Ambasadorul SUA în URSS: „Uniunea Sovietică și Statele Unite ar trebui să continue schimbul de opinii cu privire la evenimentele din România” – 24 decembrie 1989

Galerie

Publicat pe de

| VEZI SI ARHIVA STENOGRAME

24 decembrie 1989

Raportul conversației cu ambasadorul SUA în URSS, J. MATLOCK

L-am primit pe ambasadorul SUA, J. Matlock, la cererea sa.

Referindu-se la instrucțiunile primite de la Washington, ambasadorul a spus că, în opinia conducerii americane, Uniunea Sovietică și Statele Unite ar trebui să continue schimbul de opinii cu privire la evenimentele din România.

Situația din România este încă foarte incertă. Partea americană este foarte îngrijorată de faptul că războiul dintre forțele securității de stat și unitățile armatei continuă, iar numărul victimelor în rândul populației civile este în creștere.

În acest sens, Matlock s-a referit la semnificația pozitivă a faptului că opiniile Uniunii Sovietice și ale Statelor Unite au coincis, în sensul că ar trebui acordat sprijin grupului care încearcă să guverneze România și să îndeplinească voința poporului român.

Apoi americanul a prezentat următorul gând: Statele Unite au luat act de convingerea exprimată de Uniunea Sovietică că intervenția militară este exclusă. Statele Unite au privit, cu același interes, declarația guvernului sovietic cu privire la disponibilitatea sa de a acorda asistență umanitară imediată poporului român.

Partea americană ar fi foarte interesată să audă evaluarea sovietică a evoluțiilor din România, precum și opinia părții sovietice cu privire la cele mai eficiente modalități de sprijinire a poporului român și la noua conducere a României. […]

L-am informat pe ambasador că, mai devreme, pe lângă declarația guvernului sovietic, a fost publicată o declarație TASS. Acest pas a fost determinat de o îngrijorare gravă cu privire la situația foarte tensionată din clădirea rezidențială ocupată de oficialii misiunii comerciale sovietice la București. S-a dovedit a fi în epicentrul luptei și, de ceva timp, a fost parțial asediată de forțele teroriste. Abia la sfârșitul zilei au fost împrăștiați și am putut evacua locuitorii din casă. Am atras atenția americanului asupra faptului că doi dintre ei au fost răniți ușor, nu unul, așa cum se raportase anterior. Acum acești oameni se află pe teritoriul ambasadei sovietice.

În prezent, sarcina principală este de a efectua evacuarea cetățenilor sovietici din România, mai presus de toate, femeile și copiii. Am informat ambasadorul SUA cu privire la opțiunile care sunt luate în considerare. […]

Menținem contactul cu reprezentanții noii conduceri românești, chiar și numai prin telefon. I-am informat despre pașii noștri care vizează acordarea asistenței umanitare populației române. De mai multe ori am întrebat noua conducere a României cu privire la nevoile ei urgente. Nu am primit niciun răspuns clar la întrebarea noastră. Se pare că Consiliului Frontului [Salvării Naționale] încă nu are idei clare cu privire la acest capitol.

În ceea ce privește întrebarea ridicată de american, despre cele mai eficiente abordări de organizare a asistenței umanitare către România, am repetat că nu există o claritate deplină în acest sens. Uniunea Sovietică întreprinde măsuri pentru a pregăti o astfel de asistență și implementarea sa practică, în conformitate cu înțelegerea [URSS] a nevoilor României.

Am informat noua conducere română și, de asemenea, Comitetul Internațional al Crucii Roșii și Organizația Mondială a Sănătății, că am înființat spitale în orașele de frontieră ale Uniunii Sovietice, pentru a primi răniți din România. În Moldova, aceștia așteaptă deja primul grup de 600 de răniți.

Cu privire la mijloacele de asistență. Prima încărcătură evaluată la jumătate de milion de ruble (11 vagoane) va fi trimisă pe cale ferată. Trenurile din România funcționează în continuare. În plus, am dat instrucțiuni conducerii moldovenești să ia legătura cu districtele de frontieră din România și să clarifice două aspecte. În primul rând, de ce au nevoie cel mai mult. În al doilea rând, care este sfatul lor cu privire la cel mai bun mod de a transporta aceste încărcături.

Pentru a finaliza gândurile noastre cu privire la situația din România, am remarcat că suntem în strânsă legătură cu aliații noștri din Tratatul de la Varșovia, precum și cu toate celelalte state care se apropie de noi. Așadar, luăm ca semn pozitiv dorința părții americane de a face schimb de opinii. Considerăm că asemenea contacte sunt foarte utile.

Ca reacție la declarațiile mele, Matlock crede că, acum, Statele Unite caută mijloace optime de cooperare pentru a oferi asistență României. Potrivit lui Matlock, Statele Unite ar fi gata să ofere asistență cu medicamente și alimente, precum și cu logistica transportului acestei asistențe. În acest context, ambasadorul american a făcut următoarea cerere. Dacă partea sovietică dezvoltă câteva idei cu privire la acest subiect, partea americană va fi foarte interesată să fie ținută la curent. Am răspuns că, în mod natural, vom fi gata în orice moment să împărtășim considerațiile noastre cu partea americană.

Apoi Matlock a atins problema pe care, aparent, a vrut să o ridice încă de la începutul conversației. Administrația SUA, a spus el, este foarte interesată să știe dacă posibilitatea asistenței militare de către Uniunea Sovietică pentru Frontul Salvării Naționale al României este complet exclusă.

Matlock a sugerat următoarea opțiune: ce ar face Uniunea Sovietică, dacă ar veni un apel adecvat din partea Frontului?

În același timp, ambasadorul a sugerat o idee, aparent la instrucțiunile de la Washington. El ne-a informat că, în circumstanțele actuale, implicarea militară a Uniunii Sovietice în afacerile românești ar putea să nu fie privită în contextul „doctrinei Brejnev”.

La acesta afirmație, făcută de către american, am dat un răspuns complet clar și fără echivoc, prezentând poziția noastră principială. Am declarat că nu am vizualizat, nici măcar teoretic, un astfel de scenariu. Ne opunem oricărei interferențe în treburile interne ale altor state și intenționăm să urmăm această linie cu fermitate și fără abateri. Astfel, partea americană poate considera că „doctrina Brejnev” este acum a lor, ca dar al nostru.

Dezvoltând această teză în continuare, cu titlu de clarificare, am atras atenția interlocutorului asupra faptului că, pe baza acestor considerații, Uniunea Sovietică a fost și este încă împotriva convocării Consiliului de Securitate (CS) pentru a lua în considerare situația din România.

Americanul, totuși, s-a întrebat imediat care ar fi reacția sovietică, dacă Frontul Salvării Naționale va face apel la convocarea CS. Am spus că încă nu suntem pregătiți să contemplăm o astfel de posibilitate ipotetică.

În cele din urmă, ambele părți și-au confirmat evaluarea pozitivă a schimbului de opinii care a avut loc, exprimând sprijinul pentru continuarea contactelor cu privire la situația rapid schimbătoare din România.

Viceministrul afacerilor externe al URSS, I. ABOIMOV

vezi si

Sursa: Diplomaticheskii vestnik, nr. 21/22, noiembrie 1994, pp. 74-79. Traducere in engleza de Vladislav Zubok

Jack Foust Matlock Jr. (născut la 1 octombrie 1929) fost ambasador american, ofițer de carieră în serviciul extern, profesor, istoric și lingvist. A fost specialist în afaceri sovietice în anii cei mai tumultuoși ai Războiului Rece, și a servit ca ambasador al SUA, în Uniunea Sovietică, din 1987 până în 1991

Prima sa misiune la Moscova a fost în 1961, unde a experimentat criza rachetelor cubaneze din 1962, ajutând la traducerea mesajelor diplomatice între lideri.

În anul următor, a fost detașat în Africa de Vest, și, mai târziu a activat în Africa de Est, în timpul perioadei post-coloniale a rivalității superputeri.

Matlock s-a întors la Moscova în 1974, ocupând locul doi în ambasadă, timp de patru ani.

Invazia sovietică a Afganistanului, la începutul anului 1980, a pus capăt perioadei de tensiuni reduse. Matlock a fost repartizat din nou la Moscova în 1981, ca ambasador interimar, în timpul primei părți a mandatului preşedintelui Ronald Reagan.

Reagan l-a numit apoi ambasador în Cehoslovacia dar, în 1983, i-a cerut să se întoarcă la Washington, pentru a lucra la Consiliul National de Securitate, cu misiunea de a dezvolta o strategie de negociere pentru a pune capăt cursei înarmărilor.
Când Mihail Gorbaciov a devenit liderul Uniunii Sovietice, în 1985, s-au reluat negocierile privind armele.

Matlock a fost numit ulterior ambasador în Uniunea Sovietică, în 1987, și a fost martor la ultimii ani ai Uniunii Sovietice, înainte de a se retrage din serviciul extern, în 1991.

Grupul la care ambasadorul SUA face referire în conversația de mai sus era Frontul Salvării Naționale (FSN), auto-erijat, din 22 decembrie 1989, în timpul Revoluției, în principala formațiune politică care a preluat ștacheta, sub conducerea lui Ion Iliescu și a lui Petre Roman.

Consiliul FSN (CFSN) a devenit, astfel, puterea legislativă și executivă temporară a țării, stabilindu-şi prerogativele, cu de la sine putere, inclusiv „sarcina” de a pregăti primele alegeri, teoretic libere, din România postcomunistă.

La momentul conversației dintre Aboimov şi Matlock, pe 24 decembrie 1989, nu exista o „nouă conducere a României”, sau, oricum, nu una legiferată. Frontul Salvării Naționale (FSN) care preluase, pe 22 decembrie, „conducerea evenimentelor”, nu fusese încă, în mod oficial, instalat la putere, iar Nicolae Ceaușescu trăia, deținând, în continuare, funcția de președinte al României.

Pe 24 decembrie 1989, (ziua în care are loc și conversația dintre cei doi oficiali), printr-un decret emis de CFSN, semnat de Ion Iliescu, s-a constituit un Tribunal Militar Excepțional.
Potrivit decretului, Nicolae și Elena Ceaușescu erau, de asemenea, „destituiți din funcțiile de stat şi politice, prin acțiunea revoluționară a maselor populare”. O destituire oficială nu avusese, însă, loc.
La o zi după conversația lui Aboimov cu ambasadorul american la Moscova, pe 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați de acest Tribunal, în cadrul unui proces sumar, condamnați la moarte și executați la numai câteva minute după pronunțarea sentinței.

De asemenea, FSN a anunțat, inițial, că nu este un partid politic, declarând public că nu va nominaliza candidați pentru alegerile care urmează.

Cel care a lansat conceptul unui mare partid, și a pledat pentru transformarea FSN într-un partid politic, a fost Silviu Brucan. Unii membrii ai FSN, precum Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Andrei Pleșu, Dan Hăulică, Gabriel Andreescu și Doina Cornea, au demisionat din FSN înainte ca organizația să se transforme în partid.

Pe 27 decembrie 1989, FSN a decretat abolirea sistemului partidului unic (PCR) și convocarea alegerilor. Ulterior, două dintre cele mai importante partide interbelice, Partidul Național-Țărănesc (PNȚ) și Partidul Național Liberal (PNL), au fost înregistrate ca formațiuni politice.

Pentru a putea candida la viitoarele alegeri, pe data de 6 februarie 1990, FSN a devenit, oficial, un partid politic, care (cu mici excepții) controla întreaga presa românească, şi, în primul rând, televiziunea de stat, TVR – de altfel, singura televiziune din România, la acea dată.

Noul organ de guvernământ, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), dominat de FSN, a condus țara până la alegerile din mai 1990.

Doctrina Brejnev a fost o politică externă sovietică, potrivit căreia orice amenințare la adresa „stăpânirii socialiste”, în orice stat al blocului sovietic din Europa Centrală și de Est, era o amenințare.

Prin urmare, doctrina a justificat inclusiv intervenția URSS în statele socialiste membre ale Tratatului de la Varșovia, precum ocuparea Cehoslovaciei de către sovietici, la începutul anului 1968.

Referirile doctrinei Brejnev la „socialism” însemnau, de facto, controlul societății de către partidele comuniste loiale Kremlinului.

La sfârșitul anilor 1980, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a repudiat doctrina, acceptând răsturnarea pașnică a stăpânirii sovietice în toate țările satelit din Europa de Est.

Ivan Pavlovici Aboimov (n. 6 noiembrie 1936–d. 24 august 2022), diplomat și ambasador rus de carieră.

Din 1967 până în 1969, a fost directorul diviziei de comunicații externe al Comitetului Central al Partidului Comunist din Letonia.

În 1972, a absolvit Școala Superioară Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe al URSS, activând în diferite posturi diplomatice, în birourile centrale ale Ministerului Afacerilor Externe și în străinătate.

În 1990, a fost numit ambasador al Uniunii Sovietice în Ungaria. După dizolvarea URSS, a continuat ca ambasador al Rusiei în Ungaria, până la 15 noiembrie 1996.

Ulterior, a fost numit de Boris Elțin ambasador al Rusiei în Finlanda, post pe care l-a deținut până la 6 august 1999, când a fost numit ambasador al Rusiei în Ucraina.

Pe 21 mai 2001, Aboimov s-a retras din viața diplomatică, fiind înlocuit, la Kiev, de Viktor Cernomyrdin.

Lasă un comentariu