ISTORIC
Uniunea Tineretului Comunist (UTC) a fost principala organizație-satelit a Partidului Comunist Român și cea mai importantă pepinieră de cadre, evoluția ei fiind indisolubil legată de cea a partidului-stat.
UTC era replica fidelă a Uniunii Tineretului Comunist Leninist din U.R.S.S. (denumirea Komsomolului, începând din 1927), anterior Uniunea Tineretului Comunist din U.R.S.S. (din 1924) şi Uniunea Tineretului Comunist din Rusia (la fondarea sa, în 1918), constituind „rezerva și ajutorul partidului comunist”, „una din curelele de transmisie care leagă partidul de mase, ajută partidul în opera de educare a tinerei generații în spiritul socialismului”.
Strategia comunista, de infiltrare, radicalizare și scindare a organizațiilor social-democrate, socialiste și sindicale de tineret, avea ca scop final racolarea lor într-o unică organizație comunistă de masă, afiliată la Internaționala Tineretului Comunist (KIM), organizație bolșevică creată de Komintern la Berlin, în noiembrie 1919.
Modelul organizației era preluat de la „seniorii” comuniști în privința sindicatelor şi a Partidului Socialist, care fusese practic distrus, din ordinul Moscovei, la Congresul de la București, din 8-12 mai 1921.
La 1 mai 1924, printr-un act formal, fără să aibă loc un Congres propriu-zis de constituire, se anunța oficial transformarea UTSR în Uniunea Tineretului Comunist din România (UTCdR) şi afilierea acesteia la KIM, printr-un articol publicat în ziarul „Tineretul socialist”, practic, un manifest al Comitetului Central al Partidului Comunist din România (PCdR) și al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Socialist.
În același timp, între aprilie și iunie 1924, prin ordonanțele nr. 1, 2 şi 3 ale Comandamentului Corpului 2 Armată se instituia starea de asediu și se dispunea dizolvarea organizațiilor comuniste de pe întreg teritoriul ţării. Astfel, in a doua jumătate a lunii octombrie din 1924, la Bucureşti, s-a desfăşurat, în condiţii de conspirativitate, aşa-zisul Congres al II-lea al UTCdR (deși nu există dovezi certe, istoriografia comunistă susține că primul congres ar fi avut loc, tot ilegal, într-un cadru și mai restrâns, la Sibiu, în ianuarie sau februarie 1924).
De asemenea, sub Nicolae Ceaușescu, s-a decis, abuziv, reconsiderarea Conferinței generale, din martie 1922, drept „Congres” – devenit, astfel, prin renumerotare, primul din istoria tineretului comunist din România -, la care au participat 15 delegați (10 din partea organizaţiilor teritoriale şi 5 din partea CC al UTCdR), precum și un reprezentant al KIM (Alexandru Grünbaum-Wallaşek). In acest cadru s-a hotărât creșterea activității politice a organizației și restructurarea acesteia pe baza nucleelor de fabrică, precum şi o strictă centralizare, în noile condiții, ale ilegalității, respectându-se întocmai directivele Congresului al IV-lea al KIM (15-25 iunie 1924), ale Prezidiului Federaţiei Comuniste Balcanice şi ale Kominternului, ca și hotărârile Congresului al III-lea al PCdR de la Viena, din august 1924.
Conferința-Congres a ales un Comitet Central alcătuit din 9 membri, un Birou al acestuia, compus din 3 membri, precum și un Comitet Central de rezervă, dar nu a desemnat pe nici unul dintre cei aleși în funcția de secretar, situație care a durat mult timp.
Deciziile de interzicere a organizațiilor comuniste au culminat cu „Legea Mârzescu”, din 6 februarie 1924(*1), (înăsprită în 1927) care a scos, la 6 aprilie 1924, atât PCdR, cat și UTCdR în afara legii, consecința fiind reducerea mișcării comuniste din România la statutul de mișcare politică marginală, până la 23 august 1944.
De remarcat faptul că primul statut al UTCdR (provizoriu până la aprobarea lui de Comitetul Executiv al KIM), elaborat în 1925, la una din plenarele comitetului său central, specifica faptul că Uniunea este o secție a KIM şi a Federaţiei Balcanice a Tineretului Comunist (KBFM) „complet subordonată” PCdR, din punct de vedere politic. Deveneau membri ai organizației cei care recunoșteau ca valabil nu doar statutul PCdR, ci și statutul KIM. Aceștia erau datori să respecte, sub amenințarea sancțiunilor, regulile strictei discipline revoluţionare şi normele de conspirativitate. Organul suprem era Congresul general, iar organele centrale erau Comitetul Central şi Biroul său.
După răsturnarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu (23 august 1944) şi schimbarea alianţelor politico-militare ale României (august/septembrie 1944), întreaga mişcare comunistă din România a intrat în legalitate, cu sprijinul direct, politico-diplomatic și militar, al Uniunii Sovietice.
Nicolae Ceauşescu, ilegalist ce fusese închis de mai multe ori, a fost desemnat, pentru o scurtă vreme, secretarul general al UTCdR (1944-1945); ulterior, in perioada 1947-1948 secretar general al UTCdR/UTM fiind numit Mihai Dalea.
Pasul următor a constat in publicarea unui comunicat comun al CC al UTM şi CC al UTS, în ianuarie 1948, privind decizia acestor organizații de a se uni, prin care s-a efectuat, de fapt, încadrarea tuturor membrilor din UTS în UTM.
Conducerea UTM era formată, în 1948, din Gheorghe Florescu– secretar general (din 17 mai 1948 devenit şi preşedinte al FNTDR), și Petre Lupu, Pavel Lala, Drăgan Ilie, Manea Anton– secretari.
După constituirea Partidului Muncitoresc Român (PMR/PCR) – prin absorbția unei mari părţi din PSD de către PCdR (la Congresul de „unificare” din 21-23 februarie 1948) -, ca urmare a vizitei la Moscova a unei delegații a conducerii UTM în cursul anului 1948 şi a deciziei luate la plenara CC al PMR din 22-24 decembrie 1948, s-a realizat si preconizata asimilare a tineretului social-democrat de către tineretul comunist, în UTM, la „Congresul de constituire a organizaţiei unice revoluţionare a tineretului” din 19-21 martie 1949, ale cărui lucrări au avut loc, în prezenţa liderilor comuniști, la Sala Ateneului Român.
Uniunea Tineretului Muncitoresc a reuşit să cuprindă, treptat, în rândurile sale
majoritatea tinerilor muncitori: Organizaţia Tineretului Sătesc, Uniunea Naţională a Studenţilor
din România, Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România etc (surse: Uniunea Tineretului Comunist. Comitetul Central)
La începutul anului 1948, din totalul de 450.000 de tineri muncitori și 3.300.000 de tineri ai României, UTM număra 300.000 de membri, în contextul în care epurarea organizaţiilor de tineret adversare era în plină desfășurare, după mai multe valuri de arestări între anii 1945 şi 1948.
Ponderea elevilor şi studenţilor în U.T.M. a urcat până spre 30% în 1953, dar a început să se reducă sever după 1956. În 1957 procentajul scădea sub 20%, iar în 1958-1959 sub 10%, cu o minimă de 7,7% în decembrie 1958. O consecința a diminuării numărului membrilor a fost și seria de evenimente dramatice înregistrate în a doua parte a anilor 1950.
STRUCTURA UTM/UTC
Statutul și modul de organizare a UTM erau o copie a modelului oferit de Komsomol, definiția organizației, relațiile acesteia cu Partidul, atribuțiile, rolul și sistemul de funcționare fiind aproape identice.
De altfel, conducerea UTM ise raporta permanent la modelul sovietic: se consulta frecvent cu liderii Komsomolului și organiza, periodic, vizite oficiale la Moscova, in vederea perfecționării nomenclaturii UTC-iste in cadrul Şcolii Centrale de Cadre a Komsomolului. Impărtășirea și consolidarea cunoștințelor avea loc și prin traducerea și publicarea de materiale, broşuri şi cărţi privind experiența Komsomolului.
Structura şi activitatea UTM le reproduceau pe cele ale PMR, el însuşi o clona a PCUS, fiind controlate direct de conducerea de Partid. Astfel, UTM se afla sub coordonarea Secţiei Organelor conducătoare de partid, sindicale şi de tineret şi a Secţiei Organizatorice ale CC al PMR, activitatea sa fiind strâns legată şi de secţiile Propagandă şi Cadre. Concomitent, în cadrul Secretariatului CC al PMR/PCR exista un secretar responsabil de CC al UTM/UTC (în 1952, Sándor Magyarós/ Alexandru Moghioroş).
Uniunea Tineretului era organizată pe baza criteriului teritorial și al locului de muncă. Organul suprem al UTM/UTC era Congresul şi, în cazuri excepționale, Conferința națională.
Între congrese, UTC era condusă de Comitetul Central (45 de membri, în 1949), puterea reală fiind practic exercitată de către Biroul Executiv (11 membri), mai precis, de Secretariatul Biroului (5 membri), condus de un prim-secretar. Organismele de conducere erau, teoretic, alese de organizațiile UTM, însă alegerile erau formale, partidul stabilind în prealabil componenta agreata.
CONDUCEREA UTM/UTC
Ca şi în cazul partidului unic (PMR/PCR), deciziile erau luate la centru, de ultimile două organisme mai sus menționate (BE si SB) și, în final, de prim-secretarul CC al UTM/UTC, la comanda conducerii PMR/PCR, toți liderii organizației comuniste de tineret fiind de fapt desemnați de conducerea restrânsă a partidului și subordonați direct acesteia.
PRIM SECRETARII UTM/UTC
Funcția de prim-secretar al CC al UTM/UTC a fost exercitată succesiv de:
- (1944-1945) Nicolae Ceausescu, cizmar (UTCdR)
- (1947-1948) Mihai Dalea (UTCdR)
- (1948-1952) Gheorghe Florescu, tipograf
- (1952-1954) Vasile Mușat, strungar
- (1954-1956) Cornel Fulger, electrician
- (1956-1964) Virgil Trofin, ajustor mecanic şi cazangiu de locomotivă
- (1964-1967) Petru Enache, strungar
- (1967-1971) Ion Iliescu, inginer hidroenergetician
- (1971-1972) Marţian Dan, profesor universitar de socialism ştiinţific
- (1972-1979) Ion Traian Ştefănescu, jurist, doctor în drept
- (1979-1983) Pantelimon Găvănescu, instalator gaze
- (1983-1987) Nicu Ceaușescu, profesor, fizician, doctor în fizică
- (1987-1989) Ioan Toma, electrician, ulterior jurist, cu studii la fără frecvenţă
LIMITE DE VÂRSTA
Statutul organizaţiei comuniste de tineret a fost modificat succesiv pentru a lărgi sfera celor eligibili: în 1956, la Congresul al II-lea al UTM, vârsta acestora a fost extinsă la intervalul 14-26 de ani; în 1960, cu ocazia Congresului al III-lea, de la 14 la 28 de ani; în 1966, la Congresul al IV-lea (renumerotat drept Congresul al VIII-lea) se revine la limita superioară de 26 de ani, cu posibilitatea de prelungire la cerere până la 30 de ani; în 1971, la Congresul al IX-lea, nu mai există limită pentru prelungire.
Congresul al X-lea din 1975 şi Congresul al XI-lea din 1980 păstrează prevederile anterioare. Plenara din 1982, confirmată de Congresul al XII-lea din 1985, măreşte limitele la 14-30 de ani. Cu toate acestea, adesea, liderii utecişti depăşeau 35 de ani şi câteodată chiar 40 de ani (vezi cazurile Gheorghe Florescu – 41 ani, Virgil Trofin – 38 ani, Ion Iliescu – 41 ani, Marţian Teodor Dan – 37 ani, Ion Traian Ştefănescu – 37 ani, Pantelimon Găvănescu – 36 ani, Nicu Ceauşescu – 36 ani).
Schimbările statutare privind limita de vârstă s-au reflectat în creşterea foarte rapidă a numărului de membri. UTM avea 1.900.000 de membri în 1960, 2.250.000 în 1966, în 1971 însuma 2.400.000 de membri, ajungea la aproape 3.000.000 în 1975, ulterior, în 1985, la 3.900.000, pentru a atinge cifra de 4.100.000 în 1988. În anii ’80, UTC avea peste 500.000 de cadre (activişti).
EXCLUDEREA DIN UTM/UTC
Excluderea din U.T.M. nu era o simplă procedură administrativă. Ea venea la pachet cu diferite repercursiuni – putea însemna excludere socială, marginalizare profesională și putea face inclusiv obiectul unei anchete penale.
Originea socială şi apartenenţa la o organizaţie comunistă erau criteriile cele mai importante care filtrau ascensiunea politică, socială şi profesională în perioada Dej.
Reînscrierea a fost una din căile importante prin care au fost epurate, în afara filialelor U.T.M.-ului, instituțiile, facultățile, școlile, unitățile armatei, întreprinderile etc. Nu întâmplător, procedura a provocat numeroase incidente violente (chiar şi uciderea unor responsabili utemişti).
Întrucât organizațiile comuniste deveneau din ce în ce mai numeroase (U.T.M.-ul cuprindea, în 1950, aproximativ o cincime din populația tânără, la sfârşitul anilor ’50 o treime, după un deceniu, jumătate, iar în anii ’80 marea majoritate a tinerilor), se poate spune că epurarea acestora a avut un impact social major, contribuind la schimbarea rapidă şi brutală a profilului societății.
CONGRESELE UTM/UTC
Începând cu Congresul de întemeiere a UTM din 19-21 martie 1949 (ulterior renumerotat drept Congresul „al IV-lea al UTC”), forul statutar suprem de conducere al organizației comuniste de tineret s-a reunit periodic, după cum urmează:
- Congresul al II-lea al UTM, 27-30 iunie 1956
- Congresul al III-lea al UTM, 18-20 august 1960
- Congresul al VIII-lea al UTC = Congresul al IV-lea al UTM, 23-26 martie 1966 (renumerotat „abuziv”, plecând de la ideea ca primul congres ar fi fost, de fapt, Conferinţa generală a tineretului socialist din martie 1922).
- Congresul al IX-lea al UTC, 18-22 februarie 1971
- Congresul al X-lea al UTC, 3-5 noiembrie 1975
- Congresul al XI-lea din 5-7 mai 1980
- Congresul al XII-lea din 1985.
După modelul redenumirii partidului, urmare a ambițiilor re-fondatoare ale lui Ceaușescu, la Plenara lărgită a CC al UTM din 4 august 1965, numele organizației de tineret a fost schimbat în Uniunea Tineretului Comunist, iar Congresul al IV-lea al UTC a fost renumerotat, devenind Congresul al VIII-lea (considerându-se, ca prim congres, Conferinţa generală a tineretului socialist din martie 1922, la care au participat 23 de delegați reprezentând 19 organizații de tineret din toate provinciile istorice ale României Mari, totalizând aproximativ 4300 de membri).
„Acesta era numai începutul unei noi campanii de falsificare a istoriei UTC. Treptat, după 1970, Nicolae Ceaușescu devine, în scrierile istoricilor de curte, cel mai important erou ilegalist al UTC, chiar dacă din 1949, galeria „națională” canonizată a tinerilor eroi comuniști cuprindea nume precum Pavel Tcacenko (ucrainean, lider al PCR după 1926, mort în beciurile Siguranţei), Lazăr Grünberg, Andrei Bernath (mort în 1944, în Transnistria, la Râbniţa), Ştefan Plavăţ (mort în luptele de partizani împotriva germanilor), Filimon Sârbu (militant antifascist, executat în 1941 pentru sabotaj), Iosif Clisch şi Olga Bancic (implicaţi în Rezistenţa franceză), Nicolae Cristea (voluntar în Spania în timpul războiului civil din 1936-1939 şi partizan în Rezistenţa franceză, mort în luptele din 1943), Haia Lifşiţ (moartă după greva foamei în detenţie), Constantin Tudose, Tereza Ócskó (executată în 1944), Constantin Godeanu (voluntar utecist, mort pe frontul de Vest în al doilea război mondial), Vasile Roaită (falsul erou ceferist din 1933, victimă a grevei de la Griviţa).” (*2)
(*1) Art.6. – Nu se poate recunoaște personalitatea juridica a asociațiilor si așezămintelor care au un obiect ilicit, contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care sint formate in vederea realizarii unui asemenea scop.
Art.7. – Persoanele juridice de drept privat, fara scop lucrativ sau patrimonial, care isi au sediul in strainatate, pot sa beneficieze de personalitatea lor juridica si sa functioneze pe teritoriul Statului roman in conformitate cu legile romane, daca sint recunoscute dupa legile tarii lor si daca in prealabil au obtinut autorizarea guvernului roman.
Art.22. – Daca organele de directie sau administratie nu se conformeaza legilor tarii, actelor de fondare sau de constituire, sau daca se constata ca averile ce le sint incredintate se risipesc, se deturneaza, sau se intrebuinteaza in alte scopuri decit acele prevazute prin actele de fondare sau de constituire, ministerul public sau ministerul sub autoritatea si controlul caruia functioneaza fundatia sau asociatia, va trimite pe administratorii raspunzatori inaintea Curtii de apel in circumscriptia careia cade sediul principal al fundatiei sau asociatiei.
Administratorii pot fi condamnati la destituire, in afara de celelalte penalitati prevazute in legile ordinare dupa dreptul comun.
(*2) Arhivele Nationale ale României
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Pingback: ISTORIA COMUNISMULUI IN DATE | AMINTIRI DIN COMUNISM
Pingback: TURISM IN COMUNISM | AMINTIRI DIN COMUNISM
Pingback: Ion Iliescu | AMINTIRI DIN COMUNISM