Invadarea Cehoslovaciei, în noaptea de 20–21 august 1968, de către forţele sovietice şi forţele țărilor semnatare ale Tratatului de la Varșovia, a fost condamnată public de Nicolae Ceaușescu, în celebrul său discurs din 21 august 1968, susținut la București, din balconul Comitetului Central al PCR, în faţa a zeci de mii de oameni care l-au ovaționat sincer și l-au aclamat cu entuziasm.
România, deși membră a Tratatului, nu a dat curs agresiunii (dar nici nu a fost invitată să i-a parte la represiunea de la Praga).
România nu numai că nu a trimis trupe de intervenție în statul aliat dar, mai mult decât atât, și-a abandonat statutul de neutralitate, criticând dur poziția URSS. Prin vocea lui Ceaușescu, România anunța acum că este gata să își apere granițele şi libertatea, în cazul unui atac similar.
Cu toate acestea, Ceaușescu – perceput, printre membrii Pactului de la Varșovia, un fel de „Gică contra” -, nu avea de fapt motive reale de îngrijorare: el nu lansase vreun program de relaxare față de politica de fier a socialismului (precum Cehoslovacia), și nici nu avea de gând sã o facă.
CAUZELE „PRIMĂVERII DE LA PRAGA”
După cel de-al Doilea Război Mondial, la fel ca alte state est-europene, Cehoslovacia a intrat, cu deplinul acord al Occidentului (SUA și Marea Britanie), în sfera de influență a Uniunii Sovietice.
Partidul Comunist cehoslovac a preluat puterea, după lovitura de stat din februarie 1948, impunând modelul sovietic pe toate planurile: economic, cultural și politic.
În 1949, Cehoslovacia a devenit membru al Consiliului Economic pentru Asistenţă Mutuală (CAER), iar în 1955, membru al Pactului de la Varșovia.
În 1968 însă, la capătul a 20 de ani de sovietizare şi comunism, țara se afla într-o criză profundă.
La 5 ianuarie 1968, reformistul Alexander Dubček este ales prim-secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia (PCC), înlocuindu-l pe Antonín Novotný, numirea sa fiind urmată de o perioadă de liberalizare si democratizare politică, dar și de descentralizare economică, cunoscută ca Primăvara de la Praga.
Încercările de reformă lansate de Dubček au fost privite cu reticența de Moscova.
În final, URSS avea sã riposteze în forță: în noaptea de 20 spre 21 august 1968, patru state membre ale Pactului de la Varșovia – Uniunea Sovietică, Bulgaria, Polonia și Ungaria – invadează Cehoslovacia.
Sprijinul Germaniei de Est la aceasta operațiune a fost unul redus, iar România și Albania nu au participat deloc.
„SOCIALISMUL CU FAȚĂ UMANĂ”
Rămas fără susținere în cadrul CC al PCC, Novotny a demisionat la 4 ianuarie 1968 din funcția de secretar al partidului și de președinte al republicii. Locul său a fost luat, la 5 ianuarie 1968, de Alexander Dubcek, care beneficia de sprijinul comuniștilor reformiști.
În aprilie 1968, Alexander Dubcek a lansat Socialismul cu față umană – un program de liberalizări și reforme, care prevedea, printre altele, o libertate sporită a presei și posibilitatea unei guvernări multipartinice.
Deși programul stipula că reformele trebuiau să aibă loc sub conducerea Partidului Comunist Cehoslovac, presiunile populare au condus la implementarea imediată a unora dintre ele. In acest context, apar o serie de acțiuni considerate radicale pentru acele vremuri: în presa cehoslovacă sunt publicate anumite declarații antisovietice, iar social-democrații demarează formarea unui partid separat si a noi cluburi politice independente.
Pe 10 aprilie 1968, Comitetul Central al Partidului Comunist Cehoslovac adopta Programul de Acțiune – un pachet de relaxări politice și economice care au reprezentat eforturile conducerii centrale de la Praga de a păstra ordinea socialistă, concomitent cu introducerea unor importante elemente de democrație liberală.
La cererea lui Brejnev, în perioada 4-5 mai 1968, la Moscova au loc discuții bilaterale sovieto-cehoslovace privind situația din Cehoslovacia, prilej cu care liderul sovietic menționează zvonurile despre apariția, la Praga, a ”unui nou model de socialism, care nu a mai existat până acum.”
Pentru Leonid Brejnev, Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Primăvara de la Praga reprezenta o amenințare directa la adresa status-quo-ului. Liderul sovietic percepea programul de reforme propus ca o pe adevărată autostrada spre libertate, ce avea să scoată Cehoslovacia de sub controlul și influenţa Moscovei, îndepărtând-o, in același timp, si de socialism.
Virarea Cehoslovaciei către o cvasi-independenta, sau, și mai grav, către capitalism, nu numai că ar fi slăbit, în viziunea lui Brejnev, structura de monolit a Blocului Estic, creând o fisură fără precedent, dar avea sã afecteze inclusiv imaginea şi autoritatea URSS, în competiția sa cu Occidentul.
Exista, de asemenea, temerea că, odată tolerată o astfel de abatere, și alte state-satelit ar fi putut urma exemplul Cehoslovaciei, pornind la drum pe linia democratizării și liberalizării, fapt intolerabil pentru liderul PCUS.
Astfel, pe 27 mai 1968, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice trimite către partidele comuniste prietene Memorandumul nr. 14194, susținut și de alte materiale documentare, care trec în revistă „cazul Cehoslovacia”.
Memorandumul face referire, totodată, la intențiile Uniunii Sovietice de a organiza o acțiune colectivă a statelor socialiste, care să intervină în Cehoslovacia.
Pentru a liniști spiritele, în iulie 1968, în micul oraș slovac Čierna nad Tisou, liderii comuniști cehoslovaci și-au apărat reformele, dar au subliniat loialitatea Cehoslovaciei faţă de Pactul de la Varșovia, și au promis să controleze mai bine atât situația din presă, cât și manifestarea tendințelor considerate, de sovietici, ca „antisocialiste”.
Pe 3 august 1968, șase state membre ale Pactului de la Varșovia – Cehoslovacia, URSS, Bulgaria, Ungaria, Germania de Est și Polonia – semnau Declarația de la Bratislava.
Documentul reitera fidelitatea statelor semnatare faţă de marxism-leninism și faţă de lupta împotriva ideologiei burgheze și a forțelor antisocialiste, și făcea cunoscută „disponibilitatea” Uniunii Sovietice de a interveni în orice ţară membră a Pactului, dacă era reinstaurat sistemului burghez – un sistem politic pluripartit.
Dubček părăsea Bratislava convins că a obținut o victorie, dar bucuria sa avea să fie de scurtă durată.
„FIECARE PARTID COMUNIST ARE DREPTUL SĂ-ȘI STABILEASCĂ PROPRIA SA LINIE POLITICĂ”
In zilele de 15–17 august 1968, in preambulul invaziei Cehoslovaciei de către forțele Tratatului de la Varșovia, Nicolae Ceaușescu efectua o vizita la Praga, care, cu puțin timp înainte (9 -11 august), îl avusese ca oaspete si pe Iosip Broz Tito.
In dubla sa calitate, de secretar general al partidului comunist și președinte al Consiliului de Stat, Ceaușescu s-a întâlnit cu omologii săi cehoslovaci. Pe lângă cuvintele „de caldă prețuire” la adresa politicii promovate de Alexander Dubcek, el afirma, sprijinindu-l deschis pe Dubček, că „fiecare partid comunist din ţările socialiste are dreptul să-și stabilească propria linie politica, tactică și strategică”.[1]
Vizita s-a încheiat cu semnarea unui nou „Tratat de prietenie, colaborare și asistentă mutuală” între România și Cehoslovacia (separat de Tratatul de la Varșovia), care îl înlocuia pe cel din 1948.
„ACOLO ESTE O ATMOSFERĂ BUNĂ”
Pe 17 august 1968, imediat după întoarcerea de la Praga, Ceaușescu a convocat o ședință a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., în care și-a prezentat propriile impresii despre situația din Cehoslovacia: „Acolo este o atmosferă bună” – considera el.
„Există dorința și preocuparea nu numai a conducerii, ci și a populației, de a se asigura înfăptuirea programului partidului”, a declarat Ceaușescu.
„CEHOSLOVACIA ARE NEVOIE DE LINIȘTE ȘI TOVARĂȘII SOVIETICI NU PREA SUNT DISPUȘI SĂ-I LASE SĂ-ȘI VADĂ DE TREABĂ”
„Aseară (n.r. la Praga) la recepția noastră” – a mai relatat Ceaușescu -„am vorbit cu tovarășul ambasador sovietic în Cehoslovacia și i-am spus câteva lucruri. I-am spus că cel mai bine ar fi să-i lăsam în pace ca să-și poată pregăti congresul” (Congresul XIV al P.C.C., care urma să înceapă la Praga la 1 septembrie 1968).
„MARXISM-LENINISM LA RANG DE TEROARE”
La întrebarea lui Janos Fazekas, referitoare la „unitatea în conducerea actuală” a Partidului Comunist din Cehoslovacia, Ceaușescu a precizat: „tovarășii cu care am discutat ne-au lăsat impresia că există o unitate deplină”
„Ei se străduiesc și sunt hotărâți să nu mai revină la vechea cale, așa cum li se cere, pentru că ceea ce li s-a cerut la Varșovia (n.r. în cadrul întâlnirii din 14-15 iulie a conducătorilor din Organizația Tratatului de la Varșovia, la care România nu a participat) este ca în locul activității politice de rezolvare a lucrurilor, să se revină la activitatea represivă. Aceasta este esențial și se pare că unora le este teamă de ceea ce este la ei acasă și caută să ridice, la rangul de principiu marxist-leninist, teroarea”, a afirmat Ceaușescu.
„IN SPRIJINUL SALVĂRII SOCIALISMULUI”
„Unitatea actuală” la care făcea însă referire Ceaușescu, în cadrul ședinței Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R, nu era nici pe departe „deplină”.
În ultimele zile din iulie 1968, un grup de lideri cehoslovaci din PCC, cu orientare conservatoare, în frunte cu Vasil Bilak, adresa explicit Uniunii Sovietice “rugămintea de a interveni în sprijinul salvării socialismului” din țara lor.
Faptul a fost mai târziu folosit de către invadatori pentru justificarea reprimării armate a Primăverii de la Praga.
La 10 august 1968, Bilak discutase deja cu Leonid Brejnev despre o asemenea necesitate, iar în noaptea de 14/15 august s-a fixat și data invaziei: 20 august 1968.
La ora 0 a zilei de 21 august 1968, trupele statelor participante la Pactul de la Varșovia (cu excepția României), însumând 29 divizii, 7.500 tancuri și peste 1.000 avioane, au intrat în Cehoslovacia.
Sfârșitul lui Dubček
La Praga, sovieticii invadează sediul Comitetului Central, arestându-l pe Alexander Dubček.
Înlocuirea acestuia nu se putea face totuși fără acordul generalului Ludvík Svoboda, președintele republicii Cehe, care a refuzat această măsură.
Într-un mesaj transmis la radio, pentru a nu provoca victime, Dubček a cerut cetățenilor să nu se opună invadatorilor.
A existat totuși o oarecare rezistență nonviolentă. De exemplu, indicatoarele rutiere au fost înlăturate sau vopsite (mai puțin cele care afișau drumul spre Moscova).
Dubček şi alți lideri cehoslovaci au fost arestați şi transportați la Moscova, iar presa a publicat o cerere pe care liderii cehoslovaci ar fi adresat-o Uniunii Sovietice pentru a obține asistenţă, inclusiv militară, în rezolvarea situației interne.
Partidul Comunist din Cehoslovacia a nuanțat că o astfel de cerere nu fusese adresată Moscovei, dar cercetări recente sugerează că facțiunea conservatoare a partidului ar fi transmis totuși un astfel de document la Moscova. Ocupantul a instituit legea marțială şi şi-a anunțat scopul: „normalizarea” situației din Cehoslovacia.
Comitetul Central al PCC este alături de Dubček, armata și poliția rămân și ele de partea conducătorilor Partidului, iar mass-media își manifestă opoziția față de ocupanți.
In aceste condiții, Brejnev a fost obligat să accepte situația, abandonând intenția de a înlocui imediat echipa liberală comunistă cu una pro-sovietică.
Pe 23 august, la Moscova, încep negocierile între sovietici și Svoboda.
In final, conducătorii liberali își păstrau funcțiile, cu condiția acceptării condițiilor impuse de URSS. In același timp, trupele sovietice urmau sa staționeze, temporar, pe teritoriul cehoslovac.[2]
Dubcek demisionează în aprilie 1969, reformele sale fiind considerabil reduse.
În 1970, este dat afara din PPC. Regimul represiv a fost reinstaurat şi a rămas în vigoare pentru încă 20 de ani, până la revoluțiile din 1989.
După înăbușirea Primăverii de la Praga, peste 70.000 de cetățeni au părăsit Cehoslovacia, numărul emigranților ajungând, în anii următori, la 300.000..
Pe 19 ianuarie 1969, studentul Jan Palach și-a dat foc, în semn de protest, faţă de invadarea ţării, și a decedat la spital, în chinuri îngrozitoare.
După invazia din august 1968, reformele au fost abrogate, cenzura a fost reinstaurată și o nouă echipă a venit la conducerea Partidului Comunist din Cehoslovacia.
În aprilie 1969, Gustáv Husák l-a înlocuit pe Dubček în funcția de prim-secretar al partidului. In același timp, toți susținătorii mișcării reformatoare au fost epurați.
Se estimează că 750.000 de cetățeni şi-au pierdut locul de muncă sau au suferit acțiuni punitive.
Ulterior, invadarea Cehoslovaciei a fost justificată prin necesitate prezervării socialismului internațional – i.e. Doctrina Brejnev, enunțată în ziarul Pravda, din 26 septembrie 1968.
Aceeași doctrină va justifica, mai târziu intervenția sovietică în Afganistan.
1. Istoricul Ioan Scurtu, în articolul „Ceaușescu către Tito: Suntem hotărâți să apărăm independența ţării”, Magazin istoric, nr. 2, 1998
2. În săptămâna care a urmat invaziei, au avut loc manifestări de opoziție spontană şi nonviolentă. În faţa susținerii populare, Moscova a decis să-i permită lui Dubček să rămână în funcție, cel puțin temporar.
Între 23 şi 26 august, la Moscova s-au purtat discuții între liderii sovietici şi liderii cehoslovaci (inclusiv Dubček, președintele Ludvík Svoboda, premierul Oldřich Černík şi vicepremierul Gustáv Husák). Cei din urmă au fost forțați să accepte Protocolul de la Moscova, care stipula respectarea celor convenite la Bratislava, apărarea sistemului socialist în Cehoslovacia, controlul presei, respingerea oricărei intervenții în Europa de Est a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.
Singurul care s-a opus Protocolului a fost František Kriegel, membru al Prezidiului CC al PCC.
„Trimiteți-mă în Siberia sau împușcați-mă”, ar fi spus acesta, refuzând să semneze. I s-a permis să se întoarcă în Cehoslovacia, dar, în 1969, a fost înlăturat din partid.
Doctrina Brejnev a fost o politică externă sovietică, potrivit căreia orice amenințare la adresa „stăpânirii socialiste”, în orice stat al blocului sovietic din Europa Centrală și de Est, era o amenințare.
Prin urmare, doctrina a justificat inclusiv intervenția URSS în statele socialiste membre ale Tratatului de la Varșovia, precum ocuparea Cehoslovaciei de către sovietici, la începutul anului 1968.
Referirile doctrinei Brejnev la „socialism” însemnau, de facto, controlul societății de către partidele comuniste loiale Kremlinului.
La sfârșitul anilor 1980, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a repudiat doctrina, acceptând răsturnarea pașnică a stăpânirii sovietice în toate țările satelit din Europa de Est.
| citește și:
Pactul de la Varşovia
Discursul istoric al lui Nicolae Ceaușescu, din 21 august 1968, la București
ÎNTÂLNIREA DE LA VÂRŞEŢ
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.