Viața de lux a nomenclaturii comuniste – regimul Gheorghe Gheorghiu Dej

Publicat pe 23 septembrie 2018 de Oana IONESCU FIRICA

Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901 – 1965), secretar general al PCR şi cel care a condus România până în 1965, era faimos pentru standardul său de viaţă. Căsătorit in 1926 cu Maria Alexe, a avut două fiice, Vasilica și Constanţa. După divorțul survenit în 1933, Dej nu s-a mai recăsătorit, iar viaţa sa de celibatar a provocat unele zvonuri legate de orientările sale sexuale. In paralel, potrivit autorilor unui raport intitulat „Cine sunt ei?„(prezentat, în 1958, Congresului Statelor Unite ale Americii), in perioada anilor ’50, circulau diverse povești, mai mult sau mai puțin fundamentate, despre numeroasele sale amante rusoaice, detașate de KGB la București.

„Gheorghiu-Dej, primul secretar al Partidului Muncitoresc (Comunist) Român” – preciza raportul – „un bărbat divorțat și tată a două fete răsfățate, are în serviciile sale amante despre care se vorbește în numeroase ocazii”.

„Gheorghiu-Dej se îmbracă la fel ca un „burghez”, purtând articole de vestimentație scumpe și guler alb. Familia fostului muncitor în atelierele CFR locuiește într-o vilă din Predeal, deținută în trecut de industriașul Ion Gigurtu” (n.r. arestat în 1950, mort în 1959 în închisoarea din Râmnicu Sărat)

Gheorghe Gheorghiu Dej mai deținea o drezină, model Buick, și o serie de automobile de lux, printre care si o limuzină model ZIL 111, de 5.8 metri lungime, achiziționată din URSS. Slujitorii lui Dej beneficiau, la rândul lor, de privilegiul de circula cu ele.

Chivu Stoica, Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Gheorghe Apostol,1957

„Curtenii comuniști ai lui Dej trăiesc în frumoasele case ale fostei aristocrații […], în timp ce 16 milioane de români trăiesc în suferință îndelungată și foame. Locuințele mai-marilor comuniști de pe Șoseaua Kisselef și Parcul Jianu sunt bine păzite de polițiști înarmați. Mașini luxoase, americane și rusești, îi preiau pe servitorii lor în uniformă spre și de la magazinele private.„

„În timp ce milioane de oameni simpli se trezesc dimineața la patru, pentru a se aşeza la cozi la cele mai sărăcăcioase rații de hrană, lăzi cu portocale de import şi cu ouă sunt descărcate în grădinile noilor comuniști bogați. Doar grangurii comuniști şi oaspeții lor străini folosesc stația modernă de cale ferată din Băneasa, cu covoarele ei roșii, pe care Carol a construit-o pentru folosința exclusivă a familiei regale. La recepțiile oficiale, Gheorghiu-Dej şi oaspeții săi de seamă stau separați în camere private, unde nimeni altcineva nu poate intra. Sunt serviți cu caviar şi coniac franțuzesc. Comuniștii cu rang mai mc primesc aperitive şi ţuică”, dezvăluia, în 1953, jurnalistul american Richard O’Regan.

citește si PORTRETUL UNUI COMUNIST: GHEORGHIU-DEJ

„HAINE DE 400 USD PIESA”

Ana Pauker (n. Hanna Rabinsohn, 1893, Codăeşti, județul Vaslui – 1960, București), prima femeie ministru de Externe din istoria României, era înfățișata, intr-un raport informativ destinat Guvernului SUA, ca una dintre cele mai influente și extravagante figuri ale regimului comunist, de la începutul anilor ’50.

Ana Pauker „locuiește în cartierul de lux «Parcul Filipescu», într-o vilă cu două etaje, cu ziduri înalte şi cu o grădină frumoasă. De asemenea, are o casă de odihnă pe malul lacului, la Snagov. Se îmbracă acum într-un stil cu care nu era obișnuită. Disprețuiește bijuteriile, dar a căzut pradă noului look, cumpărând lăzi de haine, cele mai multe costume gri şi negre şi rochii, fiecare la câte 400 de dolari piesa. Spre deosebire de ceilalți lideri comuniști, ea poartă nestingherită hainele de lux, fie că se află la vreo întâlnire cu muncitoarele din fabrici, fie că participă la o sărbătoare a lui Octombrie roșu. Călătorește cu o limuzină, cu șofer, și a prins pasiune pentru câinii cu pedigree. Ea este cea care se bate pentru destinele comuniștilor” – nota, în februarie 1948, jurnalistul Seymor Freidin (corespondent american în Balcani, calitate in care a cunoscut-o și a intervievat-o pe Ana Pauker).

„În curtea casei din Parcul Filipescu au fost aduși brazi crescuți în pădurile din Sinaia, iar interiorul ei a fost împodobit cu tapiserii persane, picturi de mare valoare şi cu mobilier elegant. O altă casă de vacanţă a demnitarului comunist se află în Predeal” – informează un alt raport.

citește si ANA PAUKER, „STALIN CU FUSTA”

„In timp ce se afla în vila sa din Predeal, Ana Pauker a comandat cantități impresionante de carne pentru bucătăria sa. Există o lege în România care interzice măcelărirea vitelor de către persoane private. Chiar şi aşa, Ana Pauker şi oaspeții săi comuniști sunt serviţi cu cele mai fine cărnuri, pregătite şi aduse de măcelari locali”, arăta o notă informativă din 1951, păstrată în arhivele Radio Europa Liberă (RFE).

„Vila Anei Pauker de pe Șoseaua Kisseleff este păzită de trei santinele și de un agent al Securităţii. De asemenea, prin faţa ei patrulează regulat ofițeri de Securitate„.

„Ana Pauker are la dispoziția sa patru mașini, două personale şi două pentru gărzile sale de corp. Mașinile sale personale sunt un Ziss, de producție sovietică, din 1947, verde, și un Oldsmobile, din 1950. Mașinile din escorta sa sunt două Dodge, negre, modele din 1950” – relata o altă notă confidențială, din 1952, păstrată în arhivele RFE.

Cea mai faimoasă mașină a Anei Pauker era o drezină blindată cu plăci de plumb, marca Skoda VOS, fabricată în 1948, adaptată pentru a putea circula pe şine. Avea cinci tone și poate fi văzută, în prezent, în gara Sinaia.

„Cinci șoferi i-au fost puși la dispoziție, unii fiind folosiți şi ca gărzi de corp şi, de asemenea, ca șoferi pentru copiii ei. Ana Pauker are propriul stilist, un fost model pe nume Pinzi, care percepe tarife exorbitante. De asemenea, a angajat oameni care să se ocupe de frizurile ei şi servitori care fac cumpărăturile din magazinele rezervate liderilor comuniști.”

„Un fost membru al Gărzii de Fier îi este amant”, arătau alte note informative din acea vreme.

Petru Groza deținea un Buick. „Groza joacă tenis circa două ore pe zi. Este adus cu un Buick 8, cu puțin înainte de ora 6 dimineața, de câteva ori pe săptămână pe terenurile private de din Piața Stalin. Aparent, nu își ia măsuri speciale de siguranță. Un bărbat care probabil îi este gardă de corp circulă cu el, fie într-un automobil GIS, fie acompaniindu-l în Buick. Groza se arată bucuros atunci când oamenii se opresc să îl vadă…”, arăta o mărturie despre fostul şef de guvern.

citește si

„NU AM NICIO GRIJĂ IN LUME, CÂT TIMP MAI POT JUCA TENIS CÂND VREAU”

Urmașii „burghezului roșu”, Petru Groza

MIHAIL SADOVEANU – UN COMUNIST „LUMINAT”

Publicat pe 19 octombrie 2016 de Oana IONESCU FIRICA

| VEZI SI COMUNISTII ROMANIEI

„Lumina vine de la răsărit” – Mihail Sadoveanu, in conferința cu același titlu, susținută in 1945, la Sala Dalles din București

În 1945, proaspăt arondat noii puteri comuniste instalate in România, Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani, Iași, România – d. 19 octombrie 1961) a ținut conferința cu titlul „Lumina vine de la Răsărit”.

Publicat în revista „Veac nou”, discursul a fost preluat o lună mai târziu de editura „Cartea rusă”, care il tipărește sub forma unei broșuri propagandistice, cu coperte roșii și cu fotografia autorului.

Istoricul Adrian Cioroianu, în studiul „Lumina vine de la Răsărit. «Noua imagine» a Uniunii Sovietice în România postbelică, 1944-1947“ afirma că unii „comentatori, deprinși cu teorii ale conspirației, spun că „Lumina vine de la Răsărit“ ar fi fost, de fapt, o parolă masonică, din care inițiații urmau să înțeleagă un mesaj care să-i pună în gardă”.

Titlul conferinței, afirmă Radu Cernătescu, in volumul „Literatura Luciferică – O istorie ocultă a literaturii române” (editura „Cartea Românească”, 2010), – „este, de fapt, o deviză masonică atribuită contelui Cagliostro, deviză ce sună aşa: „Lumina vine de la Răsărit şi orice iniţiere din Egipt”. Iar dacă adăugăm faptul că „întreaga Masonerie a secolului al XIX-lea, cea care a lansat deviza, înțelegea Egiptul prin moștenirea lui iudaică, vom realiza că, de fapt, conferința încerca o deloc disimulată apologie a unei ancestrale tradiții iudaice, o tradiție care a găsit în colectivismul şi egalitarismul rus doar o nouă şi exterioară împlinire: „ce se revarsă acum într-o lumină nouă din Răsărit”.

Gheorghe Gheorghiu.-Dej, Mihail Sadoveanu, Constanţa Crăciun, C. I. Parhon, Gh. Florescu, Leontin Sălăjan, Emil Bodnăraş în prezidiul adunării festive de la Ateneul Român consacrată celei de a treia aniversări a R.P.R.(26 decembrie 1950)

Pe 15 aprilie 1934, Mihail Sadoveanu a fost ales Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite (federație rezultata din unirea Marii Loji Naționale Române cu Marele Orient al României). Din 1922, masoneria franceză care, după Primul Război Mondial, reorganizase lojele din România, s- a arătat dispusă la concesii în faţa bolșevismului, fapt ce a dus la crearea unui ordin masonic autocefalic în România. Astfel, pe 3 ianuarie 1923, a fost anunțată redeschiderea Marii Loji Naționale Române ca Mare Lojă regulară şi suverană, de rit scoțian antic şi acceptat, ceea ce a adus la o ruptură de lojile rămase sub obedienţa Marelui Orient al Franței. Din comisia ce avea să elaboreze constituția Marii Loje Naționale a României a făcut parte şi Sadoveanu.

In faţa primului convent federal al Francmasoneriei Române Unite, ţinut la 15 aprilie 1934, Mihail Sadoveanu, ales în cea mai înaltă funcţie executivă de Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite, ocazie cu care a rostit următoarele cuvinte: „Afirm încă o dată, aşa cum au afirmat inițiații tuturor timpurilor: cred într-un singur Dumnezeu, cunoscut şi respectat de oameni în forme şi limbi diferite (…) şi voi fi un păzitor fidel al tradiției şi legii morale a Ordinului”(*)

vezi si

Nicolae. D. Cocea, comunistul care a vegheat „trecerea în adormire” a Masoneriei române și trezirea presei de stânga din România

JUSTINIAN MARINA: „HRISTOS ESTE SOVIETIC!”

NINA CASSIAN – STALIN E LUMINA

PERLELE LUI PĂSTOREL

Repere biografice:

Mihail Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880,Pașcani, Principatele Unite – d. 19 octombrie 1961, Vânători-Neamț, Neamț, Republica Populară Română)– scriitor, academician și om politic român. Colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Dimineața.

Ca om politic, a fost adept al naționalismului și stalinismului.

A făcut parte succesiv din Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al Senatului.

Initial susținător al monarhiei (în timpul regimului autoritar impus de Carol al II-lea), își schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților fiind și unul din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a preia conducerea statului după abdicarea regelui.

Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismului. Multe dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea Cocor, au reprezentat acte de propagandă în favoarea comunizării.

Președintele Uniunii Scriitorilor din România.

In 1921, devine membru al Academiei Române

In 1961, Mihail Sadoveanu primește distincția de Laureat al Premiului Internațional „Lenin pentru întărirea păcii între popoare” (1961) [înapoi]

Gheorghiu-Dej, Mihail Sadoveanu, Gh. Apostol, s.a., votează planul cincinal dec 1950, in M.A.N.

(*) La Sadoveanu, observă Radu Cernătescu în volumul „Literatura Luciferică – O istorie ocultă a literaturii române”,apărut la editura „Cartea Românească” în anul 2010, adeziunea la Masonerie nu a fost un accident, iar pasiunea sa pentru esoterism nu a condus la exerciţii gratuite, abordarea masonică nefiind pentru prozator un scop în sine, ci instrumentul hermeneutic cu care a încercat explicarea datinilor şi eresurilor noastre populare – în ultimă instanţă, a unei întregi etnosofii. Înarmat cu acest instrument ocult, Sadoveanu a căutat mereu a înţelege arhetipurile şi a recompune „lumea veche, pe care eu am păstrat-o în visul meu de artă”.Trebuie amintit că hermeneutica datinilor şi eresurilor populare ţine la noi de o tradiţie masonică instituită de primii folclorişti care au fost masoni şi evrei. Într-un interviu apărut în ziarul „Adevărul literar şi artistic”din anul 1933, Sadoveanu face referire la „o doctrină tainică, în sensul tainelor religioase; o doctrină superioară tuturor dogmelor şi tuturor formelor, capabilă, prin unitatea şi generalitatea ei, să concilieze aspectele multiple ale adevărurilor. E o taină, pentru că nu se învaţă direct, cu mijlocul operaţiilor mintale obişnuite; este conştiinţa adevărului prin pătrundere personală, meditând asupra simbolurilor; ea te duce la sensul profund al lucrurilor, cel care scapă comprehensiunii superficiale…. În lumina acestor preocupări intime… am scris „Creanga de Aur”. Se pare că, dincolo de iniţierea pe care a primit-o în cadrul Masoneriei, Sadoveanu a avut acces la tezaurul iniţiatic al acelui Centru spiritual străvechi, la care face aluzie inscripţia de pe moneda bătută în anul 1778.

La sfârşitul secolului trecut, apărea volumul „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu”, semnat de Alexandru Paleologu, la rândul lui, membru al masoneriei. Mare artist, scriitor de geniu, afirmă autorul, „a devenit Sadoveanu târziu, printr-un proces de transmutaţie interioară care l-a modificat fundamental. Abia după un sfert de secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevărat Sadoveanu. Dacă nu vrem să admitem asta, nu înţelegem nimic din lenta şlefuire a pietrei săvârşită de Sadoveanu şi nu înţelegem sensul lungii sale căi către sine”. Şlefuirea lentă a pietrei este o trimitere la un concept masonic, Alexandru Paleologu fiind, la rându-i, mason. Iar dacă amintim că primele volume din opera lui apar în anul 1904, iar primirea în masonerie în anul 1927, şi că şlefuirea pietrei este un simbol central al masoneriei, cu referire la evoluţia spirituală a adeptului, înţelegem la ce se referă Alexandru Paleologu. Nu ne vom opri în aceste rânduri la analiza operei lui Sadoveanu, la analiza simbolurilor ce se regăsesc în”Baltagul”, „Ochi de urs”, „Dumbrava minunată”, „Creanga de Aur”, în trilogia „Fraţii Jderi”, dincolo de pojghiţa estetică referitor la care a curs atâta cerneală din pana criticilor literari. În aceste rânduri vrem să semnalăm faptul că opera de maturitate a lui Sadoveanu este parcursă de un fir iniţiatic, că filosofia lui ţine de o concepţie pitagoreică despre lume, implicând în mod consecvent câteva dintre marile teme şi idei ale gândirii umane universale. O adevărată concepţie filosofică, ne aminteşte Alexandru Paleologu, „are întotdeauna consecinţe practice, iar înţelepciunea este această praxis pe care teoria o are ca finalitate. Sadoveanu era un înţelept din categoria aceasta. (…) Civilizaţia arhaică la care aspiră Sadoveanu şi a cărei structură o conservă nu este rudimentară, ci primordială, nedegradată. Năzuinţa la arhaitate nu înseamnă involuţie sau retrogradare, ci reprezentarea modelului perfect, absolut, arhetipal. Patriarhalitatea sadoveniană este aproximarea arhetipiei primordiale, e deci o restaurare. La scară mică sau mare, aceasta se poate realiza în variate momente sau în condiţii istorice; una din ele, apoteoză, o înfăţişează Sadoveanu în ciclul fraţilor Jderi, sub domnia lui Ştefan cel Mare. (…) Nostalgia arhetipurilor este, în fond, o anamnesis platoniciană şi presupune mitul eternei reîntoarceri. Sadoveanu nu poate fi înţeles fără mitul eternei reîntoarceri. Iar necontenita mişunare, lentele, milenarele migraţiuni şi mutaţii ale materiei, însufleţită sau nu, care se petrec în „teoria” lumii sadoveniene, sunt metempsihoza aceluiaşi unic suflet universal prin succesiunea eonilor”.