Pe 26 aprilie 1986, Centrala Electrica Nucleară V. I. Lenin – situată la 18 km nord-vest de orașul Cernobîl, la 16 km sud de frontiera ucraino-belarusă și aproximativ 110 km nord de Kiev – înscria în palmares cel mai terifiant accident din istoria nucleară civilă.
Un „test de securitate”
La ora 01:23 noaptea, al 4-lea reactor al centralei a explodat, în timpul unui test de securitate, provocând ceea ce Organizația Națiunilor Unite avea să numească „cel mai mare dezastru ecologic din istoria umanității”, iar președintele Vladimir Putin „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea„.
In prealabil, conform unor decizii trasate pe 25 aprilie, reactorul urma să fie setat să funcționeze la 25% din capacitatea totală, motiv pentru care sistemele de siguranță au fost, în mod deliberat, închise.
Din cauze aparent neelucidate, în câteva fracțiuni de secundă, nivelul energiei și al temperaturii s-a multiplicat de câteva ori. Scutul superior al clădirii în care se afla reactorul, un „sigiliu” protector de 1.000 de tone, a fost efectiv pulverizat, iar temperaturile degajate, de peste 2.000°C, au topit combustibilul. Învelișul de grafit al reactorului a luat astfel foc, eliberând in atmosferă 190 de tone de substanțe radioactive, de 200 de ori mai puternice decât bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki.
În mai puțin de două zile, norul de particule radioactive, purtat de curenții de aer, a traversat suprafețe vaste din vestul URSS și nord-estul Europei, ajungând până în Irlanda.
Ucraina, Belarus și Rusia au înregistrat, la acea dată, cele mai înalte cote de radioactivitate, circa 63% din cantitatea totală de radiații emisă la Cernobîl.
Operațiunea de evacuare s-a derulat „silențios”
Prima zonă direct afectată de catastrofă a fost localitatea Prîpeat (Pripyat, При́пять), cu 50.000 de locuitori, aflată la un kilometru și jumătate de centrala nucleară. După dezastru, zeci de oameni s-au îmbolnăvit, fără ca autoritățile sovietice să reacționeze prompt.
Operațiunea de evacuare a localității s-a derulat „silențios”, abia la 36 de ore de la incident, când oamenilor care se îmbarcau in cele 1000 de autobuze special aduse la fața locului, li s-a spus că nu s-a întâmplat „nimic esențial”, și că se vor putea întoarce la casele lor, în decurs de numai trei zile.
In lunile următoare, așa numiții „lichidatori” – 600.000 de pompieri, soldați și civili, alături de mineri din minele rusești de cărbune -, au fost mobilizați in zonă, echipați cu mijloace de protecție rudimentare, pentru a construi un sarcofag în jurul reactorului avariat, depunând totodată eforturi de curățare a terenurilor contaminate.
„Nu a fost nicio explozie”
Uniunea Sovietică nu a recunoscut accidentul (consecință dramatică a unui șir de erori umane) decât două zile mai târziu; chiar și atunci, anunțul a fost tratat de mass-media sovietică cu maximă „delicatețe”; in plus, cele trei reactoare rămase au fost ulterior repornite și utilizate pentru o perioadă de încă 13 ani.
Suedia a fost prima țară care a transmis primul comunicat despre accident, în vreme ce guvernul ucrainean a decis, pentru început, să păstreze tăcerea.
Datele ar fi fost secretizate de către responsabilii locali inclusiv faţă de conducerea sovietică, iar aparatele de măsură dereglate intenționat, astfel încât gradul de radioactivitate testat să pară mult mai redus.
Mihail Gorbaciov, ultimul lider al URSS, își amintea ulterior, într-un interviu, că la opt ore după eveniment, prima informație care i-a parvenit a fost strict referitoare la accident, fără să se menționeze nimic despre explozie.
„La început mi s-a spus că nu a avut loc nicio explozie”
In cadrul Biroului Politic al CC al PCUS, specialiștii convocați pentru a discuta problemele legate de avaria de la Cernobîl, au tratat incidentul cu relaxare, a relatat Gorbaciov.
„Am fost uimiți auzind o evaluare în termenii următori: «Nu e nimic grav, aşa ceva s-a mai întâmplat şi în reactoarele industriale şi totul s-a rezolvat. Iar ca să evităm radiațiile, trebuie să bem, să mâncăm şi să dormim bine…»”, declara Gorbaciov.
Cetățenii sovietici au aflat primele vești despre catastrofă în seara zilei de 29 aprilie, într-o scurtă știre despre evacuarea populației din zonă și primele victime din rândul personalului centralei nucleare, al pompierilor și al milițienilor.
Mihail Gorbaciov a făcut un anunț oficial abia pe 14 mai, într-o cuvântare la televiziunea sovietică, fără să dea prea multe detalii. El a evitat să facă o analiză a situației și nu a declarat mai nimic despre consecințele dezastrului, cu excepția nominalizării a două persoane care și-au pierdut viața.
Discursul său s-a axat în schimb pe eroismul oamenilor care au făcut față situaţiei, și pe ceea ce el a numit ca fiind campania occidentală „anti-sovietică” referitoare la accidentul de la Cernobîl, pe care a etichetat-o „un munte de minciuni”, cât și pe…pericolul unui război nuclear.
Printre altele, în discursul televizat din 14 mai, Gorbaciov a spus:
„Este imposibil să nu dăm atenție evaluărilor politice de felul în care evenimentul de la Cernobîl a fost întâmpinat de guvernele, personalitățile politice și mass-media din anumite țări NATO, în special „Campania Antisovietică” din SUA.
Ei au lansat o campanie antisovietică fără limite.
Este greu de imaginat ce s-a spus și s-a scris în aceste zile – „mii de victime”, „morminte comune ale morților”, „Kiev pustiit”, „întregul pământ al Ucrainei a fost otrăvit”,’ și așa mai departe și așa mai departe.
În general, ne-am confruntat cu un adevărat munte de minciuni – cele mai necinstite și răutăcioase minciuni. Este neplăcut să-ți amintești toate acestea, dar trebuie să o facem. Publicul internațional ar trebui să știe cu ce ne-am confruntat. Acest lucru ar trebui făcut pentru a găsi răspunsul la întrebarea: Ce se află, de fapt, în spatele acestei campanii extrem de imorale?”
| citește și:
La aceeași dată, SUA răspundea ironic la anunțul oficial al lui Gorbaciov: „Suntem mângâiați de asigurările domnului Gorbaciov că „ce-a fost mai rău a trecut” în tratarea tragediei reactorului de la Cernobîl.”
Preocuparea noastră imediată, se arata în comunicatul SUA, „din momentul în care am aflat de accident, a fost în primul rând pentru bunăstarea oamenilor. Acesta este motivul pentru care ne-am oferit asistența. Oferta noastră este valabilă. Am luat notă de sugestiile domnului Gorbaciov privind eforturile internaționale ulterioare de îmbunătățire a siguranței centralelor nucleare. Considerăm că acestea merită cea mai serioasă considerație. Susținem cu tărie eforturile internaționale suplimentare pentru asigurarea siguranței centralei nucleare și raportarea promptă a accidentelor. Suntem îndurerați, totuși, că dl Gorbaciov a folosit prilejul prezentării sale, altfel liniștitoare, pentru a formula acuzații nefondate împotriva Statelor Unite și a altor guverne occidentale.”
Potrivit lui Viktor Briukanov – directorul centralei nucleare la acel moment -, cuvântul de ordine a fost atunci minimalizarea efectelor, pentru a salva reputația industriei nucleare sovietice.
Ascunderea adevărului devenise o regulă, accidentele fiind tăinuite nu doar opiniei publice și guvernului, inclusiv personalului centralei nucleare.
În iulie 1986, Viktor Briukanov a fost judecat cu ușile închise și condamnat la zece ani de muncă forțată pentru neglijență criminală și abuz de putere.
Rechizitoriul a concluzionat că tehnologia sovietică nu poate fi blamată pentru accident, ci „doar eroarea umană”.
În 1989, la trei ani după producerea accidentului nuclear, guvernul sovietic a stopat construirea reactoarelor 5 şi 6 din complexul centralei nucleare de la Cernobîl.
După negocieri internaționale de durată, în 1995, guvernul ucrainian a fost de acord să închidă și reactoarele rămase în funcțiune, ultimul fiind nr. 3, pe 15 decembrie 2000, în schimbul unui ajutor internațional de 2,3 miliarde USD.
985.000 de persoane au murit ca urmare a acestui dezastru
Oficial, 30 de oameni au fost uciși, în primă instanță, de explozia reactorului 4; din care 28 din cauza expunerii la radiații.
În 2004, numărul morților provocat de accidentul de la Cernobîl a fost „plafonat” la 56 de oameni. Acestora li se adaugă alți 25.000 de morți, precum și 65.000 de invalizi, din rândul celor 600.000 de lichidatori.
Neoficial, 5 milioane de persoane au fost afectate într-un fel sau altul, de catastrofa de la Cernobîl.
In 2013, cel mai amplu studiu despre Cernobîl, publicat de Academia de Științe din New York și redactat de trei prestigioși oameni de știință, constata că 985.000 de persoane au murit ca urmare a acestui dezastru, majoritatea de cancer.
In intenția de a favoriza fluxurile de turiști, oficialitățile de la Kiev doresc ca aceste vestigii să fie înscrise de Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) pe lista patrimoniului mondial.
„Zona Cernobîl este deja o atracție celebră în lumea întreagă”, a declarat ghidul turistic Maksim Polivko (38 de ani), cu ocazia unei vizite la faţa locului alături de o echipă de jurnaliști de la AFP.
În cazul în care inițiativa va avea succes, Cernobîl se va alătura unei liste prestigioase de situri protejate, precum mausoleul Taj Mahal din India, sanctuarul neolitic Stonehenge din Marea Britanie și abația Mont-Saint-Michel din Franța.
Din 1986, în jurul fabricii de la Cernobîl a fost creată o „zonă de excludere”; întreaga arie, un teritoriu contaminat de radiații, care se întinde pe 2.600 de kmp, nu va fi sigură, potrivit specialiștilor, cel puțin încă 20.000 de ani, deoarece plutoniul are nevoie de mai mult de 24 000 de ani pentru a-și reduce doar jumătate din intensitate.
Aproape cinci milioane de oameni locuiesc încă în zonele contaminate, iar animalele care trăiesc în zona de excludere din jurul Cernobîlului manifestă o rată mai mare a mortalității si un număr semnificativ de mutații genetice.
Din 1986, „Cernobîl” (care, în limba rusă, înseamnă „durere”) a devenit sinonim cu moartea.
Cu circa zece ani înainte de acest dezastru, intr-un raport secret datat 21 februarie 1979, fostul șef KGB, Iuri Andropov, semnala unele erori survenite încă de la începutul construcției centralei nucleare de la Cernobîl, avertizând ca nerespectarea proiectului poate provoca accidente.
Informarea nu a fost luată în seamă, deoarece planul trebuia îndeplinit înainte de termen și raportat Comitetul Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.
Blocul comunist se pregătește, cu entuziasm, pentru parada anuală de „1 Mai”
Spre deosebire de strategia URSS, care evita difuzarea știrilor despre accident, ca „să nu se creeze panică în rândul cetățenilor„, peste ocean, americanii au dedicat catastrofei nucleare spaţii ample.
In revista Time, reactorul „avariat” a ajuns pe copertă; in interior, articolul Deadly Meltdown se încheia citând un om de știință vest-german, adresându-se unui diplomat sovietic, care încerca să obțină ajutorul Germaniei de Vest pentru curățarea terenului contaminat, oferind informații infime despre amploarea tragediei: Acesta nu este un joc. Acum sunteți responsabil pentru punerea în pericol a vieții pe planeta noastră.
În timp ce jumătate din continentul european trăia momente de îngrijorare legitimă, urmărind traseul norului radioactiv, analizând cu lux de amănunte consecințele, cealaltă jumătate, din care făceau parte statele blocului comunist, se pregătea cu entuziasm pentru parada anuală de „1 Mai”.
In plus, la finele lunii aprilie 1986, presa socialistă din România avea alte subiecte primordiale, de importanță majoră, precum „aniversarea a 65 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român”.
Cu toate acestea, în cuvântarea rostită cu acest prilej, Nicolae Ceaușescu aprecia, inițial, că trebuie să spunem adevărul întregii omeniri.
„Avaria gravă produsă la centrala energetică nucleară de la Cernobîl, din regiunea Kiev, pune în evidență marele pericol pe care îl reprezintă pierderea de sub control a energiei nucleare, sub orice formă. […] Avem obligația față de viața popoarelor noastre, a întregii omeniri, să spunem adevărul!”
La 30 aprilie 1986, ministrul Apărării Naționale, general-colonel Vasile Milea, ii raporta secretarului general despre accident, precum și despre măsurile luate de ministerul pe care îl conducea.
În informare, el arăta că norul radioactiv afectase teritorii ale Finlandei, Suediei, Norvegiei și nordul Poloniei, făcând referire si la unele măsuri luate de sovietici.
Milea preciza că, dacă se va produce o schimbare a direcției vântului la altitudine, norul radioactiv va trece peste teritorii ale RD Germane, RF Germania, RS Cehoslovace, Austriei, Ungariei, Iugoslaviei și României, fără a pune în pericol sănătatea populației.
Vântul nu a bătut însă neapărat în direcția prognozată de informarea lui Milea, iar norul radioactiv, care a traversat sudul Ucrainei, s-a îndreptat și deasupra Mării Negre către Turcia, ceea ce a făcut ca nivelul radiațiilor să crească brusc și în România.
Deși Ceaușescu era văzut drept un „Gică contra” al Tratatului de la Varșovia, in realitate propaganda autohtonă se afla în slujba „partidului unic”, care, la rândul său, avea un parteneriat durabil și reciproc avantajos cu guvernului sovietic.
Astfel, primul anunț oficial despre explozia de la „centrala atomoelectrică de la Cernobîl” era furnizat „Din partea Consiliului de Miniștri al URSS” prin agenția TASS, via Agerpres, referindu-se sec la o „avarie” și la „o anumită scurgere de substanțe radioactive”, fiind publicat in „Scânteia”, pe pagina 6, la o săptămână după catastrofă, pe 30 aprilie 1986, când deja era tardiv pentru acțiuni eficiente din punct de vedere medical.
„Situația s-a stabilizat”
Scânteia, 30 aprilie 1986:
„Agenția sovietică T.A.S.S. transmite: La Centrala atomoelectrică de la Cernobîl, situată la 130 de kilometri nord de Kiev, s-a produs o avarie. La fața locului își desfășoară activitatea o comisie guvernamentală, condusă de vicepreședintele Consiliului de miniștri al U.R.S.S., Boris Scerbin.
Din comisie fac parte conducători de ministere și departamente, oameni de știință și specialiști. Potrivit datelor preliminare, avaria s-a produs într-una din clădirile celui de-al 4-lea bloc energetic și a provocat distrugerea unei părți a clădirii reactorului, deteriorarea lui și o anumită scurgere de substanțe radioactive.
Celelalte 3 blocuri energetice au fost oprite nefiind afectate și se află în rezervă. În timpul avariei au încetat din viață 2 persoane. Au fost întreprinse măsuri urgente de lichidare a consecințelor avariei.
În prezent, situația radiațiilor de la centrala atomoelectrică și din zona înconjurătoare s-a stabilizat: celor afectați li se acordă asistența medicală necesară. Locuitorii din complexul centralei atomoelectrice și din 3 localități învecinate au fost evacuați. Situația radiațiilor este supravegheată continuu la centrala atomoelectrică de la Cernobîl și în zona învecinată.”
Aceeași știre este reprodusă și în ediția din aceeași zi a ziarului „Scânteia Tineretului” – tot la pagina 6, cu același titlu. Cele două ziare funcționau în paralel, ca mama și fiică, cu minime deosebiri; „Scînteia” era organul de presă al Partidului Comunist Român (PCR), iar „Scînteia Tineretului” organul Uniunii Tineretului Comunist (UTC).
„Tovarășii urmăresc toate aceste probleme”
Pe 1 mai 1986, Comitetul Politic Executiv al PCR s-a întrunit într-o ședință de urgenţă, pentru a discuta despre efectele catastrofei în România.
Ședința a beneficiat de prezenta întregii conduceri a CPEx: Nicolae și Elena Ceaușescu, Emil Bobu, Constantin Dăscălescu, Alexandrina Găinușe și toți ceilalți lideri comuniști semnificativi. Acestora li s-au adăugat și o serie de persoane special convocate: generalul Ioan Geoană, șeful Apărării Civile din Romania, tatăl lui Mircea Geoană, cercetătorul Ion Ursu și generalul Mihai Chițac, șeful Trupelor Chimice ale Armatei Romane.
Conform stenogramei ședinței, la Iași se înregistrase cel mai ridicat nivel al radiațiilor:
„La nivelul solului, s-au înregistrat 54.581 Pico Curie pe metrul pătrat pe zi, ceea ce reprezintă cu 4.581 Pico Curie/mp/zi mai mult decât nivelul de alarmare, de 50.000. De asemenea, la Suceava au fost înregistrați 20.467 Pico Curie/mp/zi, iar la Târgu-Mureş, 11.461 Pico Curie/mp/zi, în condițiile în care nivelul de atenționare era de 5.000 Pico Curie/mp/zi, iar cel de avertizare, de 10.000 Pico Curie/mp/zi”.
O situație pe care Nicolae Ceaușescu o caracterizase laconic, la începutul ședinței, ca fiind „una foarte proastă pentru țara noastră“.
Totodată, se preciza că se făceau măsurători din jumătate în jumătate de oră, că 20 de stații de supraveghere puteau intra imediat în funcțiune, și că persoanelor care treceau granița pe la Ungheni, la numai 20 de kilometri de Iași, li se măsoară nivelul de radiații, urmând să fie internate în secțiile disponibile, dacă erau semnalate depășiri semnificative ale valorilor acceptate. Se propunea, de asemenea, ca alimentele să fie controlate, iar în zonele afectate să fie folosită numai apa din sursele subterane, de profunzime, iar apa de suprafață să fie utilizată doar în industrie.
Din stenograma ședinței mai reiese dorința explicita a conducerii de partid si de stat din România, de a afla de la omologii sovietici care sunt exact măsurile ce ar fi trebuit luate. În acest scop, a fost convocat ambasadorul URSS la București, E.M. Tiajelnikov, deoarece, până la momentul cu pricina, aceste cereri fuseseră ignorate.
Elena Ceaușescu ar fi insistat: Trebuie să facem să ni se răspundă oficial.
In replică la faptul că diverși ambasadori la București solicitau autorităților române mai multe detalii despre Cernobîl, Elena Ceaușescu i-a mărturisit iritată lui Ion Ursu: Nici noi nu avem!
Într-un final, Tiajelnikov, a oferit un răspuns formulat în limbajul de lemn al diplomației sovietice, afirmând că totul se află „sub control” și că „au fost luate măsurile necesare în vederea lichidării consecințelor „avariei””. În plus, a precizat ambasadorul, „nivelul radiațiilor este unul scăzut”.
În concluzie, a sugerat Ceaușescu, presa ar trebui să spună că tovarășii din conducere urmăresc toate aceste probleme.
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.