alegerile 1946 | AMINTIRI DIN COMUNISM

Împlinisem 17 ani in februarie (1944). Din vara aceea si pana in noiembrie 1945 ne aflam cu toata familia la Istanbul. Tata primise o misiune atunci, in aprilie-mai-iunie 1944. Data fiind apropierea frontului, faptul ca Armata Rosie se afla la nord de Iasi, tata a socotit ca e mai prudent sa ne știe undeva mai departe. Tata a sosit cu vreo câteva zile înainte de 23 august 1944 la Istanbul.

Am aflat de schimbarea de la București (n.r. îndepărtarea lui Ion Antonescu din fruntea statului) prin ziarele turcești, foarte sumar însă, pentru ca Romania nu ocupa un loc central. Târziu am aflat ca, de pilda, New York Times a acordat pagina I pentru schimbarea care s-a produs in București. Prindeam la Istanbul Radio București, de unde, in toamna lui 1944, doua elemente mi-au rămas întipărite in minte: primul, se schimbase guvernul Sănătescu, era al doilea guvern Sănătescu, si apăruseră numele dr. Petru Groza si Gheorghiu-Dej.

„CINE ESTE PETRU GROZA?”

L-am întrebat pe tata cine este Petru Groza, iar el mi-a explicat ca a participat la guvernarea Averescu, in anii ’20. Despre Dej mi-a zis ca este un fruntaș al muncitorimii, care a fost amestecat in greva de la Grivița si condamnat. Aceste nume erau total necunoscute pentru generația mea.

Al doilea element din toamna lui 1944 si care-ti dadea un fel de frison de teama erau executiile din Bulgaria. In Bulgaria, rasturnarea patronata de Armata Rosie a avut un caracter violent. Si in ziarele turcesti vedeai la fiecare doua zile: „Tribunalul extraordinar din Plovdiv a condamnat 15 insi la moarte, sentinta a fost executata” etc.

In ianuarie 1945 am auzit la Radio București despre Congresul Sindicatelor. Nume noi, era Chivu Stoica, era „tovarășa Ana” (n.r. Ana Pauker), Liuba Chișinevschi. Auzeam la Radio atmosfera foarte animata a participanților, aplauzele in cinstea Armatei Roșii, a lui Stalin, atitudinea foarte rezervata fata de rege si cu atât mai mult fata de prim-ministru, generalul Rădescu. Apoi vine schimbarea cu impunerea guvernului Groza. Au apărut mici notițe in ziare din Turcia. De la Radio București nu mai puteai sa afli decât despre „atacul mișelesc al prim-ministrului împotriva demonstranților in Piața Palatului„. Nu mai înțelegeam mare lucru din ce se petrecea.

„STAI SĂ VEDEM”

După schimbarea guvernului de la 6 martie (1945), tata a zis: „Stai, sa vedem„. E adevărat ca sunt multi comuniști sau simpatizanți ai comuniștilor (ne dădeam seama ca Frontul Plugarilor este de partea Partidului Comunist). Il vedeam însă si pe Gheorghe Tătărescu, pe Mircea Durma, ministrul Finanțelor, pe Dumitru Alimanisteanu si pe inginerul Petre Bejan la Economie Naționala. Cu alte cuvinte, aceștia erau liberali vechi, nu puteai sa te îndoiești de sentimentele lor, si ziceam: „Stai, domnule, ca poate nu este chiar așa de rău„. Poate ca asta este situația de moment, dar uite ca mai sunt si reprezentanți ai clasei politice tradiționale si poate ca lucrurile se aranjează.

„SĂ NU NE ÎNTOARCEM, PENTRU NIMIC IN LUME”

Nu puteam reveni in tara, pentru ca întoarcerile in tara ale romanilor din străinătate erau conditionate de o aprobare prealabila a Comisiei Aliate de Control. Tata a făcut aceasta cerere si atunci au urmat diverse sfaturi, discuții. Aveam si trei prieteni care erau in serviciile speciale ale guvernului, trimiși acolo din timpul războiului. Ei ne spuneau sa nu ne întoarcem pentru nimic in lume. Tata însă a zis ca se întoarce. El lucra la istoria romanilor, își luase fisele cu el si redacta in continuare.

Am venit cu motonava „Transilvania„. Motonava „Transilvania„, ca si motonava „Basarabia” erau doua vase de pasageri foarte noi, lansate in 1938, care in timpul războiului din anul 1941 au ancorat in Bosfor. Au rămas acolo pe teritoriu neutru. Motonava se întorsese in portul Constanta împreuna cu motonava „Basarabia„, aceasta a fost confiscata de sovietici, in virtutea armistițiului, probabil pentru ca se numea si „Basarabia”.

Motonava „Transilvania” a fost trimisa in Mediterana, Italia, Portugalia ca sa-i culeagă pe romanii care voiau sa se întoarcă in tara si care primiseră autorizație. In noiembrie a acostat la Istanbul, ne-am urcat cu toții la bordul ei si am sosit la Constanta.

Motonava era mare, era puntea sus, jos se vedeau docherii. Iar personalul care lucra jos avea cate o stea roșie in piept. Si mama, uitându-se către tata, zice: „Uite cum te trage ața spre Siberia„. A intuit dintr-o data ca aici e comunismul. La asta s-au adăugat imediat zvonurile, controlul bagajelor, se spunea ca in bagajele nu știu cui au descoperit nu știu ce si persoana respectiva a fost reținuta.

„AI GRIJĂ CE VORBEȘTI”

Ne-am întors la 10 zile după 8 noiembrie 1945. Abia atunci am dat fata cu ceea ce se întâmpla in Romania in termeni reali. Auzisem desigur despre greva regala, tot prin știrile succinte din ziarele turcești. Pana am reușit sa reintram in casa din Berzei a mai trecut vreo luna si ceva. Pana la urma, tata a reușit sa negocieze, sa intram din nou in casa, unde, din fericire, nu lipseau prea multe lucruri.

Lipsea numai vinul. Erau vreo suta de sticle puse de părinți pentru momentul in care sora mea ar fi urmat sa se căsătorească. In aceasta atmosfera am aflat ce se întâmplase la 8 noiembrie, de numeroasele arestări operate atunci. Începuse sa ne fie teama. Prima etapa a fost „ai grija ce vorbești, vorbește cu precauție„.

Apoi a venit Conferința Naționala a Partidului Social Democrat, in decembrie 1945. Când am văzut ca au votat sa meargă pe liste proprii de candidați, am zis din nou: „Stai ca lucrurile se mai pot îndrepta„.

După care a venit Conferința de la Moscova a Miniștrilor de Externe si am văzut acolo ca vor fi alegeri, „libertatea cuvântului, a întrunirilor, a asocierii”, asta era partea buna a lucrurilor.

Apoi dusul rece a venit in momentul in care, venind misiunea condusa de Visinski la București ca sa pună in aplicare hotărârea de la Moscova, a fost completat guvernul cu un reprezentant al liberalilor si unul al țărăniștilor. Dar a urmat comunicatul guvernului ca miniștrii de Interne, Justiție, de Informații si de Culte au misiunea de a duce la îndeplinire declarația guvernului despre alegeri libere si despre libertatea cuvântului, a întrunirilor.

Am fost martor la mai multe episoade (n.r. ale campaniei electorale din 1946). Intai la manifestațiile organizate de Blocul Partidelor Democratice [1]. Erau manifestații la comanda, cu convocator, se adunau pe la statuile de la Universitate si-n alte locuri. Am asistat la campania violenta din presa împotriva opoziției. Blocul guvernamental publica neoficial un ziar Strâmbătatea, ca replica la Dreptatea. Sigur ca in măsura in care cenzura îngăduia, mai citeam si articole, mai ales din Dreptatea, care replicau de multe ori dur la acuzațiile aduse de guvern. Si unul din numere știu precis ca il arata pe George Macovescu, director in Ministerul Informațiilor in guvernul Groza, il arata cum ocupase o poziție similara in timpul regimului Antonescu. A reapărut Dreptatea, a reapărut Liberalul, dintr-o data parca aveam sentimentul ca parca totuși lucrurile încep sa reintre in normal.

„ANTIPATIA FAȚĂ DE REGIMUL COMUNIST ERA UNIVERSALĂ”

Mi-am pierdut speranțele (n.r. in schimbare)„in 1956 la revoluția din Ungaria„. Pana atunci, ideea era, începând „Din 1945, periodic” ca „veneau americanii”.

„In 1946, SUA au presat foarte tare la ONU ca trupele sovietice sa se retragă din Iran. Britanicii si sovieticii intraseră in Iran in 1941, ca sa asigure legătura pentru aprovizionarea URSS cu materiale de război prin Orientul Mijlociu. Si acolo, trupele sovietice instauraseră, ca pretutindeni, un fel de guvern „popular” comunist. Diplomația americana a reușit sa pună problema evacuării nordului Iranului in fata Consiliului de Securitate si nu știu exact din ce motive sovieticii au dat înapoi. Si-au abandonat chiar oamenii lor acolo, comuniști iranieni, din care o parte au fost prinși si executați de autoritățile iraniene.

Si, atunci, tata ne zicea: „Vezi, o presiune diplomatica poate sa-i împingă pe sovietici înapoi„, ca atare, exista speranța ca ocupația sovietica a tarii avea sa înceteze. Aceste speranțe erau alimentate si de faptul ca nu se cunoștea in acel timp conținutul înțelegerilor dintre Churchill si Stalin cu privire la sferele de influenta.„

citește si O „AFACERE BUNĂ”

„Era Vocea Americii, pe care o ascultam, mai era BBC-ul in românește, nu se bruiau pe vremea aceea emisiunile (n.r. ca pe vremea lui Ceausescu) Mai era si „radio sant”, in forma unor ziare venite din Occident, care mai circulau încă. Si iar renăștea speranța ca sovieticii se vor retrage, fiindcă antipatia fata de regimul comunist era universala aproape. Trei sferturi din populație trăia la sate, sute de mii de țărani fuseseră pe front si văzuseră „fericirea” din colhozurile sovietice”.

„CĂLĂII MUNCITORIMII” ȘI „ASUPRITORII ȚĂRĂNIMII”

In perioada interbelica am asistat, copil fiind, aveam 10 ani, la campania electorala pentru alegerile din 1937. Nu era nimic special […]

In 1946 mi s-a părut initial o campanie electorala relativ normala. Ceva însă mi-a dat de gândit: violenta limbajului. Erau acuzații așa de dure, in special dinspre presa guvernamentala împotriva țărăniștilor – „călăii muncitorimii”,”asupritorii țărănimii„.

Se adăugau veștile despre echipele de bătăuși care acționau prin teritoriu. O manifestare directa am avut-o prin 1946, când s-a ținut o comemorare la Ateneu a revoluției de la 1848. Au asistat fruntași țărăniști (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Mihai Popovici) si cei liberali si multa lume din cercurile care erau de partea țărăniștilor si a liberalilor. Afara au fost așteptați de echipe de bătăuși, aduși cu camioane ale statului de la Confederația Generala a Muncii, cu mare greutate, apărați de studenți, care au început sa se lupte cu bătăușii, fruntașii au reușit sa iasă din Ateneu si sa plece.

citește si „VOTATI SOARELE” – ALEGERILE FRAUDATE DIN ROMANIA, 19 noiembrie 1946

„MOARTE, MOARTE, MOARTE”

Procesului mareșalului Antonescu care l-am trait indirect din facultate. In zilele in care s-a ținut procesul, odată am luat tramvaiul sa ma duc la Drept. Pe vremea aceea circula tramvaiul prin fata Universității si mergea pana unde este astăzi rectoratul Universității. Am luat tramvaiul si se tinea un miting împotriva criminalilor de război, erau câteva sute de persoane in jurul uneia dintre statui care cereau „moarte Antoneștilor si susținătorilor”. „Moarte”, „moarte”, „moarte”… Nu eram obișnuiți, era un climat cu care noi, care trăiam in mediile astea cărturărești si studențești, nu eram obișnuiți.

Este adevărat ca Romania trecuse prin multe violente, pierderile omenești de pe front erau mari, deci moartea pândea la fiecare pas, dar nu in climatul politic. Am avut așa sentimentul ca ceva nu e in ordine, pentru ca un proces trebuie sa se desfășoare conform regulilor juridice, in care acuzația aduce probele ei, apărarea poate sa se manifeste.

Ne-am dat seama din comunica-tul oficial ca numai patru persoane au fost vizate. Poate ca in august 1944 sentimentele erau diferite, lumea era sătula de război, își dădea seama si de răspunderea mareșalului pentru ca angrenase tara in război, sentimentele împotriva lui Antonescu erau mai net desenate.

„A VENIT ELIBERAREA, ADICĂ OCUPAȚIA SOVIETICĂ”

Intre timp a venit eliberarea, adică ocupația sovietica…

Situația economica era din ce in ce mai grea. Salariații nu mai făceau fata, nu numai muncitorii, dar si ceilalți salariați, nu le mai ajungea salariul, si cum este opinia publica, dintr-o data, cârmuirea anterioara n-a mai fost privita cu ochi negri.

Prin 1946-1947 „bursa neagra era in floare, isi puteau permite hrana din belșug si delicatese numai cei care aveau venituri mari. Cam cum este si acum. Mărfuri se găsesc, dar sunt foarte scumpe. Marea masa a salariaților se întreba cum de s-a putut ajunge in situația aceasta. Militarii erau foarte prost plătiți, pentru ca era o politica deliberata de înlăturarea a ofiterimii din vechea armata. Adversarii politici, taranisti si liberali, erau vanati si caracterizați in toate felurile.

LA EXECUȚIA MAREȘALULUI ANTONESCU, „SENTIMENTUL NU A FOST ACELA DE JUSTIȚIE”

Contrastul era foarte mare, de aceea si execuția mareșalului Antonescu a fost un lucru la care oamenii nu se așteptau totuși. Sentimentul n-a fost acela de justiție. Din toate capetele de acuzare care i-au fost aduse mareșalului unul singur era întemeiat. Era vorba de persecuția, răspunderea pe care o avea in moartea evreilor bucovineni, basarabeni si a celor din Transnistria. Dar primul cap de acuzare a fost acela ca a declarat război Uniunii Sovietice.

preluare jurnalul.ro, din articolul „Comunism – interviu cu istoricul Dinu Giurescu”, 03 Mai 2006

[1] Blocul Partidelor Democratice – PCdR, PSDR, Frontul Plugarilor, Partidul Național Liberal Tătărăscu, Uniunea Patrioților, PNŢ – Anton Alexandrescu și Comitetul Democrat Evreiesc. [înapoi]

citește si

COLABORATORI AI SECURITATII: DINU C. GIURESCU („DARIUS”)