Elisabeta Luca (născută Betty BIRMAN, 1 ianuarie1909, in comuna Balotica, Balti, Basarabia – d. 1992, București), fiica lui Alter BIRMAN, sora lui Toni Yurman (n.1914, Romania – d. 8 ian. 2004, Israel), Paula Schmidt (n. 1918, Balti, Basarabia – d. 4 feb.1997, Israel) și Sulim Birman (n. ? -d. 10 iunie 1996, Israel, in anii 1949-50 trăia in Chernivtsi – URSS, fiind ajutat financiar de sora sa Betty, care ii trimitea acestuia ocazional, prin intermediul unor înalți demnitari români, diverse sume de bani). După căsătorie, preia numele de familie al soțului ei, Vasile Luca (Lazlo Luka).
Decorată în 1948 cu ordinul “Steaua R.P.R.” clasa a III-a, iar în 1971, cu ordinul “Tudor Vladimirescu” clasa a II-a.
Fostă ilegalistă, cu fișă personală în Arhivele Comintern (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, “dosare adiționale”, p. 4; cu referat de cercetare la fd. C.C. al P.C.R., secția Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexele la dosarele nr. 127/1968 și 136/1972),.activează pentru Ajutorul Roșu in 1933, la Cernăuți, devenind membră PCdR in 1935; voluntară în războiul civil din Spania (inclusiv membra a C.C. al Partidului Comunist Spaniol – PCS), secretara lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV (*)) până in iunie 1938, secretara Anei Pauker din iunie 1938 si jurnalist la Moscova. Din iunie 1943, pe linie de Comintern, lector al Scolii antifasciste a prizonierilor romani de la Tolite, regiunea Svanova;
După război, membra în Comisia Centrală a U.F.A.R. (1944-1948), membră a C.C. şi al Comitetului Executiv al U.F.D.R. (1948-1952), membră a delegației României la Federația Internaţională a Femeilor Democrate; membră în conducerea Comitetului de Stat pentru Cinematografie din România între 1950 și 1952.
In 1952, este eliberată din funcţie în cadrul epurării “deviaționiștilor”, anchetată, deținută (din 16 august 1952-1954), ulterior eliberată la 19 noiembrie 1954, pe baza unui referat, declarațiile sale din timpul anchetelor fiind probe acuzatoare in procesul de condamnare la moarte a soțului ei, Vasile Luca; După eliberare, se angajează ca lucrătoare într-o fabrică (cf. altor surse, laborantă) până la reabilitarea post mortem a lui Vasile Luca în 1968.
DEZVĂLUIRILE ANCHETEI DIN 1952, IN PROCESUL „DEVIAȚIONIȘTILOR” – CAZUL ELISABETA LUCA
In spiritul metodelor sovietice, atunci când liderii politici deveneau “dușmani ai poporului”, soțiile si copiii acestora le împărtășeau soarta. Nu se cunoaște exact ce s-a întâmplat după arestarea lui Vasile (Lazlo) Luca cu cei patru copii înfiați, dar soția sa a fost arestata, doua zile mai târziu, la 16 august 1952 si anchetata.
La interogatoriul din 1952, Betty a mărturisit că prima dată fusese arestată la 11 mai 1934, la Cernăuți. Era membră in Comitetul local MOPR, având ca sarcină să tină legătura cu toate organizațiile “Ajutorului Roșu” din zona. “Atunci mi-au rupt osul la piciorul stâng si am căzut in nesimțire”, spune ea, despre arestarea din 1934. Cu toate aceasta, Betty susține ca nu a divulgat nimic până când i s-a spus ca cel care o dăduse pe mâna Siguranței fusese legătura sa superioară de partid, un anume Kimfeld, in acel moment, “si-a pierdut moralul”. După cercetare, este dusă la închisoarea militară din Iasi, unde ascunde faptul că trădase numele altor comuniști. (Lavinia Betea, „O femeie pe frontul din Spania„)
In septembrie 1934, Betty este eliberată pe cauțiune, cu banii depuși de fratele ei, Simca (Sulim) Birman si revine la Cernăuți, împreună cu iubitul, dar si inițiatorul ei in activitățile politice comuniste, Avram Waissman, unde încearcă să organizeze o secțiune a “Ajutorului Roșu„. In septembrie 1935, este primită in partid, însă Betty afirma că „nu știe” – conform practicilor din ilegalitate – „cine o recomandase”, Confirmarea de primire i-a dat-o instructoarea CC al PCdR, Lenuța Tudorache, prin același Waissman.
Arestată pentru a doua oară, la 7 noiembrie 1935, după eliberare, in 1936, se duce la Iasi, unde reia legătura cu partidul prin Simion Bughici (Simon Moise) făcând “muncă tehnică”, până când începe “Procesul celor 106”. Pentru a evita o nouă arestare, se ascunde la fratele ei, secretar al avocatului Silim, prefectul județului Hotin. Acesta reușește sa facă rost de pașapoarte pentru ea si Waissman, cei doi plecând in Cehoslovacia. La Brno, acolo unde tinerii au stat in august-decembrie 1936, Betty il va întâlni pe Simion Zaigher, dar si pe ceilalți evrei comuniști care activau in “grupul de studenți romani”.
Ancheta condusă de securiștii regimului Gheorghiu-Dej, in 1952, in „dosarul Vasile Luca„, a vizat si interogarea „fostului sot” al Elisabetei Luca – Avram Waissman, cel care, in 1933, a introdus-o pe Betty in mișcarea muncitoreasca, pe atunci fiind student la Cernăuți si membru PCdR (ulterior arestat, ca sionist, in 1949)..Acesta mărturisea anchetatorilor ca Betty Birman s-a acomodat foarte repede in Spania, unde „a început o viață imorală si mult timp a conviețuit cu reprezentantul CC al PCR Petre Borila„. Din declarația sa rezulta si faptul că tânăra femeie ajunsese in Comintern sub protecția lui Borilă. Datorita lui „s-a aranjat” si ca secretara tehnica a Anei Pauker. In momentul anchetei, Borilă era membru al CC al PMR si președinte al Comisiei Controlului de Stat.
Din interogatoriul Elisabetei Luca (in 1952), conform celor declarate, a reieșit că, din iunie 1938 până in februarie 1939, trăise la Barcelona, lucrând pe lângă Secția de cadre B1 de pe lângă CC al Partidului Comunist Spaniol. In urma unui bombardament masiv asupra orașului Figueros, unde se afla evacuat CC al PCS, s-a hotărât trecerea frontierei franceze.
In Franța, Betty se internează in lagărul din Perpignan, împreună cu un grup de femei spaniole. După ce primește „directivă” să evadeze, se prezintă la sediul PCF (Partidul Comunist Francez), fiind repartizată in familia unui feroviar francez, de unde ajunge la Paris. Acolo intră in legătură cu conducerea emigranților români (compusă, după declarațiile Elisabetei Luca, din Pier Suciu [1], Grosu [2] si Boris Bruhman [3]), ocupându-se cu strângerea de ajutoare destinate voluntarilor români din Spania (emigrați, conform ordinelor Cominternului, in Franța) – numită reprezentanta românilor in Comitetul pentru Ajutorarea Spaniei Republicane, Betty va efectua diverse acțiuni, precum strângere de fonduri, organizarea unor excursii, chermeze si ceaiuri.
In aceasta perioadă, legătura sa superioară de partid este Alexandru Buican (n. Ern(e)st ARNOLDI) [4]. Betty a mai declarat la anchetă că se întreținea in Franța spălând rufe cu ora prin diferite case pariziene sau ca femeie de serviciu.
In vara anului 1939 era căsătorită cu Boris Zelter (nume de partid Rene). Înrolat voluntar in Armata franceză, după ce cade „prizonier la nemți, Betty își îmbunătățește mijloacele de trai primind pensie ca soție de voluntar francez”.
„ELIBERAREA” „BASARABIEI ȘI A BUCOVINEI DE CĂTRE SOVIETICI”
„Când trupele germane au ocupat Parisul” – spune istoricul Lavinia Betea (in Ancheta soției „trădătorului” Vasile Luca), Betty Birman „a plecat pe jos cu un grup de români. Din cauza situațiilor întâlnite, s-a reîntors la Paris, unde a aflat de „eliberarea Basarabiei si Bucovinei de către sovietici„. Fericita de noutate, dorește sa ajungă pe meleagurile natale, unde nu mai exista pericolul de a fi vânata ca evreica. […] Participa, timp de doua luni, la un curs de croitorie înființat pe lângă Ambasada URSS (probabil cu intenția de a-i pregăti pe viitorii cetățeni sovietici intr-o munca utila societății noi in care vor fi primiți). Cu ocazia plecării, au fost „instruiți” de Ambasada sovietica de la Paris. Informația (n.r. din timpul anchetei regimului Dej, din 1952) se reduce la atât, instrucția fiind, probabil, din categoria secretelor care priveau „marele prieten de la Răsărit„. In octombrie 1940, s-a prezentat la Consulatul sovietic din Vichy. Fiind multi doritori de reîntoarcere, iar mijloacele puține si costisitoare, a trebuit sa aștepte, din noiembrie 1940 pana in martie 1941, la Marsilia, plecarea. In acest timp, s-a întreținut lucrând ca educatoare la o grădinița de copii”.
Pe „14 noiembrie 1952 urmează un alt interogatoriu, pe tema șederii sale in Uniunea Sovietica”. Din declarațiile date, reiese ca, in martie 1941, Betty a ajuns „pe tărâm sovietic (n.r. in URSS), fiind primită cum se cuvine. Timp de doua luni a stat in case de odihnă la Momino si Soci pentru refacere. Apoi a fost trimisă la lucru”, angajându-se, până in iunie 1943, la redacția postului de radio „România Libera„. „Redacta articole pentru emisiuni si era concomitent, in funcție de nevoi, dactilografă sau șpicheriță. Totodată, scria povestiri, schițe literare, poezii si cântece pentru postul de radio Moscova, ora in limba română. A lucrat si ca secretara a Anei Pauker” – pe atunci „personajul care reprezenta comuniștii români la Moscova – , ținând legătura cu comuniștii români care se aflau, in vreme de război, in Asia Centrala. Din iunie 1943, pe linie de Comintern, (n.r. Betty) a primit o alta misiune – a devenit lector al Scolii antifasciste a prizonierilor romani de la Tolite, regiunea Svanova, unde avea 45 de cursanți.”
„SĂ FIE DEMASCATĂ CA AGENTĂ”
In aprilie 1953, pe procesele-verbale ale interogatoriului Elisabetei Luca, anchetatorul Francisc Butyka notează „sa fie demascata ca agenta„.
Argumentele „demascării” apar in interogatoriile viitoare – legături cu sioniștii, transferuri ilicite de bani din fondurile statului in folosul rudelor sale etc.
In ancheta, precizează Lavinia Betea, „Elisabeta Luca declara unele dintre „relațiile neprincipiale” avute. Astfel, in 1948 i-a dat lui Vladescu-Racoasa, ministrul României in URSS, 1.500 de ruble sa le expedieze in trei rate fratelui ei, Sulim Birman, la Cernăuți. In decembrie 1949, pe când se afla la Moscova, la sesiunea Federației internaționale a femeilor democrate, […] au venit să o vadă frații ei care trăiau in URSS. Cu acest prilej, cu titlu de împrumut, a luat de la Simion Bughici – in acea vreme ambasador al României la Moscova – suma de 10.000 de ruble, ce urma să o ramburseze in bani românești in tară. Suma – imensă pentru acea vreme – nu a fost niciodată dată înapoi statului român. In 1950, cu ocazia plecării la Moscova a lui Alexandru Bârlădeanu, ministrul Comerțului exterior din acea vreme, a trimis, din nou, 1.000 de ruble pe adresa rudelor. In 1951, pe când se afla in concediu in Uniunea Sovietica, a trimis alte 3.000 de ruble rudelor sale. Interesant este ca nici unul dintre demnitarii care știau ca încalcă legile transferând in mod ilicit sume de bani intr-o tara străină nu o refuză pe soția preaputernicului Vasile Luca in momentul in care ii fac comisioane”.
„CĂSĂTORIE CU APROBARE DE LA KOMINTERN”
Intr-un alt interogatoriu, afirma istoricul Lavinia Betea, „Elisabeta Luca povestește cum si-a cunoscut soțul din cauza căruia se afla, in 1952, arestată. De remarcat că anchetatorii n-au fost interesați să afle cum s-a măritat cu Vasile Luca, de vreme ce in Franța primea pensie de nevastă de voluntar si de nicăieri nu reiese că soțul ei, numitul Rene, murise pe front ori că divorțaseră. L-a cunoscut pe Vasile Luca in aprilie 1943, când a primit sarcină de la Ana Pauker să-l ajute să-si redacteze autobiografia, Luca necunoscând bine limba română. La Hotelul Moscova, unde el avea o camera si unde se ducea, conform sarcinii primite, in orele ei libere, s-au stabilit intre ei „relații strânse” si au hotărât să se căsătorească. „Cu aprobarea cui?„, este întrebarea anchetatorului […]. Nu au avut aprobare de căsătorie, răspunde Elisabeta Luca. I-a chemat însă „la întrebări” Gheorghe Dimitrov (n.r. Gheorghi Dimitrov, pus in fruntea Kominternului (1934-1943) de către Stalin, după îndepărtarea adepților rivalului său, Lev Davidovici Troțki (Leon Trotsky)), mirat de grabnica uniune. Conducătorul Cominternului s-a declarat de acord”.
(*) BORILĂ, Petre (n. Iordan Dragan RUSEV) (n. 13 feb.1906 Silistra – d. 1973, București) – evreu din Bulgaria (cf. Cosma 1994: 31), “lucrător cu munca politică în URSS” (1936-1937, 1938-1944), voluntar în Spania (1937-1938), comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947), promovat progresiv până la gradul de general-locotenent; șeful organizației Bucureşti a P.C.R. (1944-1947); șeful Direcției Politice a Armatei, (1948-1950); membru C.C. al P.M.R. (1948-1968); membru în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc în anii ‟50; membru al Biroului Organizatoric al P.M.R. (1950-1953); președintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); ministru al Construcțiilor (1948-1951), președinte al Comisiei Controlului de Stat şi membru în Biroul Politic al C.C. responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955); vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1965); multiplu decorat de statul comunist. Cuscrul lui Nicolae Ceaușescu pentru câțiva ani, cât timp fiica sa, Iordana, a fost măritată cu Valentin Ceaușescu
[1] SUCIU, Petre (n. SCHAERF) – ilegalist, luptător în Spania, decorat alături de alți foşi combatanți cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. III-a în 1949 (Decretul 873 din 20 august 1949), respectiv în 1967 (Decretul 380) cu Medalia Muncii; din 1948 director în cadrul Ministerului Comerțului Exterior, ulterior emigrat în Israel (Sugarman f.a.: 110)
[2] GROSU, Petre (n. Salman GRÜMBERG, 18.II.1900-1.III.1980) – ilegalist, apoi activist al secţiei de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., din 1953 director adjunct la Institutul de Istorie al Partidului, responsabil pentru problemele muzeului “Lenin-Stalin” şi lector nesalarizat al C.C. al P.M.R (A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – secţia Prpagandă şi Agitaţie, dosar nr. 66/1953, f. 1; Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 422; fd. I.S.I.S.P., inventar 1889-1956, nr. inv. 3231);
[3] HOLBAN, Boris (n. Baruh BRUCHMAN) (1908-2004 Paris) – evreu basarabean, ofiţer în cadrul Rezistenţei Franceze (şeful reţelei FPT-MOI, calitate în care a organizat peste 100 de atentate împotrica administraţiei germane), după război colonel, şeful Regionalei Bucureşti a Siguranţei (sept.1944-1948); decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls.III-a, apoi şeful serviciului de cadre al M.Ap.N. (1949-1950); decorat în 1979 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. II-a (Rozei 2007, M.Ap.N. 2009); stabilit în 1984 în Franţa, unde, în 1989, publică Testament (Paris: Calmann-Levy);
[4] BUICAN, Alexandru (n. Ern(e)st ARNOLDI) (n. 1902 Rădăuți – d.?) – ilegalist, participant la Rezistența Franceză, (în 1941 figurând pe lista “comuniștilor categoria A” a Siguranței in forma parțial corectă “Aron Lazăr Arneldi”, n. 1902, Rădăuți, cu domiciliul pe str. Sf. Ilie nr. 7 din București); după august 1944 redactor la Scânteia și activist al secţiei Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.C.R., prim consilier de presă la Ministerul Informaților (1947-1948), apoi consilier de presă la M.A.E. şi respectiv consilier de legație (1948), Pentru o pace durabilă, pentru o democrație populară, redactor la Scânteia şi Contemporanul; ministru adjunct al Învățământului Public (1949-1951), profesor la școala partidului (viitoarea Academie Ștefan Gheorghiu), respectiv vicepreședinte al Institutului Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea (1956-1962); decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a, în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R.” iar în 1978 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. I-a (Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 199, n. 2; Solomovici 2001 I: 195; Betea 2005);
AMINTIRI DIN COMUNISM 