Istoricul Partidului Comunist Român

Galerie

Publicat pe de

DENUMIRILE PARTIDULUI COMUNIST

Partidul Comunist Român a purtat, în diferite perioade de timp, diverse denumiri. Astfel, succesiv, s-a intitulat PSC, PCdR, PCR, PMR și, din nou, PCR, după cum urmează:

  • Partidul Socialist-Comunist – PSC (1921-1922)
  • Partidul Comunist din România – PCdR (1922-1945)
  • Partidul Comunist Român – PCR (1945-1948)
  • Partidul Muncitoresc Român – PMR (1948-1965)
  • Partidul Comunist Român – PCR (1965-1989).

În intervalul anilor 1921-1943, Partidul Comunist din România, a fost o secțiune a Internaționalei a III-a, urmând directivele acesteia, care serveau, de fapt, „interesele Moscovei și nu ale muncitorilor români. Aceasta a făcut ca, la scurt timp de la înființare, datoritã adoptării unei poziții antinationale, sã fie scos în afara legii (1924), desfășurându-și activitatea în clandestinitate timp de 20 de ani”.(Marin C. Stãnescu, în lucrarea Moscova, Cominternul, Filiera Comunistã Balcanicã si România (1919-1943), publicatã în 1994).

În perioada 1947-1989, PCR (sub diferite denumiri) a fost unicul partid activ pe scena politică românească, instaurând dictatura proletară.

19-24 iulie 1965: Denumirea partidului unic se schimbă din PMR – Partidul Muncitoresc Român, în PCR – Partidul Comunist Român. În cadrul Congresului, (IX), Nicolae Ceaușescu este ales secretar general al PCR.

Art. 3 din Constituția României (1965), definește PCR ca fiind „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. Sub P.C.R., societatea civilă este subordonată principiilor comuniste, libertatea de exprimare este cenzurată, iar în economie se instituie dirijismul și controlul centralizat.

CONDUCEREA: SECRETARII GENERAL AI PARTIDULUI

Cristescu Gheorghe (08.10.1882-29.11.1973)

In funcția de Secretar General al Partidului Comunist Român (cu diversele sale abrevieri și denumiri, care, in perioada 1921-1943 a funcționat ca secție romana a Comintern-ului), au fost aleși, in ordine cronologica:

  • 1921–1924 | Gheorghe Cristescu (român, plăpumar)
  • 1924–1927 | Elek Köblős (muncitor maghiar din Transilvania)
  • 1928–1931 | Vitali Holostenko (în alfabetul chirilic Виталий Холостенко, ucrainian, membru al Partidului Comunist Ucrainean)
  • 1931–1934 | Alexander Danieluk Ştefanski (cu pseudonimul Gorn) (polonez)
  • 1934-1935 | Eugen Iacobovici (nume real Seno Iakobovits, evreu, cumnatul Annei Pauker, nume conspirativ „Vifor”.)
  • 1935–1939 | Boris Ștefanov Mateiev (bulgar)
  • 1939-1940 | Bela Brainer (maghiar)
  • 1940–1944 | Ștefan Foriș (István Fóris, evreu maghiar)
  • 1945–1954 | Gheorghe Gheorghiu-Dej
  • 1954–1955 | Gheorghe Apostol
  • 1955–1965| Gheorghe Gheorghiu-Dej
  • 1965–1989 | Nicolae Ceaușescu

„Pentru a se asigura că PCR va considera dezmembrarea statului român ca fiind prioritară celei a schimbării regimului, la conducerea partidului, au fost impuși, cetățeni străini, începând cu 1924, până la lovitura internă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a adepților lui, în 1944. Originea etnică era mult mai puțin importantă decât faptul că toți erau reprezentanți ai intereselor de dezmembrare a României, fără a se ține cont de vreun principiu umanitar sau etnic.” (CNSAS).

citește si SECRETARII GENERALI AI PCdR, DESPRE MISIUNEA PARTIDULUI COMUNIST – Vitali Holostenco

In acest sens, Dan Cãtãnus și Gheorghe Neacsu, prezintă, la rândul lor, în revista „Arhivele Totalitarismului“, nr. 1-2/1999, un document din 1966, intitulat Compoziția organelor de conducere ale Partidului Comunist din România de la Congresul I (1921) pânã în anul 1944, „bazat în general pe discuțiile purtate de oameni implicați în activitatea partidului în perioada menționata“.

NUMĂRUL MEMBRILOR PCR ȘI COMPONENȚA

In perioada interbelică, Partidul Comunist număra sub o mie (parte dintre ei aflați în închisoare), cu precădere maghiari, evrei, bulgari, ruși, ucrainieni, cei mai puțini fiind români.

După crearea sa (mai 1921) și mai ales după 1924, când (redenumit PCdR), este scos în afara legii, unii dintre comuniștii din România, cărora li s-au adăugat și cei care au luptat în Războiul Civil din Spania (1936-1939), s-au stabilit în U.R.S.S. unde, întreținuți și instruiți de Komintern, au devenit revoluționari de profesie, în așteptarea momentului favorabil pentru preluarea puterii în țară.

Conform datelor statistice din 1933, P.C.R., dominat de minoritățile naționale, dispunea de 1.665 de membri, dintre care 440 maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucrainieni, 70 moldoveni (basarabeni), 170 diverse naționalități. Românii, care reprezentau 72% din populația țării, aveau o pondere de doar 26% în structura națională a P.C.R.

După crearea Partidului Muncitoresc Român (PMR), în urma Congresului de unificare (21-23 feb 1948) a Partidului Comunist Român (PCR) cu Partidul Social-Democrat (PSD) numărul membrilor de partid creste progresiv,::în 1950, 720.000, în 1965, 1.450.000, în 1974, 2.480.000, ajungând, în 1988, la 3.700.000.

PUNEREA PCR SUB INTERZICERE

La 23 ian.1922, autoritățile intentează „Procesul din Dealul Spirii” unui număr de 271 de activiști comuniști (delegați la Congresul general al Partidului Socialist din mai 1921, participanți la greva generală din oct. 1920) acuzați de propagandă clandestină sau publică, împotriva formei de guvernământ și a ordinii sociale și politice din țară.

La 4 iunie 1922, printr-un Decret regal, din 271 de arestați, 213 sunt achitați și puși în libertate.

Printr-o ordonanță a Comandamentului Corpului II armată (5 apr. 1924) este interzisă activitatea P.C.R., deoarece în timpul tratativelor de la Viena (27 mart.-2 apr. 1924), dintre România și U.R.S.S, PCR. s-a situat împotriva României, de partea guvernului sovietic, cerând autodeterminarea, până la despărțirea Basarabiei de statul român.

Scoaterea PCdR înafara legii are loc in 1924 (Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii).

CONGRESELE PCR

Activând ca secție română a Komintern-ului (statut pe care PCdR și l-a păstrat in toată perioada anilor 1921-1943), congresele Partidului au avut loc, cu precădere, în străinătate, pe baza documentelor elaborate în spiritul directivelor Cominternului.

In perioada 1921-1940, P.C.d.R.,a ținut 5 congrese:

  1. 8-12 mai 1921, București (de fapt, o Conferința, redenumita ulterior Congres, și renumerotat ca atare, considerat ca fiind Congresul I )
  2. 3-4 octombrie, 1922, Ploiești; unde meseriașul plăpumar, Gheorghe Cristescu, este ales secretar general al P.C.R.
  3. august 1924, Viena; unde cetățeanul român de etnie maghiară, Köblös Elek, este „ales” secretar general
  4. 28 iunie-7 iulie 1928, Ciuguevo, lângã Harkov;
  5. 3-24 decembrie 1931, Gorcovo, lângã Moscova.

Congresele s-au sistat in anii 1932-1944, dar au avut loc o serie de plenare și conferințe, cele mai multe desfășurate în tarã.

Organele de conducere ale partidului – Comitetul Central, Secretariatul si Biroul Politic – erau alese formal de congresele partidului (în perioada dintre congrese de către plenarele C.C.). În practicã, desemnările de persoane erau decise de Comintern. Conducerea partidului era numitã din rândurile minoritãtilor nationale „dispuse sã aplice mecanic toate indicatiile antiromânesti venite de la Moscova“

în timpul anilor de ilegalitate, elita partidului era formată în principal din elemente alogene (bulgari, maghiari, evrei sau ucrainieni din România), care aveau o înțelegere limitată a valorilor naționale ale ţării. Partidul a predicat idei și sloganuri care aveau un ecou minim în rândurile clasei pe care pretindea că o reprezintă, caracterizând România drept o „ţară imperialistă multinaţională” şi pledând pentru dezmembrarea statului-naţiune român născut în urma tratatelor de la Versailles şi Trianon din 1919-1920.

Susținerea pretențiilor teritoriale rusești asupra Basarabiei și a nordului Bucovinei, de către partidul comunist din Romania, a dovedit, practic, impotenţa politică a PCR, care a fost tratat cu dispreț de către Comintern. Aceasta stare de lucruri a adâncit psihologia sa de paria, generând un complex de inferioritate major în rândul cadrelor sale. De aceea, izbucnirile antisovietice din timpul ultimilor ani ai lui Gheorghiu-Dej și ai celor douăzeci și patru de ani de conducere ai lui Ceaușescu trebuie văzute si în acest context.

surse: Revista de istorie militară, nr. 1(47), 1998; Lavinia Betea, Psihologie politicã. Individ, lider, mulțime în regimul comunist, Editura Polirom, 2001, Arivele CC al PCR, CNSAS

Citește și: