: «Care zi din viaţa dumitale ai fi vrut să o faci altfel decât a fost?». Mi-a răspuns: «Niciuna».
(1) ministru interimar, în perioadele: 5 ianuarie 1934 – 1 octombrie 1934; 2 octombrie 1934 – 28 august 1936; 29 august 1936 – 14 noiembrie 1937; 17 noiembrie – 28 decembrie 1937; 24 noiembrie 1939 – 10 mai 1940; 11 mai – 3 iulie 1940. [inapoi]
(2) Regele Carol al II-lea a avut multiple tentative de renunțare la tron: in timpul Primului Război Mondial, dezertează din armată și se căsătorește ilegal cu Ioana Lambrino, acțiuni ce au ca urmare două renunțări la tron, neacceptate de regele Ferdinand. După dizolvarea mariajului, Carol se recăsătorește, în martie 1921, cu principesa Elena a Greciei, cu care are un copil: principele Mihai. In decembrie 1925, Carol își părăsește familia și renunță pentru a treia oara la tron, trăind în Franța cu Elena Lupescu (Wolf), sub numele de Carol Caraiman. Dintre toate, una singura i-a fost impusa: cea din 1940, cand este fortat, de Ion Antonescu, sa abdice, in favoarea fiului sau, Mihai I. In timpul domniei sale, Carol al II-lea s-a remarcat ca un promotor al culturii, dintre ctitoriile sale culturale facand parte „Revista Fundațiilor Regale” şi „Editura Fundațiilor Regale„. Printre colaboratorii permanenți ai revistei, începând din 1934, s-au numărat Nicolae Iorga, Adrian Maniu, Victor Eftimiu, Barbu Brezianu, Valeriu Marcu, Emanoil Ciomac, Mircea Eliade, George Călinescu, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran. Rubrici specializate au fost ținute, între alții, de Şerban Cioculescu şi Constantin Noica. În 1939, după revenirea în țară, Nicolae Steinhardt a lucrat ca redactor la „Revista Fundațiilor Regale„, de unde a fost înlăturat în 1940. [inapoi]
(3) Comisia de politică externă din Camera Deputaţilor a luat în discuţie activitatea ministerului condus de Tătărescu. Se acuza faptul că „servicii din cele mai importante ale Ministerului Afacerilor Externe (…) au predat documente secrete spionilor din serviciul unor ţări străine şi îndeosebi al imperialismului american.” Şeful diplomației „a menţinut luni de zile în serviciu şi salarizare funcționari arestaţi de organele de stat pentru spionaj”, iar în funcţiile importante din minister şi din străinătate a păstrat „elemente colaboraționiste şi antidemocrate, care au adus prejudicii grave intereselor noastre naționale.” [inapoi]
(4) P.N.L.- Bejan va participa la alegerile din 28 martie 1948, obținând șapte mandate parlamentare. Acest detaliu nu a mai contat în mai 1950, când liderii Partidului, alături de Gheorghe Tătărescu şi alţi fruntași ai liberalilor brătieniști, vor fi arestați şi închişi.[inapoi]
surse: Stelian Neagoe-”Cazul Gheorghe Tătărescu-plata şi răsplata tovarășilor de drum””Mărturii pentru istorie”- Gheorghe Tătărescu, publicată de Sanda Tătărescu-Negropontes în 1996.
La 31 martie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulga Legea comunală prin care Bucureștiul a fost declarat „Comuna urbană a județului Ilfov”, condusă de un primar şi de consiliul comunal.
“La 17 august 1864, generalul Barbu Vlădoianu este primul primar ales al Capitalei. Primăria înlocuia vechiul «magistrat» al orașului, conform legii comunale, intrate în vigoare pe 1 iulie. Aceeași lege înlocuia Sfatul orăşenesc cu un Consiliu comunal ales”, nota Gheorghe Parusi în lucrarea “Cronologia Bucureștilor”.
Generalul Vlădoianu, ales prin vot, in două mandate distincte, august 1864-octombrie 1865 și decembrie 1872-mai 1873, a fost unul dintre primarii care a lăsat moștenire generaților viitoare prima infrastructura a Capitalei, modernizând orașul si ridicându-l la rang de citadela europeana
PRIMUL MANDAT VLADOIANU
In calitate de primar, generalul Barbu Vlădoianu, pilon de bază în armata domnitoruluiAlexandru Ioan Cuza, a început canalizarea Dâmboviței și a mutat nunțile la Oficiul Stării Civile. În timpul mandatului său s-a construit prima cale ferată din România, a fost introdus transportul public și s-au pavat străzile orașului.
Printre primele sale masuri, s-au numărat desființarea morilor de pe Dâmbovița, care provocau mari inundații, si închiderea soselei Elefterie.
bUCURESTI, 1856, râul Dâmbovița, foto: Ludwig Angerer
Vlădoianu a ordonat formarea primelor echipe de pietrari ai Primăriei Capitalei (1864), in vederea pavării străzilor, realizând un amplu program de pietruire a străzilor din Bucureștii. Totodată, a dispus construirea halelor central Ghica și 24 ianuarie, cat si ridicarea a patru poduri de fier peste Dâmbovița.
“Pe podul Mogoşoaiei se execută primul pavaj sistematic cu piatră cubică şi prima lucrare de canalizare sistematică. Lucrarea se va încheia abia în 1872 când se realizează şi trotuare”, menționează Gheorghe Parusi (“Cronologia Bucureștilor”). Conform lui Gh. Parusi, pentru lucrările pavajelor s-a utilizat granit de Scoția şi piatră din carierele din Carpaţi.
Vlădoianu, potrivit aceleași surse, interzice construirea de case pe marginea Dâmboviţei, până la întocmirea planurilor de regularizare. În 1864, in București se ridicaseră cca 16.000 de case; în următorii 14 ani apar încă 4.452, respectiv în jur de 300 de locuințe pe an.
La 15 septembrie se adoptă legea privind sistemul apusean de măsuri şi greutăţi, iar industriașul francez Louis Lemaître deschide o turnătorie pe malul Dâmboviţei, înființând si o spălătorie mecanică.
„În 1864, anul în care Barbu Vlădoianu se afla la primul mandat de primar începe dezvoltarea industrială a Capitalei, care se va încheia în 1877. Se înființează Manufactura de tutun (1864), Fabrica de foiţe de ţigări sau cărticele cum li se spunea atunci (1864), Atelierele Centrale ale Căilor Ferate (1872), Fabrica de Timbre în același an, Pirotehnia Armatei (1873), Fabrica de bazalt artificial Cotroceni (1865)” (“Istoria orașului București”, volum coordonat de Florian Georgescu, directorul Muzeului de Istorie al orașului București).
“Încă din 1865 este semnalată existenţa unor cultivatori cunoscuți de legume, fructe sau flori(…)Pe lângă viile din oraş, unii proprietari obişnuiau să cultive tutun, alţii se îndeletniceau cu creşterea animalelor, alimentând piaţa oraşului. Creşterea viermilor de mătase preocupa un mare număr de locuitori”,
La 4 iulie 1864 se înființează Universitatea din București, unde marele merit ii va reveni ministrul Învăţământului, Dimitrie Bolintineanu. În primul an de funcționare instituția va avea, conform lui Gheorghe Parusi, 133 de studenți: 90 la Drept, 21 la Litere şi 12 la Ştiinţe. Tot in 1864 se constituie si primele instituții de învățământ superior artistic: Conservatorul și Şcoala de Belle Arte, pentru cea din urmă demersurile fiind initiate de Gheorghe Tattarescu, în urma unui decret dat de Cuza, la 23 octombrie.
Şcoala de Belle Arte, actualul institut de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti
Un an mai târziu, in 1865, Primăria Bucureștilor creează Oficiul Stării Civile, până la această dată, actele de cununie, botez și deces fiind consemnate doar in registrele bisericilor.
La 3 august 1865 a avut loc o mișcare de protest a precupeților de legume și fructe din București. “Aceştia fuseseră obligați să-şi desfacă produsele doar în gherete special amenajate. Revoltații, instigați de opoziția care urmărea înlăturarea lui Cuza, dau foc gheretelor, atacă şi devastează localul primăriei din apropierea Hanului lui Manuc. Arhiva Primăriei este aruncată în Dâmboviţa”, spune istoricul Parusi. Revolta a fost înăbușită de armată, finalizând-se cu un bilanț de 20 de morți, mai mulți fiind râniți și arestați.
FILARET, prima gară din Bucureşti
La insistenţele lui Vlădoianu, care semnează un contract de cesiune, în 1869 se inaugurează prima linie de cale ferată Bucureşti – Giurgiu, iar în 1870 este pusă în funcţiune linia ferată Bucureşti – Ploieşti – Galaţi – Roman. Prima gară construită a fost București – Filaret (1869), iar apoi s-a construit gara Târgovişte (1870), ulterior denumită Gara de Nord.
AL DOILEA MANDAT VLADOIANU
Cel de-al doilea mandat al lui Barbu Vlădoianu va dura doar o jumătate de an, dar istoricii mentioneaza faptul că în 1872 “la Bucureștii existau 300 de terenuri virane, maidane, loc de depozitare a murdăriilor, mai ales în cartierele mărginaşe”.
Pe 6 aprilie 1873, Consiliul Comunal, care iniţial respinsese proiectul, a aprobat executarea a 100 de metri liniari de asfalt comprimat din rocă natural din Elveţia, realizandu-se numai o mică porțiune pe Podul Mogoşoaia și în faţa Palatului domnesc.
In mai 1873, Consiliul de igienă al Capitalei semnala nereguli în băile publice improvizate pe malul Dâmboviței, acuzând ca “în același acoperiș și compartiment intră oameni de ambele sexe și dintr-o asemenea amestecare se întâmplă chiar pericole și morți cu aceia ce abuzează de întrebuințarea băilor. Se solicită primăriei separarea construcțiilor pe sexe, însă muli ocoleau băile preferând scăldatul pe gratis în apropiere de Podul Rahovei” (Gheorghe Parusi “Cronologia Bucureştilor”).
In cazul lui Tătărescu și a lui Belu Zilber s-a făcut excepția de a fi lăsaţi să vorbească liberi în faţa instanței, deoarece ei prezentau ”mărturii aşa cum trebuie”. Gheorghe Tătărescu a fost unul dintre cei 63 de martori propuși de acuzare şi nu a fost acceptat nici un martor al apărării.
Din cele declarate la proces deGheorghe Tătărescu, despre anii 1945-1947:
”…personal am intrat împreună cu partidul meu, în Guvernul de concentrare democratică al dr. Groza cu două scopuri: un scop public, să particip la toate actele de refacere ale temeliilor noi ale României moderne, dar pe lângă acesta mai era şi un alt scop, acesta va trebui să-l precizez nemărturisit, scopul acesta era să frâneze partidul meu înăuntrul Guvernului și în special să împiedic îndrumarea ţării, spre socialism.”
„O mărturisesc astăzi cu toată sinceritatea, că aş fi voit să împiedic îndrumarea ţării spre socialism, am căutat să frânez astfel chemarea istorică, rămâne vina mea, a acțiunilor mele politice şi a partidului meu în acea vreme, rămâne vina, păcatul meu cel fără de iertare al întregii mele vieți politice, o recunosc cu toată sinceritatea şi sunt fericit că pot s-o recunosc în mod public, am făcut însă această politică, am intrat în acest Guvern pentru a frâna prin urmare şi pentru a face această politică antisocialistă, căutam aderenţi, căutam aliaţi pentru această politică a mea şi în cadrul acestei preocupări, am întâlnit pe Lucreţiu Pătrăşcanu.”
„Primele contacte pe care le-am avut cu el mi-au dovedit că sunt aproape de punctul meu de vedere, de poziţia mea ideologică (…)…am avut cu fostul Rege cele mai bune, şi aş putea spune, chiar intime raporturi, care au durat până în momentul cât am lucrat în Guvern. În cadrul acestor raporturi de intimitate şi colaborare zilnică am putut să aflu de la Rege că Lucreţiu Pătrăşcanu stăpânea în sufletul Regelui şi în mintea Regelui, poziție foarte importantă. Fostul Rege avea încredere în Lucreţiu Pătrăşcanu , fostul Rege vedea în Pătrăşcanu un element de colaborare de prima întâi, pentru diversele lui planuri, aşa încât se poate spune că Lucreţiu Pătrăşcanu a fost în intervalul acesta, al colaborării noastre guvernamentale o persoana grata a fostului Rege”.
PATRASCANU, CATRE TATARESCU: „LICHEA”
”În politica românească, Tătărescu reprezenta un tipic Cațavencu ajuns la mare situație(…). Cu oarecare prestanță fizică, emfatic și arogant, cu o tonalitate baritonală în vorbire, întotdeauna pozând când vorbea, cu toată grandilocvenţa care nu i-a putut niciodată acoperi banalitatea ideilor: a făcut totuşi carieră în P.L., manifestând un devotament servil lui Ionel Brătianu şi terminând înainte de 23 August, cu Lupeasca şi Carol, încercându-și fără noroc șansele cu Antonescu, dar reușind ulterior cu Petru Groza pentru un scurt timp şi un rol dezgustător. Opinia publică a privit cu ostilitate şi chiar cu dispreț participarea lui în Guvernul Groza, comuniștii au suspectat-o cu neîncredere, chiar cu antipatie”.
„Presiunea anticomunistă a opiniei publice l-a silit pe Tătărescu să adopte o atitudine duplicitară în Guvern. Era de altminteri conformă cu caracterul său„.
„Agravarea războiului rece a făcut pe comuniști să se descotorosească de el. Nu mai prezenta nici o utilitate pentru ei. L-au izgonit pur şi simplu din Guvern. Mai târziu l-au şi arestat. Ultima apariție a lui pe scena politică a fost în procesul Pătrăşcanu şi a acceptat rolul de martor al acuzării, contribuind astfel la condamnarea la moarte a onestului comunist român. După depoziția lui Tătărescu, Lucrețiu Pătrăşcanu l-a privit cu dispreț şi i-a strigat în faţă: «Lichea»”. – Gheorghe Zane în ”Memoriile” sale, despre poziția lui Tătărescu în procesul Pătrăşcanu:
Însemnarea, desi aparțineai unui adversar politic, conturează în mare măsură imaginea pe care şi-a făcut-o Tătărescu, mai ales după 23 august 1944. Opinia lui Zane creionează portretul unui om politic capabil de orice compromis, pentru a supraviețui fizic în închisorile comuniste.
O „AFACERE BUNĂ”
„VOTATI SOARELE” – ALEGERILE FRAUDATE DIN ROMANIA, 19 noiembrie 1946
COLABORATORI AI SECURITATII: DINU C. GIURESCU („DARIUS”)
Andrei Vâșinski, călăul sovietic care a instalat guvernul Petru Groza
MOARTEA MAREȘALULUI ION ANTONESCU
Sentința pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară București, Secția I împotriva lui Iuliu Maniu
ABDICAREA REGELUI MIHAI
Proclamarea Republicii Populare Romine – 30 decembrie 1947
„MARTURII ASA CUM TREBUIE” – Gheorghe Tătărăscu și „cazul Lucrețiu Pătrășcanu”
ION ANTONESCU – EROU SAU CRIMINAL DE RĂZBOI?
PETRU GROZA – UN „BARON” DE LUX, IN SLUJBA COMUNIȘTILOR
DIZOLVAREA PNŢ – 29-30 iulie 1947
NOAPTEA DEMNITARILOR
„MARTURII ASA CUM TREBUIE” – Gheorghe Tătărăscu și „cazul Lucrețiu Pătrășcanu”
LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU – PRIMUL COMUNIST MINISTRU AL JUSTIȚIEI
Manifestul prin care regele CAROL al-II-lea renunță la tronul României, in favoarea fiului său, Mihai (6 septembrie 1940)
MOARTEA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
ION GHICA – OMUL CARE A CONSPIRAT PENTRU ÎNLĂTURAREA LUI CUZA SI A LUI CAROL I
LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU – PRIMUL COMUNIST MINISTRU AL JUSTIȚIEI
Lucrețiu Pătrăşcanu – reabilitat la Plenara C.C. al P.C.R. din 22-25 aprilie 1968
Herta Schwammen, devenită Elena Pătrăṣcanu
AMINTIRI DIN COMUNISM 