Lupta pentru putere în cadrul Partidul Comunist Român: epurarea „grupului moscovit”

Partidul Comunist din România (PCdR), ulterior redenumit Partidul Comunist Român (PCR), a debutat la scară microscopică și, înainte de a fi dizolvat, după 1989, atinsese dimensiunile unui balaur.

In 1944, PCdR era un fel de „cap în căutarea unui corp”, după cum observa Victor Frunză, ironizând lipsa „cadrelor”. In decembrie 1989, corpul, deja gigantic, și-a pierdut capul.

HIDRA CU TREI CAPETE

Istoriografia comunistă consemnează trei „centre” de forță ale Partidului, angajate (mai mult sau mai puțin declarat) în lupta pentru putere: centrul „ilegaliștilor”, condus de Ștefan Foriș, cel „din închisori”, atribuit lui Gheorghiu-Dej, și cel al „cominterniștilor” sau al „moscoviților”, aflat sub tutela Anei Pauker.

În aprilie 1944, după înlăturarea lui Ștefan Foriș (la ordinul lui Gheorghiu-Dej) din fruntea PCdR, trio-ul Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu şi Iosif Rangheţ reprezenta un interimat provizoriu, favorabil lui Dej.

Dar dispariția lui Foriș din fruntea „ilegaliștilor” nu l-a propulsat imediat pe Gheorghiu-Dej în prim-plan, ci pe Lucrețiu Pătrășcanu, un personaj complet atipic în peisajul comuniștilor, la acea dată.

Fără sprijin sau simpatizanți, Pătrășcanu va fi eliminat de Gheorghiu-Dej și Ana Pauker, uniți temporar împotriva „inamicului” comun. Arestat în 1948, acesta va sfârși, șase ani mai târziu, executat la Jilava.

LUPTE INTERNE PENTRU PUTERE

Membrii „grupului conducător”, promovați în structurile de putere după Conferința Națională din octombrie 1945, jucau rolul unor sateliți, gravitând in jurul principalilor pretendenți la șefia partidului.

Afinitățile acestora erau, de regulă, tributare experiențelor personale: comuniștii de la Grivița, sau cei care trecuseră prin închisori, îl susțineau, in principiu, pe Gheorghiu-Dej, în timp ce „moscoviții” o preferau pe „tovarășa Ana” Pauker.

Pe tabla jocului de șah comunist aveau loc însă și o serie de mutări surprinzătoare: Teohari Georgescu, apropiat al lui Dej, a sărit in tabăra Anei Pauker, în timp ce Leonte Răutu, Petre Borilă sau Alexandru Bârlădeanu, cu stagii cominterniste la Moscova, l-au sprijinit pe Gheorghiu-Dej.

Meciul Gheorghiu-Dej vs. Ana Pauker se va încheia, astfel, mult mai târziu, la capătul unor partide marcate de câteva momente tensionate.

O fisură între Pauker și Dej are loc de la bun început, odată cu revenirea în ţară a Anei Pauker, în septembrie ’44.

Pauker nu agrease eliminarea lui Foriș şi nici implicarea Partidului în evenimentele zilei de 23 august, considerând că decizia Regelui Mihai și a partidelor „istorice”, de a întoarce armele împotriva Germaniei, răpea Armatei Roșii meritul de a fi „eliberatoare” (deoarece nu ar mai fi avut nimic de eliberat).

In plus, la Moscova, Gh. Dimitrov aprobase, la 23 februarie 1944, la solicitarea Anei Pauker, existenta unui birou în străinătate (Заграничный бюро) al PCdR, pilotat de Ana Pauker, Vasile Luca și Manole H. Manole.

Prima rundă a conflictului Gheorghiu-Dej – Ana Pauker s-a derulat în zilele care au precedat Conferința Națională, din octombrie, 1945, în cadrul întâlnirilor premergătoare existând o mică „dilemă” cu privire la cine ar fi urmat sã devina liderul partidului comunist.

Decizia a fost influențată de Stalin, care i-ar fi fost favorabil lui Dej, în detrimentului Anei Pauker.

La acea dată, Vasile Luca sugera, imprudent, ca Dej să fie ales secretar general, dar Ana Pauker să conducă, de facto, partidul. Gheorghiu-Dej primea astfel un semnal clar, referitor la ierarhia reală dorită.

Cu toate acestea, exceptând tentativa de subminare a autorității lui Dej, (când Luca i-a propus acestuia o șefie formală), nici Ana Pauker, nici Vasile Luca și nici Teohari Georgescu nu și-au manifestat fățiș opoziția.

A doua rundă a „meciului” s-a desfășurat în toamna anului următor (1946), când Ana Pauker a decis revocarea reprezentantului PNL din guvernul Groza.

Sovieticii s-au arătat nemulțumiți de inițiativă. Vîșinski însuși, se pare, i-ar fi propus lui Dej, drept consecință, înlăturarea Anei Pauker din partid.

Câteva luni mai târziu, la Moscova, Dej era chestionat chiar de marele Stalin despre neînțelegerile sale cu Ana Pauker.

Rememorând întâmplările din 1946-1947, Gheorghiu-Dej mărturisea, la distanță de un deceniu, că Ana Pauker şi Vasile Luca ar fi făcut atunci presiuni asupra sovieticilor, încercând să-i convingă că Dej promovează, în cadrul partidului, o politică șovină și antisemită.

O alta breșă notabilă în relația Gheorghiu-Dej – Ana Pauker s-a produs odată cu campania de verificare a membrilor de partid, în 1950.

La plenara Comitetului Central al PMR (15-17 mai 1950), care a trecut în revistă și desfășurarea campaniei, Gheorghiu-Dej l-a atenționat pe Miron Constantinescu în legătură cu greșelile din perioada anilor 1945-47, când acesta o asistase pe Ana Pauker la recrutările masive pentru PCR.

Câțiva ani după aceea, Dej îşi amintea că atacul său împotriva lui Miron Constantinescu o vizase, de fapt, oarecum indirect, pe Ana Pauker.

„Dar știam că nu-l bat pe Miron, ci pe cel care a inițiat asta, şi așteptam ca acela (Pauker – n.r.) care a inițiat, care a dat linia aceasta” să își recunoască vinovăția, a declarat Dej. 

Doi ani mai târziu, Gheorghiu-Dej va tranșa definitiv conflictul cu rivala sa.

În ianuarie1952, reforma monetară avea sã se dovedească un eșec și, totodată, un pretext excelent pentru debarcarea lui Vasile Luca.

În cadrul ședințelor Biroului Politic (19-21 februarie 1952), o Dare de seamă referitor la reformă puncta capetele de acuzare la adresa colaboratorilor lui Vasile Luca din Ministerul Finanțelor și de la Banca Națională, aceștia fiind suspectați de „activitate dușmănoasă și sabotaj”.

La o săptămână distanță, a urmat o Plenară a Comitetului Central, unde Dej și susținătorii săi au pornit ofensiva finală împotriva lui Luca.

Membrii Comitetului Central, convocați mai devreme, primiseră deja copiile documentelor ce urmau a fi „discutate”.

Vasile Luca, supus interogatoriului trei zile consecutiv, nu a înțeles însă că eliminarea sa era iminentă. Exasperat de conduita lui Miron Constantinescu, el s-a concentrat, mai degrabă, să-i dea o replică rivalului său. „Respectă cel puțin vârsta, dacă nu calitatea mea. Dacă vrei, treci în locul meu; dacă întreruperile le-ai învățat de la mine, poți să-mi iei locul. De ce permanent mă întrerupi și cu atâta patimă? Şi tov. Miron și fiecare la rândul său poate fi criticat şi la fiecare poți găsi şi lipsuri şi greșeli”, a spus Luca.

La câteva zile după plenară, Biroul Politic al CC al PMR decidea demiterea lui Vasile Luca, în funcția de Ministru al Finanțelor urmând să fie numit Dumitru Petrescu.

Luca şi-a păstrat totuși calitatea de membru al Biroului Politic, participând astfel la evenimentele care au pregătit propria sa excludere. 

RUNDA FINALA – 26-27 mai 1952

În aprilie, Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Alexandru Moghioroș şi Gheorghe Apostol au plecat la Moscova, pentru a-și asuma criticile în legătură cu „afacerea” Luca.

Delegația română a fost convocată la ora 2 noaptea să cineze cu Stalin.

La masă, Stalin i-a reamintit lui Dej că îl sfătuise de mult să rezolve problema cu Ana Pauker. Conform lui Apostol, Miron Constantinescu ar fi intervenit atunci, afirmând că „tovarășul Dej e cam sentimental”. Întors la hotel, Dej l-a abordat scurt pe Constantinescu: „Miroane, ai sarcina să o împuști în cap pe Ana Pauker”.

Povestea avea să se încheie în cadrul ședințelor Biroului Politic din 26 mai 1952 și a Plenarei a CC al PMR, din 26-27 mai, în cadrul cărora Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost acuzați de toate păcatele posibile: sabotarea politicilor de stat: reforma monetară (Vasile Luca), colectivizare (Ana Pauker);  fracționism;  împăciuitorism (Ana Pauker/Teohari Georgescu); lipsa „vigilenței de clasă”, cosmopolitism; deviere de dreapta, deviere de stânga, etc.

„ACESTA ESTE ADEVARUL ISTORIC”

Vasile Luca a murit în închisoare, 12 ani mai târziu.

Ana Pauker a fost arestată și supusă mai multor interogatorii, sfârșind prin a fi doar marginalizată.

Teohari Georgescu a fost închis, dar eliberat în 1956. După moartea lui Gheorghiu-Dej, a fost reabilitat de Ceaușescu și ales membru supleant al Comitetului Central al PCR (1972-1974).

Deși numit ca atare, nu se poate afirma, cu certitudine, ca Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu ar fi format, de facto, un grup, sintagma de „grup moscovit” reprezentând mai degrabă o formula consacrată privind epurarea simultana a celor trei.

De fapt, miza principală a constat în eliminarea Anei Pauker, Teohari Georgescu fiind, in consecință, doar o victimă colaterală.

O dată cu eliminarea celor trei, cădea cortina peste un important act al istoriei partidului comunist din România.

Metoda se va repeta în 1956-57, în cazul Miron Constantinescu-Iosif Chișinevschi, și în 1958, în contextul epurărilor ilegaliștilor.

In 1961, Dej avea să admită trecutul: „Să nu ne jenăm. Aşa s-au petrecut lucrurile, acesta este adevărul istoric”. 

---

SURSE: Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, Bucureşti, 1997; Victor Frunză, Istoria comunismului în România, ediția a III-a, Editura Victor Frunză, București, 1999; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2005; Pavel Câmpeanu, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom, Iași, 2002; Dan Drăghia, Gheorghe Gheorghiu-Dej vs. „grupul moscovit”, în Ștefan Bosomitu, Mihai Burcea (coord.), Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, Editura Polirom, Iaşi, 2012, pp. 145-174; Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Editura Polirom, Iași, 2002; Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa (eds.), Dosarul Ana Pauker. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, vol. I-II, Editura Nemira, București, 2006..