„NIMIC ESENȚIAL” – dezastrul exploziei centralei nucleare de la Cernobîl

Publicat pe 26 aprilie 2020 de Oana IONESCU FIRICA

Pe 26 aprilie 1986, Centrala Electrica Nucleară V. I. Lenin – situată la 18 km nord-vest de orașul Cernobîl, la 16 km sud de frontiera ucraino-belarusă și aproximativ 110 km nord de Kiev – înscria în palmares cel mai terifiant accident din istoria nucleară civilă.

Un „test de securitate”

La ora 01:23 noaptea, al 4-lea reactor al centralei a explodat, în timpul unui test de securitate, provocând ceea ce Organizația Națiunilor Unite avea să numească „cel mai mare dezastru ecologic din istoria umanității”, iar președintele Vladimir Putin „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea„.

In prealabil, conform unor decizii trasate pe 25 aprilie, reactorul urma să fie setat să funcționeze la 25% din capacitatea totală, motiv pentru care sistemele de siguranță au fost, în mod deliberat, închise.

Din cauze aparent neelucidate, în câteva fracțiuni de secundă, nivelul energiei și al temperaturii s-a multiplicat de câteva ori. Scutul superior al clădirii în care se afla reactorul, un „sigiliu” protector de 1.000 de tone, a fost efectiv pulverizat, iar temperaturile degajate, de peste 2.000°C, au topit combustibilul. Învelișul de grafit al reactorului a luat astfel foc, eliberând in atmosferă 190 de tone de substanțe radioactive, de 200 de ori mai puternice decât bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki.

În mai puțin de două zile, norul de particule radioactive, purtat de curenții de aer, a traversat suprafețe vaste din vestul URSS și nord-estul Europei, ajungând până în Irlanda.

Ucraina, Belarus și Rusia au înregistrat, la acea dată, cele mai înalte cote de radioactivitate, circa 63% din cantitatea totală de radiații emisă la Cernobîl.

Operațiunea de evacuare s-a derulat „silențios”

Evacuarea locuitorilor orașului Pripyat | Foto: Igor Kostin

Prima zonă direct afectată de catastrofă a fost localitatea Prîpeat (Pripyat, При́пять), cu 50.000 de locuitori, aflată la un kilometru și jumătate de centrala nucleară. După dezastru, zeci de oameni s-au îmbolnăvit, fără ca autoritățile sovietice să reacționeze prompt.

Operațiunea de evacuare a localității s-a derulat „silențios”, abia la 36 de ore de la incident, când oamenilor care se îmbarcau in cele 1000 de autobuze special aduse la fața locului, li s-a spus că nu s-a întâmplat „nimic esențial”, și că se vor putea întoarce la casele lor, în decurs de numai trei zile.

In lunile următoare, așa numiții „lichidatori” – 600.000 de pompieri, soldați și civili, alături de mineri din minele rusești de cărbune -, au fost mobilizați in zonă, echipați cu mijloace de protecție rudimentare, pentru a construi un sarcofag în jurul reactorului avariat, depunând totodată eforturi de curățare a terenurilor contaminate.

Septembrie 1986, Cernobîl, Ucraina -Bioroboți curățând resturile radioactive ale reactorului 4 de pe acoperișul reactorului 3 – Foto Igor Kostin/Sygma/Corbis

„Nu a fost nicio explozie”

Uniunea Sovietică nu a recunoscut accidentul (consecință dramatică a unui șir de erori umane) decât două zile mai târziu; chiar și atunci, anunțul a fost tratat de mass-media sovietică cu maximă „delicatețe”; in plus, cele trei reactoare rămase au fost ulterior repornite și utilizate pentru o perioadă de încă 13 ani.

Suedia a fost prima țară care a transmis primul comunicat despre accident, în vreme ce guvernul ucrainean a decis, pentru început, să păstreze tăcerea.

Datele ar fi fost secretizate de către responsabilii locali inclusiv faţă de conducerea sovietică, iar aparatele de măsură dereglate intenționat, astfel încât gradul de radioactivitate testat să pară mult mai redus.

Mihail Gorbaciov, ultimul lider al URSS, își amintea ulterior, într-un interviu, că la opt ore după eveniment, prima informație care i-a parvenit a fost strict referitoare la accident, fără să se menționeze nimic despre explozie.

„La început mi s-a spus că nu a avut loc nicio explozie”

In cadrul Biroului Politic al CC al PCUS, specialiștii convocați pentru a discuta problemele legate de avaria de la Cernobîl, au tratat incidentul cu relaxare, a relatat Gorbaciov.

„Am fost uimiți auzind o evaluare în termenii următori: «Nu e nimic grav, aşa ceva s-a mai întâmplat şi în reactoarele industriale şi totul s-a rezolvat. Iar ca să evităm radiațiile, trebuie să bem, să mâncăm şi să dormim bine…»”, declara Gorbaciov.

Cetățenii sovietici au aflat primele vești despre catastrofă în seara zilei de 29 aprilie, într-o scurtă știre despre evacuarea populației din zonă și primele victime din rândul personalului centralei nucleare, al pompierilor și al milițienilor.

Mihail Gorbaciov a făcut un anunț oficial abia pe 14 mai, într-o cuvântare la televiziunea sovietică, fără să dea prea multe detalii. El a evitat să facă o analiză a situației și nu a declarat mai nimic despre consecințele dezastrului, cu excepția nominalizării a două persoane care și-au pierdut viața.

Discursul său s-a axat în schimb pe eroismul oamenilor care au făcut față situaţiei, și pe ceea ce el a numit ca fiind campania occidentală „anti-sovietică” referitoare la accidentul de la Cernobîl, pe care a etichetat-o „un munte de minciuni”, cât și pe…pericolul unui război nuclear.

Printre altele, în discursul televizat din 14 mai, Gorbaciov a spus:

„Este imposibil să nu dăm atenție evaluărilor politice de felul în care evenimentul de la Cernobîl a fost întâmpinat de guvernele, personalitățile politice și mass-media din anumite țări NATO, în special „Campania Antisovietică” din SUA.

Ei au lansat o campanie antisovietică fără limite.

Este greu de imaginat ce s-a spus și s-a scris în aceste zile – „mii de victime”, „morminte comune ale morților”, „Kiev pustiit”, „întregul pământ al Ucrainei a fost otrăvit”,’ și așa mai departe și așa mai departe.

În general, ne-am confruntat cu un adevărat munte de minciuni – cele mai necinstite și răutăcioase minciuni. Este neplăcut să-ți amintești toate acestea, dar trebuie să o facem. Publicul internațional ar trebui să știe cu ce ne-am confruntat. Acest lucru ar trebui făcut pentru a găsi răspunsul la întrebarea: Ce se află, de fapt, în spatele acestei campanii extrem de imorale?”

| citește și:

DISCURSUL LUI GORBACIOV DESPRE ACCIDENTUL DE LA CERNOBIL

La aceeași dată, SUA răspundea ironic la anunțul oficial al lui Gorbaciov: „Suntem mângâiați de asigurările domnului Gorbaciov că „ce-a fost mai rău a trecut” în tratarea tragediei reactorului de la Cernobîl.”

Preocuparea noastră imediată, se arata în comunicatul SUA, „din momentul în care am aflat de accident, a fost în primul rând pentru bunăstarea oamenilor. Acesta este motivul pentru care ne-am oferit asistența. Oferta noastră este valabilă. Am luat notă de sugestiile domnului Gorbaciov privind eforturile internaționale ulterioare de îmbunătățire a siguranței centralelor nucleare. Considerăm că acestea merită cea mai serioasă considerație. Susținem cu tărie eforturile internaționale suplimentare pentru asigurarea siguranței centralei nucleare și raportarea promptă a accidentelor. Suntem îndurerați, totuși, că dl Gorbaciov a folosit prilejul prezentării sale, altfel liniștitoare, pentru a formula acuzații nefondate împotriva Statelor Unite și a altor guverne occidentale.”

Potrivit lui Viktor Briukanov – directorul centralei nucleare la acel moment -, cuvântul de ordine a fost atunci minimalizarea efectelor, pentru a salva reputația industriei nucleare sovietice.

Ascunderea adevărului devenise o regulă, accidentele fiind tăinuite nu doar opiniei publice și guvernului, inclusiv personalului centralei nucleare.

În iulie 1986, Viktor Briukanov a fost judecat cu ușile închise și condamnat la zece ani de muncă forțată pentru neglijență criminală și abuz de putere.

Rechizitoriul a concluzionat că tehnologia sovietică nu poate fi blamată pentru accident, ci „doar eroarea umană”.

În 1989, la trei ani după producerea accidentului nuclear, guvernul sovietic a stopat construirea reactoarelor 5 şi 6 din complexul centralei nucleare de la Cernobîl.

După negocieri internaționale de durată, în 1995, guvernul ucrainian a fost de acord să închidă și reactoarele rămase în funcțiune, ultimul fiind nr. 3, pe 15 decembrie 2000, în schimbul unui ajutor internațional de 2,3 miliarde USD.

985.000 de persoane au murit ca urmare a acestui dezastru

Construcția sarcofagului ce acoperă resturile reactorului 4 | Foto: Igor Kostin

Oficial, 30 de oameni au fost uciși, în primă instanță, de explozia reactorului 4; din care 28 din cauza expunerii la radiații.

În 2004, numărul morților provocat de accidentul de la Cernobîl a fost „plafonat” la 56 de oameni. Acestora li se adaugă alți 25.000 de morți, precum și 65.000 de invalizi, din rândul celor 600.000 de lichidatori.

Neoficial, 5 milioane de persoane au fost afectate într-un fel sau altul, de catastrofa de la Cernobîl.

In 2013, cel mai amplu studiu despre Cernobîl, publicat de Academia de Științe din New York și redactat de trei prestigioși oameni de știință, constata că 985.000 de persoane au murit ca urmare a acestui dezastru, majoritatea de cancer.

In intenția de a favoriza fluxurile de turiști, oficialitățile de la Kiev doresc ca aceste vestigii să fie înscrise de Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) pe lista patrimoniului mondial.

„Zona Cernobîl este deja o atracție celebră în lumea întreagă”, a declarat ghidul turistic Maksim Polivko (38 de ani), cu ocazia unei vizite la faţa locului alături de o echipă de jurnaliști de la AFP.

În cazul în care inițiativa va avea succes, Cernobîl se va alătura unei liste prestigioase de situri protejate, precum mausoleul Taj Mahal din India, sanctuarul neolitic Stonehenge din Marea Britanie și abația Mont-Saint-Michel din Franța.

Din 1986, în jurul fabricii de la Cernobîl a fost creată o „zonă de excludere”; întreaga arie, un teritoriu contaminat de radiații, care se întinde pe 2.600 de kmp, nu va fi sigură, potrivit specialiștilor, cel puțin încă 20.000 de ani, deoarece plutoniul are nevoie de mai mult de 24 000 de ani pentru a-și reduce doar jumătate din intensitate.

Aproape cinci milioane de oameni locuiesc încă în zonele contaminate, iar animalele care trăiesc în zona de excludere din jurul Cernobîlului manifestă o rată mai mare a mortalității si un număr semnificativ de mutații genetice.

Din 1986, „Cernobîl” (care, în limba rusă, înseamnă „durere”) a devenit sinonim cu moartea.

Cu circa zece ani înainte de acest dezastru, intr-un raport secret datat 21 februarie 1979, fostul șef KGB, Iuri Andropov, semnala unele erori survenite încă de la începutul construcției centralei nucleare de la Cernobîl, avertizând ca nerespectarea proiectului poate provoca accidente.

Informarea nu a fost luată în seamă, deoarece planul trebuia îndeplinit înainte de termen și raportat Comitetul Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.

Blocul comunist se pregătește, cu entuziasm, pentru parada anuală de „1 Mai”

Spre deosebire de strategia URSS, care evita difuzarea știrilor despre accident, ca „să nu se creeze panică în rândul cetățenilor„, peste ocean, americanii au dedicat catastrofei nucleare spaţii ample.

In revista Time, reactorul „avariat” a ajuns pe copertă; in interior, articolul Deadly Meltdown se încheia citând un om de știință vest-german, adresându-se unui diplomat sovietic, care încerca să obțină ajutorul Germaniei de Vest pentru curățarea terenului contaminat, oferind informații infime despre amploarea tragediei: Acesta nu este un joc. Acum sunteți responsabil pentru punerea în pericol a vieții pe planeta noastră.

În timp ce jumătate din continentul european trăia momente de îngrijorare legitimă, urmărind traseul norului radioactiv, analizând cu lux de amănunte consecințele, cealaltă jumătate, din care făceau parte statele blocului comunist, se pregătea cu entuziasm pentru parada anuală de „1 Mai”.

In plus, la finele lunii aprilie 1986, presa socialistă din România avea alte subiecte primordiale, de importanță majoră, precum „aniversarea a 65 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român”.

Cu toate acestea, în cuvântarea rostită cu acest prilej, Nicolae Ceaușescu aprecia, inițial, că trebuie să spunem adevărul întregii omeniri.

„Avaria gravă produsă la centrala energetică nucleară de la Cernobîl, din regiunea Kiev, pune în evidență marele pericol pe care îl reprezintă pierderea de sub control a energiei nucleare, sub orice formă. […] Avem obligația față de viața popoarelor noastre, a întregii omeniri, să spunem adevărul!”

La 30 aprilie 1986, ministrul Apărării Naționale, general-colonel Vasile Milea, ii raporta secretarului general despre accident, precum și despre măsurile luate de ministerul pe care îl conducea.

În informare, el arăta că norul radioactiv afectase teritorii ale Finlandei, Suediei, Norvegiei și nordul Poloniei, făcând referire si la unele măsuri luate de sovietici.

Milea preciza că, dacă se va produce o schimbare a direcției vântului la altitudine, norul radioactiv va trece peste teritorii ale RD Germane, RF Germania, RS Cehoslovace, Austriei, Ungariei, Iugoslaviei și României, fără a pune în pericol sănătatea populației.

Vântul nu a bătut însă neapărat în direcția prognozată de informarea lui Milea, iar norul radioactiv, care a traversat sudul Ucrainei, s-a îndreptat și deasupra Mării Negre către Turcia, ceea ce a făcut ca nivelul radiațiilor să crească brusc și în România.

Deși Ceaușescu era văzut drept un „Gică contra” al Tratatului de la Varșovia, in realitate propaganda autohtonă se afla în slujba „partidului unic”, care, la rândul său, avea un parteneriat durabil și reciproc avantajos cu guvernului sovietic.

Astfel, primul anunț oficial despre explozia de la „centrala atomoelectrică de la Cernobîl” era furnizat „Din partea Consiliului de Miniștri al URSS” prin agenția TASS, via Agerpres, referindu-se sec la o „avarie” și la „o anumită scurgere de substanțe radioactive”, fiind publicat in „Scânteia”, pe pagina 6, la o săptămână după catastrofă, pe 30 aprilie 1986, când deja era tardiv pentru acțiuni eficiente din punct de vedere medical.

„Situația s-a stabilizat”

Ziarul Scînteia, 30 aprilie 1986, prima știre despre accidentul de la Cernobîl.

Scânteia, 30 aprilie 1986:

„Agenția sovietică T.A.S.S. transmite: La Centrala atomoelectrică de la Cernobîl, situată la 130 de kilometri nord de Kiev, s-a produs o avarie. La fața locului își desfășoară activitatea o comisie guvernamentală, condusă de vicepreședintele Consiliului de miniștri al U.R.S.S., Boris Scerbin.

Din comisie fac parte conducători de ministere și departamente, oameni de știință și specialiști. Potrivit datelor preliminare, avaria s-a produs într-una din clădirile celui de-al 4-lea bloc energetic și a provocat distrugerea unei părți a clădirii reactorului, deteriorarea lui și o anumită scurgere de substanțe radioactive.

Celelalte 3 blocuri energetice au fost oprite nefiind afectate și se află în rezervă. În timpul avariei au încetat din viață 2 persoane. Au fost întreprinse măsuri urgente de lichidare a consecințelor avariei.

În prezent, situația radiațiilor de la centrala atomoelectrică și din zona înconjurătoare s-a stabilizat: celor afectați li se acordă asistența medicală necesară. Locuitorii din complexul centralei atomoelectrice și din 3 localități învecinate au fost evacuați. Situația radiațiilor este supravegheată continuu la centrala atomoelectrică de la Cernobîl și în zona învecinată.”

Aceeași știre este reprodusă și în ediția din aceeași zi a ziarului „Scânteia Tineretului” – tot la pagina 6, cu același titlu. 
Cele două ziare funcționau în paralel, ca mama și fiică, cu minime deosebiri; „Scînteia” era organul de presă al Partidului Comunist Român (PCR), iar „Scînteia Tineretului” organul Uniunii Tineretului Comunist (UTC).

„Tovarășii urmăresc toate aceste probleme”

Pe 1 mai 1986, Comitetul Politic Executiv al PCR s-a întrunit într-o ședință de urgenţă, pentru a discuta despre efectele catastrofei în România.

Ședința a beneficiat de prezenta întregii conduceri a CPEx: Nicolae și Elena Ceaușescu, Emil Bobu, Constantin Dăscălescu, Alexandrina Găinușe și toți ceilalți lideri comuniști semnificativi. Acestora li s-au adăugat și o serie de persoane special convocate: generalul Ioan Geoană, șeful Apărării Civile din Romania, tatăl lui Mircea Geoană, cercetătorul Ion Ursu și generalul Mihai Chițac, șeful Trupelor Chimice ale Armatei Romane.

Conform stenogramei ședinței, la Iași se înregistrase cel mai ridicat nivel al radiațiilor:

„La nivelul solului, s-au înregistrat 54.581 Pico Curie pe metrul pătrat pe zi, ceea ce reprezintă cu 4.581 Pico Curie/mp/zi mai mult decât nivelul de alarmare, de 50.000. De asemenea, la Suceava au fost înregistrați 20.467 Pico Curie/mp/zi, iar la Târgu-Mureş, 11.461 Pico Curie/mp/zi, în condițiile în care nivelul de atenționare era de 5.000 Pico Curie/mp/zi, iar cel de avertizare, de 10.000 Pico Curie/mp/zi”.

O situație pe care Nicolae Ceaușescu o caracterizase laconic, la începutul ședinței, ca fiind „una foarte proastă pentru țara noastră“.

Totodată, se preciza că se făceau măsurători din jumătate în jumătate de oră, că 20 de stații de supraveghere puteau intra imediat în funcțiune, și că persoanelor care treceau granița pe la Ungheni, la numai 20 de kilometri de Iași, li se măsoară nivelul de radiații, urmând să fie internate în secțiile disponibile, dacă erau semnalate depășiri semnificative ale valorilor acceptate. Se propunea, de asemenea, ca alimentele să fie controlate, iar în zonele afectate să fie folosită numai apa din sursele subterane, de profunzime, iar apa de suprafață să fie utilizată doar în industrie.

Din stenograma ședinței mai reiese dorința explicita a conducerii de partid si de stat din România, de a afla de la omologii sovietici care sunt exact măsurile ce ar fi trebuit luate. În acest scop, a fost convocat ambasadorul URSS la București, E.M. Tiajelnikov, deoarece, până la momentul cu pricina, aceste cereri fuseseră ignorate.

Elena Ceaușescu ar fi insistat: Trebuie să facem să ni se răspundă oficial.

In replică la faptul că diverși ambasadori la București solicitau autorităților române mai multe detalii despre Cernobîl, Elena Ceaușescu i-a mărturisit iritată lui Ion Ursu: Nici noi nu avem!

Într-un final, Tiajelnikov, a oferit un răspuns formulat în limbajul de lemn al diplomației sovietice, afirmând că totul se află „sub control” și că „au fost luate măsurile necesare în vederea lichidării consecințelor „avariei””. În plus, a precizat ambasadorul, „nivelul radiațiilor este unul scăzut”.

În concluzie, a sugerat Ceaușescu, presa ar trebui să spună că tovarășii din conducere urmăresc toate aceste probleme.

„Să spunem că având în vedere situația creată de accidentul produs, au apărut unele creșteri ale radioactivității în diferite zone ale ţării noastre (…) și că s-a creat un comandament permanent, format din tovarăși din conducerea partidului, care urmărește toate aceste probleme”

ARHIVA FOTO | Epoca „de aur”

Publicat pe 16 aprilie 2019 de Oana IONESCU FIRICA

Răspunde

Transport cu tramvaiul, București, foto Andrei Pandele

Bd. Nicolae Balcescu, in dreptul Bisericii Italiene, directia spre Piata Universitatii, 1 Mai 1967

Aeroportul Otopeni, 1971, foto Gjon Mili, fotograf american de origine albaneza (G. Mili și-a petrecut copilăria în Romania, urmând Colegiul Național Gheorghe Lazăr din București. A emigrat în Statele Unite în 1923. În 1939, Mili devine fotograf al revistei LIFE, unde va lucra pana la moartea sa, în 1984).

„Nu mai „e” ouă!” – Bucureștiul comunist (anii ’80), foto: Andrei Pandele

Elevi lucrează la un depozit din Tg. Jiu – 1983

Elevi într-un șantier din Tg. Jiu – 1983

Munca patriotica (obligatorie) – elevi de școala generala din Brăila scoși la munci agricole – 1980

București, 1986, demonstrație de 23 august. Epoca de Aur

Nicolae Ceaușescu, la un picnic
Foto: Patrick Robert – Corbis, SYGMA

Nicolae Ceaușescu, la o partida de biliard, revelion 1976. | Fototeca online a comunismului românesc, secțiunea „Revelion Aniversari Vânători 1976”, cota 018

Nicolae Ceausescu, august 1989, la vila de la Snagov | Foto: Peter Turnley/Corbis/VCG

PROGRAME RADIO TV – „EPOCA DE AUR”

Galerie

Publicat pe 1 mai 2018 de Oana IONESCU FIRICA

Programe Radio-TV: 1968 | 1983 | 1986 | 1988 | 1989 Continuă lectura →

Reagan: „Suntem mai aproape ca niciodată de acorduri care ar putea duce la o lume mai sigură, fără arme nucleare”, 13 octombrie 1986

Publicat pe 13 octombrie 2016 de Oana IONESCU FIRICA

Răspunde

| toate discursurile lui ronald reagan

[ro] | [eng]

13 octombrie 1986 | Discursul președintelui Ronald Reagan, privind întâlnirile cu premierul sovietic Gorbaciov

„Bună seara.

După cum majoritatea dintre voi știți, tocmai m-am întors de la întâlnirile din Islanda cu liderul Uniunii Sovietice, secretarul general Gorbaciov. La fel cum am făcut și anul trecut, când m-am întors de la conferința la nivel înalt de la Geneva, doresc să îmi rezerv câteva momente în această seară pentru a vă împărtăși ceea ce a avut loc în cadrul acestor discuții. Implicațiile acestor discuții sunt enorme și abia încep să fie înțelese. Am înaintat cea mai amplă și mai generoasă propunere de control al armelor din istorie. Am oferit eliminarea completă a tuturor rachetelor balistice – sovietice și americane – de pe fața pământului până în 1996. Deși ne-am despărțit cu această ofertă americană încă în discuție, suntem mai aproape ca niciodată de acorduri care ar putea duce la o lume mai sigură, fără arme nucleare.

Dar, mai întâi, permiteți-mi să vă spun că, de la începutul întâlnirilor mele cu domnul Gorbaciov, v-am considerat întotdeauna pe dumneavoastră, poporul american, ca participanți cu drepturi depline. Credeți-mă, fără sprijinul dumneavoastră, niciuna dintre aceste discuții nu ar fi putut avea loc și nici obiectivele finale ale politicii externe americane – pacea mondială și libertatea – nu ar fi putut fi obținute. Și pentru aceste obiective am făcut un efort suplimentar în Islanda. Totuși, înainte de a relata despre discuțiile noastre, permiteți-mi să pregătesc terenul prin explicarea a două lucruri care au făcut parte din discuțiile noastre: un tratat și altul privind apărarea împotriva rachetelor nucleare, pe care încercăm să o dezvoltăm. Acum, ați auzit titlurile lor de o mie de ori – tratatul ABM și SDI. Ei bine, aceste litere înseamnă: ABM, rachete anti balistice (antiballistic missile); SDI, Inițiativa de apărare strategică (Strategic Defense Initiative).

Cu câțiva ani în urmă, Statele Unite și Uniunea Sovietică au convenit să limiteze apărarea împotriva atacurilor cu rachete nucleare prin amplasarea într-un singur loc din fiecare țară a unui număr mic de rachete capabile să intercepteze și să doboare rachetele nucleare care se deplasează, ceea ce rezumă adevărata noastră apărare – o politică numită „distrugere reciprocă asigurată”, adică dacă o parte lansează un atac nuclear, cealaltă parte poate riposta. Iar această amenințare reciprocă de distrugere era considerată a fi un factor de descurajare împotriva oricărei părți care lovește prima. Așadar, iată-ne aici, cu mii de focoase nucleare îndreptate unul spre celălalt, capabile să distrugă ambele țări. Sovieticii au desfășurat cele câteva rachete anti-balistice în jurul Moscovei, așa cum permitea tratatul. Țara noastră nu s-a deranjat să le desfășoare, deoarece amenințarea de anihilare la nivel național a făcut ca o apărare atât de limitată să pară inutilă.

De câțiva ani suntem conștienți că sovieticii ar putea dezvolta un sistem de apărare la nivel național. Ei au instalat un radar mare și modern la Krasnoyarsk, pe care noi îl considerăm o parte esențială a unui sistem radar conceput pentru a furniza ghidare radar pentru rachetele anti-balistice care protejează întreaga națiune. Acum, aceasta este o încălcare a tratatului ABM. Considerând că o politică de distrugere reciprocă și de masacrare a cetățenilor lor și ai noștri este necivilizată, am cerut armatei noastre, în urmă cu câțiva ani, să studieze și să vadă dacă există o modalitate practică de a distruge rachetele nucleare după lansare, dar înainte ca acestea să își atingă țintele, mai degrabă decât să ucidă oameni. Ei bine, acesta este obiectivul a ceea ce noi numim SDI, iar oamenii noștri de știință, care cercetează un astfel de sistem, sunt convinși că este practic și că, peste câțiva ani, putem avea un astfel de sistem gata de implementare. Din întâmplare, nu încălcăm tratatul ABM, care permite astfel de cercetări. Când și daca vom implementa sistemul, și in acest caz tratatul permite, de asemenea, retragerea din tratat cu un preaviz de 6 luni. SDI, dați-mi voie să clarific, este o apărare nenucleară.

Așadar, iată-ne aici, în Islanda, pentru a doua noastră întâlnire de acest fel. La prima și în lunile dintre ele, am discutat modalități de reducere și, de fapt, de eliminare totală a armelor nucleare. Atât noi, cât și sovieticii am avut echipe de negociatori la Geneva, care au încercat să ajungă la un acord reciproc privind modul în care am putea reduce sau elimina armele nucleare. Și până acum, fără succes. Sâmbătă și duminică, secretarul general Gorbaciov și ministrul său de externe, Șevardnadze, și Secretarul de Stat, George Shultz, și cu mine, ne-am întâlnit timp de aproape 10 ore. Nu ne-am limitat doar la reducerea armelor. Am discutat despre ceea ce noi numim încălcarea drepturilor omului din partea sovieticilor – refuzul de a lăsa oamenii să emigreze din Rusia pentru a-și putea practica religia fără a fi persecutați, permițând oamenilor să plece pentru a se reîntâlni cu familiile lor, soții și soțiile – separați de granițele naționale – să fie lăsați să se reunească.

În mare parte, Uniunea Sovietică încalcă un alt acord – acordurile de la Helsinki, pe care le-a semnat în 1975. Iuriy Orlov, a cărui libertate tocmai am obținut-o, a fost încarcerat pentru că a atras atenția guvernului său asupra încălcărilor acestui pact, asupra refuzului de a permite cetățenilor să părăsească țara sau să se întoarcă. Am discutat, de asemenea, chestiuni regionale, cum ar fi Afganistanul, Angola, Nicaragua și Cambodgia. Dar, la alegerea lor, subiectul principal a fost controlul armelor. Am discutat despre amplasarea rachetelor cu rază intermediară de acțiune în Europa și Asia și părea să fim de acord că acestea ar putea fi reduse drastic. Ambele părți păreau dispuse să găsească o modalitate de a restrânge, chiar la zero, rachetele balistice strategice pe care le avem îndreptate una spre cealaltă. Acest lucru a adus apoi în discuție subiectul SDI.

Am propus să continuăm cercetările noastre actuale. Și dacă și când vom ajunge la stadiul de testare, vom semna, acum, un tratat care să permită observarea de către sovietici a acestor teste. Și dacă programul ar fi practic, ambele părți ar elimina rachetele ofensive, iar apoi am împărți beneficiile unei apărări avansate. Am explicat că, deși am fi eliminat rachetele balistice ofensive, existența apărării ne-ar fi protejat împotriva trișării sau a posibilității ca un nebun, cândva, să decidă să creeze rachete nucleare. La urma urmei, lumea știe acum cum să le fabrice. Am comparat acest lucru cu păstrarea măștilor de gaze, chiar dacă națiunile lumii au scos în afara legii gazele toxice după Primul Război Mondial. Părea că facem progrese în ceea ce privește reducerea armamentului, deși secretarul general se opunea SDI și propunea un angajament de respectare a ABM pentru un număr de ani, în timp ce se apropia sfârșitul întrevederii.

Secretarul Shultz a sugerat să transmitem însemnările, pe care le întocmiseră cei care luaseră notițe despre tot ceea ce am spus, către echipele noastre și să îi lăsăm să lucreze întreaga noapte, pentru a le pune cap la cap și a descoperi unde eram de acord și ce diferențe ne separau. Cu respect și recunoștință, pot să vă informez că aceste echipe au lucrat toată noaptea, până la ora 6:30. Ieri, duminică dimineața, eu și domnul Gorbaciov, împreună cu miniștrii noștri de externe, ne-am reunit din nou și am preluat raportul celor două echipe. Acesta a fost foarte promițător.

Sovieticii au cerut o amânare de 10 ani în implementarea programelor SDI. Într-un efort de a vedea cum am putea satisface preocupările lor – protejându-ne în același timp principiile și securitatea – am propus o perioadă de 10 ani în care să începem cu reducerea tuturor armelor nucleare strategice, a bombardierelor, a rachetelor de croazieră lansate din aer, a rachetelor balistice intercontinentale, a rachetelor balistice lansate de pe submarine și a armelor pe care acestea le transportă. Acestea ar urma să fie reduse cu 50 la sută în primii cinci ani. În următorii cinci ani, am continua prin eliminarea tuturor rachetelor balistice ofensive rămase, indiferent de rază de acțiune. Și în acest timp, am continua cu cercetarea, dezvoltarea și testarea SDI – toate acestea în conformitate cu prevederile ABM. După 10 ani, cu toate rachetele balistice eliminate, am putea trece la desfășurarea de sisteme avansate de apărare, permițând în același timp sovieticilor să facă același lucru.

Și aici a început dezbaterea. Secretarul General dorea o formulare care, de fapt, ne-ar fi împiedicat să dezvoltăm SDI pe parcursul celor 10 ani. De fapt, voia să anihileze SDI. Și, dacă nu eram de acord, toată munca pentru eliminarea armelor nucleare s-ar fi dus pe apa sâmbetei – anulată. I-am spus că m-am angajat față de poporul american că nu voi renunța la SDI, că nu aveam cum să le spun oamenilor noștri că guvernul nu îi va proteja împotriva distrugerii nucleare. M-am dus la Reykjavik convins că totul era negociabil, cu excepția a două lucruri: libertatea noastră și viitorul nostru. Sunt încă optimist și cred că se va găsi o soluție. Ușa este deschisă, iar oportunitatea de a începe să eliminăm amenințarea nucleară este la îndemână.

După cum puteți vedea, am făcut progrese în Islanda. Și vom continua să facem progrese dacă vom urmări o abordare prudentă, deliberată și, mai presus de toate, realistă cu sovieticii. Încă din primele zile ale administrației noastre, aceasta a fost politica noastră. Am spus clar că nu ne facem iluzii cu privire la sovietici sau la intențiile lor finale. Am fost public sinceri cu privire la distincțiile critice și morale dintre totalitarism și democrație. Am declarat că obiectivul principal al politicii externe americane nu este doar prevenirea războiului, ci și extinderea libertății. Și am subliniat angajamentul nostru față de dezvoltarea guvernelor și instituțiilor democratice în întreaga lume. Și de aceea am sprijinit luptătorii pentru libertate care se opun impunerii unui regim totalitar în Afganistan, Nicaragua, Angola, Cambodgia și în alte părți. Și, în cele din urmă, am început să lucrăm la ceea ce cred că i-a stimulat cel mai mult pe sovietici să negocieze serios: refacerea forței noastre militare, reconstruirea forței noastre strategice de descurajare și, mai presus de toate, începerea lucrărilor la Inițiativa de apărare strategică.

Și în același timp, am stabilit aceste obiective de politică externă și am început să lucrăm pentru a le atinge. Am urmărit un alt obiectiv major al nostru: acela de a căuta mijloace de a diminua tensiunile cu sovieticii și modalități de a preveni războiul și de a menține pacea. Acum, această politică dă roade – un semn al acestui lucru în Islanda a fost progresul în problema controlului armelor. Pentru prima dată după mult timp, negocierile sovieto-americane în domeniul reducerii armelor se mișcă, și se mișcă în direcția corectă – nu doar spre controlul armelor, ci spre reducerea armelor.

Dar, cu toate progresele pe care le-am făcut în ceea ce privește reducerea armelor, trebuie să ne amintim că în Islanda au existat și alte probleme în discuție, chestiuni care sunt fundamentale. După cum am menționat, una dintre acestea este problema drepturilor omului. Așa cum a spus odată președintele Kennedy: „Și nu este pacea, în ultimă instanță, în esență, o chestiune de drepturi ale omului?”. Am spus clar că Statele Unite nu vor căuta să exploateze îmbunătățirea acestor chestiuni în scopuri propagandistice. Dar am mai spus clar, încă o dată, că o îmbunătățire a condiției umane în Uniunea Sovietică este indispensabilă pentru o îmbunătățire a relațiilor bilaterale cu Statele Unite. Pentru că un guvern care își va încălca credința față de propriul popor nu poate fi de încredere pentru a-și păstra promisiunea față de puterile străine. Așadar, i-am spus domnului Gorbaciov – din nou la Reykjavik, ca și la Geneva – că noi, americanii, acordăm mult mai puțină importanță cuvintelor rostite la astfel de întâlniri decât faptelor care urmează. Când vine vorba de drepturile omului și de judecarea intențiilor sovietice, suntem cu toții din Missouri – trebuie să demonstrezi asta.

Un alt subiect pe care l-am abordat în Islanda se află, de asemenea, în centrul principalelor diferențe dintre Uniunea Sovietică și America. Este vorba despre conflictele regionale. Reuniunile la nivel înalt nu pot face poporul american să uite ce au însemnat acțiunile sovietice pentru popoarele din Afganistan, America Centrală, Africa și Asia de Sud-Est. Până când politicile sovietice se vor schimba, ne vom asigura că prietenii noștri din aceste zone – cei care luptă pentru libertate și independență – vor avea sprijinul de care au nevoie.

În cele din urmă, a existat un al patrulea punct. Și anume acela al relațiilor bilaterale, al contactelor interumane. La Geneva, anul trecut, am salutat mai multe acorduri de schimburi culturale; în Islanda, am văzut semnele unei mai mari mișcări în aceste privințe. Dar permiteți-mi să spun acum: Statele Unite rămân angajate în programe de la oameni la oameni („from people-to-people”) care ar putea duce la schimbări nu doar între câteva elite, ci între mii de cetățeni obișnuiți din ambele noastre țări.

Așadar, cred că, prin urmare, puteți vedea că am făcut progrese în Islanda într-o gamă largă de subiecte. Am reafirmat agenda noastră în patru puncte. Am descoperit noi motive majore de acord. Am cercetat din nou unele vechi domenii de dezacord.

Și permiteți-mi să revin din nou la problema SDI. Îmi dau seama că unii americani s-ar putea să se întrebe în această seară: De ce nu acceptați cererea dlui Gorbaciov? De ce să nu renunțăm la SDI pentru acest acord? Ei bine, răspunsul, prietenii mei, este simplu. SDI este polița de asigurare a Americii că Uniunea Sovietică își va respecta angajamentele luate la Reykjavik. SDI este garanția securității Americii în cazul în care sovieticii ar urma – așa cum au făcut-o de prea multe ori în trecut – să nu iși respecte angajamentele solemne. SDI este ceea ce i-a adus pe sovietici înapoi la discuțiile privind controlul armelor, purtate la Geneva și în Islanda. SDI este cheia către o lume fără arme nucleare. Sovieticii înțeleg acest lucru. Ei au alocat mult mai multe resurse, de mult mai mult timp decât noi, pentru propria lor SDI. Singura apărare antirachetă operațională din lume înconjoară astăzi Moscova, capitala Uniunii Sovietice.

Ceea ce a cerut Gorbaciov la Reykjavik a fost ca Statele Unite să fie de acord cu o nouă versiune a unui tratat ABM care datează de 14 ani și pe care Uniunea Sovietică l-a încălcat deja. I-am spus că noi nu facem astfel de înțelegeri în Statele Unite. Și că poporul american ar trebui să reflecteze asupra acestor întrebări critice: Cum poate reprezenta o apărare a Statelor Unite o amenințare pentru Uniunea Sovietică sau pentru oricine altcineva? De ce sunt sovieticii atât de inflexibili încât America să rămână pentru totdeauna vulnerabilă la atacul cu rachete sovietice? Începând de astăzi, toate națiunile libere sunt complet lipsite de apărare împotriva rachetelor sovietice lansate fie din greșeală, fie intenționat. De ce insistă Uniunea Sovietică ca noi să rămânem așa pentru totdeauna?

Așadar, concetățenii mei americani, nu pot promite, și nici vreun alt Președinte nu poate promite, că discuțiile din Islanda sau orice alte discuții viitoare cu dl Gorbaciov vor duce în mod inevitabil la mari progrese sau la semnarea unor tratate importante. Nu vom renunța la principiul călăuzitor pe care l-am transpus la Reykjavik. Preferăm să nu ajungem la niciun acord decât să aducem acasă în Statele Unite un acord greșit. Și în acest sens, știu că sunteți interesați și de întrebarea dacă va mai avea loc un alt summit. Nu a existat nicio precizare din partea domnului Gorbaciov cu privire la momentul în care, sau dacă, intenționează să călătorească în Statele Unite, așa cum am convenit anul trecut, la Geneva. Repet, în această seară, că invitația noastră rămâne valabilă și că noi continuăm să credem că ar fi utile întâlniri suplimentare. Dar cei care trebuie să ia această decizie sunt sovieticii.

Însă, indiferent de evoluțiile imediate, pot să vă spun că, în cele din urmă, sunt încrezător în ceea ce privește perspectivele de progres la summit și în ceea ce privește pacea și libertatea mondială. Procesul actual al Summit-ului este foarte diferit de cel din deceniile anterioare. Este diferit pentru că lumea este diferită; și lumea este diferită datorită muncii grele și sacrificiului poporului american din ultimii cinci ani și jumătate. Energia dumneavoastră a refăcut și a extins puterea noastră economică. Sprijinul vostru a restabilit puterea noastră militară. Curajul și simțul vostru de unitate națională în vremuri de criză au dat de gândit adversarilor noștri, i-au încurajat pe prietenii noștri și au inspirat lumea. Democrațiile occidentale și alianța NATO sunt revitalizate; și în întreaga lume, națiunile se întorc către ideile democratice și principiile pieței libere. Așadar, pentru că poporul american a stat de pază în momentul critic, libertatea și-a adunat forțele, și-a recăpătat puterea și este în plin marș.

Așadar, dacă există o impresie cu care am rămas de la aceste discuții din octombrie, aceasta este că, spre deosebire de trecut, acum ne aflăm pe o poziție de forță.

Așadar, dacă există o impresie cu care am rămas de la aceste discuții din octombrie, aceasta este că, spre deosebire de trecut, acum ne aflăm pe o poziție de forță. Și, din acest motiv, avem la îndemână posibilitatea de a ne mișca rapid cu sovieticii spre și mai multe progrese. Ideile noastre sunt acolo, la dispoziția tuturor. Ele nu vor dispărea. Suntem gata să reluăm de unde am rămas. Negociatorii noștri se vor întoarce la Geneva și suntem pregătiți să mergem înainte, oricând, și oriunde, sovieticii vor fi pregătiți. Așadar, există un motiv, un bun motiv de speranță. Am văzut dovezi în acest sens în progresul pe care l-am făcut în discuțiile cu domnul Gorbaciov. Și am văzut dovezi în acest sens când am plecat ieri din Islanda și am vorbit cu tinerii noștri bărbați și femei de la baza noastră navală de la Keflavik – o bază de importanță critică, mult mai aproape de bazele navale sovietice decât de propria noastră coastă.

Ca întotdeauna, am fost mândru să petrec câteva momente cu ei și să le mulțumesc pentru sacrificiile și devotamentul lor față de țară. Ei reprezintă America, în versiunea sa cea mai măreață: angajați în apărarea nu doar a propriei noastre libertăți, ci și a libertății altora care ar trăi într-o lume mult mai înspăimântătoare dacă nu ar exista puterea și hotărârea Statelor Unite. „Ori de câte ori steagul libertății și al independenței a fost… desfășurat, acolo se vor afla inima Americii, binecuvântările și rugăciunile ei”, a spus odată John Quincy Adams. El a vorbit deschis despre destinul nostru ca națiune. Dragi compatrioți americani, suntem onorați de istorie, suntem încredințați de destin cu cel mai vechi vis al umanității – visul unei păci durabile și al libertății umane.

Un alt Președinte, Harry Truman, a remarcat că secolul nostru a fost marcat de două dintre cele mai înspăimântătoare războaie din istorie și că „nevoia supremă a timpului nostru este ca oamenii să învețe să trăiască împreună, în pace și armonie”. În urmărirea acestui ideal am mers la Geneva, acum un an și în Islanda, săptămâna trecută. Și, în vederea realizării acestui ideal, vă mulțumesc acum pentru tot sprijinul pe care mi l-ați acordat și vă cer din nou ajutorul și rugăciunile dumneavoastră, în timp ce ne continuăm călătoria către o lume în care domnește pacea și unde libertatea este consacrată.

Vă mulțumesc și Dumnezeu să vă binecuvânteze.”

[înapoi]

October 13, 1986 | Ronald Reagan, Address on the Meetings with Soviet Premier Gorbachev

„Good evening.

As most of you know, I’ve just returned from meetings in Iceland with the leader of the Soviet Union, General Secretary Gorbachev. As I did last year when I returned from the summit conference in Geneva, I want to take a few moments tonight to share with you what took place in these discussions. The implications of these talks are enormous and only just beginning to be understood. We proposed the most sweeping and generous arms control proposal in history. We offered the complete elimination of all ballistic missiles—Soviet and American—from the face of the Earth by 1996. While we parted company with this American offer still on the table, we are closer than ever before to agreements that could lead to a safer world without nuclear weapons.

But first, let me tell you that from the start of my meetings with Mr. Gorbachev, I have always regarded you, the American people, as full participants. Believe me, without your support none of these talks could have been held, nor could the ultimate aims of American foreign policy—world peace and freedom—be pursued. And it’s for these aims I went the extra mile to Iceland. Before I report on our talks, though, allow me to set the stage by explaining two things that were very much a part of our talks: one a treaty and the other a defense against nuclear missiles, which we’re trying to develop. Now, you’ve heard their titles a thousand times—the ABM treaty and SDI. Well those letters stand for: ABM, antiballistic missile; SDI, Strategic Defense Initiative.

Some years ago, the United States and the Soviet Union agreed to limit any defense against nuclear missile attacks to the emplacement in one location in each country of a small number of missiles capable of intercepting and shooting down incoming nuclear missiles, thus leaving our real defense—a policy called mutual assured destruction , meaning if one side launched a nuclear attack, the other side could retaliate. And this mutual threat of destruction was believed to be a deterrent against either side striking first. So here we sit, with thousands of nuclear warheads targeted on each other and capable of wiping out both our countries. The Soviets deployed the few antiballistic missiles around Moscow as the treaty permitted. Our country didn’t bother deploying because the threat of nationwide annihilation made such a limited defense seem useless.

For some years now we’ve been aware that the Soviets may be developing a nationwide defense. They have installed a large, modern radar at Krasnoyarsk, which we believe is a critical part of a radar system designed to provide radar guidance for antiballistic missiles protecting the entire nation. Now, this is a violation of the ABM treaty. Believing that a policy of mutual destruction and slaughter of their citizens and ours was uncivilized, I asked our military, a few years ago, to study and see if there was a practical way to destroy nuclear missiles after their launch but before they can reach their targets, rather than to just destroy people. Well, this is the goal for what we call SDI, and our scientists researching such a system are convinced it is practical and that several years down the road we can have such a system ready to deploy. Now incidentally, we are not violating the ABM treaty, which permits such research. If and when we deploy the treaty—also allows withdrawal from the treaty upon 6 months’ notice. SDI, let me make it clear, is a nonnuclear defense.

So, here we are at Iceland for our second such meeting. In the first, and in the months in between, we have discussed ways to reduce and in fact eliminate nuclear weapons entirely. We and the Soviets have had teams of negotiators in Geneva trying to work out a mutual agreement on how we could reduce or eliminate nuclear weapons. And so far, no success. On Saturday and Sunday, General Secretary Gorbachev and his foreign minister, Shevardnadze, and Secretary of State George Shultz and I met for nearly 10 hours. We didn’t limit ourselves to just arms reductions. We discussed what we call violation of human rights on the part of the Soviets—refusal to let people emigrate from Russia so they can practice their religion without being persecuted, letting people go to rejoin their families, husbands, and wives—separated by national borders—being allowed to reunite.

In much of this, the Soviet Union is violating another agreement—the Helsinki accords they had signed in 1975. Yuriy Orlov, whose freedom we just obtained, was imprisoned for pointing out to his government its violations of that pact, its refusal to let citizens leave their country or return. We also discussed regional matters such as Afghanistan, Angola, Nicaragua, and Cambodia. But by their choice, the main subject was arms control. We discussed the emplacement of intermediate-range missiles in Europe and Asia and seemed to be in agreement they could be drastically reduced. Both sides seemed willing to find a way to reduce, even to zero, the strategic ballistic missiles we have aimed at each other. This then brought up the subject of SDI.

I offered a proposal that we continue our present research. And if and when we reached the stage of testing, we would sign, now, a treaty that would permit Soviet observation of such tests. And if the program was practical, we would both eliminate our offensive missiles, and then we would share the benefits of advanced defenses. I explained that even though we would have done away with our offensive ballistic missiles, having the defense would protect against cheating or the possibility of a madman, sometime, deciding to create nuclear missiles. After all, the world now knows how to make them. I likened it to our keeping our gas masks, even though the nations of the world had outlawed poison gas after World War I. We seemed to be making progress on reducing weaponry, although the General Secretary was registering opposition to SDI and proposing a pledge to observe ABM for a number of years as the day was ending.

Secretary Shultz suggested we turn over the notes our note-takers had been making of everything we’d said to our respective teams and let them work through the night to put them together and find just where we were in agreement and what differences separated us. With respect and gratitude, I can inform you those teams worked through the night till 6:30 a.m. Yesterday, Sunday morning, Mr. Gorbachev and I, with our foreign ministers, came together again and took up the report of our two teams. It was most promising.

The Soviets had asked for a 10-year delay in the deployment of SDI programs. In an effort to see how we could satisfy their concerns—while protecting our principles and security—we proposed a 10-year period in which we began with the reduction of all strategic nuclear arms, bombers, airlaunched cruise missiles, intercontinental ballistic missiles, submarine-launched ballistic missiles and the weapons they carry. They would be reduced 50 percent in the first five years. During the next five years, we would continue by eliminating all remaining offensive ballistic missiles, of all ranges. And during that time, we would proceed with research, development, and testing of SDI—all done in conformity with ABM provisions. At the 10-year point, with all ballistic missiles eliminated, we could proceed to deploy advanced defenses, at the same time permitting the Soviets to do likewise.

And here the debate began. The General Secretary wanted wording that, in effect, would have kept us from developing the SDI for the entire 10 years. In effect, he was killing SDI. And unless I agreed, all that work toward eliminating nuclear weapons would go down the drain—canceled. I told him I had pledged to the American people that I would not trade away SDI, there was no way I could tell our people their government would not protect them against nuclear destruction. I went to Reykjavik determined that everything was negotiable except two things: our freedom and our future. I’m still optimistic that a way will be found. The door is open, and the opportunity to begin eliminating the nuclear threat is within reach.

So you can see, we made progress in Iceland. And we will continue to make progress if we pursue a prudent, deliberate, and above all, realistic approach with the Soviets. From the earliest days of our administration this has been our policy. We made it clear we had no illusions about the Soviets or their ultimate intentions. We were publicly candid about the critical, moral distinctions between totalitarianism and democracy. We declared the principal objective of American foreign policy to be not just the prevention of war, but the extension of freedom. And we stressed our commitment to the growth of democratic government and democratic institutions around the world. And that’s why we assisted freedom fighters who are resisting the imposition of totalitarian rule in Afghanistan, Nicaragua, Angola, Cambodia, and elsewhere. And finally, we began work on what I believe most spurred the Soviets to negotiate seriously: rebuilding our military strength, reconstructing our strategic deterrence, and above all, beginning work on the Strategic Defense Initiative.

And yet, at the same time, we set out these foreign policy goals and began working toward them. We pursued another of our major objectives: that of seeking means to lessen tensions with the Soviets and ways to prevent war and keep the peace. Now, this policy is now paying dividends—one sign of this in Iceland was the progress on the issue of arms control. For the first time in a long while, Soviet-American negotiations in the area of arms reductions are moving, and moving in the right direction-not just toward arms control, but toward arms reduction.

But for all the progress we made on arms reductions, we must remember there were other issues on the table in Iceland, issues that are fundamental. As I mentioned, one such issue is human rights. As President Kennedy once said, „And is not peace, in the last analysis, basically a matter of human rights?” I made it plain that the United States would not seek to exploit improvement in these matters for purposes of propaganda. But I also made it plain, once again, that an improvement of the human condition within the Soviet Union is indispensable for an improvement in bilateral relations with the United States. For a government that will break faith with its own people cannot be trusted to keep faith with foreign powers. So, I told Mr. Gorbachev—again in Reykjavik, as I had in Geneva—we Americans place far less weight upon the words that are spoken at meetings such as these than upon the deeds that follow. When it comes to human rights and judging Soviet intentions, we’re all from Missouri—you got to show us.

Another subject area we took up in Iceland also lies at the heart of the differences between the Soviet Union and America. This is the issue of regional conflicts. Summit meetings cannot make the American people forget what Soviet actions have meant for the peoples of Afghanistan, Central America, Africa, and Southeast Asia. Until Soviet policies change, we will make sure that our friends in these areas—those who fight for freedom and independence—will have the support they need.

Finally, there was a fourth item. And this area was that of bilateral relations, people-to-people contacts. In Geneva last year, we welcomed several cultural exchange accords; in Iceland, we saw indications of more movement in these areas. But let me say now: The United States remains committed to people-to-people programs that could lead to exchanges between not just a few elite, but thousands of everyday citizens from both our countries.

So, I think, then, that you can see that we did make progress in Iceland on a broad range of topics. We reaffirmed our fourpoint agenda. We discovered major new grounds of agreement. We probed again some old areas of disagreement.

And let me return again to the SDI issue. I realize some Americans may be asking tonight: Why not accept Mr. Gorbachev’s demand? Why not give up SDI for this agreement? Well, the answer, my friends, is simple. SDI is America’s insurance policy that the Soviet Union would keep the commitments made at Reykjavik. SDI is America’s security guarantee if the Soviets should—as they have done too often in the past—fail to comply with their solemn commitments. SDI is what brought the Soviets back to arms control talks at Geneva and Iceland. SDI is the key to a world without nuclear weapons. The Soviets understand this. They have devoted far more resources, for a lot longer time than we, to their own SDI. The world’s only operational missile defense today surrounds Moscow, the capital of the Soviet Union.

What Mr. Gorbachev was demanding at Reykjavik was that the United States agree to a new version of a 14-year-old ABM treaty that the Soviet Union has already violated. I told him we don’t make those kinds of deals in the United States. And the American people should reflect on these critical questions: How does a defense of the United States threaten the Soviet Union or anyone else? Why are the Soviets so adamant that America remain forever vulnerable to Soviet rocket attack? As of today, all free nations are utterly defenseless against Soviet missiles fired either by accident or design. Why does the Soviet Union insist that we remain so—forever?

So, my fellow Americans, I cannot promise, nor can any President promise, that the talks in Iceland or any future discussions with Mr. Gorbachev will lead inevitably to great breakthroughs or momentous treaty signings. We will not abandon the guiding principle we took to Reykjavik. We prefer no agreement than to bring home a bad agreement to the United States. And on this point, I know you’re also interested in the question of whether there will be another summit. There was no indication by Mr. Gorbachev as to when or whether he plans to travel to the United States, as we agreed he would last year in Geneva. I repeat tonight that our invitation stands, and that we continue to believe additional meetings would be useful. But that’s a decision the Soviets must make.

But whatever the immediate prospects, I can tell you that I’m ultimately hopeful about the prospects for progress at the summit and for world peace and freedom. You see, the current summit process is very different from that of previous decades. It’s different because the world is different; and the world is different because of the hard work and sacrifice of the American people during the past five and a half years. Your energy has restored and expanded our economic might. Your support has restored our military strength. Your courage and sense of national unity in times of crisis have given pause to our adversaries, heartened our friends, and inspired the world. The Western democracies and the NATO alliance are revitalized; and all across the world, nations are turning to democratic ideas and the principles of the free market. So, because the American people stood guard at the critical hour, freedom has gathered its forces, regained its strength, and is on the march.

So, if there’s one impression I carry away with me from these October talks, it is that, unlike the past, we’re dealing now from a position of strength. And for that reason, we have it within our grasp to move speedily with the Soviets toward even more breakthroughs. Our ideas are out there on the table. They won’t go away. We’re ready to pick up where we left off. Our negotiators are heading back to Geneva, and we’re prepared to go forward whenever and wherever the Soviets are ready. So, there’s reason, good reason for hope. I saw evidence of this is in the progress we made in the talks with Mr. Gorbachev. And I saw evidence of it when we left Iceland yesterday, and I spoke to our young men and women at our naval installation at Keflavik—a critically important base far closer to Soviet naval bases than to our own coastline.

As always, I was proud to spend a few moments with them and thank them for their sacrifices and devotion to country. They represent America at her finest: committed to defend not only our own freedom but the freedom of others who would be living in a far more frightening world were it not for the strength and resolve of the United States. „Whenever the standard of freedom and independence has been … unfurled, there will be America’s heart, her benedictions, and her prayers,” John Quincy Adams once said. He spoke well of our destiny as a nation. My fellow Americans, we’re honored by history, entrusted by destiny with the oldest dream of humanity-the dream of lasting peace and human freedom.

Another President, Harry Truman, noted that our century had seen two of the most frightful wars in history and that „the supreme need of our time is for man to learn to live together in peace and harmony.” It’s in pursuit of that ideal I went to Geneva a year ago and to Iceland last week. And it’s in pursuit of that ideal that I thank you now for all the support you’ve given me, and I again ask for your help and your prayers as we continue our journey toward a world where peace reigns and freedom is enshrined.

Thank you, and God bless you.”

[înapoi]

„UN SCHIMB IEFTIN” (DE SPIONI)

Publicat pe 30 septembrie 2016 de Oana IONESCU FIRICA

Răspunde

Cronologia evenimentelor în cazul Daniloff-Zakharov, 1986:

23 august – Gennadiy Zakharov (39 de ani), fizician sovietic și angajat al Națiunilor Unite, în cadrul Centrului pentru Știință și Tehnologie pentru Dezvoltare (de facto, ofițer KGB și șef al Serviciului Militar de Informații sovietic din New York, activând, în SUA, sub acoperire, ca „cercetător științific”), este arestat de FBI, sub acuzația de spionaj federal. Incidentul a avut loc pe un peron de metrou din Queens, N.Y., în timp ce Zakharov oferea 1.000 de dolari unui angajat al unui contractor american (care lucra cu Biroul Federal de Investigații), din domeniul apărării, pentru trei documente secrete. Potrivit angajatului, materialele se refereau la secrete „privind robotica, computerele și inteligența artificială” [*]

Ulterior, Zakharov a negat ca ar fi spion, declarând, câteva zile mai târziu, într-o conferință de presă din Manhattan: ″Imaginați-vă surpriza mea când am fost arestat. Am fost rănit (de către agenții FBI) în acel moment. De fapt, am crezut că sunt teroriști, pentru că atât de mulți cetățeni ruși sunt supuși amenințărilor aici.″  
Zakharov a susținut că agenții FBI i-au înmânat un pachet, apoi a fost trântit la pământ și arestat, pe o platformă de metrou din Queens. ″Imaginați-vă surpriza mea că erau de la FBI. Evident, mi s-a întins o capcană″, a mai spus Zakharov, care a susținut că agenția federală a folosit un bărbat pe nume ″John″ pentru a aranja arestarea.

La rândul lor, autoritățile federale au declarat ca Zakharov a fost prins de trei agenți FBI, în timp ce încerca să plătească 1.000 de dolari unui informator (n.r. un student din Guyana, pe nume Leakh Bhoge, cunoscut ca "C.S.") "pentru documente secrete, despre un motor de avion al Forțelor Aeriene ale SUA."

26 august – Sovieticii cer eliberarea lui Zakharov, deținut dintr-o închisoare din New York. Mai târziu, ambasadorului sovietic Iuri Dubinin cere ca acesta sa fie eliberat, în custodia sa.

27 august – Lui Zakharov i se refuză eliberarea pe cauțiune, în ciuda garanțiilor guvernului său că se va prezenta la viitoarele înfățișări în instanță.

"Tratamentul aplicat lui Zakharov este aparent fără precedent. În trecut, angajații sovietici ai Națiunilor Unite și diplomații arestați pentru spionaj au fost eliberați fie pe cauțiune, fie în custodia ambasadorului lor, potrivit lui John Maje, avocatul lui Zakharov." - titra Washington Post, în septembrie.

30 august – Nicholas S. Daniloff, șeful biroului din Moscova al revistei U.S. News & World Report, este arestat de KGB după ce „o cunoștință sovietică i-a înmânat un pachet închis care conținea hărți pe care scria ″top secret”.″ Administrația Reagan protestează împotriva detenției sale, calificând-o drept o înscenare.

1 septembrie – Oficialii administrației Reagan declară că planificarea summit-ului [1] superputerilor va continua, în ciuda arestării lui Daniloff.

2 septembrie – URSS neagă că detenția lui Daniloff este o ripostă la arestarea lui Zakharov.

3 septembrie – Statele Unite propun ca Daniloff să fie eliberat, iar Zakharov (deținut în SUA, în urma unui proces de spionaj) să fie returnat în Uniunea Sovietică. Între timp, sovieticii amenință că îi vor acuza de contrabandă pe Daniloff și pe soția sa, pentru „bijuteriile de familie pe care nu le-au trecut pe formularele vamale”.

4 septembrie – Sovieticii nu răspund la propunerea SUA de eliberare a lui Daniloff. Proprietarul U.S. News & World Report, Mortimer Zuckerman, afirmă că Daniloff se opune oricărei înțelegeri care ar implica schimbul său cu un spion sovietic.

5 septembrie – Secretarul de stat George Shultz afirmă că exclude un schimb Daniloff-Zakharov, cu sovieticii.

7 septembrie – Daniloff este oficial acuzat de spionaj, ceea ce, în Uniunea Sovietică, poate atrage pedeapsa cu moartea.

8 septembrie – „Izvestia” acuză că Daniloff a fost implicat în diverse acte de spionaj, inclusiv în colectarea de informații despre operațiunile militare sovietice din Afganistan.

9 septembrie – Zakharov este pus sub acuzare pentru spionaj de către un mare juriu federal. Oficialii americani insistă, din nou, că nu va fi schimbat pentru Daniloff.

10 septembrie – Chicago Tribune, din NY, titrează in articolul „U.S. INDICTS SOVIET IN SPY CASE” („SUA ACUZĂ UN SOVIETIC ÎN CADRUL UNUI CAZ DE SPIONAJ”) : „Marți, un mare juriu federal l-a pus sub acuzare pe Gennady F. Zakharov, sovieticul acuzat de spionaj a cărui soartă s-a împletit cu cea a lui Nicholas Daniloff, un jurnalist american arestat luna trecută (n.r. 30 august) la Moscova.”

"Zakharov, care este angajat ca asistent științific la Națiunile Unite, a fost acuzat de conspirație în vederea spionajului, de tentativă de transmitere de informații privind apărarea națională către Uniunea Sovietică și de obținerea unor secrete de apărare americane.

Pedeapsa maximă, în caz de condamnare, este închisoarea pe viață pentru primele două infracțiuni, și 10 ani de închisoare pentru cea de-a treia.

Zakharov a fost arestat la 23 august, după ce ar fi plătit 1.000 de dolari unui informator al FBI pentru informații secrete despre motoare pentru avioane militare de luptă.

Reprezentanții Departamentului de Justiție au insistat asupra faptului că această punere sub acuzare nu a fost un răspuns la acuzațiile formulate împotriva lui Daniloff de către autoritățile sovietice. Daniloff, corespondent la Moscova pentru U.S. News & World Report, a fost acuzat duminică de spionaj." - scrie Chicago Tribune

In aceeași zi, Washington Post dezvăluia că "La reuniunea de ieri a personalului de rang înalt de la Casa Albă, au declarat surse, s-a pus întrebarea de ce arestarea lui Zakharov, care era investigat de FBI timp de mai bine de trei ani, a avut loc chiar în momentul în care diplomații americani și sovietici încercau să stabilească aranjamentele pentru un summit (n.r. Summit-ul de la Reykjavík) între președintele Reagan și liderul sovietic Mihail Gorbaciov."  

"O sursă din cadrul Departamentului de Justiție a declarat că nu va exista "niciun comentariu" cu privire la întrebările legate de momentul arestării lui Zakharov. Totuși, surse din cadrul Departamentului de Justiție au declarat că decizia de a-l aresta pe angajatul ONU a fost luată la Washington după "multe dezbateri"." (în articolul "Zakharov a fost pus sub acuzare la New York pentru spionaj", 10 septembrie 1986)
 
De asemenea, WP titra ca "Mișcarea (de punere sub acuzare a lui Zakharov) a avut loc la o zi după ce sovieticii l-au acuzat oficial pe Daniloff de spionaj și astfel a continuat escaladarea confruntării juridice și diplomatice dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Procurorul general Edwin Meese, anunțând punerea sub acuzare, a promis că cei care încalcă legile americane privind spionajul vor fi "urmăriți în mod viguros"."

10 septembrie – Președintele SUA, Ronald Reagan, declară că a primit un mesaj de la liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, cu privire la cererea SUA de eliberare anticipată a lui Daniloff, fără să dezvăluie ce anume s-a discutat. Daniloff spune că anchetatorii sovietici par favorabili ideii sale, de a-l elibera în custodia ambasadorului SUA, până la începerea procesului său pentru acuzațiile de spionaj.

12 septembrie – Sovieticii îl eliberează pe Daniloff din arest, dar nu renunță la acuzațiile de spionaj împotriva sa și nici nu îi permit să părăsească URSS. La New York, Zakharov este predat în custodia ambasadorului sovietic Iuri Dubinin, în așteptarea procesului său de spionaj.

16 septembrie – Ministrul sovietic de externe, Eduard A. Șevardnadze, care sosește la New York pentru Adunarea Generală a ONU, afirmă că numai administrația Reagan poate „estompa” perspectivele unui summit între superputeri.

17 septembrie – Administrația Reagan ordonă expulzarea a 25 de diplomați sovietici [2] cu sediul la ONU, dar afirmă că aceasta acțiune nu are nicio legătură cu acuzațiile de spionaj aduse jurnalistului Daniloff.

In aceeași zi, AP anunța că "Un cetățean sovietic arestat pentru spionaj a negat marți implicarea în spionaj și a acuzat că a fost înscenat de FBI."

"In prima sa conferință de presă de la arestarea sa din 23 august, Gennadiy Zakharov a declarat, de asemenea, că nu există nicio legătură între arestarea sa și arestarea ulterioară, la Moscova, a reporterului american Nicholas Daniloff.

Zakharov, angajat al Națiunilor Unite, a vorbit în interiorul misiunii sovietice din Manhattan. El a fost eliberat vineri în custodia oficialilor sovietici după ce guvernul sovietic a fost de acord să-l elibereze pe Daniloff dintr-o închisoare din Moscova."

18 septembrie – Mihal Gorbaciov afirmă că Daniloff este un spion, prins în flagrant delict de spionaj, și că Washingtonul exploatează cazul pentru a deteriora relațiile dintre superputeri, potrivit agenției oficiale de știri Tass.

19 septembrie – Reagan îl convoacă pe Șevardnadze la Casa Albă, pentru a-i ″transmite tăria sentimentelor sale″ („the strength of his feelings”), cu privire la „acuzațiile aduse reporterului american Daniloff”.

22 septembrie – Adresându-se Adunării Generale a ONU, Reagan afirmă că ″o umbră a fost aruncată″ asupra relațiilor americano-sovietice („a pall has been cast″), prin cazul Daniloff, fără sa menționeze că acest lucru ar putea afecta negocierile privind armele strategice.

23 septembrie – Shultz organizează prima sa întâlnire cu ministrul de externe sovietic, Șevardnaze, în „problema Daniloff”.

26 septembrie – Shultz are o a treia și lungă întâlnire cu Șevardnaze, dar nu reușește să ajungă la un acord.

27 septembrie – Senatul american votează în favoarea recomandării făcute președintelui SUA, Ronald Reagan, ca acesta să amâne summit-ul cu Gorbaciov, până când Daniloff va fi eliberat de URSS.

28 septembrie – Shultz și Șevardnadze au o nouă întâlnire neanunțată, de cca trei ore, la Națiunile Unite, pentru a discuta „cazul Daniloff”, dar un purtătorul de cuvânt refuză să spună dacă s-au făcut progrese în vederea eliberării jurnalistului american.

29 septembrie – URSS îl eliberează pe jurnalistul american Nicholas Daniloff (n. 30 decembrie 1934) [3], care fusese reținut, la Moscova, pentru spionaj. Acesta zboară la Frankfurt, Germania de Vest (împreuna cu soția sa, Ruth), în drumul spre Statele Unite, însă oficialii de la New York nu raportează nicio schimbare în statutul lui Zakharov. Totuși, o sursă din blocul sovietic, de la Națiunile Unite, afirmă că Zakharov va fi schimbat cu Daniloff.

UNITED STATES – SEPTEMBER: Nicholas Daniloff , US reporter, with his family and President Ronald Reagan after his release from being detained in Russia. (Photo by Cynthia Johnson/The LIFE Images Collection/Getty Images)

Potrivit AP, intr-un raport publicat pe 29 septembrie, "sursa a declarat că secretarul de stat american George Shultz și ministrul sovietic de externe al URSS, Eduard Șevardnadze, au convenit, în timpul unei întâlniri la New York, duminică seara, că Daniloff și Zakharov vor fi eliberați." "Sursa, un diplomat din blocul estic, a vorbit cu condiția ca identitatea sa să nu fie dezvăluită. Aceasta a declarat că nu știe când va fi eliberat Zakharov.". De asemenea, sursa "a refuzat să spună ce acord a fost încheiat pentru eliberarea lui Daniloff, dacă a existat vreunul."  
"Totodată, la Washington, o sursă bine informată din cadrul Departamentului de Justiție a declarat (preluat de AP), referindu-se la o știre anterioara care anunța că eliberarea lui Zakharov urma să aibă loc astăzi (29 septembrie): ″Nu este adevărat. El nu pleacă astăzi.″"

Potrivit Los Angeles Times, eliberarea lui Daniloff era "parte a unui acord cu US care, de asemenea, îl va elibera pe suspectul Gennady F. Zakharov, spion sovietic [4], și va anula expulzarea unor diplomați sovietici de la Națiunile Unite; ulterior, URSS va elibera un disident sovietic proeminent (n.r. Iuri Orlov) din exilul din Siberia, au declarat oficiali americani."

"Întrebat luni de reporteri dacă a "clipit" în această confruntare, președintele Reagan a răspuns: "Ei au clipit", referindu-se la sovietici." (LAT, în articolul "Daniloff a fost eliberat ca parte a unei înțelegeri sovietice mai largi", 29 septembrie 1986) 

"Schimbul complex, descris de surse guvernamentale, semnalează sfârșitul unui impas de o lună în relațiile americano-sovietice și deschide calea către un summit așteptat între Reagan și liderul sovietic Mihail S. Gorbaciov până la sfârșitul anului."  

"O serie de "anunțuri favorabile" până la summit vor masca faptul că ambele părți au renunțat la pozițiile dure, care făcuseră din "disputa Daniloff" una dintre cele mai dificile din relațiile recente dintre SUA și Uniunea Sovietică, au declarat sursele, care au refuzat să fie numite."  

"Statele Unite, în special, au fost de acord să renunțe la expulzarea, foarte mediatizată, a mai multor presupuși spioni sovietici de la misiunea ONU, inclusiv a unui om identificat ca fiind șeful biroului KGB din New York, a declarat o sursă. Un alt oficial sovietic care probabil va rămâne, a declarat o sursă, este agentul rezident al GRU, biroul de informații militare sovietic."  

"Aceste expulzări au fost prezentate de către oficialii Casei Albe ca fiind o dovadă a durității Statelor Unite față de sovietici în legătură cu arestarea lui Daniloff pentru acuzații false de spionaj la începutul acestei luni."  

"Următoarea etapă a acordului este programată pentru ora 9 a.m. EDT astăzi la New York, unde acuzatul spion sovietic Zakharov va pleda în fața unui magistrat federal pentru trei capete de acuzare de spionaj împotriva Statelor Unite. O pledoarie de ne-contestare nu reprezintă o recunoaștere a vinovăției, dar este, din punct de vedere legal, la fel ca o condamnare, în sensul că permite judecătorului să aplice pedeapsa."  

"Conform acordului, lui Zakharov i se va permite să părăsească țara, dar nu va fi expulzat oficial - un detaliu pe care o sursă l-a numit "o chestiune care nu face diferența"."  

"Într-o săptămână, Uniunea Sovietică ar trebui să răspundă (si) prin eliberarea fizicianului disident sovietic Iuri F. Orlov, care a fost exilat în Siberia aproape trei ani, după ce a stat șapte ani într-un lagăr de muncă, și a soției sale, Irina, au declarat surse."

29 septembrie – Purtătorul de cuvânt al U.S. Marshals Service, Bill Dempsey, declara, la Washington, că Zakharov „s-a prezentat telefonic astăzi la prânz la U.S. Marshal Charles E. Healey în Brooklyn.”

Potrivit AP (în articolul intitulat "Source Says Zakharov Being Released"), Dempsey a mai spus că apelul respectiv este în concordanță cu procedura standard pe care Zakharov trebuie să o urmeze, conform eliberării sale condiționate. El a afirmat că Zakharov a raportat că se află la misiunea sovietică a ONU din New York și că Healey ″a verificat că apelul a fost de la el cât și de unde l-a dat, sunându-l înapoi la această locație.″ In același timp, Dempsey a precizat că Zakharov nu este obligat să dezvăluie autorităților americane planurile sale de călătorie din ziua respectivă și nu a menționat nimic despre posibilitatea ca acesta să părăsească SUA. Deocamdată, a adăugat Dempsey, ofițerii de poliție se așteaptă la un apel similar din partea lui Zakharov marți. ″Din câte știm, vom primi vești de la el mâine.″. Obligația lui Zakharov, prevăzută de eliberarea sa pe cauțiune, presupune ca el să rămână "recognoscibil" pe o rază de 25 de mile de New York, limitând astfel perimetrul în care se poate efectiv deplasa.

De asemenea, la Washington, David Gergen, editorul U.S. News & World Report, a declarat, la o conferință de presă, în fața sediului central al revistei, că Daniloff ″este singurul care a ieșit.″, după o serie de rapoarte neconfirmate, conform cărora, ca parte a unui aranjament diplomatic pentru rezolvarea cazului, unii disidenți sovietici ar putea fi eliberați în schimbul eliberării lui Zakharov..″Există un singur om care se mișcă astăzi″, a declarat Gergen, referitor la eliberarea lui Daniloff de către URSS. ″Necondiționat. Orice alte aranjamente ar fi fost făcute, ...ar trebui să lăsăm asta în seama guvernului Statelor Unite.″

30 septembrie – SUA îl eliberează pe spionul sovietic Gennadiy Zakharov, la o zi după ce sovieticii l-au eliberat pe jurnalistul american Nicholas Daniloff. Ani mai târziu, într-o emisiune televizată, la o conferință de la Universitatea Harvard, Gorbaciov a recunoscut că Daniloff a fost un caz de schimb „la preț de nimic”, în timpul Războiului Rece.

La 30 septembrie, Zakharov a pledat că nu contestă acuzațiile de spionaj și i s-a ordonat să părăsească țara în termen de 24 de ore. Expulzarea lui Zakharov a avut loc la mai puțin de 24 de ore după eliberarea corespondentului american Nicholas Daniloff, care fusese arestat în Uniunea Sovietică pentru presupuse activități de spionaj.

17 octombrie – The Southeast Missourian anunță că Zakharov a mărturisit ca este spion.

[*] La momentul primei abordări a lui Zakharov, individul, cetățean al Guyanei și străin rezident în SUA, era student în anul întâi la Queens College, New York. Zakharov s-a întâlnit cu studentul în numeroase ocazii și a plătit câteva mii de dolari pentru o gamă largă de informații tehnice, dar neclasificate, despre robotică, calculatoare și inteligență artificială. În momentul primei abordări a lui Zakharov, în aprilie 1983, ținta de recrutare, identificată doar cu numele de cod "Birg", a informat FBI și a fost de acord să lucreze sub controlul FBI pentru a-l prinde pe agentul sovietic. După absolvirea studiilor în 1985, Birg a obținut un loc de muncă la o firmă de înaltă tehnologie. Sub conducerea FBI, a fost de acord să semneze un contract scris pe 10 ani cu Zakharov pentru a furniza informații clasificate. Banii care urmau să fie plătiți de sovietici urmau să fie stabiliți în funcție de cantitatea și calitatea informațiilor.

[1] Este vorba de Summit-ul de la Reykjavík – o reuniune la nivel înalt, între președintele american Ronald Reagan și secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, – care a avut loc la Reykjavík, Islanda, la 11-12 octombrie 1986. Discuțiile au eșuat în ultima clipă, dar progresele înregistrate au dus, în cele din urmă, la încheierea, în 1987, a Tratatului privind forțele nucleare cu rază intermediară de acțiune între Statele Unite și Uniunea Sovietică.

[2] Pe 17 septembrie 1986, 25 de diplomați sovietici, cu sediul la Națiunile Unite din New York, au primit ordin să părăsească țara, în în conformitate cu ordinul din 7 martie 1986, prin care U.R.S.S. își reduce numărul la nivelul de reprezentare la Națiunile Unite. Acest ordin a venit ca urmare a îngrijorării administrației cu privire la utilizarea de către sovietici a Națiunilor Unite ca bază de spionaj.

[3] Ulterior, Daniloff a susținut, în autobiografia sa, Two Lives, One Russia (Două vieți, o singură Rusie), că nu a deținut niciodată documente secrete și că KGB-ul a creat informații false.

Jurnalistul american Daniloff s-a remarcat, în anii 1980, prin reportajele sale despre Uniunea Sovietică. In calitate de corespondent la Moscova, pentru o revistă americană ("U.S. News & World Report", deținută de Mortimer Zuckerman), el a intrat în atenția internațională în 1986, după ce a fost arestat de KGB pe 30 august, la Moscova, și acuzat de spionaj.
Administrația Reagan a considerat că sovieticii l-au arestat pe Daniloff fără motiv, ca represalii pentru arestarea, cu câteva zile mai devreme (23 august), a lui Gennadi Zakharov (ofițer KGB, angajat al Misiunii sovietice la ONU, ca "cercetător științific"). Sovieticii au susținut inițial că, atunci când a fost arestat, Daniloff avea asupra sa documente guvernamentale confidențiale.
După discuții intense între guverne, la 29 septembrie, lui Daniloff i s-a permis să părăsească Uniunea Sovietică fără acuzații, lui Zakharov i s-a permis să părăsească SUA (30 septembrie)după ce a pledat "nolo contendere", iar disidentul sovietic Iuri Orlov a fost eliberat în Occident.

Cu toate acestea, criza diplomatică nu s-a încheiat aici. Expulzările de diplomați și de suspecți de spionaj au escaladat până în punctul în care, până la sfârșitul lunii octombrie 1986, 100 de sovietici, inclusiv alte 80 de persoane, suspectate de a fi agenți ai serviciilor secrete sovietice, au fost expulzate de SUA.

Luând cuvântul la un eveniment recent al Institutului Kennan, Daniloff a declarat că interesul său pentru Rusia provine din familie. Tatăl și bunica sa au venit în SUA ca refugiați, din cauza revoluției bolșevice. Tatăl său, care susținea ca bolșevicii "i-au furat țara", l-a avertizat pe Daniloff cu privire la Rusia. El i-a spus fiului său că, dacă se va duce vreodată acolo, va fi arestat, iar pașaportul său american nu îl va ajuta. "Ei bine, se pare că a avut parțial dreptate", a recunoscut Daniloff. Bunica sa, pe de altă parte, i-a inspirat lui Daniloff interesul pentru Rusia, cu povești despre strămoșii săi, printre care un revoluționar din secolul al XIX-lea și ofițeri militari de rang înalt.

După ce "a lucrat pentru "Washington Post"" și a studiat la Universitatea Oxford, la începutul anilor 1960, Daniloff "a acceptat un post la biroul din Moscova al United Press International". El a relatat despre criza rachetelor din Cuba, observând că, în Uniunea Sovietică, unde informațiile publice și presa erau strict controlate, criza a fost abordată foarte diferit. Nu existau informații despre rachetele sovietice din Cuba; în schimb, conflictul a fost prezentat ca o afacere americano-cubaneză, rezultată din politicile anti-Castro ale SUA. În timpul unei crize anterioare (cea a Berlinului), Daniloff remarcase că, în URSS, a existat teama unui război și, de aici, goana după alimente. Însă, în cazul crizei rachetelor cubaneze, nu a existat o astfel de tensiune la Moscova. Un alt aspect al acestei crize a fost durata de timp în care au avut loc comunicările între liderii sovietici și americani. Între codificarea mesajelor, trimiterea lor prin cabluri comerciale și decodificarea lor, putea dura până la opt ore, pentru ca un mesaj să fie transmis. După criză, corespondenții UPI au demonstrat că telegramele dintre Moscova și Washington D.C. puteau fi transmise în 60 de secunde, iar acest fapt a contribuit la deschiderea drumului pentru instalarea "liniei fierbinți" între Casa Albă și Kremlin.
El a mai relatat despre "trucurile murdare" folosite de KGB împotriva jurnaliștilor occidentali suspecți. De exemplu, un autor de articole critice, întors la Moscova din luna de miere, și-a găsit congelatorul scos din priză, astfel că o rezervă de carne de import putrezise. Un tehnician al ambasadei Germaniei de Vest, care manipulase un dispozitiv de ascultare, a fost atacat ulterior și injectat cu gaz, fiind grav rănit. Propriul său apartament, a spus Daniloff, a fost, de asemenea, vandalizat, în timp ce se afla în vacanță.

In perioada 1981-86, Daniloff a revenit în URSS, de data aceasta ca șef al biroului U.S. News and World Report, al cărui proprietar era Mortimer Zuckerman. În acest timp, el a explorat rădăcinile familiei sale din Rusia și a realizat un reportaj despre noua administrație Gorbaciov. Munca sa la Moscova s-a oprit însă brusc, când a fost arestat, ca represalii pentru arestarea unui spion sovietic în SUA.

[4] In 1986, FBI afirma că Zakharov este doar unul dintre cei aproximativ 1.200 de cetățeni sovietici și din blocul sovietic angajați de ONU și de misiunile pe lângă ONU. „FBI estimează că cel puțin o treime și probabil peste jumătate dintre ei se ocupă cu spionajul. Potrivit unor experți, fiecare angajat al blocului sovietic la ONU este implicat într-un fel sau altul în serviciile de informații sovietice. Incluzând soțul/soția angajatului sau persoana adultă aflată în întreținerea acestuia, despre care experții în informații cred că au diverse misiuni de spionaj, cifra potențialelor amenințări la adresa securității SUA din partea ONU sare la 2.400 de persoane.”

„În timp ce bugetul FBI pentru contraspionaj împotriva spionilor din cadrul ONU este o informație secretă, este posibil să se evalueze cât ar trebui să cheltuiască SUA pentru a contracara toate aceste acțiuni. Potrivit biroului FBI din New York și altor experți în contrainformații, ar trebui să existe cel puțin un agent FBI desemnat 24 de ore din 24 (cu suportul tehnic necesar) pentru fiecare agent din blocul sovietic identificat, plus un agent FBI la zece angajați din blocul sovietic din cadrul O.N.U. care nu au fost încă identificați ca agenți de informații. Costul acestei acțiuni pentru contribuabilii americani ar fi de aproximativ 384.000.000 de dolari – pur și simplu pentru că O.N.U. își are sediul în New York-City. Suportarea costurilor spionajului cu sediul la ONU ar trebui să fie considerată ca făcând parte din contribuția SUA la ONU” (Juliana Geran, Director, Centrul de Studii Juridice & Studii Judiciare, in „OPRIREA SPIONAJULUI ÎMPOTRIVA STATELOR UNITE DE CĂTRE ONU”)

PROGRAM RADIO TV – Vineri, 9 mai 1986

Galerie

Publicat pe 9 mai 2016 de Oana IONESCU FIRICA

Această galerie conține 1 fotografie.

INDEPENDENTA SI LIBERTATEA PATRIEI – IDEALURI PERMANENTE SI IMPLINIRI ISTORICE (Redactor Vartan Arachelian) | CADRAN MONDIAL; ROMANIA-CEAUSESCU-PACE Continuă lectura →