In august 1916, România intra în război (Războiul Națiunilor – Primul Război Mondial) alături de Antanta. Ca urmare a bătăliilor pe două fronturi, atât în Transilvania, cât și la Dunăre, în septembrie 1916, Banca Națională a României considera că a sosit momentul să i-a primele măsuri pentru punerea la „adăpost” a tezaurului său din aur, reprezentând rezerva metalică legală, respectiv fundamentul emisiunii biletelor băncii.
Potrivit BNR, „Banca va trebui să aibă o rezervă metalică de aur de cel puțin 40% din suma biletelor emise de dânsa“. In situații excepționale, ca cele de război, acoperirea se reducea la 33%. Cantitatea de bancnote aflate în circulație depindea de mărimea rezervei metalice din tezaurul Băncii Naționale, menținerea acoperirii în aur asigurând convertibilitatea leului, moneda națională.
In aceste condiții, directorul Sucursalei Iași a BNR primește instrucțiuni să-l aștepte la gară pe directorul Theodor Căpitanovici, „joi, 8 septembrie, orele cinci după-amiaza”, să pregătească trăsuri și să rezerve cinci camere la hotel. O săptămână mai târziu, misiunea transportării la Iași a tezaurului BNR este încheiată.
„AVUTUL NOSTRU”
Deși Banca Națională a României era, la acea vreme, o bancă privată, în perioada 1900 – 1925, rezerva metalică nu aparținea acționarilor, fiind proprietatea instituției, „avutul nostru“, cum îi spunea guvernatorul BNR din acei ani (Ioan G. Bibicescu).
Sub auspiciile înaintării trupelor Puterilor Centrale către București, Familia Regală, Guvernul, Parlamentul și alte instituții centrale ale statului român se refugiază la Iași, acesta devenind capitala rezistenței naționale. (*)
La 14 noiembrie 1916, tot acolo se mută și sediul Băncii Naționale a României. (la 12 noiembrie 1916, Consiliul de administrație al BNR a stabilit că „se strămută în mod provizoriu cu începere de luni, 14 noiembrie 1916, sediul juridic și reședința Băncii Naționale la Iași”)
În pragul iernii anului 1916, teritoriul național era deja ocupat în proporție de două treimi de armatele Puterilor Centrale. Armata română, retrasă pe noile aliniamente, urma să fie supusă refacerii, iar o mare parte a populației se deplasase în Estul țării, unde îndura, pe lângă rigorile unei ierni foarte aspre, foametea și bolile.
In acest context, guvernul și conducerea BNR decid mutarea tezaurului BNR pe teritoriul Rusiei țariste, considerat singurul stat aliat cu care România se învecina atunci.
Ministerul de Finanțe român a transmis Băncii Naționale a României că „stocul metalic al băncii, garantând întreaga circulațiune a biletelor de bancă, care reprezintă astăzi o mare parte din averea publică, trebuie să fie apărat cu mare băgare de seamă” de riscul războiului. De aceea, se propunea BNR „mutarea stocului metalic şi a oricăror valori ar crede banca la Moscova, unde tezaurul imperiului aflat la Kremlin oferă o mai mare securitate decât oriunde”, fapt pentru care „demersuri sunt făcute de pe acum pe lângă guvernul rusesc”
Pe de alta parte, general-locotenentul A. Mossoloff a insistat atât pe lângă prim-ministrul Ion I. C. Brătianu și ministrul de Finanțe, cât și pe lângă Regina Maria și prințul Barbu Știrbei, argumentând că transferul aurului ar fi fost expresia încrederii reciproce și ar fi anulat ideea care prindea contur la Marele Stat Major Rus, anume că intrarea României în război și extinderea frontului au fost două erori grave.
Consiliul general a transmis guvernului român condițiile concrete în care tezaurul putea pleca, între care însoțirea acestuia de către o comisie a BNR și stipularea „în protocolul ce se va încheia cu autoritățile rusești, care vor primi tezaurul în păstrare, că el este şi rămâne proprietatea băncii, care va putea dispune de el, conform cu interesele ei, şi-l va putea inspecta, oricând, prin directorii sau cenzorii săi, conform cu Statutele”
La rândul sau, guvernatorul I. G. Bibicescu preciza că: „Nu vom putea proceda la încărcarea tezaurului, adică la predarea lui în mâna unui funcționar străin, decât dacă ni se va comunica convențiunea încheiată cu guvernul imperial rus, pentru garantarea acestui tezaur şi autorizarea dată unor anume funcționari de a primi acele valori în numele şi sub responsabilitatea Guvernului Imperial Rus.”
La 11 decembrie 1916, Banca Națională era informată că A. Mossoloff a primit de la ministrul Afacerilor Externe Rus, Pokrovski, autorizarea din partea ministrului rus de Finanțe, Bark, pentru a semna protocolul prin care guvernul rus garantează integritatea valorilor ce vor fi trimise în Rusia de Banca Națională a României atât pe timpul parcursului cu trenul, cât și în timpul păstrării lor la Moscova, urmând ca un al doilea protocol referitor la depozitarea valorilor să fie semnat la Moscova cu reprezentantul Ministerului de Finanțe al Rusiei
Astfel, guvernul României și reprezentanții BNR semnează cu reprezentantul Imperiului Rus, la Iași, convenția care stabilește condițiile primului transport la Moscova. Potrivit convenției, valorile românești se aflau „sub garanția guvernului rus în ceea ce privește securitatea transportului, securitatea depozitului, ca și întoarcerea în România”.
Generalul rus A. Mossoloff (trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Rusiei în România,) a semnat cu partea romana protocolul prin care guvernul rus garanta integritatea tezaurului în timpul transportului și al depozitării la Moscova.
(*) Coordonatorii transportului rezervei metalice de la București la Iasi au fost directorul Theodor Căpitanovici și cenzorul Anghel Saligny. Împreună cu mai mulți funcționari și o gardă militară, ei au însoțit transportul aurului, sosirea fiind anunțată pentru seara zilei de 8 septembrie 1916. O săptămână mai târziu, la 15 septembrie 1916, Anghel Saligny revenea la București, prezentând Consiliului general al BNR modul cum a fost transportat tezaurul și lucrările care se efectuaseră la Sucursala BNR Iași, astfel încât aurul să fie păstrat în „condițiuni mulțumitoare” și „verificarea de către domnii cenzorii să se poată face cu cea mai mare înlesnire”. Așezarea lădițelor în tezaurul Sucursalei Iași era în desfășurare, urmând ca cenzorii Anghel Saligny şi Constantin Krupenski să le inspecteze, în prezența directorului Căpitanovici, la terminarea operațiunii. [inapoi]
TEZAURUL ȚĂRII I-A DRUMUL UNIUNII SOVIETICE
La 11 decembrie 1916, ministrul român de finanțe îl împuternicește pe guvernatorul Băncii, G.G. Danielopol, să expedieze tezaurul in URSS, operațiune aprobată in ziua următoare, printr-o lege votată de Consiliul de miniștri al României.
La 12 decembrie 1916, în „Jurnalul Consiliului de Miniștri” se publica decizia guvernului român, care găsea „că este nevoie să se pună în siguranță în Rusia tezaurul Băncii Naționale și aprobă transportarea lui”
Între 12 şi 14 (stil nou, 25 -27 ) decembrie 1916, tezaurul este încărcat în 17 vagoane, în gara Iaşi, sub directa supraveghere a gen. A. Mossoloff.
Vagoanele „s-au șnuruit și sigilat cu sigiliul BNR și din partea autorităților rusești s-a pus la fiecare ușe câte un șnur cu plumb” (ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naționale, p. 227)
Primul transport, efectuat în decembrie 1916, a inclus 1738 de casete cu Tezaurul Băncii Naționale a României (1735 cu monede și trei cu lingouri) și două casete cu bijuteriile Reginei Maria. Aurul BNR valora 314,5 milioane lei, iar bijuteriile Reginei 7 milioane lei.
Cele 1740 de casete au fost depozitate la Kremlin, în Sala Armelor, în compartimentul rezervat Sucursalei din Moscova a Băncii de Stat a Rusiei, și au fost inventariate în ianuarie – februarie 1917, când s-a consemnat că „practic, toate valorile verificate, adică inventariate sau cântărite, s-au dovedit a fi, cantitativ și contravaloric, în deplină concordanță cu declarațiile Băncii Naționale a României”.
Numărul mare și varietatea monedelor (lire engleze, coroane austriece, mărci germane, napoleoni, carolini, adică polul românesc în valoare de 20 lei etc.) se explică prin aceea că, potrivit legii, biletele Băncii erau „plătite la prezentare la birourile Băncii, în monetă națională liberatoare sau în monetele străine care au curs legal, conform legislațiunii monetare a statului”
AL DOILEA TRANSPORT SPRE MOSCOVA
Daca primul transport al tezaurului poate fi, oarecum justificat, urmatorul nu mai are nicio explicație.
Tarul Nicolae al-II-lea al Rusiei abdicase („de buna voie”) in martie 1917. In aceste circumstanțe, relația sa de rudenie cu Casa regala a României nu mai reprezenta o garanție.
Totodată, Lenin ajungea in aprilie (post-abdicare) cu trenul in Rusia (sponsorizat de nemți), pe ruta Elveția/Zurich, împreună cu echipa sa de ‘revoluționari”, debarcând direct in miezul evenimentelor. Își debitase Tezele (din aprilie) și încercase primul puci contra guvernului socialist. Rusia nu mai era deloc un tărâm al fericirii și protecției.
Cu toate acestea, in vara anului 1917, autoritățile române de la Iași, care se așteptau la o ofensivă militară de proporții a Puterilor Centrale, aranjează cel de-al doilea transport al Tezaurului României la Moscova.
In acest sens, (plin de non-sens), la 27 iulie 1917, la Iași, are loc semnarea „Protocolului” de către S. Poklewsky Koziel, reprezentantul Rusiei, pe de o parte, si Nicolae Titulescu, ministrul român de Finanțe, și reprezentanții BNR (C. Nacu și gen. N.C. Cantacuzino), pe de alta.
Actele fiind semnate/parafate, la 27 iulie 1917 seara, un tren cu 24 de vagoane pornea din România spre Moscova, ducând atât valori ale BNR, cât și ale altor instituții (Academia Română, Casa de Depuneri și Consemnațiuni și alte bănci, Arhivele Naționale ale României, Muzeul Național de Antichități, Pinacoteca Statului, ministere, mănăstiri).
Potrivit Protocolului, in cele trei vagoane rezervate BNR se aflau 188 de casete, în valoare declarată de 1.594.721,09 lei, din care aurul reprezenta efectiv 574.523,57 lei (proprietatea sa privată), arhivele, actele și cărțile – 500 mii lei, iar restul – titluri, efecte, depozite ale persoanelor și altor bănci particulare – în valoare de 1. 593.762.197,52 lei” – depuse si recepționate, la sosirea in Rusia, la 3 august 1917, în localul Casei de Împrumuturi şi Depozit a Rusiei din Moscova, strada Nastasisnky nr. 3. Camerele au fost pecetluite cu sigilii românești şi rusești, cheile fiind reținute de directorul român al Casei de Depuneri, C. Ionescu, care avea dreptul să inspecteze oricând valorile, păzite de o gardă de cazaci. Prin documentele semnate de reprezentanții oficiali ai Rusiei, în august 1917, Guvernul rus garantase transportul, depozitarea şi repatrierea valorilor românești.
Valoarea întregului transport din 27 iulie 1917 s-a ridicat la 7,5 miliarde lei. In total, în decembrie 1916 și iulie 1917, Banca Națională a României a depus la Moscova 91,48 tone de aur fin.
În fapt, valoarea unor casete era inestimabilă, ele conținând: arhivele statului, picturi de Nicolae Grigorescu, tablouri rare din pinacoteca statului, gajuri ale Muntelui de Pietate, odoare mânăstirești din Moldova şi Muntenia, documente originale din colecțiile Academiei Române, 300 sute de pergamente cu peceți domnești, 25 de volume manuscrise române şi slavone, cărţi rare, unice chiar, ca „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 în Catehismul calvinesc”, alaturi de colecţii de medalii şi monede vechi, piese rare ale Muzeului de Antichităţi, precum Cloşca cu puii de aur (tezaurul de Pietroasa) care atestă trecerea goţilor prin România, panaghiarele lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţ, evangheliile slavoneşti ferecate în aur şi argint, odoarele brâncoveneşti ale Horezului şi cele cantacuzineşti, odoarele lui Atanaric, chivotele şi epitrahilul de la Bistriţa, darurile lui Vasile Lupu şi ale soţiei sale de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi şi evanghelia scrisă de Isidor din Bădăuţi. Doar stareţul Mănăstirii Secul din judeţul Neamţ, Ilarion Bălăiţă, a refuzat să cedeze odoarele, pe care a reuşit să le salveze.
În octombrie 1917, bolșevicii conduși de V. I. Lenin cuceresc puterea, iar în ianuarie 1918 (1), Consiliul Comisarilor Poporului va anunța ruperea relațiilor diplomatice cu România, arestarea ministrului României la Petrograd și confiscarea tezaurului României depus la Moscova, declarând că „puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”.
citește si 
Palatul Taurida vs Palatul Regal – TELEGRAMA LUI LENIN către REGELE FERDINAND I
În același context, au fost confiscate tipografia BNR, (cumpărată la Moscova cu 225.000 ruble), stocul de bilete, în valoare de 40 milioane lei, precum și disponibilitățile Băncii Naționale în conturile deschise la agențiile Creditului Lyonnais din Petrograd, Odessa și Moscova (2.498.525 ruble).
„NE-AM INTORS PLINI DE BUCURIE…DAR FARA TEZAUR”
Lovitura de stat care a provocat căderea guvernului Kerenski la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 (denumita metaforic „Marea Revoluție Socialista din Octombrie”) a complicat situația România pe frontul din Moldova, și a închis si capitolul tezaurului depus la Moscova. Constituirea sovietelor în cadrul trupelor ruse din Moldova l-a determinat pe generalul Scerbacev să semneze armistițiul de la Focșani din 9 decembrie 1917. Guvernul român a decis dezarmarea trupelor ruse și trecerea lor peste graniță la răsărit de Prut, acțiunea fiind solicitată atât de generalul Scerbacev, comandantul trupelor ruse din Moldova, cât și de reprezentanții statelor Antantei aflați la Iași La cererea Sfatului Țării din Basarabia, trupele române au trecut Prutul la 10 ianuarie 1918 și au intrat în Chișinău, pentru menținerea ordinii. La 13 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului rupe relațiile diplomatice cu România (arestarea ministrului României la Petrograd și confiscarea tezaurului României depus la Moscova).
Prezentând Raportul Consiliului de administrație al BNR către Adunarea generală a acționarilor la 17 februarie 1919, guvernatorul Ioan G. Bibicescu declara: „Ne-am întors /…/ plini de bucurie pentru succesul dobândit de țară prin unirea cu România a țărilor românești vecine, dar ne-am întors fără tezaurul aur, care este temelia emisiunii noastre de bilete./…/ Aurul nostru este răspândit în trei state: Rusia, Germania și Englitera. Partea cea mai însemnată a acestui tezaur este în Rusia, în sumă de peste lei 315 milioane aur efectiv și un miliard și jumătate alte valori și titluri, tezaur garantat de Guvernul Imperial când l-am transportat în Rusia și se află și acum neatins la Kremlin”.
„AFACEREA VIENA” SI ALTE AFACERI
Lenin si tovarășii săi de „idei”, se pare, s-au atins totuși de tezaurul romanesc, acesta dovedindu-se foarte util pentru pentru finanțarea instaurării comunismului in Romania, dar si pentru alte operațiuni derulate in numele „cauzei”. Una dintre aceste acțiuni a fost „Afacerea Viena„
În anii 1921-22 au „poposit” la Viena câţiva „comuniști” de vază. Printre ei Ghiţă Moscu, zis Moscovici. Personajul era urmărit încă din 1920 pentru diferite motive dar niciunul politic. În 1921, după luna noiembrie, a fost prins, la Craiova, un oarecare Chiriţescu. Avea asupra lui o sumă enormă de bani. Anchetat a declarat că trebuia să-i transporte la Viena unde era aşteptat de Moscovici şi alţi tovarăşi, cărora trebuia să le predea banii. A fost reţinut. În preajma verii din 1922 şeful poliţiei din Viena şi alte autorităţi austriece au solicitat Ministerului de externe al Austriei să atenționeze Bucureştiul că Viena era inundată de bani româneşti aruncaţi în toate direcţiile de mai mulţi indivizi printre care figura Moscovici. De fapt, la ancheta poliţiei austriece s-a dovedit că Moscovici „arunca” banii pe dotarea, întreţinerea şi organizarea unor bande de dezertori – printre care şi români – ce urmăreau o revoluţie în Austria şi Bavaria! Pe fondul acestui scandal la Viena, poliţia română l-a prins pe Enciu Atanasov, omul lui Racovski în Dobrogea, care venea pe ruta Odessa – Varna – Constanţa – Bucureşti, cu o mare sumă de bani, dar şi cu multă valută şi pietre preţioase. Toate erau sustrase din părţi ale valorilor româneşti sechestrate de către Lenin după 1918. Unele fuseseră furate din casetele de valori ale unor persoane particulare care au vrut să le scape de jaful ocupantului german…
CONTUL „AUR LA MOSCOVA”
Confiscarea tezaurului BNR a afectat grav echilibrul monetar al României. In primii ani după război; conform actelor BNR, reiese ca se mai spera totuși, că acesta va fi recuperat. Astfel, în februarie 1920, Consiliul de administrație al BNR preciza că deține „informațiuni care ne permit să sperăm că e tot în ființă și adăugăm că puterile aliate au reînnoit promisiunea lor de a da tot concursul pentru ca să intrăm în posesiunea lui”.[3]
In virtutea acestei rațiuni, aurul trimis la Moscova de Banca Națională a României a fost menținut în activul bilanțurilor instituției până în 1929, când s-a realizat stabilizarea monetară și „creanțele litigioase asupra străinătății” (după cum era denumit stocul de aur al băncii evacuat la Moscova), au fost eliminate.
Chiar și după această data însă, contul „aur la Moscova” a continuat să figureze în bilanțul instituției „pentru memorie”, până în 1943. În 1944, ca urmare a prezenței Armatei Roșii pe teritoriul României, postul dispare din bilanț.
Problema tezaurului BNR a marcat relațiile româno – sovietice și apoi româno – ruse din ultimul secol, deoarece, deși au avut loc două restituiri, în 1935 și, respectiv, 1956, acestea nu au vizat aurul BNR depozitat la Moscova.
Chestiunea tezaurului de la Moscova a reținut atenția factorilor politici români în 1941 și în 1965. În primul caz, la cererea Președinției Consiliului de Miniștri, a fost întocmit un dosar al problemei de Mihail Gr. Romașcanu și Octavian Beu, document aflat in Arhivele Naționale ale României.
La rândul său, Nicolae Ceaușescu a introdus chestiunea tezaurului în discuțiile cu Leonid Brejnev, prilej cu care istoricul Dinu C. Giurescu a întocmit un documentar asupra subiectului. Totodată, la 13 noiembrie 1989, Ceausescu declara in cadrul ședinței CPEX (al C.C. al P.C.R), ca dorește sa reia aceasta problema „in viitor”, cu Gorbaciov. Prăbușirea comunismului în Estul Europei și dezmembrarea URSS au readus problema atât în atenția specialiștilor, cât și a politicienilor.(2)
citește si 
CEAUȘESCU, TEZAURUL ROMÂNIEI ȘI BASARABIA
Potrivit guvernatorului Mugur Isărescu, „nici BNR, nici guvernul român, indiferent de orientarea ideologică, nu au renunțat la continuarea demersurilor pentru recuperarea tezaurului Băncii Naționale a României”.
Negocierea Tratatului privind relațiile prietenești și de colaborare dintre România și Federația Rusă, semnat la 4 iulie 2003, a oferit prilejul reintroducerii în discuțiile oficiale româno – ruse a problemei Tezaurului românesc.
Chestiunea Tezaurului s-a regăsit în declarația comună a celor doi miniștri de externe, care au agreat înființarea unei comisii comune pentru a se ocupa de studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului românesc.
Între 2003 și 2016, au avut loc patru sesiuni ale Comisiei comune româno – ruse. Având cele mai clare evidențe, Banca Națională a României a fost prezentă la toate cele patru sesiuni ale Comisiei, în cadrul cărora a prezentat documentele originale care atestă predarea tezaurului său reprezentanților statului rus, fapt acceptat de componenta rusă a Comisiei.
În anul 2016, când se împlineau o sută de ani de la de la plecarea primului tren cu „avutul nostru” spre Kremlin, guvernatorul Mugur Isărescu declara că „Banca Națională a României consideră în continuare că este de datoria sa să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca aceste valori să revină acasă”.
In noiembrie 2019, Ministrul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, a făcut un anunţ cu privire la Tezaurul României, acuzând PSD că, în ultimii trei ani, au lucrat în interesul Rusiei.
Ministrul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, a făcut un anunţ cu privire la Tezaurul României care se afla la Moscova, acuzându-i pe PSD-işti că, în ultimii trei ani, au lucrat în interesul Rusiei.(1) In noaptea de 16–17 iulie 1918, întreaga familie Romanov – țarul Nicolae al II-lea, soția sa țarina Alexandra și cei cinci copii ai lor, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia, și Alexei, împreună cu toți cei care au ales să-i însoțească în captivitate (Evgheni Botkin, Anna Demidova, Alexei Trupp și Ivan Haritonov) sunt executați – împușcați, înjunghiați cu baionetele și omorâți cu lovituri – la Ekaterinburg, de trupele bolșevice conduse de Iakov Iurovski din ordinele Sovietului Regional Ural, conform instrucțiunilor lui Lenin. Trupurile lor au fost apoi dezbrăcate, mutilate, arse și îngropate pe un câmpul Porosenkov Log în pădurea Kopteaki. [inapoi]
(2) În acest context, în ultimii 25 de ani au fost publicate mai întâi documentele referitoare la decizia de transportare a tezaurului la Moscova și cele care atestă predarea valorilor românești către autoritățile ruse: Tezaurul României la Moscova: documente (1916 – 1917), de Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu, Constantin Botoran, 1993 și 1999; Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, Cristian Păunescu, Marian Ștefan, 1999, 2011, inclusiv variantă în limba engleză, și apoi cele două lucrări semnate de Ioan Scurtu, Tezaurul României de la Moscova. Note și mărturii despre activitatea Comisiei comune româno – ruse (2004 – 2012), 2014, respectiv Marian Voicu, Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani, 2016. inițial, cele două și singurele restituiri parțiale au fost asociate cu publicarea câte unei lucrări: Tezaurul român de la Moscova, de Mihail Gr. Romașcanu, apărută în 1934, anul restabilirii relațiilor diplomatice dintre România și URSS, ceea ce a dus la restituirea din 1935, și Studii asupra tezaurului restituit de URSS, sub coordonarea lui George Oprescu, tipărită în 1958, la doi ani după cea de-a doua restituire care s-a produs in 1956. Niciuna din cele două restituiri nu a inclus Tezaurul din aur al BNR.. [inapoi]
[3] Au urmat încercările diplomatice de recuperare a Tezaurului, care au debutat cu memoriile înaintate Conferinței Internaționale de Pace de la Paris (1919–1920). Marile puteri nu au mai recunoscut însă garanțiile verbale acordate reprezentanților României și nu au acceptat că transferul Tezaurului a fost consecința ofensivei Puterilor Centrale. În tratativele bilaterale care au avut loc la Londra și Varșovia în anul 1921 și la Viena în 1924, precum și în cadrul conferințelor internaționale de la Geneva (1922) și Laussane (1922–1923), deși au obținut sprijin internațional, demersurile românești au rămas fără niciun rezultat concret. Dimpotrivă, delegațiile sovietice au venit cu contra-propunerea Tezaurul contra Basarabiei, ceea ce guvernele de la București nu au acceptat. [inapoi]
surse: Arhiva BNR (ABNR), Consilii de conducere, Dosar 152/1915, f. 112–115v ; Istoria BNR, II, p. 214; ABNR, Consilii, Dosar 152/1915 – 1918, f. 116; Istoria BNR, II, pp. 218 – 219; ABNR, Consilii, Dosar 152/1915-1918, f. 116; Istoria BNR, II, p. 218; ABNR, Consilii, Dosar 152/1915-1918; Istoria BNR, II, p. 222; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; ABNR, Consilii, Dosar 152/1915-1918, f. 120; Istoria BNR, II, p. 124; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova. Documente, ediţia a II-a, revăzută și adăugită, cuvânt înainte Mugur Isărescu, Comentariu istoric și ediţie de Cristian Păunescu și Marian Ștefan, București, Editura Oscar Print, 2011, p. 185; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 227; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916; Tezaurul Băncii Naţionale, pp. 186 – 188; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916; Tezaurul Băncii Naţionale, pp. 186 – 188. ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 209; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 192; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918;Tezaurul Băncii Naţionale, p. 210; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 241;
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Pingback: 75 DE ANI DE LA „SOVROMIZAREA” ROMÂNIEI | AMINTIRI DIN COMUNISM
Pingback: ISTORIA COMUNISMULUI IN DATE | AMINTIRI DIN COMUNISM
Pingback: CEAUȘESCU, TEZAURUL ROMÂNIEI ȘI BASARABIA | AMINTIRI DIN COMUNISM
Pingback: Rusia consideră „ilegitimă” rezoluția PE privind restituirea aurului românesc, iar UE să se ducă „la dracu” | AMINTIRI DIN COMUNISM