Ana Pauker, prima femeie ministru de externe din istoria lumii, supranumita, in România anilor ’50, datorita fanatismului și obedientei sale faţă de indicațiile de la Moscova, „Stalin cu fustă”, capătă notorietate internațională în septembrie 1948, când apare pe coperta revistei „Time”1, fiind descrisa drept „cea mai tiranica/puternica femeie din lume.”(„For an old battle-ax, a new edge„) – „COMMUNISTS: A Girl Who Hated Cream Puffs”
Temuta tovarășă Ana Pauker, născută Hanna Kaufman Rabinsohn, la Codăeşti, Vaslui, pe 13 decembrie 1893, „fiica lui Herş Kaufmann (n.r. Hersh Kaufman Rabinsohn, învățător și cantor) și a Surei Rabinsohn, o familie de evrei ortodocşi din Moldova, a urmat cursurile școlii primare „Frăția Sionului” (1905) și școala profesională „Raşela și Filip Focşăneanu” din București, pentru ca, ulterior, să se îndeletnicească cu predarea limbii și religiei ebraice (1910 – 1917)”[2].
Cunoscută și ca „nepoata rabinului din Codăești, județul Vaslui”, (mai târziu supranumita si „Tovarășa Ana”, „Stalin cu fustă”, „Doamna de fier a României”, „omul Moscovei” sau „Passionaria”), a devenit, în 1915, membră a Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, facându-si ulterior debutul si în Partidul Comunist, chiar de la înființarea acestuia, în 1921.
In perioada interbelică, Ana Pauker a militat pentru desprinderea Basarabiei de România și trecerea acesteia (din nou) în sfera de influenţă sovietică.
Condamnată în 1936 la 10 ani de închisoare pentru activități comuniste, Ana Pauker este eliberată la 7 mai 1941 – în schimbul unui patriot român, unionistul basarabean Ion Codreanu (arestat de ruși după ocuparea Basarabiei) -, ajungând astfel din nou la Moscova.
Racolată ca agent sovietic și consilier al lui Stalin pe „probleme românești„, „tovarășa de fier”, este numită în conducerea Cominternului, iar în iunie 1943 devine președinta Comitetului Național Român de la Moscova, cu grad de colonel.
PCdR se va diviza in două facțiuni: pe de-o parte comuniștii aflați în închisorile din România, în frunte cu Gheorghiu Dej, pe de altă parte comisarii de la Moscova, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu.
Pe 16 septembrie 1944, după ocuparea României de trupele sovietice, Ana Pauker revine în România, la București, pregătită sa preia conducerea PCR. Participă decisiv la sovietizarea țării și devine numărul 1 în nomenclatura comunista, până în octombrie 1945, când la conducere este numit Gheorghiu Dej.
Academicianul Mircea Maliţa, un apropiat al regimului comunist, relata despre Ana Pauker2. „A fost un funcționar al Cominternului – organizație concepută de Stalin pentru a forma cadre de conducere în sateliţii URSS. Ea a venit în România ca delegată a unui sistem străin – străin şi de interesele populației. Şi a avut o misiune foarte clară:de a menține supravegherea continuă a Moscovei şi de a crea o atmosferă care să excludă orice element antisovietic. E adevărat că, în ’43, Cominternul s-a desfiinţat, dar oamenii formați acolo au rămas. Ei au fost trimişi în ţările ocupate. Ana Pauker are rolul principal în România, e omul politic al vremii. E puternică, dar puterea n-are nicio legătură cu politica. Puterea înseamnă şi satrapie, şi dictatură, şi cinism. Dar nu înseamnă o politică dusă în interesul cetăţeanului român. Totuși, în România, toate comenzile erau la Ana Pauker, iar ea rezolva orice problemă conform instrucțiunilor sau acceptării Moscovei. Ana Pauker a mers pe formula asta tot timpul. Era expresia unei forțe străine care stăpânea România. Din ’45 şi până în ’52, România e condusă de un activist extern, moscovit“, explică fostul diplomat Mircea Maliţa.
Trimișii sovietici în capitalele estului și centrului european erau, pe cât de temuți, pe atât de curtați de cadrele comuniste dornice de afirmare, iar Ana Pauker părea expertă în domeniu.
„Ana strălucea. Nu era uşor să nu te clinteşti în faţa felului ei arogant, foarte dibaci, cu care zăpăcea şi încînta oamenii în casa ei, începînd cu Sadoveanu şi terminînd cu tot felul de emisari care circulau prin ţară. Pentru mine, relaţiile ei cu oficialităţile sovietice de la noi, pe care le afişa ostentativ, nu erau fără putere de influenţă„, susţinea Emil Bodnăraş, în martie 1961, la ședința Biroului Politic.
Cu trei ani înainte, la Plenara din 9-10 iunie 1958, Gheorghiu-Dej afirma, la rândul sau: “Ana Pauker avea casa deschisă cu gustări, primea vizite cu discuții, acasă la ea era centrul de tragere a sforilor„. Pauker avea de partea ei unii dintre reprezentanții sovietici de marcă la București, precum generalul Susaikov de la Comisia Aliată de Control sau ambasadorul Simion Kaftaradze, si mulți alți funcționari mai mărunți, la pachet cu o serie dintre activiștii de frunte ai PCR, cuceriți de poveștile întâlnirilor sale cu Stalin, de relațiile cu Manuilski sau de prietenia ei cu Molotov.
In România au rămas celebre bancurile pe seama fanatismului Anei Pauker fata de tot ceea ce tinea de URSS – ca, de pilda, cel in care Pauker se plimba prin București cu umbrela, într-o zi însorită si, întrebată de ce umblă cu umbrelă, când e cerul senin, ea a răspuns: „N-ai ascultat Radioul sovietic azi? La Moscova plouă!”
citește si 
Viața de lux a nomenclaturii comuniste – regimul Gheorghe Gheorghiu Dej
„PUTEREA LUI STALIN”
Pe 22 decembrie 1945, Scânteia publica un articol semnat de Ana Pauker, dedicat lui Stalin, cu ocazia zilei de naștere a acestuia:
„Puterea lui Stalin o alcătuiește înțelepciunea lui pătrunzătoare. Stalin, ca nici un alt om al vremurilor noastre, vede evenimentele în mersul lor, le prevede și le dă soluțiile. Puterea lui Stalin constă în tăria unică, neasemuită a caracterului, în consecvența lui, principialitatea gândirii lui, în claritatea vederilor lui, în repeziciunea și hotărârea măsurilor pe care știe să le ia, în priceperea unică pe care o are de a convinge, de a conduce mulțimile”.
Puterea lui Stalin, concluzionează Pauker in articolul menționat, „stă în încrederea nețărmurită pe care o au popoarele în el, în dragostea și venerația pe care o merită și pe care o are”.
[citește și testimoniale despre implicarea Anei Pauker in editorialele presei 
SCÂNTEIA – „ȘCOALA VIEȚII COMUNISTE” – o relatare de Sorin TOMA]
„O FEMEIE DEȘTEAPTĂ”
Gheorghiu-Dej devine secretar general al partidului (la conferința PCR din 17-21 octombrie, 1945), dar are o problema: nicio decizie nu este aprobată fără girul (din umbră, al) Anei Pauker. „Tovarășa Ana” era considerată, inclusiv de Gheorghiu-Dej, ca persoana din România care se bucura de cea mai mare încredere la Kremlin.
Se pare ca Ana Pauker însăși l-a propus pe Gheorghe Gheorghiu Dej pentru postul de secretar general al partidului, fapt confirmat ulterior chiar de Dej. La ședința Biroului Politic al PMR din 29 noiembrie 1961, amintind de Conferința Națională a PCR din octombrie 1945, Dej menționa: „Zice (n.r. – Ana Pauker):«Având în vedere starea de înapoiere culturală a poporului nostru, prejudecățile puternice cu privire la femei, o să spună: o femeie să conducă Partidul Comunist şi încă evreică și venită nu de mult din Uniunea Sovietică?». Ea singură s-a referit la lucrul acesta. «Aşa că cel mai potrivit dintre noi toţi, spunea, ar fi Dej.»“
Dar și fără a fi numită oficial lider al PCR, Ana Pauker avea o influență determinantă în conducere, adesea folosindu-se de aliații ei, ministrul de interne Teohari Georgescu, și cel al finanțelor, Vasile Luca, punându-l deseori în situații dificile pe liderul de jure, Dej.
„Când veneau la mine, ei veneau după ce discutau cu ea. Asta era regula“ – afirma Gheorghiu- Dej, la plenara CC al PMR din 1961.
Cu toate acestea, până în 1949, Ana Pauker nu ocupă funcții administrative importante (în noiembrie 1946, ocupă un loc în parlamentul comunist, iar din 1947 este ministru secretar de stat la Afaceri Străine). Face însă parte din conducerea de partid, ca secretar al CC, alături de Vasile Luca, Teohari Georgescu și Gheorghiu-Dej.
„Ana, Luca, Teo, Dej, bagă spaima în burgheji” era faimosul slogan al vremii, iar ordinea numelor conducătorilor partidului nu era întâmplătoare. (raportul Tismaneanu, p. 56)
Când Pauker i-a trimis vorbă ministrului sovietic de Externe, Veaceslav Mihailovici Molotov, sugerând numirea lui Dej ca secretar general, acesta i-a răspuns prompt: „Ești o femeie deșteaptă (n.r. – umniţa)“.
„Cel mai probabil, aspectul unde Stalin avea rezerve e că nu agrea activiștii de Comintern. Era extrem de suspicios faţă ei. În plus, România era o ţară machistă” (n.r. – bărbatul domină social), consideră Stelian Tănase.
„NU PUN LA ÎNDOIALĂ DECIZIA PARTIDULUI”
”Totodeauna am simţit, atunci când eram în preajma mea, că este ca un şarpe boa constrictor. Un boa care tocmai fusese hrănit, şi în consecință nu te putea mânca-cel puţin pe moment. Greoaie şi fără graţie aşa cum părea să fie, avea tot ce este mai respingător şi tot oribil de fascinant la un şarpe. Mi-o puteam ușor imagina denunţându-şi soțul, care în consecinţă a fost împuşcat. La ea am văzut aceea sclipire rece şi dezumanizată prin intermediul căreia a ajuns în poziţia pe care o ocupa”, scria Ileana, principesa României despre Ana Pauker, în ”I live again”.
După moartea soțului ei, Marcel Pauker (căruia obișnuia sa-i zică „Puiu„, si pe care l-a cunoscut în anul 1918, fiind colegi de partid), la pușcăria in care se afla Ana Pauker (la Dumbrăveni) au fost aduse un articol din „Scânteia“ și o broșură a partidului despre troţkiştii români care ar fi trebuit să fie „prelucrați“ în celulele de partid de la Dumbrăveni. Documentele se aflau într-o ladă de lemn ce conținea pachete cu alimente de la MOPR.
citește si 
Marcel Pauker, ilegalist comunist
„Când a citit materialul despre Marcel Pauker, Ana s-a încuiat într-o cameră (!) de unde nu a ieşit decât trei zile mai târziu. Iar când a ieşit de acolo faţa îi era complet schimbată“, spune Sara Alterescu, colegă de celulă, citată în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“.
„Toți care au luat cuvântul (n.r. – în celula de partid a femeilor de la Dumbrăveni) au fost, conform tendinței, indignați şi revoltați. Apoi Liuba (n.r. – Liuba Chişinevschi) a spus:«Iată, eu o critic pe Ana pentru că ea, fiind soţia lui Macel Pauker, nu a prevenit partidul că el este agent provocator».
Ana ar fi replicat:«Îmi storc creierii să găsesc ceva, vreun semn care să mă fi făcut să cred că el ar fi un duşman al poporului. Nu pun deloc la îndoială decizia partidului; partidul ştie mai bine decât mine. Dar eu nu mi-am dat seama de nimic şi, oricât mi-aș cerceta sufletul, amintirile, memoria, nu găsesc nimic care să poată dovedi asemenea lucru»“, spune Sara Alterescu.
Zina Brâncu, membră a celulei de partid:„Ana mie nu o dată mi-a spus, şi înainte de eliberarea mea din închisoare mi-a repetat-o, că nu crede să fie el trădător, agent de Siguranţă, că îl crede capabil de fracţionism, că-l ştie foarte ambiţios, dar îl crede totuşi om cinstit. Din această cauză, nu a vrut să prelucreze ea în faţa colectivului materialul care ne-a venit din afară în legătură cu Luximin (n.r. – numele de cod al lui Marcel Pauker)“. Ana Pauker confirmă acest eveniment într-o autobiografie din 22 septembrie 1952.
În 1940, Cominternul l-a trimis pe comunistul Ştefan Foriş (n.r. – care avea să devină, la finalul anului, secretar general al PCdR), la închisoarea Râmnicu Sărat, pentru a discuta neînţelegerile şi a-i mai acorda o şansă Anei Pauker să-i demaște pe fostul soţ, Marcel Pauker (n.r. Марчел Паукер). Dosarul de la Comintern, citat de Robert Levy, arată că Ana a fost rezervată și necooperantă.
„Dacă partidul îi consideră dușmani, atunci aşa sunt“, ar fi spus ea. Când Ana Pauker a fost scoasă din partid, i s-a reproșat și refuzul de a-l critica pe Marcel.
citește si 
CUM L-A CUNOSCUT ANA PAUKER PE „PUIU” (MARCEL PAUKER)
Ana Pauker a avut șase copii: cu partenerul ei, Eugen Jeno Fried, o fata, Maria Masha Birnbaum (22.12.1932-04.06.2020); cu soțul ei, Marcel Pauker, pe Tatiana Pauker (născută in URSS, la Moscova, in 1929; devenita ulterior Brătescu – ca soție a doctorului Gheorghe Brătescu; decedata in 2011, in Romania, si incinerata; „Masa (n.r. Masha) nici nu știa ca Fried e tatăl ei, ea credea ca e fiica lui Marcel Pauker„, declara Tatiana, intr-un interviu), si patru băieți – Tanio Pauker (1921-1922, care a trait doar câteva luni), Vladimir Pauker (1925-2016), Sergei Pauker și Alexander (Sandu) Pauker (înfiat dintr-un orfelinat din Sibiu, in 1951, conform istoricului Lavinia Betea).
citește si 
COPIII COMINTERNULUI – CONFESIUNILE TATIANEI PAUKER-BRATESCU
„ANA PAUKER SE PRICEPEA LA AGRICULTURĂ CA GĂINA LA ABECEDAR”
Nicolae Ceaușescu :„Ana se pricepea la agricultură ca găina la abecedar. […] nu putea să deosebească grâul de secară“.
Gheorghiu-Dej:„Dacă ar fi cunoscut ce cunoaște un țăran, s-ar fi dus să ceară diplomă de inginer agronom“.
Schimbul de replici are loc in plenara CC al PMR din 1961, moment in care Ana Pauker nu mai avea cum să răspundă acuzaților din care reieșea că a băgat în pușcării țărani nevinovați și și-a bătut joc de „onesta politică de colectivizare”
Istoricul Robert Levy (în cartea sa, Ana Pauker – The Rise and Fall of a Jewish Communist, prima ediție apăruta, în 2001, la University of California Press și a doua ediție, în traducere, cu titlul Gloria și decăderea Anei Pauker, la editura Polirom, în 2016). dezvăluie poziția ideologica a Anei Pauker în trei direcții esențiale: politica de recrutare în PCR, agricultura și problema emigrării evreilor din România în Israel(3). În ceea ce privește colectivizarea agriculturii (de care Pauker răspundea în partid), începută în 1949, Levy demonstrează, cu documente, ca Ana Pauker s-a opus liniei dure promovate de Gheorghiu-Dej, care insista pentru folosirea forței împotriva țăranilor reticenți de a intra în colhozurile copiate de la sovietici.
După fuziunea Partidului Comunist Român cu ce mai rămăsese din Partidul Social Democrat, în februarie 1948, Ana Pauker este numită secretar al noului Partid Muncitoresc Român pe probleme de agricultură. Peste puțin timp, aflați la Moscova: Dej, Iosif Chişinevschi si Ana Pauker au o întâlnire cu I.V. Stalin.
Stalin întreabă dacă românii au început colectivizarea.
Ana: „Tovarăşe Stalin, este puțin prea devreme. Am făcut reformă agrară. Am dat pământ ţăranilor. Trebuie să-i lăsăm să se bucure de pământul acesta. Şi nu avem încă mecanizare. Nu avem încă industrie. Nu avem nimic să le dăm“.(reforma agrară, adoptată la 23 martie 1945, prin decretul lege nr. 187 prevedea desființarea marii propietăţi funciare cu scopul de a câştiga adeziuni electorale în favoarea noii puteri şi în contextul alegerilor din 19 noiembrie 1946).
Dej o contrazice însă pe Ana Pauker, asigurând-l pe Stalin de viitoarele realizări, si se va dovedi ca are dreptate: în 1948, URSS impune colectivizarea.
citește si 
DEJ A VEGHEAT „LUMINA” COMUNISMULUI DIN ROMANIA, ÎNSA COMUTATORUL ERA LA STALIN
SURPRIZĂ: ŢĂRANII NU VOR COLECTIVIZARE
Se impun cote pentru țărani: până în 1949 – rechiziționarea obligatorie de către stat a unui procent din recolta fiecărui gospodar. În 1950 – impozite în natură (cote fără vreo compensație), iar din mai, 1950,:cote progresive.
Campania de colectivizare este lansată oficial după plenara CC din 3-5 martie 1949, când se formează o Comisie Agrară condusă de Ana Pauker, cu misiunea de a organiza și supraveghea gospodării colective-model, asociate voluntar. Până în iarnă, sosesc numai 1.350 de cereri, arată istoricul Robert Levy, un număr deloc îmbucurător. Țăranii, si nu era deloc o surpriza, nu voiau să se asocieze voluntar sub comuniști.
„INIȚIATIVA SOCIALISMULUI NU LE APARȚINE ȚĂRANILOR“
In aceste condiții, are loc o schimbare de strategie: la plenara din 23-25 ianuarie 1950, Comisia Agrară este înlocuită cu o Secţie Agrară a CC, condusă tot de Ana Pauker. Noua linie este enunțată de ilegalistul Dumitru Petrescu la o ședință din 20-23 februarie 1950 cu secretarii comitetelor județene de partid:„Transformarea socialistă a agriculturii nu merge de la sine, această sarcină revine partidului, proletariatului. Iniţiativa de a merge spre socialism nu le aparţine ţăranilor“.
„Mergeți la țăranul aşa-zis ţăran. N-are cum să fie un ţăran care să nu aibă câteva păsări, câteva găini, rațe. Trebuie să ne gândim ca în această perioadă țăranul să plătească. Nu plătește, executarea!” Gheorghe Gheorghiu-Dej, la plenara CC al PMR din 15-16 mai 1950.
Totuși, până în iunie 1950, Secția Agrară nu înființează mai mult de 168 de gospodării, deși planul fusese inclus și în primul cincinal, redactat în strânsă colaborare cu consilierii sovietici care se așteptau la un număr considerabil mai mare, de peste 1.000 de gospodării agricole comune.
În iunie 1950, Ana Pauker pleacă în concediu de odihnă la Soci, de unde e dusă la Moscova, la Spitalul Kremlinului, pentru a fi operată de cancer la sân. La Secția Agrară, ca interimar, vine Alexandru Moghioroş (n. Sándor Magyarós), care, in discuțiile din Biroul Politic al PMR, înainte de plenara din martie 1949, condamnase „linia oportunist-împăciuitoristă“ a Anei Pauker.
Miliţia şi Securitatea primesc misiunea de a ajuta la organizarea de gospodării colective. In această perioadă, au loc arestări masive în rândul chiaburilor (n.r. – selectați aleatoriu, pentru că, în interiorul partidului, nu exista un consens cu privire la definirea termenului de „chiabur“, oscilându-se, de la caz la caz, intre a decide daca eticheta se aplica în funcţie de suprafața terenului deținut, sau in funcție de venituri).
CIRCULARA 13
In ianuarie 1951, Ana Pauker își reia prerogativele ministeriale, când propune CC să întocmească Circulara nr. 13, prevăzând pedepse pentru cei care au obligat oamenii să intre în colectiv.
Ulterior, in plenara din 1961, Ana Pauker avea să fie acuzată pentru aceste măsuri represive. Acestea fuseseră luate în mandatul său și, chiar dacă s-a opus verbal, nu au existat opreliști concrete.
În 1951, nu s-a mai înființat nicio gospodărie agricolă comună, iar la începutul anului 1952, dintre toți sateliții Moscovei, România raporta sovieticilor cea mai mică suprafață colectivizată.
BENEFICIARII POLITICILOR COMUNISTE
Istoricul Adrian Cioroianu nuanțează contextul: „Impactul unor măsuri din primii ani ai comunismului i-a nemulțumit pe mulți, însă pentru unii au fost îmbucurătoare. Puneţi-vă în pielea unor țărani fără pământ: colectivizarea a fost, pentru ei, o egalizare. Puneţi-vă în pielea unor țărani săraci care n-aveau bani să-şi trimită copiii la şcoală! La categoriile sărace, impactul nu numai al propagandei comuniste, dar și al acțiunilor comuniste, a fost favorabil. Au existat, așadar, beneficiari ai politicilor comuniste“.
CONTROLUL SOCIETĂȚII
„Sovietizarea nu se poate face numai făcând colectivizare, punând accent pe industria grea și preluând planul cincinal“, explică istoricul Octavian Roske. „Ea trebuie să aibă și o componentă care ține de controlul societății, adică instituind o serie de măsuri excepționale care sunt o moștenire de la revoluția bolșevică încoace. Toate aceste operațiuni au rădăcini în istoria URSS“.
EPURAREA
În 1952-1953, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, vechii dușmani ai lui Dej, au fost reduși la tăcere. Acțiunea a fost urmata de etapa de ”românizare” a partidului și Securității. Mii de ”cadre” cu origine evreiască au fost înlăturate din funcțiile deținute, mulți fiind chiar arestați, sub acuzați închipuite. Așadar, începând din 1952, nu se mai poate vorbi de răspunderea unilaterala a ”evreilor” pentru crimele și abuzurile regimului Dej. De atunci încolo, lupta ”de clasă” a partidului comunist împotriva poporului român a fost dusă, in principal, de comuniștii români.
Tovarășul Teohari Georgescu, fost ministru al Internelor, cel care căuta să-şi arate devotamentul faţă de regim din detenție, scriind conducerii de partid că a semnat cu mâna lui trimiterea la închisoare a peste 100.000 de ”dușmani ai poporului”, a fost eliberat în 1956, fără să fie judecat, deși Securitatea descoperise, între altele, că luase mită, in calitate de ministru de interne, pentru eliberarea de pașapoarte unor evrei care doreau să emigreze, cât și faptul ca 42 de femei fuseseră nevoite să-i accepte avansurile sexuale, în schimbul unor recompense, precum eliberarea din penitenciar a rudelor, acordarea de pașapoarte pentru plecări definitive sau avansări în aparatul Ministerului Afacerilor Interne (a lor sau a soților lor). Cu toate ca era “descompus moral”, în închisoare devenise extrem de obedient şi mai putea fi, deci, util, aşa că a fost numit director al Combinatului Poligrafic “13 Decembrie”, unde lucrase în vremea ilegalități ca zețar.
Mai puțin norocos, Vasile Luca a fost judecat în toamna anului 1954. Conform înțelegerii prealabile cu tovarășul Iosif Chişinevschi, trimis de “tovarășul Ghiţă” la tovarășul Luca, pentru a-i promite acestuia o sentința mai îngăduitoare la schimb cu unele declarații, Vasile Luca s-a conformat, recunoscând la proces toate „învinuirile” care i-au fost aduse. S-a dovedit a fi un act inutil, si deloc salvator, Luca fiind condamnat la moarte.
ELIMINAREA POLITICĂ
In același registru, stalinista Ana Pauker a fost epurată în mod stalinist și acuzată de „cosmopolitism”. Detectarea cancerului și operația efectuata la Moscova i-au diminuat forțele, după 1951, pierde lupta pentru putere dusa cu Dej, acesta obținând sprijinul total al lui Stalin.
„Absenţa Anei Pauker a determinat un pact între Stalin şi Dej. Ultimul a devenit sluga primului, iar Ana Pauker a fost împinsă în margine“, arată istoricul Stelian Tănase.
„Deviere de dreapta“, „activități antipartinice“ „cosmopolitism“, „sabotarea” colectivizării, „legături cu legionarii, cu agenți străini şi cu sionişti” – acestea au fost principalele acuzații ale conducerii PCR, in 1952, care au dus la eliminarea politică a Anei Pauker.
In plus, i se mai reproșează si „atmosfera mic-burgheză și împăciuitoristă la Ministerul de Externe, în special datorită grupului de femei de acolo“. Totodată, campania de verificări a cadrelor, desfășurată în perioada ’48-’50, care s-a sfârșit cu eliminarea a 20% din efectivul de partid, a demonstrat „slabă vigilență de clasă” a tovarășei Pauker, care insistase frecvent pentru primirea de noi membrii in PCR.
Drept consecința, in mai, 1952, Ana Pauker este destituită din toate funcțiile. Arestată pe 18 februarie 1953 si anchetată; a fost supusă (după unele opinii) si unei torturi ușoare, deoarece a negat toate acuzațiile formulate, printre care si pe aceea că ar fi divulgat „inamicului” (Statele Unite) diverse secrete, prin intermediul „Sionismului Internațional”.
Eliminarea sa fizica nu s-a mai produs, datorita unei conjuncturi favorabile: la 5 martie 1953, când Ana Pauker se afla în detenție, Stalin moare. Eliberată din închisoarea Malmaison, în martie 1953, Ana Pauker a fost ținută în arest timp de o încă lună, într-o casă din Otopeni.
Când Alexandru Moghioroș a informat-o despre moartea lui Stalin, Pauker a izbucnit în plâns. „Nu plânge! Dacă Stalin mai era în viață, ai fi fost moartă acum”, i-ar fi spus Moghioroș.
Potrivit apropiaților ei, Ana Pauker a rămas, până la moarte, o comunistă convinsă, deși nu și-a recunoscut niciodată vreo vină. Având un fel de domiciliu forțat, a trăit din traduceri pentru Editura Politică, în locuința sa de la Cotroceni, și a murit în 1960, de cancer la sân.
La ceremonia de incinerare, familia a declinat oferta de intonare a Internaționalei, optând pentru un mars funebru: Simfonia a III-a de Beethoven.
In aprilie 1968, Ana Pauker, „mama” salinizării României – descrisă de contemporani ca o personalitate malefică, de un fanatism aparte -, a fost reabilitată post-mortem de regimul Ceaușescu.
- in subtitlul de pe coperta TIME „For an old battle-ax, a new edge„
- Cercetătorul Mihai Burcea: „Nu avea un mandat, ci o autoritate subînţeleasă“. Istoricul Adrian Cioroianu:. „Ascensiunea i se bazează, în primul rând, pe inteligenţa, dar şi pe dăruirea ei. Era o comunistă din tinerețe, fusese în Olimpul comunismului, era bănuită că avea o legătură directă cu nucleul de la Moscova“. Stelian Tănase: „Ana Pauker a fost un personaj puternic eroizat de Moscova. În plus, se cunoştea cu toţi oamenii din anii ’30. Era o persoană conectată, influentă. După venirea ei, pe aeroportul Băneasa, Foriş e eliberat pentru prima dată“
- Conform enciclopediaromana .ro
- Levy aduce argumente în favoarea existenței unei atitudini favorabile a Anei Pauker față de emigrarea evreilor în Israel – Alia. Fratele ei, Zalman Rabinsohn (n.r. Ana Pauker a avut doi frați, Zalman Solomon Rabinsohn şi Bella Iacobovici) a venit special în 1949 din Israel pentru a interveni pe lângă sora sa pentru liberalizarea completă a politicii statului român în domeniu. Ana Pauker l-a ținut însă prizonier în România și Rabinsohn nu s-a putut întoarce în Israel decât în 1955, la trei ani după căderea ei. Emigrarea evreilor s-a oprit aproape complet după 1950, când antisemitismul lui Stalin a căpătat forme paranoice.
In 1949, prim-ministrul Israelului, David Ben Gurion, declara: Ana Pauker, „fiica unui rabin care acum trăiește în Israel, are în intenție distrugerea comunității evreiești din țara ei. Pentru ea, orice evreu este un fascist. Ea ar dori să aducă foametea în Israel pentru a micșora dorința evreilor de a veni aici”.
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.