AFACEREA IRAN-CONTRA

Publicat pe de

ISTORIC | Obiectivele SUA în Afacerea Iran-Contra

Afacerea Iran-Contra [1] (The Iran-Contra Affair, sau “Irangate,” denumită și scandalul Iran-Contra, afacerea McFarlane (în Iran), sau Iran-Contra) a fost o tranzacție secretă (și ilegală) de arme efectuată SUA, care a comercializat rachete și alte arme pentru a elibera unii americani ținuți ostatici de teroriștii din Liban, dar a folosit, de asemenea, fonduri din tranzacția de arme, pentru a sprijini conflictul armat din Nicaragua [2]. Această afacere controversată - și scandalul politic care a urmat - a amenințat să distrugă președinția lui Ronald Reagan.

In opinia altora, afacerea Iran-Contra – cel mai grav scandal al administrației Reagan, a luat naștere, „din intersecția eforturilor dubioase, sau ilegale ale SUA, de a face față atât terorismului din Orientul Mijlociu, cât și revoluției din America Centrală în timpul Războiului Rece.” În primele ore ale președinției lui Reagan, Iranul a eliberat 52 de ostatici americani, pe care îi capturase cu 444 de zile mai devreme, când militanții au invadat ambasada americană din Teheran. În urma crizei ostaticilor, relațiile dintre SUA și Iran au fost tensionate și ostile. Reagan a continuat o interdicție privind furnizarea de arme către Iran, începută prin ordin executiv în timpul administrației Carter. Departamentul de Stat a încurajat alte națiuni să se alăture embargoului, deoarece Iranul era un stat sponsor al terorismului. Interdicția americană privind armele a sporit dificultățile iraniene în timpul războiului cu Irakul, care a început în 1980 și a durat până în 1988.”

„Chiar și în timp ce exercitau presiuni asupra Iranului, unii dintre consilierii lui Reagan sperau să obțină cooperarea acestei națiuni pentru a asigura eliberarea ostaticilor americani din Liban. Hezbollah, o grupare islamică fundamentalistă care avea legături strânse cu Iranul, a început să răpească americani în 1984 ca o modalitate de a descuraja intervenția SUA în războiul civil libanez. Reagan a ținut foarte mult la situația ostaticilor. Consilierul pentru securitate națională Robert MacFarlane a propus un plan pentru a obține eliberarea lor. În schimbul unei livrări de arme americane, Iranul și-ar folosi influența pe care o are asupra Hezbollah pentru a asigura libertatea prizonierilor americani din Liban. Secretarul de stat George Shultz și secretarul apărării Caspar Weinberger s-au opus, invocând politica anunțată de administrația Reagan de a nu negocia cu teroriștii. Cu toate acestea, MacFarlane a susținut că vânzările de arme ar putea consolida influența SUA în rândul așa-numiților moderați iranieni, care vor ajunge în cele din urmă la putere după moartea bătrânului lider Ayatollah Ruhollah Khomeini, șeful guvernului radical de la Teheran. În iulie 1985, Reagan a aprobat inițiativa lui MacFarlane, în speranța că aceasta „va duce la eliberarea ostaticilor noștri”.” (Chester Pach, Ohio University, „The Iran-Contra Affair”)

Obiectivele SUA în Afacerea Iran-Contra

Statele Unite au oferit sprijin financiar, material și operațional pentru Contra. Cu toate acestea, scopul politicii Statelor Unite în Nicaragua, în primii ani ai administrației Reagan, este subiect de dezbatere.

Când a fost ales (1980), Reagan a promis să restabilească economia SUA și puterea Americii în lume, dar complexitatea acestei lumi l-a obligat la un anumit pragmatism, în politica externă, în condițiile internaționale date. Pe de altă parte, în plan intern, el nu a fost capabil să mențină entuziasmul politic pentru colegii săi republican, iar Partidul Republican a pierdut majoritatea atât în Senat, cât și în Camera Reprezentanților în alegerile de la jumătatea mandatului din 1982.

Rezultatele au complicat agenda președintelui. În timpul campaniei sale pentru Casa Albă, Reagan a promis să ajute insurgențele anticomuniste din întreaga lume [3], dar așa-numita Doctrină Reagan [4] s-a confruntat cu un obstacol politic, în urma alegerilor de la jumătatea mandatului.

Reagan moștenise o regiune în mare parte pacificată în America de Sud, deoarece aproape toate țările de la sud de Costa Rica erau „în siguranță”, adică la cheremul dictatorilor de genul celor lăudați de președintele Richard Nixon și încurajați de Secretarul de Stat al lui Nixon, Henry Kissinger. Mai aproape de „casă” însă, într-o serie de țări mici din America Centrală, se profila o criză care avea să contribuie la conturarea ideilor și alianțelor Noii Drepte internaționaliste, în curs de formare. Până la sfârșitul anilor 1970, Guatemala, El Salvador și Nicaragua fuseseră conduse de dictaturi pro-americane corupte și ucigașe. Dar în 1979, regimul Somoza din Nicaragua a căzut în fața sandiniștilor de stânga, iar Departamentul de Stat al SUA s-a îngrijorat că El Salvador și Guatemala, de asemenea, afectate de insurecții armate, vor urma în curând. Cu o valoare geopolitică redusă, cu puțini aliați importanți și fără resurse semnificative, aceste țări au oferit Casei Albe ocazia de a-și potrivi acțiunile cu retorica.

Factorii de decizie politică și gânditorii conservatori, care aveau să influențeze, în cele din urmă, perspectiva administrației Reagan vizavi de politicile externe , au descris adesea America Latină ca fiind „Balcanii Americii”, „flancul sudic expus al SUA” și „pântecul moale” al acesteia. Aceștia credeau că America Latină, și în special America Centrală, ar putea fi locul în care Statele Unite ar resuscita si „salva” o politică externă eșuată în Vietnam. Nu a durat mult până când ideile lor au avut efect.

Odată ajuns la guvernare, Reagan a atacat dur America Centrală, lăsându-i, de fapt, pe militarii administrației sale să stabilească și să execute politica. Reagan își putea permite să sprijine regimurile calamitate din regiune, nu din cauza importanței regiunii, ci din cauza lipsei ei de importanță. Se credea că repercusiunile care ar fi rezultat dintr-o linie dură acolo puteau fi gestionate sau ignorate cu ușurință.

O mare parte din strategia administrației Reagan a fost de a discredita noul guvern sandinist. În martie 1984, un „diplomat american din Honduras” a descris rolul Contra în felul următor: „Contra este strict un instrument de presiune. Unii oameni de aici și de la Washington au crezut cu adevărat – și cred că încă mai cred asta – că ar putea incita la o insurecție și că ar putea răsturna sandiniștii. Întotdeauna am fost de părere că erau o grămadă de prostii. Dar, în orice caz, teoria era că nu aveam cum să pierdem. Dacă luau Managua, era minunat. Dacă nu, ideea era că sandiniștii ar fi reacționat în două feluri. Fie s-ar fi liberalizat și ar fi încetat să mai exporte revoluția [sic], ceea ce era bine și frumos, fie s-ar fi acutizat, și și-ar fi înstrăinat propriul popor, sprijinul internațional și susținătorii din Statele Unite, devenind, pe termen lung mult mai vulnerabili. Într-un fel, asta era chiar mai bine – sau cel puțin asta a fost ideea.”

La șase zile după discursul său privind „Starea Uniunii”, la o conferință de presă din 12 februarie 1985, răspunzând la o întrebare care i-a fost adresată în legătură cu faptul că obiectivul său ar fi fost să înlăture guvernul din Nicaragua în acest fel (prin mișcarea Contra), Reagan afirma: „…Să-l înlăture, în sensul structurii sale actuale, în care este un stat comunist, totalitar și nu este un guvern ales de popor.”. Întrebat dacă acest lucru nu echivala cu încercarea de a-l răsturna, Reagan a precizat: „Nu și dacă actualul guvern s-ar întoarce și ar spune – în regulă – dacă ar spune „unchiule„…”.

Potrivit lui Robert Kagan [5], scopul aparent al sprijinului american pentru Contra, conform unor persoane din cadrul administrației, nu era de a-i răsturna pe sandiniști, ci de a-i constrânge pe aceștia să nu mai trimită arme rebelilor salvadorieni. Acest lucru s-a schimbat, însă, odată cu formularea Doctrinei Reagan în 1982, care se dorea „o politică de sprijinire a reformei sau revoluției democratice pretutindeni în lume”. În acest moment, obiectivul politicii administrației Reagan în Nicaragua a devenit, fără îndoială, răsturnarea sandiniștilor. (Kagan, „A Twilight Struggle: American Power and Nicaragua, 1977-1990”). Alții, cum ar fi Theodore Draper (în volumul „A Very Thin Line: The Iran-Contra Affairs”, 1991), sugerează că schimbarea regimului a fost, de la bun început, obiectivul politicii administrației din Nicaragua.

În anii ’90, procurorii americani au evaluat „răspunderea penală” a lui Reagan, George H.W. Bush. Reagan a anunțat că administrația sa a trimis „cantități mici de arme de apărare și piese de schimb în Iran”, nu pentru a face schimb de arme pentru ostatici, ci pentru a îmbunătăți relațiile și și a-i sprijini pe mullahii moderați. A existat „un aspect” al operațiunii despre care, a spus Președintele, „nu a fost conștient”. Procurorul său general, Edwin Meese, a ieșit apoi în față pentru a descrie modul în care „binefăcătorii privați” au transferat profiturile din aceste vânzări către forțele contra-revoluționare (Contra), care luptau pentru răsturnarea guvernului sandinist din Nicaragua. Potrivit lui Meese, niciun oficial american nu a fost implicat în această „deturnare” de fonduri, care a legat două operațiuni secrete aparent separate.

Concentrarea pe diversiune, așa cum scria Oliver North, membru al Consiliul Național de Securitate (NSC – National Security Council), care a supravegheat cele două operațiuni, a fost ea însăși o diversiune. „Acest detaliu particular era atât de dramatic, atât de sexy, încât ar putea de fapt – și chiar foarte bine – să abată atenția publicului de la alte aspecte, chiar mai importante ale poveștii, cum ar fi acela ce Președintele și consilierii săi de top știau și aprobau”.(în cartea sa de memorii, „Under Fire”) [6]

Reagan și Bush au fost atât de profund implicați în diverse aspecte ale operațiunilor Iran-Contra, încât avocatul independent, Lawrence Walsh, a efectuat o evaluare a „răspunderii penale” pentru amândoi. Studiile au fost redactate în martie 1991, de către un avocat din staff-ul lui Walsh, Christian J. Mixter, și reprezentau concluzii preliminare privind urmărirea penală atât a lui Reagan, cât și a lui Bush pentru diverse infracțiuni, de la conspirație la sperjur.

citește și CASA ALBĂ vs „CASA ROȘIE”

[1] Mișcarea Contra era formata din diversele grupuri rebele de dreapta, susținute și finanțate de SUA, care au activat din 1979 până la începutul anilor 1990, în opoziție față de Junta marxistă sandinistă a guvernului de reconstrucție națională din Nicaragua, venit la putere în 1979, în urma revoluției nicaraguane. Dintre grupurile contra separate, Forța Democratică Nicaraguană (FDN) se distingea ca fiind, de departe, cea mai mare. 
CIA și serviciile de informații argentiniene, care căutau să unifice cauza anti-sandinistă înainte de a iniția un ajutor pe scară largă, au convins "Legiunea 15 Septembrie", "UDN" și câteva foste grupuri mai mici să fuzioneze, în septembrie 1981, sub numele de Forța Democratică Nicaraguană (Fuerza Democrática Nicaragüense, FDN). În 1987, practic toate organizațiile "contra" au fost unificate, cel puțin nominal, în Rezistența nicaraguană.
După ce sprijinul SUA a fost interzis de Congres, administrația Reagan l-a continuat pe ascuns. Aceste activități ilegale au culminat cu afacerea Iran-Contra.
Următoarele arme au fost furnizate Iranului, de către SUA:
- Primele vânzări de arme în 1981
- 20 august 1985 - 86 de rachete antitanc TOW
- 14 septembrie 1985 - încă 408 rachete TOW
- 24 noiembrie 1985 - 18 rachete antiaeriene Hawk
- 17 februarie 1986 - 500 de rachete TOW
- 27 februarie 1986 - 500 de rachete TOW
- 24 mai 1986 - 508 TOW-uri, 240 de piese de schimb Hawk
- 4 august 1986 - Mai multe piese de schimb Hawk
- 28 octombrie 1986 - 500 de TOW
---
Termenul "contra" este prescurtarea de la contra-rrevolución ("the counter-revolution" / contra-revoluția) [înapoi]
[2] Rolul CIA in afacerea Iran-Contra: Statele Unite au început să sprijine acțiunile Contras împotriva guvernului sandinist din decembrie 1981, CIA fiind în fruntea operațiunilor. 
CIA a furnizat fondurile și echipamentele, a coordonat programele de pregătire, a furnizat informații și a fixat lista obiectivelor. În timp ce Contra au avut puține succese militare, ei s-au dovedit a fi experți în aplicarea strategiilor de gherilă ale CIA, din manualele de antrenament, care îi sfătuiau să incite la violență în rândul mulțimii, să "neutralizeze" liderii civili și oficialii guvernamentali și să atace "ținte ușoare" - inclusiv școli, clinici de sănătate și cooperative. CIA a contribuit la eforturile de sabotaj ale Contra, aruncând în aer rafinării și conducte, precum și porturi miniere. În cele din urmă, potrivit fostului lider al Contra, Edgar Chamorro, instructorii CIA le-au dat soldaților Contra și cuțite mari. "Un cuțit de comando [a fost dat], iar oamenii noștri, toată lumea voia să aibă un astfel de cuțit, pentru a ucide oameni, pentru a le tăia gâtul". În 1985, Newsweek a publicat o serie de fotografii realizate de Frank Wohl, un admirator al studenților conservatori care călătorea cu Contra, intitulată "Execuție în junglă": "Victima și-a săpat propriul mormânt, scobind pământul cu mâinile ... Și-a făcut cruce. Apoi un călău Contra a îngenuncheat și i-a înfipt un cuțit în gât. Un al doilea călău i-a tăiat jugulara, apoi abdomenul. Când cadavrul a rămas în sfârșit nemișcat, forțele Contra au aruncat pământ peste mormânt - și au plecat"

Americas Watch, care, ulterior, a devenit parte a Human Rights Watch, a acuzat Contra de: 

- atacarea clinicilor de sănătate și a lucrătorilor din domeniul sănătății in vederea asasinarii acestora;
- răpirea civililor;
- torturarea civililor;
- executarea civililor, inclusiv a copiilor capturați în lupte;
- violarea femeilor;
- atacarea fără discriminare a civililor și a locuințelor civile;
- confiscarea proprietăților civile;
- incendierea caselor civililor în orașele capturate;
Human Rights Watch a publicat un raport privind situația din 1989, în care se afirma "[Contra] au fost violatori majori și sistematici ai celor mai elementare standarde ale legilor conflictului armat, inclusiv prin lansarea de atacuri nediscriminatorii asupra civililor, uciderea selectivă a non-combatanților și maltratarea prizonierilor."

Mass-media din SUA au publicat mai multe articole în care acuzau Americas Watch și alte organisme de părtinire ideologică și de rapoarte neconcludente. Se susținea că Americas Watch a acordat prea multă credibilitate presupuselor abuzuri ale Contra și a încercat, în mod sistematic, să discrediteze grupurile de apărare a drepturilor omului din Nicaragua, cum ar fi Comisia Permanentă pentru Drepturile Omului, care a dat vina pe Contra pentru principalele abuzuri ale drepturilor omului.
În 1985, The Wall Street Journal scria: "Cu trei săptămâni în urmă, Americas Watch a publicat un raport privind abuzurile drepturilor omului în Nicaragua. Un membru al Comisiei Permanente pentru Drepturile Omului a comentat raportul Americas Watch și pe investigatorul său șef, Juan Mendez: "Sandiniștii pun bazele unei societăți totalitare aici și, cu toate acestea, tot ceea ce Mendez a vrut să audă a fost despre abuzurile comise de Contra. Cum putem convinge oamenii din SUA să vadă ce se întâmplă aici când atât de multe dintre grupurile care vin aici sunt pro-sandiniste?".
Human Rights Watch, organizația umbrelă a Americas Watch, a răspuns la aceste acuzații: "Aproape invariabil, declarațiile americane privind drepturile omului au exagerat și denaturat adevăratele încălcări ale drepturilor omului ale regimului sandinist și le-au disculpat pe cele ale insurgenților susținuți de SUA, cunoscuți sub numele de Contra... Administrația Bush este responsabilă pentru aceste abuzuri, nu numai pentru că contras sunt, practic, o forță americană, ci și pentru că administrația Bush a continuat să minimalizeze și să nege aceste încălcări și a refuzat să le investigheze în mod serios." [înapoi]
[3] Reagan a manifestat totuși prudenta in relațiile externe - de exemplu, a refuzat chiar să ia măsuri directe împotriva Cubei. Atunci când primul său secretar de stat, Alexander Haig, i-a spus, în cadrul unei reuniuni a Consiliului de Securitate Națională, că "spune-mi un cuvânt și voi transforma nenorocita aia de insulă într-o parcare", Reagan s-a arătat reticent în a acționa. 
[4] În cadrul Doctrinei Reagan (lansata, oficial, pe 6 februarie 1985), Statele Unite au oferit ajutor deschis și sub acoperire gherilelor anticomuniste și mișcărilor de rezistență, multe dintre acestea comițând acte de teroare, în efortul de a "da înapoi" guvernele pro-comuniste susținute de sovietici în Africa, Asia și America Latină.

"Doctrina Reagan" a fost folosită pentru a caracteriza politica administrației Reagan (1981-1988) de sprijinire a insurgenților anticomuniști, oriunde s-ar afla aceștia. În discursul său, din 1985, privind starea Uniunii, președintele Ronald Reagan a cerut Congresului și poporului american să țină piept Uniunii Sovietice, pe care o numise anterior "Imperiul Răului": 
"Trebuie să fim alături de toți aliații noștri democratici. Și nu trebuie să abandonăm încrederea față de cei care își riscă viețile - pe toate continentele, din Afganistan până în Nicaragua - pentru a sfida agresiunea sprijinită de sovietici și pentru a asigura drepturi care ne-au fost acordate de la naștere" ("We must stand by all our democratic allies. And we must not break faith with those who are risking their lives—on every continent, from Afghanistan to Nicaragua—to defy Soviet-supported aggression and secure rights which have been ours from birth.")[înapoi]
[5] Kagan susține ca Afacerea Iran-Contra din 1984-1987 trebuie privită ca "două chestiuni de politică externă secretă separate, privind două probleme diferite, în două țări diferite, care au fost abordate în două moduri foarte diferite". El afirma ca, sub conducerea acelorași câțiva oficiali, atât politica Iranului, cât și cea a Contras s-au intersectat în anumite momente, dând naștere la titlul singular, Afacerea Iran-Contra. Prima inițiativă secretă de politică externă a fost continuarea sprijinului acordat rebelilor democrați Contras împotriva comuniștilor sandiniști din Nicaragua, într-o perioadă în care Congresul a tăiat fondurile pentru Contras. A doua inițiativă de politică externă secretă a fost vânzarea de arme Iranului, în schimbul eliberării ostaticilor americani deținuți de aliații iranieni în Liban. Cele două politici s-au intersectat atunci când profiturile obținute din vânzarea de arme către Iran au fost folosite pentru a sprijini Contras din Nicaragua, prin intermediul unor terțe părți și al unor fonduri private. (Kagan, "A Twilight Struggle: American Power and Nicaragua, 1977-1990", 1996)
[6] Reagan a avut declarații contradictorii în justificarea afacerii Iran-Contra. După izbucnirea scandalului, la sfârșitul anului 1986, el a insistat, întotdeauna, în mod public, asupra faptului că scopul din spatele schimbului de arme pentru ostatici a fost acela de a stabili o relație de lucru cu facțiunea "moderată" asociată cu Rafsanjani, pentru a facilita restabilirea alianței americano-iraniene după moartea, în curând așteptată, a lui Khomeini, pentru a pune capăt atât războiului dintre Iran și Irak cât și sprijinului iranian pentru terorismul islamic, reducând, totodată, importanța eliberării ostaticilor din Liban la o chestiune secundară. De asemenea, el a afirmat (4 martie 1987, intr-un discurs televizat) ca, desi își asuma responsabilitatea, acțiunile din afacerea Iran-Contra au avut loc fără știrea sa. În schimb, atunci când a depus mărturie în fața Comisiei Tower, Reagan a declarat că problema ostaticilor a fost principalul motiv pentru a vinde arme Iranului. In final, șase oficiali de top ai NSC și CIA au fost acuzați pentru infracțiuni legate de scandal - Oliver North și John Poindexter au fost condamnați, și patru au fost grațiați de președintele SUA, George Herbert Walker Bush. [înapoi]

Lasă un comentariu