AFACEREA IRAN-CONTRA: Reagan către națiune: „Președintele dorește într-adevăr să se spună întreaga poveste.”

TOATE DISCURSURILE LUI RONALD REAGAN

[eng] | [ro]


| vezi si: Afacerea Iran-Contra

Ronald Reagan - Discurs către națiune, privind armele din Iran și ajutorul Contra, 4 martie 1987 [1]

„Dragi americani:

Am vorbit cu voi din acest birou istoric în multe ocazii și despre multe lucruri. Se crede adesea că puterea președinției se află în acest Birou Oval. Cu toate acestea, ea nu se află aici; ea se află în voi, poporul american, și în încrederea voastră. Încrederea dumneavoastră este ceea ce îi conferă Președintelui puterea de a conduce și forța sa personală, și despre asta vreau să vă vorbesc în această seară.

În ultimele 3 luni, am păstrat tăcerea cu privire la dezvăluirile despre Iran. Și probabil că v-ați gândit: „Ei bine, de ce nu ne spune ce se întâmplă? De ce nu ne vorbește așa cum a făcut-o în trecut, când ne-am confruntat cu probleme sau tragedii?”. Alții dintre voi, cred, se gândeau: ” Ce face el ascunzându-se în Casa Albă?” Ei bine, motivul pentru care nu am vorbit cu voi până acum este următorul: Meritați să aflați adevărul. Și, oricât de frustrantă a fost așteptarea, am considerat că nu era potrivit să vin la voi cu rapoarte sumare sau poate chiar cu declarații eronate, care ar fi trebuit apoi corectate, creând și mai multă îndoială și confuzie. Au fost destule astfel de lucruri. Am plătit un preț pentru tăcerea mea în ceea ce privește credința și încrederea dumneavoastră. Dar a trebuit să aștept, la fel ca și voi, să aflu întreaga poveste. De aceea, l-am numit pe ambasadorul David Abshire Consilierul meu Special, pentru a mă ajuta să obțin miile de documente pentru diferitele investigații. Și am numit o Comisie Specială de Revizuire, Comisia Tower, care și-a asumat sarcina de a identifica adevărul pentru mine și de a merge până la capăt. Aceasta și-a publicat acum concluziile.

Sunt adesea acuzat că sunt un optimist și este adevărat că a trebuit să cercetez destul de mult pentru a găsi vești bune în raportul Consiliului. După cum știți, acesta este bine garnisit cu critici, pe care le voi discuta imediat, dar am fost foarte ușurat să citesc această frază: – . Consiliul de administrație este convins că Președintele dorește într-adevăr să se spună întreaga poveste.” Și acesta va continua să fie angajamentul meu față de dumneavoastră, pe măsură ce avansează și celelalte investigații. Doresc să le mulțumesc membrilor Comisiei: fostului senator John Tower, fostului secretar de stat Edmund Muskie și fostului Consilier pentru Securitate Națională Brent Scowcroft. Aceștia au făcut un mare serviciu națiunii, precum și mie personal, prin prezentarea unui raport atât de integru și profund. Ei se bucură de recunoștința mea sinceră și durabilă.

Am studiat raportul Consiliului. Constatările sale sunt oneste, convingătoare și extrem de critice; și le accept. Și în această seară doresc să vă împărtășesc gândurile mele cu privire la aceste constatări și să vă informez cu privire la acțiunile pe care le întreprind pentru a pune în aplicare recomandările Consiliului. În primul rând, permiteți-mi să spun că îmi asum întreaga responsabilitate pentru acțiunile mele și ale administrației mele. Oricât de supărat aș putea fi pe activitățile întreprinse fără știrea mea, sunt totuși responsabil pentru aceste activități. Oricât de dezamăgit aș fi de unii dintre cei care m-au servit, tot eu sunt cel care trebuie să răspundă în fața poporului american pentru acest comportament. Și oricât de dezgustător mi se pare, din punct de vedere personal, conturile bancare secrete și fondurile deturnate – ei bine, așa cum ar spune Marina, acest lucru s-a întâmplat sub supravegherea mea.

Să începem cu partea care este cea mai controversată. În urmă cu câteva luni am spus poporului american că nu am făcut schimb de arme pentru ostatici. Inima mea și cele mai bune intenții îmi spun în continuare că este adevărat, dar faptele și dovezile îmi spun că nu este așa. După cum a raportat comisia Tower, ceea ce a început ca o deschidere strategică față de Iran s-a deteriorat, în punerea sa în aplicare, într-un schimb de arme pentru ostatici. Acest lucru contravine propriilor mele convingeri, politicii administrației și strategiei inițiale pe care am avut-o în minte. Există motive pentru care s-a întâmplat acest lucru, dar nu există scuze. A fost o greșeală. Am întreprins inițiativa inițială privind Iranul pentru a dezvolta relații cu cei care ar putea prelua conducerea unui guvern post-Khomeini.

Cu toate acestea, din raportul Consiliului (n.r. Comisia Tower) reiese clar că am lăsat ca preocuparea mea personală pentru ostatici să se răsfrângă asupra strategiei geopolitice de a ajunge în Iran. Am pus atât de multe întrebări despre bunăstarea ostaticilor, încât nu am întrebat suficient de mult despre detaliile planului total pentru Iran. Permiteți-mi să le spun familiilor ostaticilor: Nu am renunțat. Nu vom renunța niciodată. Și vă promit că vom folosi toate mijloacele legitime pentru a-i elibera pe cei dragi ai voștri din captivitate. Dar trebuie, de asemenea, să avertizez că acei americani care rămân de bună voie în astfel de zone periculoase trebuie să știe că sunt responsabili pentru propria lor siguranță.

Acum, un alt aspect important al constatărilor Comisiei se referă la transferul de fonduri către Contras din Nicaragua. Comisia Tower nu a reușit să afle ce s-a întâmplat cu acești bani, așa că faptele vor fi lăsate în seama investigațiilor în curs ale avocatului independent numit de instanță și ale celor două comisii de anchetă ale Congresului. Sunt convins că adevărul va ieși la iveală și în această chestiune. Așa cum am spus comisiei Tower, nu am știut despre nicio deturnare de fonduri către Contras. Dar, în calitate de președinte, nu pot scăpa de responsabilitate.

S-au spus multe despre stilul meu de conducere, un stil care a funcționat cu succes pentru mine în cei 8 ani de guvernator al Californiei și în cea mai mare parte a Președinției mele. Modul meu de lucru constă în a identifica problema, a găsi persoanele potrivite pentru a face treaba și apoi a le lăsa să se ocupe de ea. Am constatat că acest lucru scoate invariabil la iveală ce e mai bun din oameni. Aceștia par să se ridice la capacitatea lor maximă și, pe termen lung, se obțin mai multe rezultate. Când a venit vorba de gestionarea personalului NSC, trebuie să recunoaștem, stilul meu nu se potrivea cu istoricul său anterior. Am început deja să corectez acest lucru. Pentru început, ieri m-am întâlnit cu întregul personal profesionist al Consiliului Național de Securitate. Le-am definit valorile după care doresc să ghidez politicile de securitate națională ale acestei țări. Le-am spus că vreau o politică care să fie la fel de justificabilă și de ușor de înțeles în public ca și în secret. Am vrut o politică care să reflecte atât voința Congresului, cât și a Casei Albe. Și le-am spus că nu va mai exista niciun fel de liber-profesionism din partea indivizilor atunci când este vorba de securitatea noastră națională.

Ați auzit multe despre personalul Consiliului de Securitate Națională în ultimele luni. Ei bine, pot să vă spun că sunt angajați guvernamentali buni și dedicați, care muncesc ore îndelungate în beneficiul națiunii. Ei sunt dornici și nerăbdători să își servească țara. Totuși, un lucru care încă mă supără este că nimeni nu a ținut o evidență adecvată a ședințelor sau a deciziilor. Acest lucru a dus la faptul că nu reușesc să-mi amintesc dacă am aprobat un transport de arme înainte sau după aceea. L-am aprobat; doar că nu pot spune cu exactitate când. [2] Ei bine, stați liniștiți, există o mulțime de înregistrări care se fac acum în 1600 Pennsylvania Avenue.

Timp de aproape o săptămână am studiat raportul Comisiei. Vreau ca poporul american să știe că această încercare zguduitoare din ultimele luni nu a fost în zadar. Susțin fiecare dintre recomandările Comisiei Tower. De fapt, voi merge dincolo de recomandările sale, pentru a pune Casa într-o și mai bună ordine. Acționez în trei domenii de bază: personalul, politica de securitate națională și procesul de asigurare a funcționării sistemului.

În primul rând, personalul – am adus o echipă nouă, competentă și foarte respectată aici la Casa Albă. Aceștia contribuie cu un suflu nou, energie nouă, credibilitate și experiență nouă. Fostul senator Howard Baker, noul meu Șef de Cabinet, posedă o gamă largă de aptitudini în domeniul legislativ și al afacerilor externe imposibil de egalat. Sper că experiența sa ca lider al minorității și al majorității din Senat ne poate ajuta să creăm un nou parteneriat cu Congresul, în special în ceea ce privește politicile externe și de securitate națională. Sunt sincer onorat că a renunțat la propriile aspirații Prezidențiale pentru a servi țara ca Șef de Cabinet al meu. Frank Carlucci, noul meu consilier pe probleme de securitate națională, este respectat pentru experiența sa guvernamentală și se bucură de încredere pentru judecata și sfaturile sale. Sub conducerea sa, personalul NSC este reconstruit cu o disciplină managerială adecvată. Deja, aproape jumătate din personalul profesional al NSC este format din oameni noi.

Ieri l-am nominalizat pe William Webster, un om cu o reputație excelentă, ca director al Agenției Centrale de Informații. Dl Webster a fost director al FBI și judecător la Curtea Districtuală a SUA. El înțelege semnificația „statului de drept”. Astfel, pentru a putea dispune în permanență de cunoștințele sale în materie de securitate națională, îl voi numi, de asemenea, pe John Tower în calitate de membru al Comitetului consultativ pentru informații externe. Am în vedere și alte schimbări de personal și voi muta mai multă mobilă, după cum voi considera potrivit, în săptămânile și lunile următoare.

În al doilea rând, în domeniul politicii de securitate națională, am ordonat Consiliului de Securitate Națională să înceapă o revizuire cuprinzătoare a tuturor operațiunilor secrete. De asemenea, am ordonat ca orice activitate secretă să fie în sprijinul unor obiective politice clare și în conformitate cu valorile americane. Mă aștept la o politică secretă care, dacă americanii ar vedea-o pe prima pagină a ziarului lor, ar spune: „Are sens”. Am avut o directivă care interzicea personalului NSC să întreprindă operațiuni secrete – fără „dacă”, „și” sau „dar”. I-am cerut vicepreședintelui Bush să convoace din nou grupul său de lucru privind terorismul pentru a revizui politica noastră în materie de terorism în lumina evenimentelor care au avut loc.

În al treilea rând, în ceea ce privește procesul de luare a deciziilor privind securitatea națională, adopt în totalitate modelul raportului Tower privind modul în care ar trebui să funcționeze procesul și personalul NSC. Îi dau instrucțiuni dlui Carlucci să ia măsurile necesare pentru a face acest lucru posibil. El îmi va comunica reformele suplimentare care ar putea fi necesare. Am creat postul de consilier juridic al NSC pentru a asigura o mai mare sensibilitate la chestiunile de drept. Sunt, de asemenea, hotărât să fac ca procesul de supraveghere al Congresului să funcționeze. Procedurile adecvate de consultare cu Congresul vor fi respectate, nu numai în literă, ci și în spirit. Înainte de sfârșitul lunii martie, voi raporta Congresului toate măsurile pe care le-am luat în conformitate cu concluziile Comisiei Tower.

Acum, ceea ce ar trebui să se întâmple atunci când faci o greșeală este următorul lucru: Îți primești loviturile, îți înveți lecțiile și apoi mergi mai departe. Acesta este cel mai sănătos mod de a face față unei probleme. Acest lucru nu diminuează în niciun fel importanța celorlalte investigații care continuă, dar treburile țării noastre și ale poporului nostru trebuie să continue. Am primit acest mesaj de la republicani și democrați din Congres, de la aliații din întreaga lume și – dacă citim corect semnalele – chiar și de la sovietici. Și, bineînțeles, am auzit mesajul de la dumneavoastră, poporul american. Știți, când veți ajunge la vârsta mea, deja veți fi făcut o mulțime de greșeli. Și dacă ți-ai trăit viața așa cum trebuie, înveți. Pui lucrurile în perspectivă. Îți aduni energiile. Te schimbi. Mergi înainte.
Dragi compatrioți americani, am foarte multe lucruri pe care vreau să le realizez cu voi și pentru voi în următorii 2 ani. Și, cu voia Domnului, asta este exact ceea ce intenționez să fac.

Noapte bună și Dumnezeu să vă binecuvânteze.”

[înapoi]


March 4, 1987 | Ronald Reagan, Address to the Nation on Iran-Contra

„My fellow Americans:

I’ve spoken to you from this historic office on many occasions and about many things. The power of the Presidency is often thought to reside within this Oval Office. Yet it doesn’t rest here; it rests in you, the American people, and in your trust. Your trust is what gives a President his powers of leadership and his personal strength, and it’s what I want to talk to you about this evening.

For the past 3 months, I’ve been silent on the revelations about Iran. And you must have been thinking: “Well, why doesn’t he tell us what’s happening? Why doesn’t he just speak to us as he has in the past when we’ve faced troubles or tragedies?” Others of you, I guess, were thinking: “What’s he doing hiding out in the White House?” Well, the reason I haven’t spoken to you before now is this: You deserve the truth. And as frustrating as the waiting has been, I felt it was improper to come to you with sketchy reports, or possibly even erroneous statements, which would then have to be corrected, creating even more doubt and confusion. There’s been enough of that. I’ve paid a price for my silence in terms of your trust and confidence. But I’ve had to wait, as you have, for the complete story. That’s why I appointed Ambassador David Abshire as my Special Counsellor to help get out the thousands of documents to the various investigations. And I appointed a Special Review Board, the Tower board, which took on the chore of pulling the truth together for me and getting to the bottom of things. It has now issued its findings.

I’m often accused of being an optimist, and it’s true I had to hunt pretty hard to find any good news in the Board’s report. As you know, it’s well-stocked with criticisms, which I’ll discuss in a moment; but I was very relieved to read this sentence: • . . the Board is convinced that the President does indeed want the full story to be told.” And that will continue to be my pledge to you as the other investigations go forward. I want to thank the members of the panel: former Senator John Tower, former Secretary of State Edmund Muskie, and former national security adviser Brent Scowcroft. They have done the Nation, as well as me personally, a great service by submitting a report of such integrity and depth. They have my genuine and enduring gratitude.

I’ve studied the Board’s report. Its findings are honest, convincing, and highly critical; and I accept them. And tonight I want to share with you my thoughts on these findings and report to you on the actions I’m taking to implement the Board’s recommendations. First, let me say I take full responsibility for my own actions and for those of my administration. As angry as I may be about activities undertaken without my knowledge, I am still accountable for those activities. As disappointed as I may be in some who served me, I’m still the one who must answer to the American people for this behavior. And as personally distasteful as I find secret bank accounts and diverted funds—well, as the Navy would say, this happened on my watch.

Let’s start with the part that is the most controversial. A few months ago I told the American people I did not trade arms for hostages. My heart and my best intentions still tell me that’s true, but the facts and the evidence tell me it is not. As the Tower board reported, what began as a strategic opening to Iran deteriorated, in its implementation, into trading arms for hostages. This runs counter to my own beliefs, to administration policy, and to the original strategy we had in mind. There are reasons why it happened, but no excuses. It was a mistake. I undertook the original Iran initiative in order to develop relations with those who might assume leadership in a post-Khomeini government.

It’s clear from the Board’s report, however, that I let my personal concern for the hostages spill over into the geopolitical strategy of reaching out to Iran. I asked so many questions about the hostages welfare that I didn’t ask enough about the specifics of the total Iran plan. Let me say to the hostage families: We have not given up. We never will. And I promise you we’ll use every legitimate means to free your loved ones from captivity. But I must also caution that those Americans who freely remain in such dangerous areas must know that they’re responsible for their own safety.

Now, another major aspect of the Board’s findings regards the transfer of funds to the Nicaraguan contras. The Tower board wasn’t able to find out what happened to this money, so the facts here will be left to the continuing investigations of the court appointed Independent Counsel and the two congressional investigating committees. I’m confident the truth will come out about this matter, as well. As I told the Tower board, I didn’t know about any diversion of funds to the contras. But as President, I cannot escape responsibility.

Much has been said about my management style, a style that’s worked successfully for me during 8 years as Governor of California and for most of my Presidency. The way I work is to identify the problem, find the right individuals to do the job, and then let them go to it. I’ve found this invariably brings out the best in people. They seem to rise to their full capability, and in the long run you get more done. When it came to managing the NSC staff, let’s face it, my style didn’t match its previous track record. I’ve already begun correcting this. As a start, yesterday I met with the entire professional staff of the National Security Council. I defined for them the values I want to guide the national security policies of this country. I told them that I wanted a policy that was as justifiable and understandable in public as it was in secret. I wanted a policy that reflected the will of the Congress as well as of the White House. And I told them that there’ll be no more freelancing by individuals when it comes to our national security.

You’ve heard a lot about the staff of the National Security Council in recent months. Well, I can tell you, they are good and dedicated government employees, who put in long hours for the Nation’s benefit. They are eager and anxious to serve their country. One thing still upsetting me, however, is that no one kept proper records of meetings or decisions. This led to my failure to recollect whether I approved an arms shipment before or after the fact. I did approve it; I just can’t say specifically when. Well, rest assured, there’s plenty of record-keeping now going on at 1600 Pennsylvania Avenue.

For nearly a week now, I’ve been studying the Board’s report. I want the American people to know that this wrenching ordeal of recent months has not been in vain. I endorse every one of the Tower board’s recommendations. In fact, I’m going beyond its recommendations so as to put the house in even better order. I’m taking action in three basic areas: personnel, national security policy, and the process for making sure that the system works.

First, personnel—I’ve brought in an accomplished and highly respected new team here at the White House. They bring new blood, new energy, and new credibility and experience. Former Senator Howard Baker, my new Chief of Staff, possesses a breadth of legislative and foreign affairs skills that’s impossible to match. I’m hopeful that his experience as minority and majority leader of the Senate can help us forge a new partnership with the Congress, especially on foreign and national security policies. I’m genuinely honored that he’s given up his own Presidential aspirations to serve the country as my Chief of Staff. Frank Carlucci, my new national security adviser, is respected for his experience in government and trusted for his judgment and counsel. Under him, the NSC staff is being rebuilt with proper management discipline. Already, almost half the NSC professional staff is comprised of new people.

Yesterday I nominated William Webster, a man of sterling reputation, to be Director of the Central Intelligence Agency. Mr. Webster has served as Director of the FBI and as a U.S. District Court judge. He understands the meaning of “rule of law.” So that his knowledge of national security matters can be available to me on a continuing basis, I will also appoint John Tower to serve as a member of my Foreign Intelligence Advisory Board. I am considering other changes in personnel, and I’ll move more furniture, as I see fit, in the weeks and months ahead.

Second, in the area of national security policy, I have ordered the NSC to begin a comprehensive review of all covert operations. I have also directed that any covert activity be in support of clear policy objectives and in compliance with American values. I expect a covert policy that, if Americans saw it on the front page of their newspaper, they’d say, “That makes sense.” I have had issued a directive prohibiting the NSC staff itself from undertaking covert operations—no ifs, ands, or buts. I have asked Vice President Bush to reconvene his task force on terrorism to review our terrorist policy in light of the events that have occurred.

Third, in terms of the process of reaching national security decisions, I am adopting in total the Tower report’s model of how the NSC process and staff should work. I am directing Mr. Carlucci to take the necessary steps to make that happen. He will report back to me on further reforms that might be needed. I’ve created the post of NSC legal adviser to assure a greater sensitivity to matters of law. I am also determined to make the congressional oversight process work. Proper procedures for consultation with the Congress will be followed, not only in letter but in spirit. Before the end of March, I will report to the Congress on all the steps I’ve taken in line with the Tower board’s conclusions.

Now, what should happen when you make a mistake is this: You take your knocks, you learn your lessons, and then you move on. That’s the healthiest way to deal with a problem. This in no way diminishes the importance of the other continuing investigations, but the business of our country and our people must proceed. I’ve gotten this message from Republicans and Democrats in Congress, from allies around the world, and—if we’re reading the signals right—even from the Soviets. And of course, I’ve heard the message from you, the American people. You know, by the time you reach my age, you’ve made plenty of mistakes. And if you’ve lived your life properly—so, you learn. You put things in perspective. You pull your energies together. You change. You go forward.
My fellow Americans, I have a great deal that I want to accomplish with you and for you over the next 2 years. And the Lord willing, that’s exactly what I intend to do.

Good night, and God bless you.”

[înapoi]


Ronald Reagan: „Suntem amenințați de o calamitate economică de proporții uriașe. Împreună, putem crea un nou început pentru America”, 5 februarie 1981


[1] În aceasta declarație televizată, Ronald Reagan își asumă responsabilitatea pentru acțiunile din afacerea Iran-Contras, dar care susține că au avut loc fără știrea sa. La 18 noiembrie 1987, Congresul SUA emite raportul Iran-Contras, declarând că Regan trebuie să-și asume „responsabilitatea finală” pentru această afacere. [înapoi]

citește și

AFACEREA IRAN-CONTRA


[2] Următoarele arme au fost furnizate Iranului, de către SUA: 
- Primele vânzări de arme au avut loc în 1981 
- 20 august 1985 - 86 de rachete antitanc TOW 
- 14 septembrie 1985 - încă 408 rachete TOW 
- 24 noiembrie 1985 - 18 rachete antiaeriene Hawk 
- 17 februarie 1986 - 500 de rachete TOW 
- 27 februarie 1986 - 500 de rachete TOW 
- 24 mai 1986 - 508 TOW-uri, 240 de piese de schimb Hawk 
- 4 august 1986 - Mai multe piese de schimb Hawk 
- 28 octombrie 1986 - 500 de TOW

AFACEREA IRAN-CONTRA

ISTORIC | Obiectivele SUA în Afacerea Iran-Contra


Afacerea Iran-Contra [1] (The Iran-Contra Affair, sau “Irangate,” denumită și scandalul Iran-Contra, afacerea McFarlane (în Iran), sau Iran-Contra) a fost o tranzacție secretă (și ilegală) de arme efectuată SUA, care a comercializat rachete și alte arme pentru a elibera unii americani ținuți ostatici de teroriștii din Liban, dar a folosit, de asemenea, fonduri din tranzacția de arme, pentru a sprijini conflictul armat din Nicaragua [2]. Această afacere controversată - și scandalul politic care a urmat - a amenințat să distrugă președinția lui Ronald Reagan.

In opinia altora, afacerea Iran-Contra – cel mai grav scandal al administrației Reagan, a luat naștere, „din intersecția eforturilor dubioase, sau ilegale ale SUA, de a face față atât terorismului din Orientul Mijlociu, cât și revoluției din America Centrală în timpul Războiului Rece.” În primele ore ale președinției lui Reagan, Iranul a eliberat 52 de ostatici americani, pe care îi capturase cu 444 de zile mai devreme, când militanții au invadat ambasada americană din Teheran. În urma crizei ostaticilor, relațiile dintre SUA și Iran au fost tensionate și ostile. Reagan a continuat o interdicție privind furnizarea de arme către Iran, începută prin ordin executiv în timpul administrației Carter. Departamentul de Stat a încurajat alte națiuni să se alăture embargoului, deoarece Iranul era un stat sponsor al terorismului. Interdicția americană privind armele a sporit dificultățile iraniene în timpul războiului cu Irakul, care a început în 1980 și a durat până în 1988.”

„Chiar și în timp ce exercitau presiuni asupra Iranului, unii dintre consilierii lui Reagan sperau să obțină cooperarea acestei națiuni pentru a asigura eliberarea ostaticilor americani din Liban. Hezbollah, o grupare islamică fundamentalistă care avea legături strânse cu Iranul, a început să răpească americani în 1984 ca o modalitate de a descuraja intervenția SUA în războiul civil libanez. Reagan a ținut foarte mult la situația ostaticilor. Consilierul pentru securitate națională Robert MacFarlane a propus un plan pentru a obține eliberarea lor. În schimbul unei livrări de arme americane, Iranul și-ar folosi influența pe care o are asupra Hezbollah pentru a asigura libertatea prizonierilor americani din Liban. Secretarul de stat George Shultz și secretarul apărării Caspar Weinberger s-au opus, invocând politica anunțată de administrația Reagan de a nu negocia cu teroriștii. Cu toate acestea, MacFarlane a susținut că vânzările de arme ar putea consolida influența SUA în rândul așa-numiților moderați iranieni, care vor ajunge în cele din urmă la putere după moartea bătrânului lider Ayatollah Ruhollah Khomeini, șeful guvernului radical de la Teheran. În iulie 1985, Reagan a aprobat inițiativa lui MacFarlane, în speranța că aceasta „va duce la eliberarea ostaticilor noștri”.” (Chester Pach, Ohio University, „The Iran-Contra Affair”)


Obiectivele SUA în Afacerea Iran-Contra

Statele Unite au oferit sprijin financiar, material și operațional pentru Contra. Cu toate acestea, scopul politicii Statelor Unite în Nicaragua, în primii ani ai administrației Reagan, este subiect de dezbatere.

Când a fost ales (1980), Reagan a promis să restabilească economia SUA și puterea Americii în lume, dar complexitatea acestei lumi l-a obligat la un anumit pragmatism, în politica externă, în condițiile internaționale date. Pe de altă parte, în plan intern, el nu a fost capabil să mențină entuziasmul politic pentru colegii săi republican, iar Partidul Republican a pierdut majoritatea atât în Senat, cât și în Camera Reprezentanților în alegerile de la jumătatea mandatului din 1982.

Rezultatele au complicat agenda președintelui. În timpul campaniei sale pentru Casa Albă, Reagan a promis să ajute insurgențele anticomuniste din întreaga lume [3], dar așa-numita Doctrină Reagan [4] s-a confruntat cu un obstacol politic, în urma alegerilor de la jumătatea mandatului.

Reagan moștenise o regiune în mare parte pacificată în America de Sud, deoarece aproape toate țările de la sud de Costa Rica erau „în siguranță”, adică la cheremul dictatorilor de genul celor lăudați de președintele Richard Nixon și încurajați de Secretarul de Stat al lui Nixon, Henry Kissinger. Mai aproape de „casă” însă, într-o serie de țări mici din America Centrală, se profila o criză care avea să contribuie la conturarea ideilor și alianțelor Noii Drepte internaționaliste, în curs de formare. Până la sfârșitul anilor 1970, Guatemala, El Salvador și Nicaragua fuseseră conduse de dictaturi pro-americane corupte și ucigașe. Dar în 1979, regimul Somoza din Nicaragua a căzut în fața sandiniștilor de stânga, iar Departamentul de Stat al SUA s-a îngrijorat că El Salvador și Guatemala, de asemenea, afectate de insurecții armate, vor urma în curând. Cu o valoare geopolitică redusă, cu puțini aliați importanți și fără resurse semnificative, aceste țări au oferit Casei Albe ocazia de a-și potrivi acțiunile cu retorica.

Factorii de decizie politică și gânditorii conservatori, care aveau să influențeze, în cele din urmă, perspectiva administrației Reagan vizavi de politicile externe , au descris adesea America Latină ca fiind „Balcanii Americii”, „flancul sudic expus al SUA” și „pântecul moale” al acesteia. Aceștia credeau că America Latină, și în special America Centrală, ar putea fi locul în care Statele Unite ar resuscita si „salva” o politică externă eșuată în Vietnam. Nu a durat mult până când ideile lor au avut efect.

Odată ajuns la guvernare, Reagan a atacat dur America Centrală, lăsându-i, de fapt, pe militarii administrației sale să stabilească și să execute politica. Reagan își putea permite să sprijine regimurile calamitate din regiune, nu din cauza importanței regiunii, ci din cauza lipsei ei de importanță. Se credea că repercusiunile care ar fi rezultat dintr-o linie dură acolo puteau fi gestionate sau ignorate cu ușurință.

O mare parte din strategia administrației Reagan a fost de a discredita noul guvern sandinist. În martie 1984, un „diplomat american din Honduras” a descris rolul Contra în felul următor: „Contra este strict un instrument de presiune. Unii oameni de aici și de la Washington au crezut cu adevărat – și cred că încă mai cred asta – că ar putea incita la o insurecție și că ar putea răsturna sandiniștii. Întotdeauna am fost de părere că erau o grămadă de prostii. Dar, în orice caz, teoria era că nu aveam cum să pierdem. Dacă luau Managua, era minunat. Dacă nu, ideea era că sandiniștii ar fi reacționat în două feluri. Fie s-ar fi liberalizat și ar fi încetat să mai exporte revoluția [sic], ceea ce era bine și frumos, fie s-ar fi acutizat, și și-ar fi înstrăinat propriul popor, sprijinul internațional și susținătorii din Statele Unite, devenind, pe termen lung mult mai vulnerabili. Într-un fel, asta era chiar mai bine – sau cel puțin asta a fost ideea.”

La șase zile după discursul său privind „Starea Uniunii”, la o conferință de presă din 12 februarie 1985, răspunzând la o întrebare care i-a fost adresată în legătură cu faptul că obiectivul său ar fi fost să înlăture guvernul din Nicaragua în acest fel (prin mișcarea Contra), Reagan afirma: „…Să-l înlăture, în sensul structurii sale actuale, în care este un stat comunist, totalitar și nu este un guvern ales de popor.”. Întrebat dacă acest lucru nu echivala cu încercarea de a-l răsturna, Reagan a precizat: „Nu și dacă actualul guvern s-ar întoarce și ar spune – în regulă – dacă ar spune „unchiule„…”.

Potrivit lui Robert Kagan [5], scopul aparent al sprijinului american pentru Contra, conform unor persoane din cadrul administrației, nu era de a-i răsturna pe sandiniști, ci de a-i constrânge pe aceștia să nu mai trimită arme rebelilor salvadorieni. Acest lucru s-a schimbat, însă, odată cu formularea Doctrinei Reagan în 1982, care se dorea „o politică de sprijinire a reformei sau revoluției democratice pretutindeni în lume”. În acest moment, obiectivul politicii administrației Reagan în Nicaragua a devenit, fără îndoială, răsturnarea sandiniștilor. (Kagan, „A Twilight Struggle: American Power and Nicaragua, 1977-1990”). Alții, cum ar fi Theodore Draper (în volumul „A Very Thin Line: The Iran-Contra Affairs”, 1991), sugerează că schimbarea regimului a fost, de la bun început, obiectivul politicii administrației din Nicaragua.

În anii ’90, procurorii americani au evaluat „răspunderea penală” a lui Reagan, George H.W. Bush. Reagan a anunțat că administrația sa a trimis „cantități mici de arme de apărare și piese de schimb în Iran”, nu pentru a face schimb de arme pentru ostatici, ci pentru a îmbunătăți relațiile și și a-i sprijini pe mullahii moderați. A existat „un aspect” al operațiunii despre care, a spus Președintele, „nu a fost conștient”. Procurorul său general, Edwin Meese, a ieșit apoi în față pentru a descrie modul în care „binefăcătorii privați” au transferat profiturile din aceste vânzări către forțele contra-revoluționare (Contra), care luptau pentru răsturnarea guvernului sandinist din Nicaragua. Potrivit lui Meese, niciun oficial american nu a fost implicat în această „deturnare” de fonduri, care a legat două operațiuni secrete aparent separate.

Concentrarea pe diversiune, așa cum scria Oliver North, membru al Consiliul Național de Securitate (NSC – National Security Council), care a supravegheat cele două operațiuni, a fost ea însăși o diversiune. „Acest detaliu particular era atât de dramatic, atât de sexy, încât ar putea de fapt – și chiar foarte bine – să abată atenția publicului de la alte aspecte, chiar mai importante ale poveștii, cum ar fi acela ce Președintele și consilierii săi de top știau și aprobau”.(în cartea sa de memorii, „Under Fire”) [6]

Reagan și Bush au fost atât de profund implicați în diverse aspecte ale operațiunilor Iran-Contra, încât avocatul independent, Lawrence Walsh, a efectuat o evaluare a „răspunderii penale” pentru amândoi. Studiile au fost redactate în martie 1991, de către un avocat din staff-ul lui Walsh, Christian J. Mixter, și reprezentau concluzii preliminare privind urmărirea penală atât a lui Reagan, cât și a lui Bush pentru diverse infracțiuni, de la conspirație la sperjur.

citește și CASA ALBĂ vs „CASA ROȘIE”


[1] Mișcarea Contra era formata din diversele grupuri rebele de dreapta, susținute și finanțate de SUA, care au activat din 1979 până la începutul anilor 1990, în opoziție față de Junta marxistă sandinistă a guvernului de reconstrucție națională din Nicaragua, venit la putere în 1979, în urma revoluției nicaraguane. Dintre grupurile contra separate, Forța Democratică Nicaraguană (FDN) se distingea ca fiind, de departe, cea mai mare. 
CIA și serviciile de informații argentiniene, care căutau să unifice cauza anti-sandinistă înainte de a iniția un ajutor pe scară largă, au convins "Legiunea 15 Septembrie", "UDN" și câteva foste grupuri mai mici să fuzioneze, în septembrie 1981, sub numele de Forța Democratică Nicaraguană (Fuerza Democrática Nicaragüense, FDN). În 1987, practic toate organizațiile "contra" au fost unificate, cel puțin nominal, în Rezistența nicaraguană.
După ce sprijinul SUA a fost interzis de Congres, administrația Reagan l-a continuat pe ascuns. Aceste activități ilegale au culminat cu afacerea Iran-Contra.
Următoarele arme au fost furnizate Iranului, de către SUA:
- Primele vânzări de arme în 1981
- 20 august 1985 - 86 de rachete antitanc TOW
- 14 septembrie 1985 - încă 408 rachete TOW
- 24 noiembrie 1985 - 18 rachete antiaeriene Hawk
- 17 februarie 1986 - 500 de rachete TOW
- 27 februarie 1986 - 500 de rachete TOW
- 24 mai 1986 - 508 TOW-uri, 240 de piese de schimb Hawk
- 4 august 1986 - Mai multe piese de schimb Hawk
- 28 octombrie 1986 - 500 de TOW
---
Termenul "contra" este prescurtarea de la contra-rrevolución ("the counter-revolution" / contra-revoluția) [înapoi]

[2] Rolul CIA in afacerea Iran-Contra: Statele Unite au început să sprijine acțiunile Contras împotriva guvernului sandinist din decembrie 1981, CIA fiind în fruntea operațiunilor. 
CIA a furnizat fondurile și echipamentele, a coordonat programele de pregătire, a furnizat informații și a fixat lista obiectivelor. În timp ce Contra au avut puține succese militare, ei s-au dovedit a fi experți în aplicarea strategiilor de gherilă ale CIA, din manualele de antrenament, care îi sfătuiau să incite la violență în rândul mulțimii, să "neutralizeze" liderii civili și oficialii guvernamentali și să atace "ținte ușoare" - inclusiv școli, clinici de sănătate și cooperative. CIA a contribuit la eforturile de sabotaj ale Contra, aruncând în aer rafinării și conducte, precum și porturi miniere. În cele din urmă, potrivit fostului lider al Contra, Edgar Chamorro, instructorii CIA le-au dat soldaților Contra și cuțite mari. "Un cuțit de comando [a fost dat], iar oamenii noștri, toată lumea voia să aibă un astfel de cuțit, pentru a ucide oameni, pentru a le tăia gâtul". În 1985, Newsweek a publicat o serie de fotografii realizate de Frank Wohl, un admirator al studenților conservatori care călătorea cu Contra, intitulată "Execuție în junglă": "Victima și-a săpat propriul mormânt, scobind pământul cu mâinile ... Și-a făcut cruce. Apoi un călău Contra a îngenuncheat și i-a înfipt un cuțit în gât. Un al doilea călău i-a tăiat jugulara, apoi abdomenul. Când cadavrul a rămas în sfârșit nemișcat, forțele Contra au aruncat pământ peste mormânt - și au plecat"

Americas Watch, care, ulterior, a devenit parte a Human Rights Watch, a acuzat Contra de: 

- atacarea clinicilor de sănătate și a lucrătorilor din domeniul sănătății in vederea asasinarii acestora;
- răpirea civililor;
- torturarea civililor;
- executarea civililor, inclusiv a copiilor capturați în lupte;
- violarea femeilor;
- atacarea fără discriminare a civililor și a locuințelor civile;
- confiscarea proprietăților civile;
- incendierea caselor civililor în orașele capturate;
Human Rights Watch a publicat un raport privind situația din 1989, în care se afirma "[Contra] au fost violatori majori și sistematici ai celor mai elementare standarde ale legilor conflictului armat, inclusiv prin lansarea de atacuri nediscriminatorii asupra civililor, uciderea selectivă a non-combatanților și maltratarea prizonierilor."

Mass-media din SUA au publicat mai multe articole în care acuzau Americas Watch și alte organisme de părtinire ideologică și de rapoarte neconcludente. Se susținea că Americas Watch a acordat prea multă credibilitate presupuselor abuzuri ale Contra și a încercat, în mod sistematic, să discrediteze grupurile de apărare a drepturilor omului din Nicaragua, cum ar fi Comisia Permanentă pentru Drepturile Omului, care a dat vina pe Contra pentru principalele abuzuri ale drepturilor omului.
În 1985, The Wall Street Journal scria: "Cu trei săptămâni în urmă, Americas Watch a publicat un raport privind abuzurile drepturilor omului în Nicaragua. Un membru al Comisiei Permanente pentru Drepturile Omului a comentat raportul Americas Watch și pe investigatorul său șef, Juan Mendez: "Sandiniștii pun bazele unei societăți totalitare aici și, cu toate acestea, tot ceea ce Mendez a vrut să audă a fost despre abuzurile comise de Contra. Cum putem convinge oamenii din SUA să vadă ce se întâmplă aici când atât de multe dintre grupurile care vin aici sunt pro-sandiniste?".
Human Rights Watch, organizația umbrelă a Americas Watch, a răspuns la aceste acuzații: "Aproape invariabil, declarațiile americane privind drepturile omului au exagerat și denaturat adevăratele încălcări ale drepturilor omului ale regimului sandinist și le-au disculpat pe cele ale insurgenților susținuți de SUA, cunoscuți sub numele de Contra... Administrația Bush este responsabilă pentru aceste abuzuri, nu numai pentru că contras sunt, practic, o forță americană, ci și pentru că administrația Bush a continuat să minimalizeze și să nege aceste încălcări și a refuzat să le investigheze în mod serios." [înapoi]

[3] Reagan a manifestat totuși prudenta in relațiile externe - de exemplu, a refuzat chiar să ia măsuri directe împotriva Cubei. Atunci când primul său secretar de stat, Alexander Haig, i-a spus, în cadrul unei reuniuni a Consiliului de Securitate Națională, că "spune-mi un cuvânt și voi transforma nenorocita aia de insulă într-o parcare", Reagan s-a arătat reticent în a acționa. 

[4] În cadrul Doctrinei Reagan (lansata, oficial, pe 6 februarie 1985), Statele Unite au oferit ajutor deschis și sub acoperire gherilelor anticomuniste și mișcărilor de rezistență, multe dintre acestea comițând acte de teroare, în efortul de a "da înapoi" guvernele pro-comuniste susținute de sovietici în Africa, Asia și America Latină.

"Doctrina Reagan" a fost folosită pentru a caracteriza politica administrației Reagan (1981-1988) de sprijinire a insurgenților anticomuniști, oriunde s-ar afla aceștia. În discursul său, din 1985, privind starea Uniunii, președintele Ronald Reagan a cerut Congresului și poporului american să țină piept Uniunii Sovietice, pe care o numise anterior "Imperiul Răului": 
"Trebuie să fim alături de toți aliații noștri democratici. Și nu trebuie să abandonăm încrederea față de cei care își riscă viețile - pe toate continentele, din Afganistan până în Nicaragua - pentru a sfida agresiunea sprijinită de sovietici și pentru a asigura drepturi care ne-au fost acordate de la naștere" ("We must stand by all our democratic allies. And we must not break faith with those who are risking their lives—on every continent, from Afghanistan to Nicaragua—to defy Soviet-supported aggression and secure rights which have been ours from birth.")[înapoi]

[5] Kagan susține ca Afacerea Iran-Contra din 1984-1987 trebuie privită ca "două chestiuni de politică externă secretă separate, privind două probleme diferite, în două țări diferite, care au fost abordate în două moduri foarte diferite". El afirma ca, sub conducerea acelorași câțiva oficiali, atât politica Iranului, cât și cea a Contras s-au intersectat în anumite momente, dând naștere la titlul singular, Afacerea Iran-Contra. Prima inițiativă secretă de politică externă a fost continuarea sprijinului acordat rebelilor democrați Contras împotriva comuniștilor sandiniști din Nicaragua, într-o perioadă în care Congresul a tăiat fondurile pentru Contras. A doua inițiativă de politică externă secretă a fost vânzarea de arme Iranului, în schimbul eliberării ostaticilor americani deținuți de aliații iranieni în Liban. Cele două politici s-au intersectat atunci când profiturile obținute din vânzarea de arme către Iran au fost folosite pentru a sprijini Contras din Nicaragua, prin intermediul unor terțe părți și al unor fonduri private. (Kagan, "A Twilight Struggle: American Power and Nicaragua, 1977-1990", 1996)

[6] Reagan a avut declarații contradictorii în justificarea afacerii Iran-Contra. După izbucnirea scandalului, la sfârșitul anului 1986, el a insistat, întotdeauna, în mod public, asupra faptului că scopul din spatele schimbului de arme pentru ostatici a fost acela de a stabili o relație de lucru cu facțiunea "moderată" asociată cu Rafsanjani, pentru a facilita restabilirea alianței americano-iraniene după moartea, în curând așteptată, a lui Khomeini, pentru a pune capăt atât războiului dintre Iran și Irak cât și sprijinului iranian pentru terorismul islamic, reducând, totodată, importanța eliberării ostaticilor din Liban la o chestiune secundară. De asemenea, el a afirmat (4 martie 1987, intr-un discurs televizat) ca, desi își asuma responsabilitatea, acțiunile din afacerea Iran-Contra au avut loc fără știrea sa. În schimb, atunci când a depus mărturie în fața Comisiei Tower, Reagan a declarat că problema ostaticilor a fost principalul motiv pentru a vinde arme Iranului. In final, șase oficiali de top ai NSC și CIA au fost acuzați pentru infracțiuni legate de scandal - Oliver North și John Poindexter au fost condamnați, și patru au fost grațiați de președintele SUA, George Herbert Walker Bush. [înapoi]