Această galerie conține 14 fotografii.
Zidul Berlinului a fost ridicat în noaptea de 12 spre 13 august 1961, ca urmare a decretului din 12 august, adoptat de Volkskammer („Camera Poporului”) din Germania de Est. Inițial construit din sârmă ghimpată și blocuri de ciment, zidul a fost înlocuit ulterior cu o serie de structuri de beton (înalte de până la 5 metri), acoperite cu sârmă ghimpată, supravegheate cu turnuri de pază, amplasamente de tunuri și mine. Continuă lectura
6 iunie 1961: Raport către poporul american la întoarcerea din Europa
„Bună seara, stimați concetățeni:
M-am întors în această dimineață dintr-o călătorie de o săptămână în Europa și doresc să vă prezint un raport complet despre această vizită. A fost, din toate punctele de vedere, o experiență de neuitat. Oamenii din Paris, din Viena, din Londra, au fost generoși în modul în care ne-au întâmpinat. Ospitalitatea lor a fost înduioșătoare, iar bunăvoința lor față de soția mea este deosebit de apreciată.
Știam, desigur, că mulțimile și uralele erau destinate, în mare măsură, țării pe care o reprezentăm, considerată drept principalul apărător al libertății. La fel de memorabil a fost și spectacolul istoriei europene și al culturii lor, care face parte integrantă din orice recepție solemnă, de a depune o coroană de flori la Arcul de Triumf, de a lua masa la Versailles și la Palatul Schonbrunn și cu Regina Angliei. Acestea sunt amintirile pline de culoare care vor rămâne cu noi pentru mulți ani de acum încolo. Fiecare dintre cele trei orașe pe care le-am vizitat – Paris, Viena și Londra – există de secole și fiecare dintre ele ne amintește că civilizația occidentală pe care încercăm să o păstrăm a înflorit de-a lungul multor ani și s-a apărat de-a lungul multor secole. Dar aceasta nu a fost o călătorie protocolară. Două obiective ale politicii externe americane, mai presus de toate celelalte, au fost motivul acestei vizite: unitatea lumii libere, a cărei forță este securitatea noastră, a tuturor, și realizarea, în cele din urmă, a unei păci durabile. Călătoria mea a fost dedicată promovării acestor două obiective.
Pentru a consolida unitatea Occidentului, călătoria noastră a început la Paris și s-a încheiat la Londra. Discuțiile mele cu generalul de Gaulle au fost profund încurajatoare pentru mine. Anumite diferențe în atitudinile noastre cu privire la o problemă sau alta au părut neglijabile în fața angajamentului nostru comun de a apăra libertatea. Alianța noastră, cred, a devenit mai sigură; prietenia națiunii noastre, sper – cu a lor – a devenit mai fermă; iar relațiile dintre noi doi, cei care purtăm responsabilitatea, au devenit mai strânse și sper că au fost marcate de încredere. L-am găsit pe generalul de Gaulle mult mai interesat în a ne expune cu franchețe poziția noastră, indiferent dacă era sau nu și a lui, decât în a părea că suntem în acord cu el atunci când noi nu suntem. Dar el știe foarte bine care este adevărata semnificație a unei alianțe. La urma urmei, el este singurul lider important al celui de-al Doilea Război Mondial care încă ocupă un post de mare responsabilitate. Viața sa a fost una de o dedicație neobișnuită; este un om cu un caracter deosebit de personal, simbolizând noua forță și măreția istorică a Franței. De-a lungul discuțiilor noastre, a avut o viziune de ansamblu asupra Franței și a lumii în general. L-am considerat un sfătuitor înțelept pentru viitor și un ghid instructiv al istoriei la a cărei realizare a contribuit. Astfel, am avut o întâlnire valoroasă.
Cred că anumite îndoieli și suspiciuni care ar fi putut apărea de-a lungul timpului – consider că au fost înlăturate de ambele părți. Problemele care s-au dovedit a fi nu de fond, ci de exprimare sau de procedură, au fost eliminate. Nicio întrebare, oricât de sensibilă, nu a fost evitată. Niciun domeniu de interes nu a fost ignorat, iar concluziile la care am ajuns vor fi importante pentru viitor – în acordul nostru privind apărarea Berlinului, în eforturile de îmbunătățire a apărării Europei, în sprijinirea independenței economice și politice a lumii subdezvoltate, inclusiv a Americii Latine, în stimularea unității economice europene, în încheierea cu succes a conferinței privind Laos, precum și în consultări mai strânse și în solidaritatea din cadrul alianței occidentale.
Generalul de Gaulle nu ar fi putut fi mai cordial, iar eu nu aș putea avea mai multă încredere în niciun alt om. Pe lângă forța sa individuală de caracter, poporul francez, în ansamblu, a dat dovadă de o vitalitate și o energie care au fost atât impresionante, cât și grăitoare. Redresarea lor din perioada postbelică este dramatică, productivitatea lor este în creștere și își consolidează, în mod constant, statura, atât în Europa, cât și în Africa și, prin urmare, am părăsit Parisul, către Viena, cu o încredere sporită în unitatea și puterea Occidentului.
Oamenii din Viena știu ce înseamnă să trăiești sub ocupație și știu ce înseamnă să trăiești în libertate. Primirea pe care mi-au făcut-o, în calitate de președinte al acestei țări, ar trebui să încălzească inima tuturor. Am mers la Viena pentru a mă întâlni cu liderul Uniunii Sovietice, domnul Hrușciov. Timp de două zile ne-am reunit într-o conversație sobră și intensă, și cred că este obligația mea față de popor, față de Congres și față de aliații noștri, să raportez despre aceste conversații în mod sincer și public.
Domnul Hrușciov și cu mine am avut un schimb de opinii cuprinzător și sincer, cu privire la problemele majore care divizează, în prezent, cele două țări ale noastre. Vă voi spune acum că au fost două zile foarte sobre. Nu a existat nicio lipsă de curtoazie, nicio criză de nervi, nicio amenințare sau ultimatum din partea niciuneia dintre părți; nu s-a obținut sau acordat niciun avantaj sau concesie; nu a fost planificată sau luată nicio decizie majoră; nu s-a realizat și nu s-a pretins a se fi realizat, niciun progres spectaculos.
Este posibil ca acest tip de schimb informal să nu fi fost la fel de incitant ca o reuniune la nivel înalt cu drepturi depline, cu o agendă fixă și un grup numeros de consilieri, în cadrul căreia se încearcă negocieri și se caută noi acorduri, dar aceasta nu s-a dorit a fi și nici nu a fost o astfel de reuniune și, de altfel, nu am planificat nicio reuniune viitoare la nivel înalt, la Viena.
Dar am considerat că această întâlnire cu președintele Hrușciov, oricât de mohorâtă a fost, a însemnat un lucru extrem de util. Îi citisem discursurile și analizasem politicile sale. Fusesem sfătuit cu privire la opiniile sale. Mi se spusese de către alți lideri occidentali, generalul de Gaulle, cancelarul Adenauer, prim-ministrul Macmillan, ce fel de om era.
Dar eu port responsabilitatea președinției Statelor Unite și este de datoria mea să iau decizii pe care niciun consilier și niciun aliat nu le poate lua în locul meu. Am obligația și responsabilitatea de a mă asigura că aceste decizii sunt cât mai bine documentate posibil, că se bazează pe cât mai multe cunoștințe directe, de primă mână.
Prin urmare, am considerat că este esențial să îl cunosc pe Hrușciov, să obțin cât mai multe informații și să înțeleg cât mai bine politicile sale prezente și viitoare. În același timp, am vrut să mă asigur că dl Hrușciov cunoștea această țară și politicile sale, că a înțeles puterea și determinarea noastră și că știe că ne dorim pacea cu toate națiunile, de orice fel.
Am vrut să-i prezint punctele noastre de vedere în mod direct, precis, realist și să avem posibilitatea de a discuta și de a clarifica. Acest lucru a fost făcut. Nu au fost declarate noi obiective în privat care să nu fi fost declarate în public de ambele părți. Distanța dintre noi nu a fost, într-o perioadă atât de scurtă, redusă în mod substanțial, dar cel puțin canalele de comunicare au fost deschise mai larg, cel puțin șansele unei judecăți greșite periculoase de ambele părți ar trebui să fie acum mai mici și cel puțin oamenii de ale căror decizii depinde, în parte, pacea, au convenit să rămână în contact.
Acest lucru este important, pentru că niciunul dintre noi nu a încercat doar să îi facă pe plac celuilalt, să fie de acord doar pentru a fi plăcut, să spună ceea ce celălalt voia să audă. Și, așa cum sistemul nostru judiciar se bazează pe martori care apar în fața instanței și pe interogatoriu, în loc de mărturii din auzite sau declarații pe hârtie, tot așa, acest schimb direct de opinii a avut o valoare incomensurabilă pentru a clarifica și preciza ceea ce noi consideram a fi vital, deoarece, în realitate, sovieticii și noi înșine dăm înțelesuri complet diferite acelorași cuvinte – război, pace, democrație și voință populară.
Avem viziuni complet diferite asupra binelui și a răului, asupra a ceea ce este o chestiune internă și a ceea ce este o agresiune și, mai presus de toate, avem concepte complet diferite despre unde se află lumea și încotro se îndreaptă.
Numai printr-o astfel de discuție am putut fi sigur că Hrușciov știa cât de diferit vedem prezentul și viitorul. Punctele noastre de vedere contrastau puternic, dar cel puțin, la final, am știut mai bine unde ne situăm amândoi. Niciunul dintre noi nu se afla acolo pentru a dicta o înțelegere, pentru a-l converti pe celălalt la o cauză sau pentru a ceda în privința intereselor noastre fundamentale. Dar amândoi am fost acolo, cred, pentru că ne-am dat seama că fiecare națiune are puterea de a provoca daune enorme celeilalte, că un astfel de război ar putea fi și ar trebui evitat, dacă este posibil, deoarece nu ar rezolva nicio dispută și nu ar dovedi nicio doctrină, și că ar trebui să avem grijă să împiedicăm ca interesele noastre conflictuale să se confrunte atât de direct una cu cealaltă, încât să rezulte, în mod necesar, un război.
Noi credem într-un sistem de libertate și independență națională. El crede într-un concept dinamic și în expansiune al comunismului mondial, iar întrebarea era dacă aceste două sisteme pot spera vreodată să trăiască în pace, fără a permite vreo pierdere de securitate sau vreo negare a libertății prietenilor noștri.
Oricât de dificil ar părea să răspundem afirmativ la această întrebare, în timp ce ne apropiem de atâtea teste dure, cred că suntem datori față de întreaga omenire să facem toate eforturile posibile. Acesta este motivul pentru care am considerat că discuțiile de la Viena au fost utile. Atmosfera posomorâtă pe care acestea au transmis-o nu a fost un motiv de euforie sau relaxare, dar nici un motiv de pesimism sau teamă nejustificată. Pur și simplu a demonstrat cât de multă muncă avem de făcut în lumea liberă și cât de lungă și grea trebuie să fie lupta noastră, ca americani în această generație, ca principali apărători ai cauzei libertății. Singura zonă care a oferit o perspectivă imediată de acord a fost Laos. Ambele părți au recunoscut necesitatea de a reduce pericolele din această țară. Ambele părți au aprobat conceptul unui Laos neutru și independent, la fel ca în cazul Burma sau Cambodgia.
De o importanță crucială pentru actuala conferință de la Geneva, privind Laos, ambele părți au recunoscut semnificația unei încetări efective a focului. Este urgent ca acest lucru să se traducă în noi atitudini la Geneva, permițând Comisiei Internaționale de Control să își facă datoria, pentru a se asigura că încetarea focului este aplicată și menținută. Am speranța că se vor putea face progrese în această privință în următoarele zile la Geneva, pentru că acest lucru ar îmbunătăți considerabil atmosfera internațională.
Cu toate acestea, nu au apărut astfel de speranțe în ceea ce privește cealaltă conferință de la Geneva, aflată în impas, care vizează un tratat de interzicere a testelor nucleare. Hrușciov a spus clar că nu poate exista un administrator neutru – în opinia sa, deoarece nimeni nu este cu adevărat neutru; că un veto sovietic ar trebui să se aplice actelor de punere în aplicare; că inspecția este doar un subterfugiu pentru spionaj, în absența unei dezarmări totale; și că actualele negocieri privind interzicerea testelor par inutile. Pe scurt, speranțele noastre de a pune capăt testelor nucleare, de a pune capăt răspândirii armelor nucleare și de a încetini oarecum cursa înarmărilor au primit o lovitură serioasă. Cu toate acestea, mizele sunt prea importante pentru ca noi să abandonăm proiectul de tratat pe care l-am propus la Geneva.
Dar discuțiile noastre cele mai grave au fost pe tema Germaniei și a Berlinului. I-am spus clar domnului Hrușciov că securitatea Europei Occidentale și, prin urmare, propria noastră securitate, sunt profund implicate în prezența noastră și în drepturile noastre de acces în Berlinul de Vest, că aceste drepturi se bazează pe lege și nu pe suferință și că suntem hotărâți să menținem aceste drepturi cu orice risc, îndeplinindu-ne astfel obligațiile față de locuitorii Berlinului de Vest și dreptul lor de a-și alege propriul viitor.
Dl Hrușciov, la rândul său, și-a prezentat punctul de vedere în detaliu, iar prezentarea sa va face obiectul unor comunicări ulterioare. Dar noi nu căutăm să schimbăm situația actuală. Un tratat de pace obligatoriu pentru Germania este o chestiune care îi privește pe toți cei care au fost în război cu Germania, iar noi și aliații noștri nu ne putem abandona obligațiile față de locuitorii Berlinului de Vest.
În general, domnul Hrușciov nu a vorbit în termeni de război. El crede că lumea se va mișca în direcția sa, fără a recurge la forță. El a vorbit despre realizările națiunii sale în domeniul spațial. A subliniat intenția sa de a ne întrece în producția industrială, de a face comerț cu noi, de a dovedi lumii superioritatea sistemului său față de al nostru. Mai presus de toate, a prezis triumful comunismului în țările noi și mai puțin dezvoltate.
Era sigur că valul de acolo se îndrepta în favoarea sa, că revoluția popoarelor în ascensiune va fi, în cele din urmă, o revoluție comunistă și că așa-numitele războaie de eliberare, susținute de Kremlin, vor înlocui vechile metode de agresiune directă și invazie.
În anii ’40 și la începutul anilor ’50, marele pericol era reprezentat de armatele comuniste care mărșăluiau peste granițele libere, ceea ce am văzut în Coreea. Monopolul nostru nuclear a ajutat la prevenirea acestui lucru în alte zone. Acum ne confruntăm cu o amenințare nouă și diferită. Nu mai avem un monopol nuclear. Ei cred că rachetele lor vor ține piept rachetelor noastre, iar trupele lor pot egala trupele noastre, în cazul în care intervenim în aceste așa-numite războaie de eliberare. Astfel, conflictul local pe care îl susțin se poate întoarce în favoarea lor prin gherile, insurgenți sau subversiune. Un grup mic de comuniști disciplinați ar putea exploata nemulțumirea și mizeria dintr-o țară în care venitul mediu poate fi de 60 sau 70 de dolari pe an și să preia controlul, prin urmare, al unei întregi țări, fără ca trupele comuniste să treacă vreodată vreo frontieră internațională. Aceasta este teoria comunistă.
Dar cred, la fel de ferm, că timpul va dovedi că este greșită, că libertatea, independența și autodeterminarea – nu comunismul – reprezintă viitorul omului și că oamenii liberi au voința și resursele necesare pentru a câștiga lupta pentru libertate. Însă este clar că această luptă în acest areal al națiunilor noi și mai sărace va fi o criză continuă a acestui deceniu.
Domnul Hrușciov a făcut o remarcă pe care doresc să o transmit. El a spus că există multe tulburări în întreaga lume și că nu ar trebui să fie învinuit pentru toate. Are dreptate. Este ușor să respingem, ca fiind de inspirație comunistă, fiecare revoltă antiguvernamentală sau antiamericană, fiecare răsturnare a unui regim corupt sau fiecare protest în masă împotriva mizeriei și disperării. Acestea nu sunt toate de inspirație comunistă. Comuniștii se implică pentru a le exploata, pentru a se infiltra în conducerea lor, pentru a călări pe creasta lor, spre victorie. Dar nu comuniștii au creat condițiile care le-au provocat.
Pe scurt, speranțele pentru libertate în aceste zone, care se confruntă cu atât de multă sărăcie și analfabetism, cu atât de mulți copii bolnavi, cu atât de mulți copii care mor în primul an, cu atât de multe familii fără case, cu atât de multe familii fără speranță – viitorul libertății în aceste zone depinde de popoarele și de guvernele lor.
Dacă aceste țări au voința de a-și determina propriul viitor, dacă guvernele lor au sprijinul poporului lor, dacă măsurile lor oneste și progresiste – de ajutorare a poporului lor – au inspirat încredere și zel, atunci nicio acțiune de gherilă sau insurgentă nu poate avea succes. Dar acolo unde aceste condiții nu există, o garanție militară împotriva atacurilor externe de dincolo de graniță oferă puțină protecție împotriva degradării interne.
Totuși, toate acestea nu înseamnă că națiunea noastră, Occidentul și lumea liberă pot sta cu mâinile în sân. Dimpotrivă, avem o oportunitate istorică de a ajuta aceste țări să își construiască societățile, până când acestea vor fi atât de puternice și cu o bază atât de largă, încât doar o invazie externă le-ar putea răsturna, iar această amenințare, știm, poate fi oprită.
Putem antrena și echipa forțele lor pentru a rezista insurecțiilor alimentate de comuniști. Putem ajuta la dezvoltarea bazei industriale și agricole, pe care pot fi construite noi standarde de viață. Putem încuraja o administrație mai bună, o educație mai bună, o mai bună distribuire a taxelor și a terenurilor și o viață mai bună pentru oameni.
Toate acestea, și multe altele, le putem face pentru că avem talentul și resursele necesare să o facem, numai dacă le folosim și le împărtășim. Știu că în Statele Unite există sentimentul că am purtat destul de mult timp povara asistenței economice, dar aceste țări pe care le sprijinim acum – care se întind de la vârful Europei până în Orientul Mijlociu și până la Saigon – sunt în prezent supuse unor mari eforturi interne, în multe dintre ele, de a prelua controlul.
Dacă nu suntem pregătiți să le ajutăm să le oferim o viață mai bună pentru oamenii lor, atunci cred că perspectivele de libertate în aceste zone sunt incerte. Trebuie, cred, să le acordăm asistență, dacă suntem hotărâți să răspundem cu angajamente de asistență cuvintelor noastre împotriva avansului comunist. Povara este grea; o purtăm de mulți ani. Dar cred că această luptă nu s-a încheiat. Această bătălie continuă, iar noi trebuie să ne jucăm rolul în cadrul ei. Și, prin urmare, sper din nou că îi vom ajuta pe acești oameni, pentru ca ei să poată rămâne liberi.
S-a nimerit ca Congresul să-și deschidă audierile privind noile noastre programe de ajutor militar și economic extern la Washington, chiar în momentul în care cuvintele dlui Hrușciov, de la Viena, demonstrau, cum nimic altceva nu ar fi putut demonstra, necesitatea acestui program. Ar trebui să fie bine condus, administrat eficient, dar cred că trebuie să-l facem și sper că voi, poporul american, îl veți susține din nou, deoarece cred că este de o importanță vitală pentru securitatea acestor zone. Nu are niciun rost să vorbim contra avansului comunist dacă nu suntem dispuși să ne îndeplinim responsabilitățile, oricât de împovărătoare ar fi acestea.
Nu justific acest ajutor doar din motive anticomuniste. Este o recunoaștere a oportunității și obligației noastre de a ajuta acești oameni să fie liberi, și nu suntem singuri.
Am constatat că poporul francez, de exemplu, face mult mai mult în Africa, pentru a ajuta națiunile independente, decât țara noastră. Dar știu că ajutorul extern este o povară resimțită din plin și nu pot spune decât că, acum, nu există o obligație mai crucială pentru noi.
Șederea mea în Anglia a fost scurtă, dar vizita mi-a oferit șansa de a discuta din nou, în particular, cu prim-ministrul Macmillan, așa cum alți membri ai partidului nostru de la Viena au discutat ieri cu generalul de Gaulle și cancelarul Adenauer. Am fost cu toții de acord că mai sunt multe de făcut în Occident și, în urma discuțiilor noastre, am convenit asupra pașilor de urmat pentru a continua acest lucru. Ziua noastră la Londra, încununată de o întâlnire cu Regina Elisabeta și Prințul Philip, a fost un memento puternic la sfârșitul unei lungi călătorii, care ne-a reamintit că Occidentul rămâne unit în hotărârea sa de a se menține la standardele sale.
Permiteți-mi să închei prin a spune, simplu, că mă bucur să fiu acasă. În timpul acestei călătorii am admirat locuri splendide și am văzut lucruri emoționante, dar ne bucurăm să fim acasă. Nicio demonstrație de sprijin în străinătate nu ar putea însemna atât de mult ca sprijinul pe care dumneavoastră, poporul american, l-ați acordat cu atâta generozitate țării noastre. Cu acest sprijin, nu mă tem de viitor. Trebuie să avem răbdare. Trebuie să fim determinați. Trebuie să fim curajoși. Trebuie să acceptăm atât riscurile, cât și poverile, dar cu voință și muncă, libertatea va învinge.
Noapte bună și vă mulțumesc foarte mult.”
[înapoi]
June 6, 1961: Report to the American People on Returning from Europe
„Good evening, my fellow citizens:
I returned this morning from a week-long trip to Europe and I want to report to you on that trip in full. It was in every sense an unforgettable experience. The people of Paris, of Vienna, of London, were generous in their greeting. They were heartwarming in their hospitality, and their graciousness to my wife is particularly appreciated.
We knew of course that the crowds and the shouts were meant in large measure for the country that we represented, which is regarded as the chief defender of freedom. Equally memorable was the pageantry of European history and their culture that is very much a part of any ceremonial reception, to lay a wreath at the Arc de Triomphe, to dine at Versailles, and Schonbrunn Palace, and with the Queen of England. These are the colorful memories that will remain with us for many years to come. Each of the three cities that we visited–Paris, Vienna, and London–have existed for many centuries, and each serves as a reminder that the Western civilization that we seek to preserve has flowered over many years, and has defended itself over many centuries. But this was not a ceremonial trip. Two aims of American foreign policy, above all others, were the reason for the trip: the unity of the free world, whose strength is the security of us all, and the eventual achievement of a lasting peace. My trip was devoted to the advancement of these two aims.
To strengthen the unity of the West, our journey opened in Paris and closed in London. My talks with General de Gaulle were profoundly encouraging to me. Certain differences in our attitudes on one or another problem became insignificant in view of our common commitment to defend freedom. Our alliance, I believe, became more secure; the friendship of our nation, I hope–with theirs–became firmer; and the relations between the two of us who bear responsibility became closer, and I hope were marked by confidence. I found General de Gaulle far more interested in our frankly stating our position, whether or not it was his own, than in appearing to agree with him when we do not. But he knows full well the true meaning of an alliance. He is after all the only major leader of World War II who still occupies a position of great responsibility. His life has been one of unusual dedication; he is a man of extraordinary personal character, symbolizing the new strength and the historic grandeur of France. Throughout our discussions he took the long view of France and the world at large. I found him a wise counselor for the future, and an informative guide to the history that he has helped to make. Thus we had a valuable meeting.
I believe that certain doubts and suspicions that might have come up in a long time–I believe were removed on both sides. Problems which proved to be not of substance but of wording or procedure were cleared away. No question, however sensitive, was avoided. No area of interest was ignored, and the conclusions that we reached will be important for the future–in our agreement on defending Berlin, on working to improve the defenses of Europe, on aiding the economic and political independence of the underdeveloped world, including Latin America, on spurring European economic unity, on concluding successfully the conference on Laos, and on closer consultations and solidarity in the Western alliance.
General de Gaulle could not have been more cordial, and I could not have more confidence in any man. In addition to his individual strength of character, the French people as a whole showed vitality and energy which were both impressive and gratifying. Their recovery from the postwar period is dramatic, their productivity is increasing, and they are steadily building their stature in both Europe and Africa, and thus, I left Paris for Vienna with increased confidence in Western unity and strength.
The people of Vienna know what it is to live under occupation, and they know what it is to live in freedom. Their welcome to me as President of this country should be heartwarming to us all. I went to Vienna to meet the leader of the Soviet Union, Mr. Khrushchev. For 2 days we met in sober, intensive conversation, and I believe it is my obligation to the people, to the Congress, and to our allies to report on those conversations candidly and publicly.
Mr. Khrushchev and I had a very full and frank exchange of views on the major issues that now divide our two countries. I will tell you now that it was a very sober 2 days. There was no discourtesy, no loss of tempers, no threats or ultimatums by either side; no advantage or concession was either gained or given; no major decision was either planned or taken; no spectacular progress was either achieved or pretended.
This kind of informal exchange may not be as exciting as a full-fledged summit meeting with a fixed agenda and a large corps of advisers, where negotiations are attempted and new agreements sought, but this was not intended to be and was not such a meeting, nor did we plan any future summit meetings at Vienna.
But I found this meeting with Chairman Khrushchev, as somber as it was, to be immensely useful. I had read his speeches and of his policies. I had been advised on his views. I had been told by other leaders of the West, General de Gaulle, Chancellor Adenauer, Prime Minister Macmillan, what manner of man he was.
But I bear the responsibility of the Presidency of the United States, and it is my duty to make decisions that no adviser and no ally can make for me. It is my obligation and responsibility to see that these decisions are as informed as possible, that they are based on as much direct, firsthand knowledge as possible.
I therefore thought it was of immense importance that I know Mr. Khrushchev, that I gain as much insight and understanding as I could on his present and future policies. At the same time, I wanted to make certain Mr. Khrushchev knew this country and its policies, that he understood our strength and our determination, and that he knew that we desired peace with all nations of every kind.
I wanted to present our views to him directly, precisely, realistically, and with an opportunity for discussion and clarification. This was done. No new aims were stated in private that have not been stated in public on either side. The gap between us was not, in such a short period, materially reduced, but at least the channels of communications were opened more fully, at least the chances of a dangerous misjudgment on either side should now be less, and at least the men on whose decisions the peace in part depends have agreed to remain in contact.
This is important, for neither of us tried to merely please the other, to agree merely to be agreeable, to say what the other wanted to hear. And just as our judicial system relies on witnesses appearing in court and on cross-examination, instead of hearsay testimony or affidavits on paper, so, too, was this direct give-and-take of immeasurable value in making clear and precise what we considered to be vital, for the facts of the matter are that the Soviets and ourselves give wholly different meanings to the same words–war, peace, democracy, and popular will.
We have wholly different views of right and wrong, of what is an internal affair and what is aggression, and, above all, we have wholly different concepts of where the world is and where it is going.
Only by such a discussion was it possible for me to be sure that Mr. Khrushchev knew how differently we view the present and the future. Our views contrasted sharply but at least we knew better at the end where we both stood. Neither of us was there to dictate a settlement or to convert the other to a cause or to concede our basic interests. But both of us were there, I think, because we realized that each nation has the power to inflict enormous damage upon the other, that such a war could and should be avoided if at all possible, since it would settle no dispute and prove no doctrine, and that care should thus be taken to prevent our conflicting interests from so directly confronting each other that war necessarily ensued. We believe in a system of national freedom and independence. He believes in an expanding and dynamic concept of world communism, and the question was whether these two systems can ever hope to live in peace without permitting any loss of security or any denial of the freedom of our friends. However difficult it may seem to answer this question in the affirmative as we approach so many harsh tests, I think we owe it to all mankind to make every possible effort. That is why I considered the Vienna talks to be useful. The somber mood that they conveyed was not cause for elation or relaxation, nor was it cause for undue pessimism or fear. It simply demonstrated how much work we in the free world have to do and how long and hard a struggle must be our fate as Americans in this generation as the chief defenders of the cause of liberty. The one area which afforded some immediate prospect of accord was Laos. Both sides recognized the need to reduce the dangers in that situation. Both sides endorsed the concept of a neutral and independent Laos, much in the manner of Burma or Cambodia.
Of critical importance to the current conference on Laos in Geneva, both sides recognized the importance of an effective cease-fire. It is urgent that this be translated into new attitudes at Geneva, enabling the International Control Commission to do its duty, to make certain that a cease-fire is enforced and maintained. I am hopeful that progress can be made on this matter in the coming days at Geneva for that would greatly improve international atmosphere.
No such hope emerged, however with respect to the other deadlocked Geneva conference, seeking a treaty to ban nuclear tests. Mr. Khrushchev made it clear that there could not be a neutral administrator–in his opinion because no one was truly neutral; that a Soviet veto would have to apply to acts of enforcement; that inspection was only a subterfuge for espionage, in the absence of total disarmament; and that the present test ban negotiations appeared futile. In short, our hopes for an end to nuclear tests, for an end to the spread of nuclear weapons, and for some slowing down of the arms race have been struck a serious blow. Nevertheless, the stakes are too important for us to abandon the draft treaty we have offered at Geneva.
But our most somber talks were on the subject of Germany and Berlin. I made it clear to Mr. Khrushchev that the security of Western Europe and therefore our own security are deeply involved in our presence and our access rights to West Berlin, that those rights are based on law and not on sufferance, and that we are determined to maintain those rights at any risk, and thus meet our obligation to the people of West Berlin, and their right to choose their own future.
Mr. Khrushchev, in turn, presented his views in detail, and his presentation will be the subject of further communications. But we are not seeking to change the present situation. A binding German peace treaty is a matter for all who were at war with Germany, and we and our allies cannot abandon our obligations to the people of West Berlin.
Generally, Mr. Khrushchev did not talk in terms of war. He believes the world will move his way without resort to force. He spoke of his nation’s achievements in space. He stressed his intention to outdo us in industrial production, to out-trade us, to prove to the world the superiority of his system over ours. Most of all, he predicted the triumph of communism in the new and less developed countries.
He was certain that the tide there was moving his way, that the revolution of rising peoples would eventually be a Communist revolution, and that the so-called wars of liberation, supported by the Kremlin, would replace the old methods of direct aggression and invasion.
In the 1940’s and early fifties, the great danger was from Communist armies marching across free borders, which we saw in Korea. Our nuclear monopoly helped to prevent this in other areas. Now we face a new and different threat. We no longer have a nuclear monopoly. Their missiles, they believe, will hold off our missiles, and their troops can match our troops should we intervene in these so-called wars of liberation. Thus, the local conflict they support can turn in their favor through guerrillas or insurgents or subversion. A small group of disciplined Communists could exploit discontent and misery in a country where the average income may be $60 or $70 a year, and seize control, therefore, of an entire country without Communist troops ever crossing any international frontier. This is the Communist theory.
But I believe just as strongly that time will prove it wrong, that liberty and independence and self-determination–not communism-is the future of man, and that free men have the will and the resources to win the struggle for freedom. But it is clear that this struggle in this area of the new and poorer nations will be a continuing crisis of this decade.
Mr. Khrushchev made one point which I wish to pass on. He said there are many disorders throughout the world, and he should not be blamed for them all. He is quite right. It is easy to dismiss as Communist-inspired every anti-government or anti-American riot, every overthrow of a corrupt regime, or every mass protest against misery and despair. These are not all Communist-inspired. The Communists move in to exploit them, to infiltrate their leadership, to ride their crest to victory. But the Communists did not create the conditions which caused them.
In short, the hopes for freedom in these areas which see so much poverty and illiteracy, so many children who are sick, so many children-who die in the first year, so many families without homes, so many families without hope–the future for freedom in these areas rests with the local peoples and their governments.
If they have the will to determine their own future, if their governments have the support of their own people, if their honest and progressive measures–helping their people–have inspired confidence and zeal, then no guerrilla or insurgent action can succeed. But where those conditions do not exist, a military guarantee against external attack from across a border offers little protection against internal decay.
Yet all this does not mean that our Nation and the West and the free world can only sit by. On the contrary, we have an historic opportunity to help these countries build their societies until they are so strong and broadly based that only an outside invasion could topple them, and that threat, we know, can be stopped.
We can train and equip their forces to resist Communist-supplied insurrections. We can help develop the industrial and agricultural base on which new living standards can be built. We can encourage better administration and better education and better tax and land distribution and a better life for the people.
All this and more we can do because we have the talent and the resources to do it, if we will only use and share them. I know that there is a great deal of feeling in the United States that we have carried the burden of economic assistance long enough, but these countries that we are now supporting-stretching all the way along from the top of Europe through the Middle East, down through Saigon–are now subject to great efforts internally, in many of them, to seize control.
If we’re not prepared to assist them in making a better life for their people, then I believe that the prospects for freedom in those areas are uncertain. We must, I believe, assist them if we are determined to meet with commitments of assistance our words against the Communist advance. The burden is heavy; we have carried it for many years. But I believe that this fight is not over. This battle goes on, and we have to play our part in it. And therefore I hope again that we will assist these people so that they can remain free.
It was fitting that Congress opened its hearings on our new foreign military and economic aid programs in Washington at the very time that Mr. Khrushchev’s words in Vienna were demonstrating as nothing else could the need for that very program. It should be well run, effectively administered, but I believe we must do it, and I hope that you, the American people, will support it again, because I think it’s vitally important to the security of these areas. There is no use talking against the Communist advance unless we’re willing to meet our responsibilities, however burdensome they may be.
I do not justify this aid merely on the grounds of anti-Communism. It is a recognition of our opportunity and obligation to help these people be free, and we are not alone.
I found that the people of France, for example, were doing far more in Africa in the way of aiding independent nations than our own country was. But I know that foreign aid is a burden that is keenly felt and I can only say that we have no more crucial obligation now.
My stay in England was short but the visit gave me a chance to confer privately again with Prime Minister Macmillan, just as others of our party in Vienna were conferring yesterday with General de Gaulle and Chancellor Adenauer. We all agreed that there is work to be done in the West and from our conversations have come agreed steps to get on with that work. Our day in London, capped by a meeting with Queen Elizabeth and Prince Philip was a strong reminder at the end of a long journey that the West remains united in its determination to hold to its standards.
May I conclude by saying simply that I am glad to be home. We have on this trip admired splendid places and seen stirring sights, but we are glad to be home. No demonstration of support abroad could mean so much as the support which you, the American people, have so generously given to our country. With that support I am not fearful of the future. We must be patient. We must be determined. We must be courageous. We must accept both risks and burdens, but with the will and the work freedom will prevail.
Good night, and thank you very much.”
[înapoi]
La Berlin, în Germania, președintele SUA, J.F. Kennedy, îi elogiază pe berlinezi pentru spiritul și devotamentul lor față de democrație și își exprimă solidaritatea cu aceștia, declarând: "ca om liber, mă mândresc cu cuvintele "Ich bin ein Berliner"" (Sunt un berlinez).
26 iunie 1963 | Discursul președintelui SUA, J.F. Kennedy, la Berlin: "Ich bin ein Berliner" ("Sunt un berlinez")[*]
„Sunt mândru să vin, ca oaspete al distinsului dumneavoastră primar, în acest oraș, care a simbolizat, în întreaga lume, spiritul de luptă al Berlinului de Vest. Și sunt mândru să vizitez Republica Federală, alături de distinsul Cancelar, care, timp de atâția ani, a angajat Germania în favoarea democrației, a libertății și a progresului, și să vin aici în compania colegului meu american, generalul Clay, care a fost în acest oraș în marile sale momente de criză și care va veni din nou, dacă va fi nevoie.
Acum două mii de ani, cea mai mândră laudă era „civis Romanus sum”. Astăzi, în lumea libertății, cea mai mândră laudă este „Ich bin ein Berliner”.
Apreciez faptul că interpretul meu mi-a tradus germana!
Sunt mulți oameni în lume care chiar nu înțeleg, sau spun că nu înțeleg, care este marea problemă dintre lumea liberă și lumea comunistă. Lăsați-i să vină la Berlin.
Sunt unii care spun că comunismul este valul viitorului. Lăsați-i să vină la Berlin.
Și mai sunt unii care spun că în Europa și în alte părți putem conlucra cu comuniștii. Lăsați-i să vină la Berlin.
Și sunt chiar câțiva care spun că este adevărat că comunismul este un sistem rău, dar ne permite să facem progrese economice. Lass’ sic nach Berlin kommen. Lăsați-i să vină la Berlin.
Libertatea are multe dificultăți, iar democrația nu este perfectă, dar nu a trebuit niciodată să ridicăm un zid pentru a ne ține oamenii înăuntru, pentru a-i împiedica să ne părăsească.
Vreau să spun, în numele compatrioților mei, care locuiesc la mulți kilometri distanță, de cealaltă parte a Atlanticului, care sunt foarte departe de dumneavoastră, că sunt foarte mândri că au putut să vă împărtășească, chiar și de la distanță, povestea ultimilor 18 ani.
Nu cunosc niciun oraș, niciun oraș care să fi fost asediat timp de 18 ani și care să mai trăiască încă cu vitalitatea și forța, speranța și determinarea Berlinului de Vest.
Deși zidul este cea mai evidentă și mai vie demonstrație a eșecurilor sistemului comunist, pe care o poate vedea toată lumea, nu ne bucurăm de el [1], pentru că este, așa cum a spus primarul dumneavoastră, o ofensă nu numai împotriva istoriei, ci și împotriva umanității, separând familii, soți și soții, frați și surori și divizând un popor care dorește să fie unit.
Ceea ce este valabil pentru acest oraș este valabil și pentru Germania – o pace reală și durabilă în Europa nu poate fi niciodată asigurată atâta timp cât unui german din patru i se refuză dreptul elementar al oamenilor liberi, și anume acela de a face o alegere liberă.
În 18 ani de pace și bună credință, această generație de germani și-a câștigat dreptul de a fi liberi, inclusiv dreptul de a-și uni familiile și națiunea într-o pace durabilă, cu bunăvoință față de toți oamenii. Trăiți pe o insulă de libertate apărată, dar viața voastră face parte din cea principală. Așadar, permiteți-mi să vă cer, în timp ce închei, să vă ridicați privirea dincolo de pericolele de astăzi, spre speranțele de mâine, dincolo de libertatea doar a acestui oraș Berlin sau a țării voastre, Germania, spre progresul libertății pretutindeni, dincolo de zid spre ziua păcii cu dreptate, dincolo de voi și de noi înșine spre întreaga omenire.
Libertatea este indivizibilă, iar atunci când un om este înrobit, toți nu sunt liberi. Când toți sunt liberi, atunci putem aștepta cu nerăbdare ziua în care acest oraș va fi unit ca unul singur, iar această țară și acest mare continent al Europei vor fi unite într-un glob pașnic și plin de speranță. Când acea zi va veni în cele din urmă, așa cum va veni, locuitorii Berlinului de Vest pot fi mulțumiți de faptul că au fost în prima linie timp de aproape două decenii.
Toți oamenii liberi, oriunde ar trăi, sunt cetățeni ai Berlinului și, prin urmare, ca om liber, mă mândresc cu cuvintele „Ich bin ein Berliner!”.
[înapoi]
MAURERFALL – CĂDEREA ZIDULUI BERLINULUI, DUPĂ 30 DE ANIJune 26, 1963: "Ich bin ein Berliner" Speech
„I am proud to come to this city as the guest of your distinguished Mayor, who has symbolized throughout the world the fighting spirit of West Berlin. And I am proud to visit the Federal Republic with your distinguished Chancellor who for so many years has committed Germany to democracy and freedom and progress, and to come here in the company of my fellow American, General Clay, who has been in this city during its great moments of crisis and will come again if ever needed.
Two thousand years ago the proudest boast was „civis Romanus sum.” Today, in the world of freedom, the proudest boast is „Ich bin ein Berliner.”
I appreciate my interpreter translating my German!
There are many people in the world who really don’t understand, or say they don’t, what is the great issue between the free world and the Communist world. Let them come to Berlin. There are some who say that communism is the wave of the future. Let them come to Berlin. And there are some who say in Europe and elsewhere we can work with the Communists. Let them come to Berlin. And there are even a few who say that it is true that communism is an evil system, but it permits us to make economic progress. Lass’ sic nach Berlin kommen. Let them come to Berlin.
Freedom has many difficulties and democracy is not perfect, but we have never had to put a wall up to keep our people in, to prevent them from leaving us. I want to say, on behalf of my countrymen, who live many miles away on the other side of the Atlantic, who are far distant from you, that they take the greatest pride that they have been able to share with you, even from a distance, the story of the last 18 years. I know of no town, no city, that has been besieged for 18 years that still lives with the vitality and the force, and the hope and the determination of the city of West Berlin. While the wall is the most obvious and vivid demonstration of the failures of. the Communist system, for all the world to see, we take no satisfaction in it, for it is, as your Mayor has said, an offense not only against history but an offense against humanity, separating families, dividing husbands and wives and brothers and sisters, and dividing a people who wish to be joined together.
What is true of this city is true of Germany—real, lasting peace in Europe can never be assured as long as one German out of four is denied the elementary right of free men, and that is to make a free choice. In 18 years of peace and good faith, this generation of Germans has earned the right to be free, including the right to unite their families and their nation in lasting peace, with good will to all people. You live in a defended island of freedom, but your life is part of the main. So let me ask you, as I close, to lift your eyes beyond the dangers of today, to the hopes of tomorrow, beyond the freedom merely of this city of Berlin, or your country of Germany, to the advance of freedom everywhere, beyond the wall to the day of peace with justice, beyond yourselves and ourselves to all mankind.
Freedom is indivisible, and when one man is enslaved, all are not free. When all are free, then we can look forward to that day when this city will be joined as one and this country and this great Continent of Europe in a peaceful and hopeful globe. When that day finally comes, as it will, the people of West Berlin can take sober satisfaction in the fact that they were in the front lines for almost two decades.
All free men, wherever they may live, are citizens of Berlin, and, therefore, as a free man, I take pride in the words „Ich bin ein Berliner!””
[înapoi]
[*] Sursa Arhivele Naționale SUA
[1] Când liderul SUA si liderul URSS s-au întâlnit la Viena, în primăvara anului 1961 [vezi si raportul lui Kennedy referitor la acest eveniment], Hrușciov l-a intimidat pe tânărul președinte Kennedy, afirmând: "Depinde de SUA să decidă dacă va fi război sau pace". "Dacă este adevărat", a răspuns Kennedy, "va fi o iarnă rece". Apoi, în noaptea de 12 spre 13 august 1961, Zidul Berlinului s-a ridicat brusc - spre ușurarea lui Kennedy. "De ce ar fi ridicat Hrușciov un zid dacă intenționa cu adevărat să cucerească Berlinul de Vest? Nu ar fi fost nevoie de un zid dacă ar fi avut de gând să ocupe întregul oraș. Aceasta este calea lui de ieșire din situația dificilă. Nu este o soluție foarte frumoasă, dar un zid este mult mai bun decât un război" (“There wouldn’t be any need of a wall if he planned to occupy the whole city. This is his way out of his predicament. It’s not a very nice solution, but a wall is a hell of a lot better than a war.”) [înapoi]
AMINTIRI DIN COMUNISM 