| VEZI SI COMUNIȘTII ROMÂNIEI
„Tudor Arghezi ar fi putut deveni un mare poet. Artistul din el a murit înainte de a fi ajuns la aceasta„- Sorin Toma*
In 1947, când prin straturile rarefiate ale conducerii Partidului circula impresia că Arghezi este refractar realismului-socialist impus scriitorilor vremii., Sorin Toma1 (nume real Moscovici, redactor-șef la „Scânteia” 1946-1960) a primit misiunea de a-l desființa pe Arghezi, eliminându-l total din viața culturală românească, pentru că: „trebuie să încetam a ne mai prosterna in fața scării de valori estetice pe care ne-a lăsat-o moștenire burghezia„.
„Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei. ”
„Dl. Arghezi scrie pentru burghezie. D-sa scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflecta lumea morală a burgheziei.Nici o clipă nu străbate în rândurile care exprimă principiile etico-educative ale poetului-părinte, măcar o vagă bănuială că egoismul înseamnă singurătate și că singurătatea e slăbiciune, că sprijinul cel mai puternic în clipele grele ale vieții e idealul de mai bine care-l leagă pe om de ceilalți semeni, e tocmai sentimentul de solidaritate, de dragoste față de oameni, de răspundere față de semeni. Nimic din toate acestea. (…) Și iată că în peisajul liric al d-lui Arghezi își face loc tocmai acest egoism antisocial.Poporul, leagăn milenar al luptei pentru păstrarea vieții colective, pentru libertate, pentru mersul înainte al omului, apare în poezia lui Arghezi “clădindu-și slăvi și veacuri din nimic. Acest popor, Arghezi îi infiltrează în suflet ideea că a gusta viața e un păcat. (…) Predică poporului în poeziile sale dezamăgirea, dezgustul de viață, deznădejdea, într-un cuvânt, pesimismul, psihologia înfrântului„.(Scînteia din 5, 7, 9 și 10 ianuarie 1947: „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei. Răsfoind volumele lui T. Arghezi.”)
Mulți ani mai târziu, Sorin Toma și-a justificat gestul, declarând că a fost doar un executant al comenzilor de la centru (conducerea PCR).
„Putrefacția” a fost și consecința faptului că, initial, Arghezi a vrut să rămână un domn, refuzând să devină ‘tovarăș’ – deși comuniștii au încercat să-l atragă de partea lor, decernându-i, în 1946, Premiul Național pentru Poezie, poetul a ignorat oferta.
Mai grav, Tudor Arghezi remarca cu amărăciune că, in țara asta, trebuie „să ceri autorizație ca să scrii, cuvintele românești fiind încuiate în lada de fier şi cheile stând pe verigă în buzunarul unor domnișori care n-au învățat să iscălească exact. Încolo, viaţa literară e liberă, cu condiția să nu scrii.”
citește și 
ARGHEZI REFUZA SUMA DE 200.000(*) LEI OFERITA DE PCR, CA SA SCRIE UN ARTICOL FAVORABIL
CONFISCAT DE COMUNIȘTI
Arghezi a staționat pe linie moarta o vreme, fiind „reabilitat”, treptat, in perioada anilor 1952 – 1967, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Intre a nu scrie și a scrie, a ales sa scrie.
Una din temele dragi bolșevicilor fiind „ciocoii”, poetul se reorientează spre înfierarea acestora, punându-i „la fiert” in aceeași „oala” cu monarhia.
„Trecând ciocoiul, ieri, prin arătură,/ Numai l-aud că zbiară și mă-njură./…/ Dacă e vorba să ne dăm pe față,/ Hoția de la curte și ciocoi se-nvață.// S-a înnegrit, de mult ce-i otrăvit,/ Că-l țintuiam cu ochii și nu m-am căciulit.“ (Trecând ciocoiul).
„Ciocoiul” – exponentul răului, trebuia, in opinia lui Arghezi, efectiv anihilat fizic. Astfel, poetul ajunge sa versifice inclusiv tezele marxist-leniniste, potrivit cărora „exploatații”, sunt îndemnați să-și obțină drepturile cu bâta. Soluția nu este „cuvântul”, ci pumnul, și in locul revendicărilor pașnice, se va folosi, fără excepție, violența (stilul epoca de piatra, respectiv „pune ghioaga pe ei” sau da-le „la cap” – la propriu -, fiind metoda „științifică” aplicata in comunism).
„Ne-am plâns la stăpânire,-n deșert, că cel mai tare/ E cel umflat mai bine de pungi în buzunare./ Nu căuta dreptatea domnească, frățioare./ Ia-l pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare.“ (Pe răzătoare).
Ciclurile de poeme 1907 – peizaje și Cântare omului, publicate sub formă de volume în 1955 și, respectiv, 1956, notează Alex Ștefănescu „au avut mare succes, dar un succes artificial (în genul „alegerilor“ pe care comuniștii aflați la putere le câștigau de fiecare dată cu 99,99 la sută). Au fost comentate elogios de toți criticii și istoricii literari, printre care G. Călinescu, T. Vianu, M. Ralea și Ov. S. Crohmălniceanu (n.r. numele real Moise Cahn), au intrat în manualele școlare, au devenit piese obligatorii în recitalurile de versuri de la radio și televiziune. Aceste exorbitante cheltuieli de reprezentare nu le-au mărit însă valoarea”.
INTRE DATORIE ȘI NECESITATE
”Viaţa noastră oscilează între două contradicţii: datoria de a spune adevărul şi necesitatea de a-l ascunde” – Tudor Arghezi
Înainte de a se stabili la casa de la Mărţişor, împreună cu soţia Paraschiva şi cei doi copii ai lor, Mitzura şi Baruţu, Arghezi a fost, pe rând, un tânăr fără studii liceale încheiate, călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica (1900-1904), diacon, muncitor în străinătate ca bijutier şi ceasornicar, deţinut în două rânduri din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist şi tatăl unui copil ilegitim, cu profesoara Constanţa Zissu, pe nume Eliazar Lotar Teodorescu, care va deveni unul dintre cei mai importanți fotografi ai suprarealismului..
Arghezi a văzut România intrând în Primul Război Mondial, de partea „greșită” (in opinia sa), a denunțat alianța cu Rusia Imperială și, în momentul ocupării ţării de trupele germane, a ales să rămână la București și să scrie în publicațiile controlate de nemți. Pentru aceste opinii, Arghezi, împreună cu alți scriitori, precum Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu, sunt reținuti, în 1919, și duși la Penitenciarul Văcăreşti, sub acuzația de trădare şi colaboraționism. După un an de închisoare este eliberat, prin decret regal, la fel ca și ceilalți ziariști, colegii săi de detenție.
Poetul a primit consacrarea în România Mare, l-a ridicat in slavi pe Carol al-II-lea (pana la rang de „Fat-Frumos„) dar și Carol al-II-lea l-a ridicat pe el. Salvarea lui Arghezi a venit odată cu suirea pe tron a lui Carol al II-lea, Editura Fundațiilor Regale publicându-l intens. Arghezi îi întoarce Regelui serviciile, dedicându-i câteva poezii
Fat Frumos
Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreste nicãierea,
Oricât si-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?
Cum va voi, cãci vrednicul urmaş
Al lui Stefan si Tepes împreunã,
Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,
Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.
sau:
„De-a pururi de-aici nainte/ Au să ni-l ție vremurile minte (…)// El a mutat Carpații vechi din loc/ și a- ncins cu ei, cu cremene și foc, / Altarul noilor hotare (…)/ Răscoala lui a fost a tuturor,/ Durerea lui era durerea lor/ Iar biruința lor întreagă e-n izbânda/ și-n truda lui, care-a sfințit osânda (…)// Dar sufletele, inimile toate/ Bat lângă Tine, Doamne. Sănătate!”
Arghezi a disprețuit nazismul și, pentru o vreme, și comunismul; a fost arestat în timpul lui Antonescu, a fost înfierat de comuniști in Republica Populara Româna și apoi reabilitat, de aceeași comuniști, in aceeași „republica”, iar la moartea lui Gheorghiu-Dej a suferit suficient cât sa-i dedice un necrolog in versuri, publicat in „Scinteia” nr. 6565, duminica, 21 martie, 1965 (pg.3).
ADIO…(„iubite tovarășe Dej”)
„Condeiule al meu de mângâieri, de consolări, de reverie, fă-te om, fă-te ţară, fă-te popor, pune-ţi sarică de spini şi plângi la porţile lumii. Cel mai teafăr dintre noi a trecut pe ele în nu știi unde haosul începe, cu o poartă mută, cu lacăte grele”.
„Gheorghiu-Dej, căruia îi scriam din când în când, numindu-l «Iubite Tovarăşe Dej», a pierit dintre noi, cu tinerețea şi puterea şi voiniciile lui – adică pe totdeauna, mă-nţelegi condeiule al meu, fratele meu, părintele meu”.
„Nu m-aş fi gândit odată cu capul, că tu ai să-i bâlbâi un necrolog. Un asemenea gind m-ar fi ofensat […]”
„Stau şi plâng, condeiule al meu, pe un mormânt, revoltat, că ziua s-a stins şi că pământul, care a primit în el unul după altul pe Domnitorii noştri, a cutezat să primească şi ţărâna scumpului general al neamului românesc, scufundat în cea mai cumplită jale”. […]
„Dar tara noastră norocoasă, și in ceasurile ei de dezastru, purtată in apogeul ei, va fi dusă înainte de frații, tovărășii și ucenicii noului descălecător al tării pierit, pină la culmi”
„Nu sint in stare sa cred ca Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a ispvravit”
Arghezi fost și martor, și povestitor al istoriei, in toate regimurile, de la realizarea aspirațiilor naționale (1918), la instaurarea dictaturii carliste (1938) și a regimului comunist (1948), asistând inclusiv.la predarea ștafetei, de la Dej la Ceaușescu.
In 1966, Arghezi a donat statului, întreaga proprietate a ”Mărțișorului”, cu condiția de a fi transformata, după moartea sa, in Casă memorială (fapt realizat in iunie 1974, domeniul fiind patronat de Muzeul Literaturii Române).
”MĂRȚIȘORUL” – mărturisea Tudor Arghezi – „e patria literaturii mele. De acolo au ieșit CUVINTELE POTRIVITE și toate scrierile adunate acuma într-o mulțime de volume, gândite la o masă dintr-o cameră mică pe care mi-o rezervasem pentru reverie… Pentru mine, Mărțișorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala și mi-a înviat oarecum condeiul”,
1 Sorin Toma (n 10.05.1914 -d. 2016); fiul lui Alexandru Toma (1875-1974), respectiv Solomon Moscovici, membru PCdR, ulterior poet, academician și Președinte al Uniunii Scriitorilor.
Membru PCdR in ilegalitate, din 1932. Între 1938-1940 activează în armata română ca ofițer concentrat, după 1940 emigrează în U.R.S.S, lucrând, timp de un an, la o editură în limbi străine din Moscova; ulterior încadrat ofițer al Armatei sovietice. Revine in tara unde funcționează ca ofițer-ziarist în cadrul Armatei române (1945-1946); numit redactor șef la Scinteia (1946-1960); deputat în Marea Adunare Națională în legislaturile 1952 – 1957 și 1957 – 1961.
În 1960 este anchetat de organele de partid privitor la activitatea sa din perioada celui de al Doilea Război Mondial, și transferat, ca redactor principal, la Editura științifică, unde a vegetat până la pensionarea sa, în 1975. In 1963, urmare a verificărilor Comisiei Controlului de Partid (comisie de anchetă condusă de Nicolae Ceauşescu), se constata „dezertarea (n.r. lui S. Toma) din munca de partid în anul 1940 și apoi din armata sovietică în timpul războiului fascist”. In concluzie, având in vedere „comportarea sa lașă pe teritoriul sovietic cotropit vremelnic de fasciști și pentru ascunderea în mod premeditat a faptelor sale nedemne în fața partidului„, Sorin Toma este exclus din PCR.(apoi reprimit in 1970, in urma unei cereri).
Căsătorit cu Ana Grossman de care se desparte; aceasta recăsătorindu-se cu Constantin Pârvulescu și, mai târziu, cu Pantelei “Pantiușa” Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie, șeful Securității). Secretara particulară a Anei Pauker după război; ministru adjunct al Anei Pauker la MAE (1950-1952), apoi ministru adjunct al Comerțului Exterior.
Pe 17.08.1987, soții Toma primesc aprobarea sa facă o vizita fiului lor, Mircea Toma, in Israel, părăsind Romania in noiembrie. Sorin Toma rămâne în Israel unde scrie volumul memorialistic „Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, redactor-șef al Scânteii din 1947 până în 1960” (București, Editura Compania, 2004).
21 Cu un an înainte, Jean-Paul Sartre refuzase același premiu, considerând ca cel care ar fi trebuit sa-l primească era Şolohov (1905-1984). Primul dintre cele patru volume ale „Donului liniştit”, scrise de Mihail Şolohov, apare în 1928, pe când autorul avea 23 de ani. Cartea a fost imediat considerată drept genială, insa Şolohov a fost acuzat de plagiat, principalul argument împotriva lui fiind că era prea tânăr ca să poată scrie o carte atât de mare. Nu l-a ajutat nici faptul că, prin anii ’40, manuscrisele primelor două volume „dispăruseră”. A trecut mai bine de o jumătate de secol până când manuscrisele au putut fi răscumpărate şi studiate cu cele mai moderne mijloace, verdictul final fiind favorabil lui Mihail Şolohov, conform informațiilor publicate pe site-ul editurii Univers. Laureații premiului Nobel primesc o medalie die aur și opt milioane de coroane suedeze (930.940 de euro), care poate fi împărţit între cel mult trei câștigători pe fiecare categorie
Citește și:
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.