Această galerie conține 2 fotografii.
Nicu Ceaușescu era politicos, învăța bine, avea gărzi personale de securitate si bani – cu care nu cumpăra nimic -, spune un fost coleg de facultate. Continuă lectura
Această galerie conține 1 fotografie.
Valentin Ceaușescu, ultimul fiu în viață al lui Nicolae și Elena Ceaușescu, s-a constituit, la începutul anului 2020, ca „parte vătămată” în Dosarul „Revoluției”, de la Înalta Curte de Casație şi Justiție.. Continuă lectura
„Ăștia au spus că au murit 50.000 de omeni (n.r. in decembrie 1989), or n-au fost decât o mie. Și aceia, în mare parte, omorâți după căderea lui Ceaușescu. Procesul lui Nicu (n.r. Ceaușescu) a fost un simulacru. Pedepsele erau dinainte stabilite. La fel ca la Valentin, care a fost condamnat că a mâncat și a băut cu tac’su la masă și că ce-a băgat în gură era furat de la popor. O aberație!” – a declarat Mădălin Voicu, într-un interviu publicat de ezv in 2019, referitor la Nicu Ceaușescu.
Pe 25 decembrie 1989, Elena și Nicolae Ceaușescu au fost condamnați la moarte și executați.
Trei zile mai târziu, pe 28 decembrie 1989, procurorul militar Mihai Popa, de la Procuratura Generală, emite un mandat de arestare pe numele lui Nicu Ceaușescu, „pentru infracțiunea de genocid”.
„Cu toții am înțeles că, la Timișoara, cu sprijinul unor agenturi străine, se acționează pentru destabilizarea ţării, situația tinzând spre agravare, din moment ce s-a decretat stare de necesitate” – a declarat, ulterior, Nicu Ceaușescu, în singurul interviu acordat presei.
„Eu am interpretat situația ca fiind deosebit de gravă, de aceea am și afirmat că, în acest caz, nu-i stare de necesitate, ci este stare de război, dată fiind acțiunea unor forțe străine în interiorul ţării. Pe acest considerent m-am bazat când, referindu-mă la posibilitatea ca Sibiul să fie atacat, noi să tragem în dușmani fără somație. Nici un moment nu m-am gândit să tragem în populație!”
Pe 28 mai 1990, începe procesul (transmis în direct), la Tribunalul din Sibiu, iar Nicu Ceaușescu este considerat responsabil de moartea a 102 persoane, uciși în zilele Revoluției, când era prim-secretar al județului.
Pe 21 septembrie 1990, Nicu Ceaușescu este condamnat de Tribunalul Militar Teritorial București la 20 de ani închisoare „pentru instigare la omor deosebit de grav” și la cinci ani „pentru nerespectarea regimului armelor și munițiilor”. (Președintele Completului de Judecată – maiorul de Justiție Doru Viorel Ursu, a devenit ulterior ministru de Interne).
Pe 3 iunie 1991, prin rejudecarea cauzei, încadrarea juridică este schimbată și pedeapsa se reduce la 16 ani de închisoare.
La 20 noiembrie 1992, Nicu Ceaușescu este condamnat doar la cinci ani închisoare, „pentru port ilegal de armă și încălcarea regimului armelor și munițiilor”, fiind închis la Aiud și Jilava. În scurtă vreme este eliberat condiționat, pe motive medicale.
„CE ARME AVEA NICU CEAUȘESCU ?”
Mădălin Voicu: „Imediat după evenimentele de atunci (n.r. din decembrie 1989), pe care eu nu le numesc revoluție, emoția și emulațiile au creat un soi de visceralitate socio-politică, în care toți cei care erau în jurul lui Ceaușescu, dar mai ales cei din familia sa, trebuiau să fie pedepsiți, indiferent dacă au făcut sau nu ceva. Dar, ce arme avea Nicu Ceaușescu și le purta fără permis?”
Serghei Mizil: „Toate armele erau trecute în permis înafară de una singură, primită cadou de la uzina de armament de la Cugir, pe care securiștii uitaseră să i-o treacă… Cu asta l-au agățat! De ce spun asta? Pentru că au luat-o și pe sor’mea, Donca, cu care Nicu fusese cât p-aci să aibă un copil, să declare că a forțat-o să fac avort la șapte luni de sarcină”
| citește şi:
TABLOURI DE PATRIMONIU, LĂSATE DE CEAUSESCU „MOȘTENIRE COPIILOR”
REVOLUTIA DIN 1989, IN OPINIA LUI NICU CEAUSESCU
NICU CEAUSESCU „ERA DEZORIENTAT”
NICU CEAUSESCU, IN OPINIA LUI MIHAI PACEPA
„HARTII DE 100 DE LEI NOU-NOUTE SI GARZI PERSONALE DE SECURITATE”
Intr-o succesiune aleatoare, lista de mai jos cuprinde o parte dintre cele care au fost soții, fiice, „tovarășele de viata” (dar și de partid), ale tovarășilor din straturile puterii comuniste – aparținând acelei „caste” pe care jurnalista Dominique Desanti a denumit-o „înalta aristocrație comunista”:
Ana Pauker, (născută Hanna Rabinsohn) membra a Biroului Politic si a Secretariatului, ministru de externe si vicepremier pana la mazilirea din 1952. Numărul doi in partid si in guvern (o scurta vreme chiar numărul unu, neoficial), căsătorita cu Marcel Pauker (executat in URSS) si „intr-o” relație cu Eugen Fried (militant slovac mort in Belgia in anii razboiului). Clanul Pauker, ca si cel al lui Dej, Luca, Chișinevschi, Maurer ceva mai târziu, a savurat toate privilegiile birocrației parazitare.
Ghizela Vass (n. Gisella FAERSTEIN)
Stela Moghioroș
Elena (n. Hertha Schwammen), soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu;
Adela, soția lui Gogu Petrescu (fratele Elenei Ceaușescu);
Iordana, soția lui Valentin Ceaușescu (fiul lui Nicolae și Elena Ceausescu), fiica lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV) și a Ecaterinei Borila (n. Katherina Abraham) „Fiul celor doi și nepotul lui Nicolae Ceaușescu, Daniel Valentin (n. 1981), este evreu cf. canoanelor religioase iudaice (Halaha). De altfel, imediat după Revoluție, fosta soție a lui Valentin (de care aceasta divorțase în a doua jumătate a anilor ‟80) și copilul ei s-au refugiat în Israel, grație ajutorului oferit de Nicolae Cajal, lider al comunității evreiești din România şi bun prieten de familie al soților Borilă” (“Moștenitorul secret al lui Ceaușescu”. Evenimentul Zilei – luni, 27 aprilie 2009).
Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, .căsătorită mai întâi cu Marcel Popescu, fostul aghiotant al lui Emil Bodnăraș, ministrul comerțului exterior in anii ‘50, cu care a avut trei copii (Smaranda, Gheorghe si Mandra).
Alice (n. Aroneanu, 1905, Olteniţa – d. 1970)), soția lui Traian Săvulescu, ministru al Agriculturii (1946-1948, „prim” și respectiv al doilea vicepreședinte al Consiliului de Miniştri (1948, 1948-1949)). Directoare adjunctă şi apoi directoare a Institului de Biologie Bucureşti, membru corespondent (23 martie 1952) şi titular (21 martie 1963) al Academiei Republicii Populare Române. Membră şi a altor instituţii de profil, românești sau străine, precum Societatea de Ştiinţe Biologice (vicepreședintă), Comisia de Radiologie a Academiei R. P. R., Academia de Științe din New York, Societatea Internaţională de Ştiinţe ale Naturii. Membru în conducerea U.F.A.R. (1944-1948), decorată cu “Ordinul Muncii” cls. III-a în 1951; fişă de cadre la secțiile Propagandă-Agitaţie (1955), respectiv Relaţii Externe ale C.C. al P.C.R. (4/1952). In 1970, ieșind din cabinetul lui Nicolae Ceaușescu, care i-a comunicat că Institutul de Biologie va trece în subordinea Ministerului Agriculturii, a suferit o criză cardiacă pe culoarele Comitetului Central; dusă de urgenţă la spital, a încetat din viaţă.
Dorina (n. Rudich), (n 25 mai 1909 Roznov, Neamţ – 21 aug.1982 București), fiica lui Isac şi Maria Rudich) – soţia demnitarului comunist Gheorghe (zis Gogu) Rădulescu (căs. 1938); ajunsă în București în timpul adolescenţei, dactilografă în capitală în perioada interbelică, colaboratoare la Cuvântul liber (1935-1936), în cercul unor poeţi evrei avangardişti, recrutată de N.K.V.D., refugiată împreună cu soțul ei în URSS în 1941-1944 (perioadă în care este avansată până la gradul de colonel N.K.V.D., fiind demobilizată abia în 1947), revenită în ţară în 1944; dactilografă la Comisia Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Artelor (din martie 1945), redactor la Graiul Nou (cotidianul de limbă română al Armatei Roşii) (1944-1947), apoi la Viaţa capitalei (1947-1948), apoi activă în domeniul comerțului exterior în mandatul ministerial al lui Gogu Rădulescu, iniţial ca director în cadrul Ministerului Comerţului Exterior, ulterior ca membru în conducerea ILEXIM, în paralel publicistă şi scriitoare mediocră; prietenă și protectoare a Anei Blandiana;
Raia, soția lui Ion Vidraşcu (Vania Didenko).
Sara, soția ambasadorului Nicolae Guină.
Melita (n. Scharf), soția lui Gheorghe Apostol;
Ani, soția lui Leontin Sălăjan (el însuși posibil evreu).
Ecaterina (n. Klein), soția lui Stoica Chivu;
Ileana (Ilonka Papp), soția lui Grigore Răceanu.
Ecaterina (n. Feher), soția lui Grigore Preoteasa, decedat în accidentul aviatic din U.R.S.S. din 1957. Activistă a secției Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.M.R. (iniţial la sectorul Evidenţa Cadrelor şi Documentare), apoi, până în anii ‟70, instructor al C.C. al P.C.R.; dosar de cadre din 1954). Mama Ilincăi (căsătorită în prezent/2013 Bartolomeu) – prima soție, în anii ‟70, a politicianului P.S.D. Adrian Năstase (recăsătorit în 1985 cu Dana, fiica fostului ministru al Agriculturii şi ambasador în China Angelo Miculescu). Decorată în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R„. clasa a II-a
Constanţa (Helene, Constanta Crăciun, n.16 februarie 1914 Constanţa – d. 2 mai 2002 București), membra a CC si șefa culturii pe linia guvernului, soția lui Ion Vinţe (Vincze), unul dintre cei mai temuți inchizitori ai partidului. Fostă ilegalistă, membra de partid din 1935. Membra în conducerea U.F.A.R. (1945-1948), colaboratoare la revista Femeia a F.D.F.R. (din 1946), membra a Comitetului Executiv şi al C .C. şi “preşedinte activ” (i.e. executiv) al U.F.D.R. (1948-1952), membra al C.C. al P.C.R./P.M.R. (1945-1969, 1972-1974) şi a Biroului Organizatoric al C.C. (1950-1952), deputat M.A.N. (mandate succesive 1946-1969), membra a prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1953), membra al Consiliului General de Conducere al A.R.L.U.S. președinta Comitetului Central al Crucii Roşii România (1949-1951), secretar pentru probleme organizatorice al comitetului orăşenesc de partid Bucureşti (1951-1953), ministru al Culturii (1953-1957), apoi ministru-adjunct (1957-1961), președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1962-1965), respectiv vicepreședinte al Consiliului de Stat (1965-1969); decorată, inter alia, cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a în 1949 (decretul nr. 873 al MAN din 20 august 1949);
Martha (n. Cziko), soția lui Alexandru Drăghici.
Duţa (n. Witner), soţia ambasadorului Mihail Roşianu;
Betka (n. Brikner), soţia lui Gheorghe Vasilichi;
Sulamita, soţia lui Miron Constantinescu (el însuși probabil evreu);
Elza (n. KATZ) soția lui Vasile Vaida – fostă deportată în Transnistria, membru C.C. al P.C.R. (1945-1979), ministru al Agriculturii (1948-1952) şi prim secretar al Comitetului Regional Cluj în mai multe rânduri (Balaş 2008: 228)
Florica (n. Cecilia ( Florica ) Glanzstein, 14 Septembrie 1922 – d. 1989 (66-67 ani)), fiica lui Leon Glanzstein, căsătorit cu Marie Fischler si prima soție a lui Emil Bodnăraş.
Maria (Mira), soţia colonelului V. Bucicov.
Felicia („Riri”) (n. Solomon, 28 ianuarie 1927, Focsani – 16 februarie 2013 (86 ani), București), fiica lui Moise (Moritz) Itzic Solomon (n. 16 august 1898, Beresti-Bistrita, Roman, Romania – d. 1992 (93-94 ani), Israel)și Clara Solomon (n. Revici, 17 octombrie 1905, Nicorești, Galați, Romania – d. 14 februarie 1993 (87 ani), București); soția generalului (ziarist militar) Constantin Antip (n.27 octombrie 1925 – d. 21 februarie 2011 (85 ani)), cu care a avut doi copii: Florin Antip (casatorit cu Oana-Lelia Antip) şi Igor Antip (căsătorit cu Rada (Rodica) Istrate). Redactor la Agerpres (1950-1963), la revista Lumea (1963-1971) şi la Radio (“Tribuna României”) (1971-1984); decorată în 1964 cu Medalia Muncii. Fosta soție a lui Ozias Lazarovici.(n. 1918)
Cecilia (n. Wolfsohn), soția ministrului Apărării Ion Ioniță;
Ana Toma (n. Grossman, 9 octombrie 1912, Vatra Dornei – d. 1991, Iasi, fiica lui Iancu Grosman si Jeni Grosman). Comunista ilegalista, membra PCR din 1932; soția lui Sorin Toma, Gheorghe Pintilie (Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko) și Constantin Pârvulescu. Decorata cu ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a II-a (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei„, Erou al Muncii Socialiste” și medalia de aur „Secera și Ciocanul” (Decret 155/1971, Art.1) „pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră„. În procesul penal intentat lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost martora procuraturii împotriva lui Remus Kofler și a Victoriei Sârbu. Adjunct al ministrului de externe Ana Pauker și apoi al ministrului comerțului. O “versată agentă a direcţiei de informaţii externe a N.K.V.D.” (Troncotă 2006: 47).
Medi (n. Wechsler), soția lui Gheorghe Dinu (alias “Ştefan Roll”, secretarul Uniunii Ziariştilor între 1959 şi 1967);
Elisabeta (n. Gall), soţia colonelului de Securitate Pavel Aranici;
Sarina (n. Samoilă), cumnata lui Teohari Georgescu), soţia lui Paul Mitrache, prim secretar al Legaţiei României la Washington la începutul anilor ’50;
Tereza (n. Teri Ungar) (Solomovici 204: 506), prima soție diplomatului George Macovescu (n.28 mai 1913-d.20 martie 2002, recăsătorit cu Emilia Macovescu) Fiica lui Adolf şi Pepi (n. Peszel)), sora lui Sari Izsak; Edith Ungar şi Ilus Stoica (Ungar) – evreică maghiarofonă; fostă ilegalistă, după 1944 activistă a partidului, între 1948 şi 1949 alături de soţul ei (însărcinat cu afaceri) la Londra, exclusă în 1952 din partid “pentru atitudine uşuratică şi neprincipialitate în ceea ce priveşte raporturile cu unii mici burghezi”, ulterior traducătoare la diverse edituri, în special Editura pentru Literatură Universală; cu dosar anexă la secția Organizatorică a C.C. al P.M.R. (nr. inv. 187, nr. 156/1950-1952) (v. şi Balas 2008: 188-9, 195, 209; Simuţ 2007; Buzatu 2008: 421);(Will to Freedom: A Perilous Journey Through Fascism and Communism, Egon Balas)
Selina (n. Lupu), soția ilegalistului şi ulterior activistului Mihai-Bujor Sion (şeful sectorului Presă la secția Propagandă şi Agitaţie în anii ‘50) (A. Strihan în Solomovici 2004: 401);
Antoaneta (n. Burăh), soția lui Gheorghe Pană (președinte al C.C. al U.G.S.R. în anii ’70). Activistă de partid, în 1949 instructor în cadrul sectorului Învăţământ Public al secţiei Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., în anii ‟50 şefă de cabinet a lui Leonte Răutu (dosar la secția Propagandă şi Agitaţie a C.C., nr. inv. 71, dosar 12/1954; Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 236 şi 424, n.34; Mihai 2009)
Soțiile generalilor Marin Florea Ionescu, Bulcan şi Jean Moldoveanu; generalului-maior Nicolae Cambrea (subșef al Statului Major în 1947), ambasadorului Nicolae Cioroiu si Constantin Stere, etc (*).
Aceasta serie a doamnelor puterii (având în vedere mărimea comunității evreiești din România raportata la perioada comunista), și limitele obiective ale “plajei de selecție” – scrie Iulian Apostu in lucrarea sa (*) -„pare să confere substanță tezei fostului general de Securitate Neagu Cosma, în a cărui opinie, în deceniile postbelice ar fi existat chiar un plan bine articulat al elitei politico-militare israeliene privind maximizarea influenței asupra României pe mai multe căi, între care şi “[r]ealizarea de căsătorii mixte cu activiști de partid consacrați, dar şi cu tineri care prezentau perspective de promovare” (Cosma 1994: 273)”.
(*) Evreii şi comunismul, Cazul României (1944-1965) – ediția aprilie 2013, p. 167
Elisabeta Luca (născută Betty BIRMAN, 1 ianuarie1909, in comuna Balotica, Balti, Basarabia – d. 1992, București), fiica lui Alter BIRMAN, sora lui Toni Yurman (n.1914, Romania – d. 8 ian. 2004, Israel), Paula Schmidt (n. 1918, Balti, Basarabia – d. 4 feb.1997, Israel) și Sulim Birman (n. ? -d. 10 iunie 1996, Israel, in anii 1949-50 trăia in Chernivtsi – URSS, fiind ajutat financiar de sora sa Betty, care ii trimitea acestuia ocazional, prin intermediul unor înalți demnitari români, diverse sume de bani). După căsătorie, preia numele de familie al soțului ei, Vasile Luca (Lazlo Luka).
Decorată în 1948 cu ordinul “Steaua R.P.R.” clasa a III-a, iar în 1971, cu ordinul “Tudor Vladimirescu” clasa a II-a.
Fostă ilegalistă, cu fișă personală în Arhivele Comintern (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, “dosare adiționale”, p. 4; cu referat de cercetare la fd. C.C. al P.C.R., secția Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexele la dosarele nr. 127/1968 și 136/1972),.activează pentru Ajutorul Roșu in 1933, la Cernăuți, devenind membră PCdR in 1935; voluntară în războiul civil din Spania (inclusiv membra a C.C. al Partidului Comunist Spaniol – PCS), secretara lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV (*)) până in iunie 1938, secretara Anei Pauker din iunie 1938 si jurnalist la Moscova. Din iunie 1943, pe linie de Comintern, lector al Scolii antifasciste a prizonierilor romani de la Tolite, regiunea Svanova;
După război, membra în Comisia Centrală a U.F.A.R. (1944-1948), membră a C.C. şi al Comitetului Executiv al U.F.D.R. (1948-1952), membră a delegației României la Federația Internaţională a Femeilor Democrate; membră în conducerea Comitetului de Stat pentru Cinematografie din România între 1950 și 1952.
In 1952, este eliberată din funcţie în cadrul epurării “deviaționiștilor”, anchetată, deținută (din 16 august 1952-1954), ulterior eliberată la 19 noiembrie 1954, pe baza unui referat, declarațiile sale din timpul anchetelor fiind probe acuzatoare in procesul de condamnare la moarte a soțului ei, Vasile Luca; După eliberare, se angajează ca lucrătoare într-o fabrică (cf. altor surse, laborantă) până la reabilitarea post mortem a lui Vasile Luca în 1968.
DEZVĂLUIRILE ANCHETEI DIN 1952, IN PROCESUL „DEVIAȚIONIȘTILOR” – CAZUL ELISABETA LUCA
In spiritul metodelor sovietice, atunci când liderii politici deveneau “dușmani ai poporului”, soțiile si copiii acestora le împărtășeau soarta. Nu se cunoaște exact ce s-a întâmplat după arestarea lui Vasile (Lazlo) Luca cu cei patru copii înfiați, dar soția sa a fost arestata, doua zile mai târziu, la 16 august 1952 si anchetata.
La interogatoriul din 1952, Betty a mărturisit că prima dată fusese arestată la 11 mai 1934, la Cernăuți. Era membră in Comitetul local MOPR, având ca sarcină să tină legătura cu toate organizațiile “Ajutorului Roșu” din zona. “Atunci mi-au rupt osul la piciorul stâng si am căzut in nesimțire”, spune ea, despre arestarea din 1934. Cu toate aceasta, Betty susține ca nu a divulgat nimic până când i s-a spus ca cel care o dăduse pe mâna Siguranței fusese legătura sa superioară de partid, un anume Kimfeld, in acel moment, “si-a pierdut moralul”. După cercetare, este dusă la închisoarea militară din Iasi, unde ascunde faptul că trădase numele altor comuniști. (Lavinia Betea, „O femeie pe frontul din Spania„)
In septembrie 1934, Betty este eliberată pe cauțiune, cu banii depuși de fratele ei, Simca (Sulim) Birman si revine la Cernăuți, împreună cu iubitul, dar si inițiatorul ei in activitățile politice comuniste, Avram Waissman, unde încearcă să organizeze o secțiune a “Ajutorului Roșu„. In septembrie 1935, este primită in partid, însă Betty afirma că „nu știe” – conform practicilor din ilegalitate – „cine o recomandase”, Confirmarea de primire i-a dat-o instructoarea CC al PCdR, Lenuța Tudorache, prin același Waissman.
Arestată pentru a doua oară, la 7 noiembrie 1935, după eliberare, in 1936, se duce la Iasi, unde reia legătura cu partidul prin Simion Bughici (Simon Moise) făcând “muncă tehnică”, până când începe “Procesul celor 106”. Pentru a evita o nouă arestare, se ascunde la fratele ei, secretar al avocatului Silim, prefectul județului Hotin. Acesta reușește sa facă rost de pașapoarte pentru ea si Waissman, cei doi plecând in Cehoslovacia. La Brno, acolo unde tinerii au stat in august-decembrie 1936, Betty il va întâlni pe Simion Zaigher, dar si pe ceilalți evrei comuniști care activau in “grupul de studenți romani”.
Ancheta condusă de securiștii regimului Gheorghiu-Dej, in 1952, in „dosarul Vasile Luca„, a vizat si interogarea „fostului sot” al Elisabetei Luca – Avram Waissman, cel care, in 1933, a introdus-o pe Betty in mișcarea muncitoreasca, pe atunci fiind student la Cernăuți si membru PCdR (ulterior arestat, ca sionist, in 1949)..Acesta mărturisea anchetatorilor ca Betty Birman s-a acomodat foarte repede in Spania, unde „a început o viață imorală si mult timp a conviețuit cu reprezentantul CC al PCR Petre Borila„. Din declarația sa rezulta si faptul că tânăra femeie ajunsese in Comintern sub protecția lui Borilă. Datorita lui „s-a aranjat” si ca secretara tehnica a Anei Pauker. In momentul anchetei, Borilă era membru al CC al PMR si președinte al Comisiei Controlului de Stat.
Din interogatoriul Elisabetei Luca (in 1952), conform celor declarate, a reieșit că, din iunie 1938 până in februarie 1939, trăise la Barcelona, lucrând pe lângă Secția de cadre B1 de pe lângă CC al Partidului Comunist Spaniol. In urma unui bombardament masiv asupra orașului Figueros, unde se afla evacuat CC al PCS, s-a hotărât trecerea frontierei franceze.
In Franța, Betty se internează in lagărul din Perpignan, împreună cu un grup de femei spaniole. După ce primește „directivă” să evadeze, se prezintă la sediul PCF (Partidul Comunist Francez), fiind repartizată in familia unui feroviar francez, de unde ajunge la Paris. Acolo intră in legătură cu conducerea emigranților români (compusă, după declarațiile Elisabetei Luca, din Pier Suciu [1], Grosu [2] si Boris Bruhman [3]), ocupându-se cu strângerea de ajutoare destinate voluntarilor români din Spania (emigrați, conform ordinelor Cominternului, in Franța) – numită reprezentanta românilor in Comitetul pentru Ajutorarea Spaniei Republicane, Betty va efectua diverse acțiuni, precum strângere de fonduri, organizarea unor excursii, chermeze si ceaiuri.
In aceasta perioadă, legătura sa superioară de partid este Alexandru Buican (n. Ern(e)st ARNOLDI) [4]. Betty a mai declarat la anchetă că se întreținea in Franța spălând rufe cu ora prin diferite case pariziene sau ca femeie de serviciu.
In vara anului 1939 era căsătorită cu Boris Zelter (nume de partid Rene). Înrolat voluntar in Armata franceză, după ce cade „prizonier la nemți, Betty își îmbunătățește mijloacele de trai primind pensie ca soție de voluntar francez”.
„ELIBERAREA” „BASARABIEI ȘI A BUCOVINEI DE CĂTRE SOVIETICI”
„Când trupele germane au ocupat Parisul” – spune istoricul Lavinia Betea (in Ancheta soției „trădătorului” Vasile Luca), Betty Birman „a plecat pe jos cu un grup de români. Din cauza situațiilor întâlnite, s-a reîntors la Paris, unde a aflat de „eliberarea Basarabiei si Bucovinei de către sovietici„. Fericita de noutate, dorește sa ajungă pe meleagurile natale, unde nu mai exista pericolul de a fi vânata ca evreica. […] Participa, timp de doua luni, la un curs de croitorie înființat pe lângă Ambasada URSS (probabil cu intenția de a-i pregăti pe viitorii cetățeni sovietici intr-o munca utila societății noi in care vor fi primiți). Cu ocazia plecării, au fost „instruiți” de Ambasada sovietica de la Paris. Informația (n.r. din timpul anchetei regimului Dej, din 1952) se reduce la atât, instrucția fiind, probabil, din categoria secretelor care priveau „marele prieten de la Răsărit„. In octombrie 1940, s-a prezentat la Consulatul sovietic din Vichy. Fiind multi doritori de reîntoarcere, iar mijloacele puține si costisitoare, a trebuit sa aștepte, din noiembrie 1940 pana in martie 1941, la Marsilia, plecarea. In acest timp, s-a întreținut lucrând ca educatoare la o grădinița de copii”.
Pe „14 noiembrie 1952 urmează un alt interogatoriu, pe tema șederii sale in Uniunea Sovietica”. Din declarațiile date, reiese ca, in martie 1941, Betty a ajuns „pe tărâm sovietic (n.r. in URSS), fiind primită cum se cuvine. Timp de doua luni a stat in case de odihnă la Momino si Soci pentru refacere. Apoi a fost trimisă la lucru”, angajându-se, până in iunie 1943, la redacția postului de radio „România Libera„. „Redacta articole pentru emisiuni si era concomitent, in funcție de nevoi, dactilografă sau șpicheriță. Totodată, scria povestiri, schițe literare, poezii si cântece pentru postul de radio Moscova, ora in limba română. A lucrat si ca secretara a Anei Pauker” – pe atunci „personajul care reprezenta comuniștii români la Moscova – , ținând legătura cu comuniștii români care se aflau, in vreme de război, in Asia Centrala. Din iunie 1943, pe linie de Comintern, (n.r. Betty) a primit o alta misiune – a devenit lector al Scolii antifasciste a prizonierilor romani de la Tolite, regiunea Svanova, unde avea 45 de cursanți.”
„SĂ FIE DEMASCATĂ CA AGENTĂ”
In aprilie 1953, pe procesele-verbale ale interogatoriului Elisabetei Luca, anchetatorul Francisc Butyka notează „sa fie demascata ca agenta„.
Argumentele „demascării” apar in interogatoriile viitoare – legături cu sioniștii, transferuri ilicite de bani din fondurile statului in folosul rudelor sale etc.
In ancheta, precizează Lavinia Betea, „Elisabeta Luca declara unele dintre „relațiile neprincipiale” avute. Astfel, in 1948 i-a dat lui Vladescu-Racoasa, ministrul României in URSS, 1.500 de ruble sa le expedieze in trei rate fratelui ei, Sulim Birman, la Cernăuți. In decembrie 1949, pe când se afla la Moscova, la sesiunea Federației internaționale a femeilor democrate, […] au venit să o vadă frații ei care trăiau in URSS. Cu acest prilej, cu titlu de împrumut, a luat de la Simion Bughici – in acea vreme ambasador al României la Moscova – suma de 10.000 de ruble, ce urma să o ramburseze in bani românești in tară. Suma – imensă pentru acea vreme – nu a fost niciodată dată înapoi statului român. In 1950, cu ocazia plecării la Moscova a lui Alexandru Bârlădeanu, ministrul Comerțului exterior din acea vreme, a trimis, din nou, 1.000 de ruble pe adresa rudelor. In 1951, pe când se afla in concediu in Uniunea Sovietica, a trimis alte 3.000 de ruble rudelor sale. Interesant este ca nici unul dintre demnitarii care știau ca încalcă legile transferând in mod ilicit sume de bani intr-o tara străină nu o refuză pe soția preaputernicului Vasile Luca in momentul in care ii fac comisioane”.
„CĂSĂTORIE CU APROBARE DE LA KOMINTERN”
Intr-un alt interogatoriu, afirma istoricul Lavinia Betea, „Elisabeta Luca povestește cum si-a cunoscut soțul din cauza căruia se afla, in 1952, arestată. De remarcat că anchetatorii n-au fost interesați să afle cum s-a măritat cu Vasile Luca, de vreme ce in Franța primea pensie de nevastă de voluntar si de nicăieri nu reiese că soțul ei, numitul Rene, murise pe front ori că divorțaseră. L-a cunoscut pe Vasile Luca in aprilie 1943, când a primit sarcină de la Ana Pauker să-l ajute să-si redacteze autobiografia, Luca necunoscând bine limba română. La Hotelul Moscova, unde el avea o camera si unde se ducea, conform sarcinii primite, in orele ei libere, s-au stabilit intre ei „relații strânse” si au hotărât să se căsătorească. „Cu aprobarea cui?„, este întrebarea anchetatorului […]. Nu au avut aprobare de căsătorie, răspunde Elisabeta Luca. I-a chemat însă „la întrebări” Gheorghe Dimitrov (n.r. Gheorghi Dimitrov, pus in fruntea Kominternului (1934-1943) de către Stalin, după îndepărtarea adepților rivalului său, Lev Davidovici Troțki (Leon Trotsky)), mirat de grabnica uniune. Conducătorul Cominternului s-a declarat de acord”.
(*) BORILĂ, Petre (n. Iordan Dragan RUSEV) (n. 13 feb.1906 Silistra – d. 1973, București) – evreu din Bulgaria (cf. Cosma 1994: 31), “lucrător cu munca politică în URSS” (1936-1937, 1938-1944), voluntar în Spania (1937-1938), comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947), promovat progresiv până la gradul de general-locotenent; șeful organizației Bucureşti a P.C.R. (1944-1947); șeful Direcției Politice a Armatei, (1948-1950); membru C.C. al P.M.R. (1948-1968); membru în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc în anii ‟50; membru al Biroului Organizatoric al P.M.R. (1950-1953); președintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); ministru al Construcțiilor (1948-1951), președinte al Comisiei Controlului de Stat şi membru în Biroul Politic al C.C. responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955); vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1965); multiplu decorat de statul comunist. Cuscrul lui Nicolae Ceaușescu pentru câțiva ani, cât timp fiica sa, Iordana, a fost măritată cu Valentin Ceaușescu
[1] SUCIU, Petre (n. SCHAERF) – ilegalist, luptător în Spania, decorat alături de alți foşi combatanți cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. III-a în 1949 (Decretul 873 din 20 august 1949), respectiv în 1967 (Decretul 380) cu Medalia Muncii; din 1948 director în cadrul Ministerului Comerțului Exterior, ulterior emigrat în Israel (Sugarman f.a.: 110)
[2] GROSU, Petre (n. Salman GRÜMBERG, 18.II.1900-1.III.1980) – ilegalist, apoi activist al secţiei de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., din 1953 director adjunct la Institutul de Istorie al Partidului, responsabil pentru problemele muzeului “Lenin-Stalin” şi lector nesalarizat al C.C. al P.M.R (A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – secţia Prpagandă şi Agitaţie, dosar nr. 66/1953, f. 1; Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 422; fd. I.S.I.S.P., inventar 1889-1956, nr. inv. 3231);
[3] HOLBAN, Boris (n. Baruh BRUCHMAN) (1908-2004 Paris) – evreu basarabean, ofiţer în cadrul Rezistenţei Franceze (şeful reţelei FPT-MOI, calitate în care a organizat peste 100 de atentate împotrica administraţiei germane), după război colonel, şeful Regionalei Bucureşti a Siguranţei (sept.1944-1948); decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls.III-a, apoi şeful serviciului de cadre al M.Ap.N. (1949-1950); decorat în 1979 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. II-a (Rozei 2007, M.Ap.N. 2009); stabilit în 1984 în Franţa, unde, în 1989, publică Testament (Paris: Calmann-Levy);
[4] BUICAN, Alexandru (n. Ern(e)st ARNOLDI) (n. 1902 Rădăuți – d.?) – ilegalist, participant la Rezistența Franceză, (în 1941 figurând pe lista “comuniștilor categoria A” a Siguranței in forma parțial corectă “Aron Lazăr Arneldi”, n. 1902, Rădăuți, cu domiciliul pe str. Sf. Ilie nr. 7 din București); după august 1944 redactor la Scânteia și activist al secţiei Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.C.R., prim consilier de presă la Ministerul Informaților (1947-1948), apoi consilier de presă la M.A.E. şi respectiv consilier de legație (1948), Pentru o pace durabilă, pentru o democrație populară, redactor la Scânteia şi Contemporanul; ministru adjunct al Învățământului Public (1949-1951), profesor la școala partidului (viitoarea Academie Ștefan Gheorghiu), respectiv vicepreședinte al Institutului Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea (1956-1962); decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a, în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R.” iar în 1978 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. I-a (Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 199, n. 2; Solomovici 2001 I: 195; Betea 2005);
Această galerie conține 1 fotografie.
| VEZI SI ARHIVA STENOGRAME – Şi acum o întrebare ceva mai delicată: cînd ați aflat despre arestarea, judecarea, condamnarea şi executarea părinților dv.? Nicu Ceaușescu: Am aflat că au fost împușcați chiar în ziua de 25 decembrie. Cum s-au derulat … Continuă lectura
Această galerie conține 1 fotografie.
„CEAUSESCU” este astăzi marcă (verbală), înregistrată la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci), de către CEAUSESCU VALENTIN și OPREAN IOAN MIRCEA (ginerele lui Nicolae Ceaușescu), cu numărul de depozit 31/01/2007. Continuă lectura
Această galerie conține 3 fotografii.
Destinul lui Nicu Ceaușescu a fost tragic. În decembrie 1989, de pe cele mai înalte culmi ale puterii, ajungea pe cea mai de jos treaptă a existenței sale. Singura sa vină, susțin unele voci, era cea de a fi fost fiul părinților săi. Continuă lectura
Această galerie conține 6 fotografii.
Ulterior, Valentin Ceaușescu a „recuperat” integral, fără sa prezinte acte de proveniență, toate tablourile solicitate. Acesta a revendicat 42 de tablouri din patrimoniul național, semnate de pictori romani celebrii, devenind in 2007/2008, proprietarul a 15 dintre aceste lucrări de artă, evaluate la sute de mii de euro. . Valentin Ceaușescu nu a făcut niciodată dovada achiziționării acestor opere de artă de către părinții săi, și, se pare, pentru statul român un asemenea act nu a fost deloc necesar. Continuă lectura
AMINTIRI DIN COMUNISM 