La finalul celui de al Doilea Război Mondial, după capitularea Germaniei (7 – 8 mai 1945), împărțirea sferelor de influență in Europa, intre Uniunea Sovietică și foștii săi aliați, Marea Britanie, Franța și SUA, a fost legiferată prin conferințele de pace de la Potsdam și Ialta.
Conform acelorași tratate, fosta mare putere nazistă a fost divizată în patru zone de ocupație militară, controlate de către puterile aliate. Sovieticii au luat Estul (devenit ulterior Republica Democrată Germană, respectiv RDG), în timp Statele Unite, Marea Britanie și Franța, și-au alocat zonele rămase (francezii, în sud-vest, britanicii în nord-vest și americanii în sud).
Berlinul a fost și el delimitat, pe hârtie, între Est și Vest. 16 ani mai târziu, exodul masiv de est-germani către RFG (în iunie 1961, 19.000, in iulie 30.000, în primele 11 zile din august încă 16.000, urmați, la 12 august, de alți 2.400) a determinat autoritățile comuniste din Republica Democrată Germană, pe 13 august, 1961, să concretize efectiv delimitarea, printr-un zid. S-a numit „Antifascistischer Schutzwall„
Zidul Berlinului a fost ridicat în noaptea de 12 spre 13 august 1961, ca urmare a decretului din 12 august, adoptat de Volkskammer („Camera Poporului”) din Germania de Est. Inițial construit din sârmă ghimpată și blocuri de ciment, zidul a fost înlocuit ulterior cu o serie de structuri de beton (înalte de până la 5 metri), acoperite cu sârmă ghimpată, supravegheate cu turnuri de pază, amplasamente de tunuri și mine.
Oficial, zidul avea menirea de proteja RDG contra „fasciștilor”, occidentalii fiind acuzați că intenționează subminarea. regimul „democratic”. Neoficial, era o graniță fizică către libertate.
Din totalul celor 155 km, cât măsura în final bariera, 43 înconjurau, de la nord la sud, Berlinul de Vest, transformându-l astfel într- o enclavă captivă, în mijlocului Germaniei de Est.
Restul zidului separa, pe o lungime de circa 112 km, zonele rurale ale Germaniei de Est de Berlinul de Vest.
Clădirile de pe traseu, care stăteau în calea construcției, au fost demolate.
Zidul Berlinului a fost realizat exclusiv de muncitorii și soldații est-germani. Cu toate că sovieticii nu s-au implicat direct in această epopeică acțiune; totuși, la Moscova, Nikita Hrușciov își dăduse, în prealabil, acordul.
Cea mai mare parte a zidului a fost ridicată din cărămizi, dar si din panouri de beton, cu o înălțime de circa 3,5 m, fiind ulterior supraînălțat în anumite locuri; o altă porțiune a fost alcătuită din sârmă ghimpată.
Pentru a facilita trecerea mașinilor, in câteva zone s-au instalat stâlpi masivi din beton.
Trei puncte de control
Înainte de construirea zidului, berlinezii de pe ambele părți ale orașului puteau circula destul de liber intre cele două sectoare: treceau frontiera est-vest pentru a lucra, pentru a face cumpărături, pentru a merge la teatru și la filme, sau pentru a-si vizita rudele si prietenii. Trenurile și liniile de metrou duceau pasagerii frecvent înainte și înapoi.
După ce zidul a fost construit, accesul din Berlinul de Est in Berlinul de Vest a fost restricționat.
Trecerea era posibilă doar prin unul dintre cele trei puncte de control: la Helmstedt („Checkpoint Alpha” în limbajul militar american), la Dreilinden („Checkpoint Bravo”) și în centrul Berlinului la Friedrichstrasse („Checkpoint Charlie”).
În cele din urmă, RDG a construit 12 puncte de control de-a lungul zidului.
La fiecare punct de control, soldații est-germani examinau cu rigurozitate diplomații și alți oficiali, înainte de a le acorda permisiunea de intrare sau de ieșire.
Cu excepția circumstanțelor speciale, în foarte puține situații călătorilor din Berlinul de Est și de Vest li s-a mai dat aprobarea pentru trecerea frontierei.
„Mai bine un zid, decât un război”
Deși nu a fost deloc încântat de zidul Berlinului, președintele SUA, John F. Kennedy, remarca, în august 1961: „mai bine un zid, decât un război”[1]
Zidul a oprit, într-adevăr, exodul est-germanilor către Berlinul de Vest, dar a generat, vreme de 28 de ani, multiple drame. Bilanțul a constat în zeci de familii despărțite sau izolate. Mulți dintre cei care au încercat sa fuga au fost condamnați și închiși, iar unii și-au pierdut viața.
Statistica consemnează aproximativ 5.000 de est-germani care au reușit să treacă Zidul Berlinului (prin diverse mijloace) și să ajungă în siguranță în Berlinul de Vest, în timp ce alți 5.000 au fost capturați de autoritățile est-germane în cadrul acestei tentative, iar alți 191 au fost uciși, încercând să treacă de zid.
| citește şi:
DISCURSUL PRESEDINTELUI SUA, Kennedy: „Ich bin ein Berliner”, 26 iunie 1963
Mauerfall
Pe 9 noiembrie 1989, căderea Zidului Berlinului a reprezentat, pentru milioane de europeni, libertatea.
Mauerfall, după cum denumesc germanii acest moment istoric, a fost începutul sfârșitului ”Războiului Rece”, al regimului comunist din Germania de Est, și ulterior din tot blocul est-european.
După 11 luni, pe 3 octombrie 1990, se oficializa reunificarea Germaniei. In 1991, povestea celui mai dramatice experiment social de după cel de-al Doilea Război Mondial, se încheia cu prăbușirea Uniunii Sovietice.
| citește şi:
DISCURSUL PRESEDINTELUI SUA, Reagan: „Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!”, 12 iunie 1987
Pe 13 noiembrie 2019, Parlamentul European a marcat la Bruxelles, printr-o ceremonie, 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului.
Cu aceasta ocazie, președintele Parlamentului European, David Sassoli, și președintele Bundestagului, Wolfgang Schäuble, au adus un omagiu cetățenilor germani care au obținut independența, atunci când Zidul a căzut, în noiembrie 1989.
Acest moment a însemnat și căderea „Cortinei de Fier„, odată cu destrămarea regimurilor comuniste din Europa.
Au fost evenimente „fără precedent în istorie”, a declarat Wolfgang Schäuble.
El a atras atenția, totodată, că democrația nu este ireversibilă, și a făcut un apel la unitate și cooperare UE. „Trebuie să fim conștienți de ceea ce este posibil atunci când oamenii lucrează împreună. În special într-un parlament care servește scopuri politice, dar care trebuie să lupte întotdeauna pentru binele comun și bunăstarea tuturor”.
O zi euforică
9 noiembrie 1989, ziua în care Zidul Berlinului a căzut, a fost una euforică, în care mii de oameni au sărbătorit în stradă incredibila veste, că pot circula liberi în orașul lor.
De fapt, anunțul prin care oamenii au fost informați că, începând de la acea dată, li se permite trecerea fără vize din est în vest – și care a dus, în mod spectaculos, la demolarea spontană a zidului Berlinului -, se pare că a fost făcut dintr-o „eroare” comisă de un oficial comunist, care comunicase presei deschiderea imediată a garnițelor.
Întrebat, în seara zilei de 9 noiembrie 1989 (ora 19:00), de către jurnaliști, când se va decide libera circulație a est-germanilor, Guenter Schabowski („după ce s-a scărpinat în cap, și-a pus ochelarii și a frunzărit ezitant prin notițe”), a declarat placid, în final:
„Din câte știu, intră în vigoare imediat, fără întârziere”.
Schabowski, membru al Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist din RDG, responsabil cu informațiile, exponent de prim rang al conducerii „statului muncitorilor și țăranilor”, tocmai afirmase calm, în faţa zecilor de ziariști uluiți, participanți la conferința de presă, că Zidul Berlinului și-a încetat, din acea clipă, utilitatea.
Egon Krenz îi reproșează și astăzi lui Guenter Schabowski că declarația sa a pus RDG într-o „situație dificilă”, atunci când, din proprie inițiativă, a proclamat „intrarea în vigoare pe loc” a posibilității de ieșire din ţară.
Potrivit lui Krenz, Schabowski ar fi trebuit să citească presei doar comunicatul referitor la liberalizarea deplasărilor, acțiune care ar fi fost pusă in practică, în anumite condiții, începând din dimineața următoare, intenția oficialilor fiind de a autoriza ieșirile controlate de pe teritoriul est-german cu viza obligatorie şi menținerea dispozitivelor la frontieră, şi nu de a determina căderea bruscă a Zidului – și în final a RDG.
Gafă sau intenție, o eroare politică sub presiunea momentului, deși este greu de imaginat ca un oficial din linia întâi a Partidului ar gafa sau ar avea emoții, cert este că anunțul a fost „ciocanul’ care a zdruncinat temelia Zidului.
Comunicatul Schabowski, difuzat în aceeași seară de toate canelele mass-media, a declanșat un val de entuziasm de nestăvilit in rândul germanilor.
„Berlinul de est deschide Zidul” – informa, la ora 22:40, prezentatorul vedetă al jurnalului de seară al televiziunii publice vest-germane, Hanns Joachim Friedrichs. Primarul Berlinului de vest, Walter Momper, vorbea și el de o „zi istorică”.
„Zidul Berlinului nu mai divizează nimic”, a transmis, în acea noapte, AFP.
Zidul Berlinului a fost asaltat de oameni din vestul și estul orașului, și demontat bucată cu bucată, până când, la 11 noiembrie 1989, nu mai rămăsese aproape nimic din celebra barieră care, vreme de 28 de ani, fusese cel mai dur obstacol real, dar și simbolic, al îngrădirii libertății de circulație.
„Nimeni nu mai putea opri mișcarea care a fost lansată de anunțul meu”, a comentat Schabowski, în 2009, pentru cotidianul TAZ.
„Ajunsesem la concluzia că, dacă vrem să salvăm RDG, trebuia să-i lăsăm să plece pe cei care voiau să plece”
Fostul oponent est-german și președinte al Bundestag (parlamentul federal) Wolfgang Thierse considera că Guenter Schabowski nu a realizat ce impact urma să aibă anunțul său.
„Nu cred că a știut ce urmează să se întâmple. Se bănuia că se pregătește ceva legat de libertatea de călătorie, pentru că partidul comunist dorea să ridice capacul ca să scadă presiunea. Dar Schabowski nu a crezut că o să zboare de tot”, a spus el.
Unul dintre citatele care merita amintite, este cel al lui Erich Honecker – liderul RDG, Germania de Est – care s-a trezit în ianuarie 1989, așteptând cu nerăbdare acest an de aur, cea de-a 40-a aniversare a fondării statului muncitorilor și țăranilor, așa cum era cunoscută Germania de Est, spunând că „zidul va fi încă în picioare peste 50 sau 100 de ani, dacă motivele existenței sale nu vor fi fost înlăturate”.
„Eram emoționați și fericiți”
La trei decenii de la căderea Zidului, amintirea acelor vremuri a rămas încă vie pentru contemporanii acelui eveniment.
„Dacă îți pierzi libertatea, îți dai seama de asta. Dacă beneficiezi de libertate, te obișnuiești rapid cu ea. Asta am învățat și mă întreb întotdeauna: Cum m-aș simți dacă ar trebui să trăiesc din nou fără libertate?”, a afirmat Thomas Drescher, fost deținut politic.
„Mi-a luat mult, mult timp să mă integrez în noul Berlin. Desigur, știam cu toții că Berlinul de Est făcea parte din oraș, că era la fel ca Berlinul de Vest, dar sentimentul era că e o lume complet diferită. Mi-a luat cam 10 ani să-mi șterg granița asta din minte”, mărturisește Sascha Moellering, martoră a căderii Zidului.
Printre berlinezii de est care treceau încă temători granița spre vest, in zilele de 9-11 noiembrie 1989, era și o anume doamnă Angela Merkel, ce tocmai ieșise de la saună. „Eram emoționați și fericiți”, a povestit actualul cancelar, la una din emisiunile postului de televiziune ARD.
Pe atunci cercetător la Academia de științe a RDG, tânăra chimistă a sărbătorit evenimentul în acea seară, bând o „doză de bere” la niște prieteni în vest, pentru a se întoarce apoi acasă. „Primirea în Berlinul de vest a fost foarte, foarte călduroasă”, își mai amintește Merkel, potrivit cotidianului Frankfurter Rundschau.
| citește si:
AFACEREA CHECKPOINT CHARLIE
Autoritățile din Berlin au decis, în 2019, la 30 de ani de la căderea Zidului, să interzică accesul la emblematica zona Checkpoint Charlie, „soldaților americani” care făceau figurație, si se lăsau fotografiați de către turiști, în schimbul unei sume de bani. (AFP, potrivit Agerpres).
Situat în inima capitalei germane, Checkpoint Charlie (denumit, la acea vreme, de către oficialii est-germani Grenzübergang Friedrich-Zimmerstrasse, respectiv zona de trecere de la intersecția străzilor Friedrich-Zimmerstrasse), a fost, în timpul Războiului Rece, unul dintre cele mai importante puncte de trecere între Est şi Vest; din 1989, a devenit și unul dintre cele mai vizitate locuri de către turiști.
Începând din 2000, la Checkpoint Charlie, spre amuzamentul trecătorilor, un grup de actori îmbrăcați în uniformele soldaților americani, puteau fi fotografiați, contra cost, de către vizitatorii cărora, la cerere, le vindeau și „vize de trecere” sau timbre false, din perioada Războiului Rece.
In 2019, la comemorarea a 30 de ani de la căderea zidului, autoritățile din Berlin au decis să pună capăt acestei utilizări „inacceptabile” a spațiului public.
Șeful trupe de artiști amatori a declarat însă că aceștia – care, potrivit cotidianului Bild, au transformat tragedia Berlinului intr-o afacere, de pe urma căreia obțin încasări zilnice de circa 1.500 până la 5.000 de euro – primesc doar donații voluntare din partea turiștilor. Pentru a verifica afirmațiile acestuia, poliţia din Berlin a efectuat o anchetă sub acoperire, demonstrând că unii turiști riscă de a fi abuzați verbal sau fizic, de către actorii nemulțumiți că nu au primit bani.
În 30 de ani, Checkpoint Charlie a devenit, din punctul nevralgic al conflictului Est-Vest din 1961 – o zonă comercială aglomerata.
De câțiva ani, Berlinul încă dezbate situația acestui loc emblematic, negocierile fiind duse între susținătorii construcției de locuințe și cei ai conservării unui spațiu care ar trebui sa rămână dedicat memoriei celor care au murit în timp ce încercau să treacă Zidul.
[1] Când liderul SUA și liderul URSS s-au întâlnit la Viena, în primăvara anului 1961, Hrușciov l-a intimidat pe tânărul președinte Kennedy, afirmând: „Depinde de SUA să decidă dacă va fi război sau pace”. „Dacă este adevărat”, a răspuns Kennedy, „va fi o iarnă rece”. Apoi, în august 1961, Zidul Berlinului s-a ridicat brusc – spre ușurarea lui Kennedy. „De ce ar fi ridicat Hrușciov un zid dacă intenționa cu adevărat să cucerească Berlinul de Vest?” s-a întrebat Kennedy. „Nu ar fi fost nevoie de un zid dacă ar fi avut de gând să ocupe întregul oraș. Aceasta este calea lui de ieșire din situația dificilă. Nu este o soluție foarte frumoasă, dar un zid este mult mai bun decât un război” (“There wouldn’t be any need of a wall if he planned to occupy the whole city. This is his way out of his predicament. It’s not a very nice solution, but a wall is a hell of a lot better than a war.”) [înapoi]
| citește și:
„Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!”
„O CORTINĂ DE FIER A COBORÂT PE CONTINENT” – W. Churchill, 5 martie 1946
DECLANȘAREA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, PROVOCATĂ DE DOI AGRESORI ALIAȚI: GERMANIA ȘI URSS
„NU EXISTĂ NICIUN ZID” – Nicolae Ceaușescu
MARX – „UN FILOSOF VIZIONAR CU ASPIRAȚII CREATIVE”
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.