Această galerie conține 2 fotografii.
URMĂREȘTE-NE Comunismul era luminos. Acest fapt este de netăgăduit. Indiferent de realitățile trăite, de lipsuri, opresiuni, delațiuni, fie chiar de oprirea sistematica a curentului electric si lipsa luminii in case sau pe străzi, ori de opiniile sau părerile pro-și-contra ale … Continuă lectura
„Impresiilor mele din zilele Congresului pentru pace dela Moscova” – spunea scriitorul Mihail Sadoveanu, în cuvântarea ținută cu ocazia dării de seamă publice a delegației Republicii Populare Române la prima Conferință unională a partizanilor păcii din URSS (care a avut loc la Moscova, in zilele de 25-27 august 1949) – “le-ar trebui mai mult timp decât le pot da — ca să se ordoneze și să se adâncească. Foarte pe scurt voi cerca să spun ceva despre lucrările din sala coloanelor, în palatul Uniunii Sindicatelor.”
“Au venit aici delegaţi din paisprezece ţări străine: Anglia, Austria, Albania, Bulgaria, China, Coreea, Cehoslovacia, Franţa, Germania, Italia, Polonia, România, Statele Unite, Ungaria.”
“După cum a arătat, în vorbirea sa, scriitorul Corneiciuc, poporul muncitor sovietic a trimis la Congres o mie doua sute de delegaţi. S’au înfăţişat soli a treizeci şi trei de naţionalităţi sovietice: din văile Carpaţilor şi înălţimile Pamirului, de pe ţărmurile Mării Negre şi ale Oceanului Pacific, din Caucaz şi Altai. Au venit muncitori din toate ramurile de activitate : oameni ai științei, scriitori, pictori, actori, compozitori şi muzicanţi, colhoznici şi muncitori, reprezentanţi ai comitetelor antifasciste de femei şi tineret, reprezentanţi ai diferitelor uniuni profesionale, reprezentanţi ai bisericei pravoslavnice.”
“Adunarea cuprindea eroi ai Uniunii Sovietice — 26, eroi ai muncii socialiste — 105, laureaţi ai premiului Stalin — 169.”
“Peste două mii de congresişti.”
“Toţi au mărturisit încrederea lor în victorie şi în marele povăţuitor al lumii, Stalin.”
“CAPITALISMUL ȘI IMPERIALISMUL ANGLO-AMERICAN” VOR UN “RĂZBOI NEO-FASCIST”
“De către toţi au fost ridicate proteste împotriva aţâţătorilor la război. Capitalismul şi imperialismul anglo-american încearcă în felurite chipuri să organizeze o tabără de război neo-fascistă, care le-ar mai putea prelungi situaţia preponderentă. Le e scump huzurul pe care l-au dobândit prin silnicie, viclenie şi asuprire, exploatând muncitorimea, ţările mici şi coloniile.”
“CRIMA ODIOASĂ” ȘI “LEGILE INFLEXIBILE ALE ISTORIEI”
“Pactul Atlanticului, planul Marshall, bomba atomică, sunt tot atâtea ameninţări împotriva omenirii paşnice, împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară. Congresul, prin numeroşi delegaţi, a denunţat crima odioasă pe care o pregătesc aceşti veşnic nesăţioşi, şi a înfierat-o, încredinţat fiind că forţele păcii vor înnăbuşi agresiunea. De partea păcii stă cu hotărîre clasa muncitoare de pretutindeni, stă forţa nebiruită a Uniunii Sovietice, stau legile inflexibile ale istoriei.”
“SUBT CONDUCEREA GENIALULUI TOVARAS STALIN”
“Între principalii vorbitori ai zilei întâi a congresului” – remarca M. Sadoveanu – “se cuvine să-l aşezăm pe iubitul nostru tovarăş, savantul Parhon, Preşedintele Prezidiului Marii noastre Adunări Naţionale. Cunoscut şi preţuit în Uniune, domnia sa a fost primit la tribună cu aplauze care s’au repetat la multe pasagii ale cuvântării sale”.
“Iubiţi prietini şi tovarăşi, aţi cunoscut la timp din presa noastră conţinutul acestei importante cuvântări a tovarăşului Parhon, în care domnia sa a subliniat cu căldură recunoştinţa şi dragostea pe care noi le avem faţă de Uniunea Sovietică:
„Eliberându-ne de jugul fascist, Uniunea (n.r. Sovietica) ne-a deschis posibilităţile de desvoltare liberă a ştiinţei şi culturii şi creării unei vieţi fericite pe care o vom putea definitiv realiza prin pace. Întreg poporul nostru e alături de Uniunea Sovietică în lupta pentru pace, subt conducerea genialului tovarăş Stalin„“.
In 1951, Apelul Consiliului Mondial al Păcii cu privire la încheierea unui Pact al Păcii între cele cinci mari puteri ale lumii – URSS, SUA, Republica Populară Chineză, Marea Britanie și Franța – a fost semnat, în Romania, de 11.060.141 de cetățeni.
citește si 
MIHAIL SADOVEANU – UN COMUNIST „LUMINAT”
Această galerie conține 11 fotografii.
Inițiativa înființării asociației A.R.L.U.S. a aparținut unui grup de intelectuali „de stânga”, aflați într-o vizită în casa Prof. Constantin Ion Parhon, în seara zilei de 20 octombrie 1944, denumită ulterior „Ziua Prieteniei româno-sovietice” La Adunarea generală constitutivă din 12 noiembrie 1944, desfășurată … Continuă lectura
Această galerie conține 2 fotografii.
La 30 iulie 1947, cu 294 de voturi pentru și unul împotrivă, s-a decis dizolvarea Partidului Național Țărănesc (aprobată de către Adunarea Deputaților, pe baza raportului întocmit de Teohari Georgescu („D.A.D.”, nr.54, ședința din 29 iulie 1947) Continuă lectura
„Lumina vine de la răsărit” – Mihail Sadoveanu, in conferința cu același titlu, susținută in 1945, la Sala Dalles din București
În 1945, proaspăt arondat noii puteri comuniste instalate in România, Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani, Iași, România – d. 19 octombrie 1961) a ținut conferința cu titlul „Lumina vine de la Răsărit”.
Publicat în revista „Veac nou”, discursul a fost preluat o lună mai târziu de editura „Cartea rusă”, care il tipărește sub forma unei broșuri propagandistice, cu coperte roșii și cu fotografia autorului.
Istoricul Adrian Cioroianu, în studiul „Lumina vine de la Răsărit. «Noua imagine» a Uniunii Sovietice în România postbelică, 1944-1947“ afirma că unii „comentatori, deprinși cu teorii ale conspirației, spun că „Lumina vine de la Răsărit“ ar fi fost, de fapt, o parolă masonică, din care inițiații urmau să înțeleagă un mesaj care să-i pună în gardă”.
Titlul conferinței, afirmă Radu Cernătescu, in volumul „Literatura Luciferică – O istorie ocultă a literaturii române” (editura „Cartea Românească”, 2010), – „este, de fapt, o deviză masonică atribuită contelui Cagliostro, deviză ce sună aşa: „Lumina vine de la Răsărit şi orice iniţiere din Egipt”. Iar dacă adăugăm faptul că „întreaga Masonerie a secolului al XIX-lea, cea care a lansat deviza, înțelegea Egiptul prin moștenirea lui iudaică, vom realiza că, de fapt, conferința încerca o deloc disimulată apologie a unei ancestrale tradiții iudaice, o tradiție care a găsit în colectivismul şi egalitarismul rus doar o nouă şi exterioară împlinire: „ce se revarsă acum într-o lumină nouă din Răsărit”.
Pe 15 aprilie 1934, Mihail Sadoveanu a fost ales Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite (federație rezultata din unirea Marii Loji Naționale Române cu Marele Orient al României). Din 1922, masoneria franceză care, după Primul Război Mondial, reorganizase lojele din România, s- a arătat dispusă la concesii în faţa bolșevismului, fapt ce a dus la crearea unui ordin masonic autocefalic în România. Astfel, pe 3 ianuarie 1923, a fost anunțată redeschiderea Marii Loji Naționale Române ca Mare Lojă regulară şi suverană, de rit scoțian antic şi acceptat, ceea ce a adus la o ruptură de lojile rămase sub obedienţa Marelui Orient al Franței. Din comisia ce avea să elaboreze constituția Marii Loje Naționale a României a făcut parte şi Sadoveanu.
In faţa primului convent federal al Francmasoneriei Române Unite, ţinut la 15 aprilie 1934, Mihail Sadoveanu, ales în cea mai înaltă funcţie executivă de Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite, ocazie cu care a rostit următoarele cuvinte: „Afirm încă o dată, aşa cum au afirmat inițiații tuturor timpurilor: cred într-un singur Dumnezeu, cunoscut şi respectat de oameni în forme şi limbi diferite (…) şi voi fi un păzitor fidel al tradiției şi legii morale a Ordinului”(*)
vezi si
JUSTINIAN MARINA: „HRISTOS ESTE SOVIETIC!”
NINA CASSIAN – STALIN E LUMINA
Repere biografice:
Mihail Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880, Pașcani, Principatele Unite – d. 19 octombrie 1961, Vânători-Neamț, Neamț, Republica Populară Română) – scriitor, academician și om politic român. Colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Dimineața.
Ca om politic, a fost adept al naționalismului și stalinismului.
A făcut parte succesiv din Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al Senatului.
Initial susținător al monarhiei (în timpul regimului autoritar impus de Carol al II-lea), își schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților fiind și unul din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a preia conducerea statului după abdicarea regelui.
Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismului. Multe dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea Cocor, au reprezentat acte de propagandă în favoarea comunizării.
Președintele Uniunii Scriitorilor din România.
In 1921, devine membru al Academiei Române
In 1961, Mihail Sadoveanu primește distincția de Laureat al Premiului Internațional „Lenin pentru întărirea păcii între popoare” (1961) [înapoi]
(*) La Sadoveanu, observă Radu Cernătescu în volumul „Literatura Luciferică – O istorie ocultă a literaturii române”,apărut la editura „Cartea Românească” în anul 2010, adeziunea la Masonerie nu a fost un accident, iar pasiunea sa pentru esoterism nu a condus la exerciţii gratuite, abordarea masonică nefiind pentru prozator un scop în sine, ci instrumentul hermeneutic cu care a încercat explicarea datinilor şi eresurilor noastre populare – în ultimă instanţă, a unei întregi etnosofii. Înarmat cu acest instrument ocult, Sadoveanu a căutat mereu a înţelege arhetipurile şi a recompune „lumea veche, pe care eu am păstrat-o în visul meu de artă”.Trebuie amintit că hermeneutica datinilor şi eresurilor populare ţine la noi de o tradiţie masonică instituită de primii folclorişti care au fost masoni şi evrei. Într-un interviu apărut în ziarul „Adevărul literar şi artistic”din anul 1933, Sadoveanu face referire la „o doctrină tainică, în sensul tainelor religioase; o doctrină superioară tuturor dogmelor şi tuturor formelor, capabilă, prin unitatea şi generalitatea ei, să concilieze aspectele multiple ale adevărurilor. E o taină, pentru că nu se învaţă direct, cu mijlocul operaţiilor mintale obişnuite; este conştiinţa adevărului prin pătrundere personală, meditând asupra simbolurilor; ea te duce la sensul profund al lucrurilor, cel care scapă comprehensiunii superficiale…. În lumina acestor preocupări intime… am scris „Creanga de Aur”. Se pare că, dincolo de iniţierea pe care a primit-o în cadrul Masoneriei, Sadoveanu a avut acces la tezaurul iniţiatic al acelui Centru spiritual străvechi, la care face aluzie inscripţia de pe moneda bătută în anul 1778.
La sfârşitul secolului trecut, apărea volumul „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu”, semnat de Alexandru Paleologu, la rândul lui, membru al masoneriei. Mare artist, scriitor de geniu, afirmă autorul, „a devenit Sadoveanu târziu, printr-un proces de transmutaţie interioară care l-a modificat fundamental. Abia după un sfert de secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevărat Sadoveanu. Dacă nu vrem să admitem asta, nu înţelegem nimic din lenta şlefuire a pietrei săvârşită de Sadoveanu şi nu înţelegem sensul lungii sale căi către sine”. Şlefuirea lentă a pietrei este o trimitere la un concept masonic, Alexandru Paleologu fiind, la rându-i, mason. Iar dacă amintim că primele volume din opera lui apar în anul 1904, iar primirea în masonerie în anul 1927, şi că şlefuirea pietrei este un simbol central al masoneriei, cu referire la evoluţia spirituală a adeptului, înţelegem la ce se referă Alexandru Paleologu. Nu ne vom opri în aceste rânduri la analiza operei lui Sadoveanu, la analiza simbolurilor ce se regăsesc în”Baltagul”, „Ochi de urs”, „Dumbrava minunată”, „Creanga de Aur”, în trilogia „Fraţii Jderi”, dincolo de pojghiţa estetică referitor la care a curs atâta cerneală din pana criticilor literari. În aceste rânduri vrem să semnalăm faptul că opera de maturitate a lui Sadoveanu este parcursă de un fir iniţiatic, că filosofia lui ţine de o concepţie pitagoreică despre lume, implicând în mod consecvent câteva dintre marile teme şi idei ale gândirii umane universale. O adevărată concepţie filosofică, ne aminteşte Alexandru Paleologu, „are întotdeauna consecinţe practice, iar înţelepciunea este această praxis pe care teoria o are ca finalitate. Sadoveanu era un înţelept din categoria aceasta. (…) Civilizaţia arhaică la care aspiră Sadoveanu şi a cărei structură o conservă nu este rudimentară, ci primordială, nedegradată. Năzuinţa la arhaitate nu înseamnă involuţie sau retrogradare, ci reprezentarea modelului perfect, absolut, arhetipal. Patriarhalitatea sadoveniană este aproximarea arhetipiei primordiale, e deci o restaurare. La scară mică sau mare, aceasta se poate realiza în variate momente sau în condiţii istorice; una din ele, apoteoză, o înfăţişează Sadoveanu în ciclul fraţilor Jderi, sub domnia lui Ştefan cel Mare. (…) Nostalgia arhetipurilor este, în fond, o anamnesis platoniciană şi presupune mitul eternei reîntoarceri. Sadoveanu nu poate fi înţeles fără mitul eternei reîntoarceri. Iar necontenita mişunare, lentele, milenarele migraţiuni şi mutaţii ale materiei, însufleţită sau nu, care se petrec în „teoria” lumii sadoveniene, sunt metempsihoza aceluiaşi unic suflet universal prin succesiunea eonilor”.
Această galerie conține 2 fotografii.
Păunescu a schimbat radical politica editorială de la Flacăra, reinventând presa comunista din România.
Ca prin miracol, cuvintele evadează in premiera din încorsetarea limbajului propagandistic specific socialismului-multilateral-dezvoltat, către zările largi ale succesului de piață. Continuă lectura
CAZUL GEORGE ENESCU
Cultivarea ambiguității, atât faţă de prieteni, cât şi de dușmani, a fost una dintre esenţele stalinismului. Adrian Cioroianu consideră că naivitatea politică, oricum greu de măsurat, a lui George Enescu (d. 4 mai1956, Paris), este un exemplu în ceea ce priveşte tratamentul la care poate fi supus un intelectual atunci când se află în anturajul unui regim criminal.
”Cazul lui George Enescu a fost în felul următor: în 1945 a fost invitat şi încurajat de regimul de la Bucureşti să facă un turneu în Uniunea Sovietică şi a fost uimit de primirea pe care a avut-o acolo. Lumea venea, săli de spectacole pline, a cântat cu David Oistrah.”
„Întors în ţară, a fost folosit într-o manieră criminală. Era dus la întâlniri cu oameni ai muncii, la sediile ARLUS (Asociația Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică), şi povestea celor care veneau despre succesul culturii în Uniunea Sovietică, în toamna anului 1945. De-asta spuneam că a fost naiv.”
„SADOVEANU, UN CAMATAR”
„Nu se compară cu scriitorul Sadoveanu care şi-a negociat orice fel de mişcare. Sadoveanu a fost un profitor şi un intelectual care a trăit în simbioză cu regimul. Nu-l putem suspecta de naivitate pe Sadoveanu. A fost un cămătar al propriului lui talent, s-a vândut pe bani şi pe avantaje, ceea ce nu a fost cazul lui Enescu”.
„NU FAC POLITICA”
Pe 10 septembrie 1946, George Enescu pleacă intr-un turneu de cinci luni în Statele Unite, care includea si concerte de binefacere; practic, era un fel de campanie menită să strângă fonduri de întrajutorare pentru cei înfometați din România.
Pe 27 octombrie, aflat la Legația română din Washington, George Enescu acceptă propunerea Bucureștiului, de a candida în alegerile parlamentare din noiembrie, precizând, intr-un mesaj adresat către Petru Groza, Teohari Georgescu și Emil Bodnăraș, ca va face acest gest „ca omagiu pentru MS Regele Mihai I și în semn de dragoste pentru țărănimea noastră…, pe lista deputaților intelectuali din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică și că nu iau nici o obligație pe terenul politic.”.
Retrospectiv, având in vedere ceea ce avea să urmeze, începând cu falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, răspunsul lui Enescu pare naiv, conținând totodată, chiar dacă acesta neagă că face politică, si o luare de poziție explicită in plan politic, contrară viziunii regimului comunist, respectiv pro-monarhie. Ulterior, Enescu își va exprima refuzul de a mai reveni în țară si va rămâne definitiv, in exil, la Paris.
„Înainte de a pleca din România, Enescu, care era absolut inocent în probleme de politică, s-a lăsat manipulat într-o manieră agresivă de către regimul comunist, începând cu un turneu în URSS în 1945 și până la insistenţele soției, lui care îi spunea ce să facă în relația cu Petru Groza.” – spune istoricul Adrian Cioroianu, intr-uninterviu acordat rfi in 2013..
„Enescu a fost folosit într-o manieră atât de perversă şi lipsită de scrupule. A fost şi deputat în primul parlament ales în urma fraudei imense din ’46, la celebrele alegeri din 19 noiembrie, din partea Blocului Partidelor Democratice condus de PCR. După care a plecat, sau i s-a dat voie să plece, într-un turneu în America şi apoi a rămas în Occident. Din acest motiv a fost supravegheat. Toți erau supravegheați, ar fi fost supravegheat cu siguranță dacă rămânea în România. Elementul de noutate fundamental este că a fost supravegheat, deşi plecase cu voia regimului, deşi schimba scrisori cu Petru Groza.”
Potrivit informațiilor din Arhiva Europei Libere, compozitorul a refuzat, în 1949, preschimbarea pașaportului său regal, într-unul comunist, circulând cu un document oficial de călătorie, eliberat de autoritățile din Franța.
”George Enescu era o țintă pentru că majoritatea intelectualilor, dacă nu toți, erau o țintă la începutul anilor ’50. Era o țintă chiar dacă George Enescu a plecat într-o manieră atipică pentru exilul românesc, destul de comună pentru un intelectual de la sfârșitul anilor ’40. Plecarea lui a fost negociată.”
Potrivit documentelor publicate de Ladislau Csendes (in volumul „George Enescu – un exil supravegheat?„), acțiunea de „neutralizare” a compozitorului – conform formulării unui raport datat 5 decembrie 1952 -, a fost încredințată Ministerului de Externe, în aprilie 1951. Alexandru Lăzăreanu, însărcinatul cu afaceri ad-interim din Franța, declara, in acest sens „am primit sarcina să iau legătura cu George Enescu și să caut să-l conving să se înapoieze în țară”. Acțiunea nu are însă succesul scontat. Pentru a justifica eșecul misiunii, diplomatul menționa: Enescu: „nu se simte legat de patrie. A devenit (sau a fost de mai înainte un cosmopolit)”.
O notă a Ministerului Securității Statului, unde ajunsese raportul diplomatului, deplângea lipsa de cooperare a Ministerului de Externe, atât la București, cât și la Paris, cu rezidentul local Enescu, și propunea noi măsuri pentru a-l determina să se întoarcă în țară. Până la moartea artistului, în mai 1955, pânza de păianjen a presiunilor, amăgirilor si promisiunilor (unele împlinite), se va țese neîncetat, sub supervizarea lui Petru Groza, Emil Bodnăraș și a Constanței Crăciun; in acest context, au loc racolarea lui Corneliu Bedițeanu, secretar și sfetnic al lui Enescu la Paris și a lui Romeo Drăghici, administratorul bunurilor familiei Enescu în România.
„REGIMUL COMUNIST A FOST INTERESAT CA ENESCU SA PLECE”
In opinia istoricului Adrian Cioroianu, situația sta oarecum diferit. Groza, afirma Cioroianu, cred că s-a bucurat că Enescu pleacă, pentru că n-avea niciun fel de spirit politic şi nu glumesc atunci când spun că soția lui îi spunea ce să facă și cu cine să vorbească. În rest, el stătea, compunea, avea viaţa unui intelectual care efectiv trăia în lumea muzicii. Regimul a fost interesat să plece, cu condiția să nu-l vorbească de rău. Nu-l văd compunând ode pentru pentru Stalin şi pentru Uniunea Sovietică.”
„Dacă se încăpăţâna să rămână în ţară, avea toate şansele să moară într-o închisoare. Era sincer monarhist, sincer democrat, sincer pro-occidental, dar suficient de naiv ca să aibă impresia că lumea iubeşte arta în Uniunea Sovietică. Dar nu vedea şi partea cealaltă, că nu aveai ce iubi acolo: ori îl iubeai pe Stalin şi te plecai în faţa lui, ori te retrăgeai în lumea artelor şi încercai să rezişti cultural.”
CARE ESTE MESAJUL MORAL?
Adrian Cioroianu considera totuși că idealismul lui Enescu are si o nuanta lipsita de moralitate. ”Ce trebuie să facă un intelectual? Care e rolul unui intelectual în momentul în care ţara dă de greu? Care e mesajul moral pe care îl transmite? În momentul în care ţara e cucerită, hai să plecăm la Paris? Ce-ar fi fost dacă regele Ferdinand pleca şi el la Paris, cu regina Maria, în timpul primului război mondial? Întreb: care e mesajul moral al unei plecări încurajate?”
„Să spun foarte deschis că regimul avea nevoie de Egizio Massini, un dirijor care făcea tot ce îi spunea Petru Groza, avea nevoie de Matei Socor, care conducea Radioul naţional şi care fost o unealtă incredibilă a comunizării României, deși venea dintr-o familie foarte bună. Comuniștii, de ăștia aveau nevoie. Din acest motiv era lăudat George Enescu, dar trebuia, în același timp, să stea la locul lui.”
Relația privilegiată a lui Enescu cu regimul comunist a reprezentat un beneficiu reciproc. Şi este încă un exemplu de cum naivitatea şi bunele intenții, se transforma intr-un atuu pentru teroare, spune Cioroianu.
POATE FI ACUZAT ENESCU DE COLABORARE CU REGIMUL COMUNIST?
Dosarul Enescu, predat de S.I.E către CNSAS, care conține circa 50 de note, rapoarte de informator și scrisori interceptate in perioada 27 octombrie 1946 – 9 august 1968, a fost publicat in 2012, în volumul „George Enescu – un exil supravegheat?„, apărut la Editura Casa Radio, semnat de Ladislau Csendes, violonist și muzicolog, fost președinte al CNSAS. Însă acest volum este incomplet. Lipsesc, comparativ cu opis-ul , 19 documente, retrase de S.I.E înaintea predării dosarului către CNSAS. Pe lângă aceste „găuri negre”, ar fi de semnalat si câteva distonanțe reflectate in editarea unor texte, precum Orchestra Colonel (!) Lamoureux sau Sonetele (!) de pian ale lui George Enescu. Dar, dincolo de toate acestea, ce sugerează documentele de la CNSAS? In primul rând, din analiza lor, reiese că George Enescu nu poate fi acuzat de indiferență față schimbările politice din România post-belică și nici de o cvasi-colaborare cu regimul comunist.
Enescu a rămas, până la sfârșit, o afacere de stat, în care deciziile s-au luat la nivel înalt, iar autoritățile române au fost, aparent, mai înclinate să răspundă cererilor precise de garanții și acțiuni formulate de compozitor, scrie jurnalistul Victor Eskenasy, intr-un articol publicat in 2012 de rfi. Securitatea s-a pliat deciziilor, așa cum o atestă un raport al generalului Vasile Vâlcu, aprobat de Alexandru Drăghici, din iulie 1954, mărginindu-se să susțină aprofundarea măsurilor de „influențare” a lui Enescu, atât prin „agentura de influență”, compusă din Bedițeanu, Lucia Shapira și Margareta Cosăceanu-Lavrillier, la Paris, cât și prin legăturile lui din țară, avocatul Drăghici și compozitorii Mihail Jora și Mihail Andricu.
Printre documentele cele mai interesante din punct de vedere cultural și politic, aflate în arhiva postului de radio Europa Liberă, în păstrarea Open Society Archives de la Budapesta, deschisă de curând cercetătorilor, se înscriu o serie de rapoarte ce s-ar putea constitui sub numele Dosarul George Enescu. Majoritatea se refera la evenimente petrecute după 4 mai 1955, data dispariției compozitorului român, până la mijlocul lui 1956. Un raport datat primăvara anului 1956, alcătuit pe baza informației furnizate de un „tânăr student din București, Chiriac”, vorbea de „o altă fază în lupta dintre refugiați și Partidul Comunist Român pentru memoria lui Enescu, despre care România pretinde a fi unul de ai lor, în timp ce refugiații îl consideră un anti-comunist”.
Până în 1949, deși aflat în străinătate, Enescu va deține in continuare funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949, Societatea a fost reorganizata, fiind redenumita Uniunea Compozitorilor, din care Enescu (asemeni altor membrii considerați neeligibili de regim), nu va mai face parte.
Reușind o performanță greu de egalat, Păstorel Teodoreanu (Alexandru Osvald (Al. O.) Teodoreanu) si-a făcut dușmani aprigi „de la cușmă la opincă” – si printre înțelepți, si printre analfabeți. Cu stilul său ironic, amuzant si spumos, ridiculizând cu vervă si aciditate tot ce era de ridiculizat, a fost pus la index atât de monarhiști, cât si de comuniști – aceștia din urma, având mai dezvoltat simțul omorului decât al umorului, l-au trimis si după gratii, o perioadă.
Într-o contrapondere a istoriei, pe cât de antipatic le-a devenit Păstorel celor vizați de catrenele sale, pe atât de iubit a fost de cei numiți, sui generis, „oameni de rând”.
Volumul Strofe cu pelin de mai (Strofe cu pelin de Mai… Contra Iorga Neculai), o critică versificată la adresa lui Nicolae Iorga, l-a costat pe Osvald Teodoreanu, tatăl lui Păstorel, funcția de ministru în guvernul Iorga. Deși (se spune că) acesta ar fi cumpărat întregul stoc publicat, in speranța ca astfel nimeni nu va citi epigramele fiului sau, relația cu prim-ministrul Iorga a fost complet compromisa.
Inclusiv Ionel Teodoreanu, fratele lui Păstorel, a suportat consecințele supărării lui Iorga. Pe lista scriitorilor propuși pentru decorații figurau ambii frați Teodoreanu, însă, confundându-l cu Păstorel, dintr-o eroare, Iorga l-a scos pe Ionel. Chestiunea a provocat un amuzament copios în cercurile literare ale vremii, fapt ce l-a dezavantajat odată in plus pe Iorga.
Oratorul. Frazele domnului Iorga sunt lungi
Fraza asta nefirească
Pentru public e un bine,
Fiindcă, până s-o termine,
Poate sala s-o golească.
Guvernul Iorga
Cazul nu-i aşa sinistru,
Căci părosul demiurg
Doar pe scenă-i prim-ministru,
La consiliu-i dramaturg.
Tot pentru Iorga
De la Tisa pân-la Nistru
Ce român n-a fost ministru?
Iorga!
Şi-ncă din copilărie
Cine a vrut mereu să fie?
Iorga!
Epitaf Mitropolitului Miron Cristea, prim ministru în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea
Aici zace-n groapa asta
Fostu-amant al doamnei Nasta,
A bisericii ocară
Şi-a bugetului povară!
Unui ministru trimis în Spania (Jean Th. Florescu)
Am trimis la mauri
Un ministru nou,
Printre atâţia tauri
Să fie şi-un bou!
La sosirea Armatei roșii „eliberatoare”
Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus și-un tun;
Tunul rus
Şi rusul tun!
Pentru Petru Groza
Armistițiul ne-a impus
Să dăm boii pentru rus!
Ca să completam noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!
Tot cu bătaie la Petru Groza, referitor la numirea lui Zăroni în funcția de ministru al agriculturii
Caligula imperator
A făcut din cal senator!
Domnul Groza, mai sinistru,
A făcut din bou – ministru!
Despre monumentul „ostașului sovietic eliberator”, inaugurat în Piața Victoriei, în 1946.
Soldate rus, soldate rus,
Te-ai înălțat acolo sus
Că liberași popoarele
Sau că iţi put picioarele?
Când comuniștii îşi măresc rândurile cu o parte din legionari:
Căpitane, nu fi trist!
Garda merge înainte
Prin partidul comunist!
Pentru reforma agrara făcută de comuniști, in scop electoral (catren lansat, se pare, la restaurantul lui Dobrică, cârciuma frecventata asiduu de Păstorel)
I se dă (cum se zvonește)
Pământ celui ce-l muncește!
De ce oare nu s-ar da
Via celui… care-o bea?
Gazetei literare
Gazeta-i urmărită-n ţară
Cu interes de mici şi mari,
Fiindcă este literară,
Şi literații… gazetari!
Veronicăi Porumbacu, la apariția versurilor „O, Europă, te simt în mine/Te simt adânc în mine!„
Mult stimată Veronică,
Eu credeam c-o ai mai mică,
Dar mărturisirea-ţi clară,
Din Gazeta Literară,
Dovedește elocvent
Că în chestia matale
Cu-adâncimi fenomenale
Intră-ntregul continent!
Chitanță lui Sadoveanu
De ţi-ai face testamentul,
Tu să nu-mi lași mii de franci!
Nașule, să-mi lași obrazul,
Ca să-mi fac din el bocanci!
Despre demnitarii Românei comuniste
Cine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?
Cine-i la academie şi-are 4 la chimie?
Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti.
Mai târziu, fabula Măgarii și libertatea, il va priva efectiv de libertate. In 1960, in cadrul unui proces mai amplu, dedicat intelectualilor nealiniați regimului comunist, Păstorel a fost condamnat la șase ani de închisoare corecțională. In același timp, bunurile sale au fost confiscate, iar manuscrisele și o parte considerabilă din bibliotecă au ajuns scrum si pulbere la propriu, fiind puse de cenzori pe foc. Începând cu 1961 a fost încarcerat alături de celebrul lot Noica-Pilat.
Si una dintre ultimele sale epigrame, la finalul vieții
Culmea ironiilor
Şi râsul copiilor
Să pun punct bețiilor
Pe Șoseaua Viilor!
citește si
JEAN MOSCOPOL ȘI GUVERNUL COMUNIST
NINA CASSIAN – STALIN E LUMINA
Nicolae. D. Cocea, comunistul care a vegheat „trecerea în adormire” a Masoneriei române și trezirea presei de stânga din România
COMUNISMUL LUMINOS
AMINTIRI DIN COMUNISM 