„DICTATURA REZOLVA PROBLEMELE”

„STĂPÂNE!”

„Tovarășe Președinte„

„Înalta Dumneavoastră omenie fie binecuvântată de marele ADEVĂR al Cosmosului viu și dătător de viață.”

„Împreună cu Doamna, intru mulți ani, Stăpâne„

– un cetățean din Iași, in ianuarie 1989, către „stăpân” si stăpânire.

„O PARTE A ROMÂNIEI CREDEA IN VODĂ”

Înainte de „Revoluție”, mii de români obișnuiau sa-i trimită lui Nicolae Ceaușescu scrisori in care își pledau cauza, fără să bănuiască că regimul se va prăbuși. În decembrie 1989, la Secția „Scrisori şi Audiențe” din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, au fost îndosariate nenumărate cereri, plângeri, sau mesaje de felicitare.

Ceea ce este impresionant la aceste scrisori, afirma antropologul Vintilă Mihăilescu, este această dimensiune umană, afectivă, cu speranță şi cu disperare. Este o parte a României care credea în Vodă!

DICTATURA REVOLVA PROBLEMELE

In vederea soluționării unor probleme personale, Nicolae Muraru, fost învățător din Poiana Micului, s-a adresat, ca si alți cetățeni ai patriei, direct „primului fiu al tarii”.

In ceea ce îl privește, tovarășul Muraru avea nevoie de piese de schimb pentru autoturismul Dacia 1310, dar și de materiale in vederea realizării unui gard, produse pe care, desi societatea era „multilateral dezvoltata”, se pare ca nu le găsea nicăieri. In concluzie, le-a solicitat explicit secretarului general al PCR, într-o epistola din decembrie 1989.

Am intervenit pentru necesitățile personale – explica Nicolae Muraru in 2014 -, „întrucât aşa cum spuneam acolo în hârtie, la comerțul cu bucata nu se găseau asemenea produse. S-a rezolvat fără discuție

Atunci nu era ca astăzi, să intervii la un partid şi să nu ţi se rezolve nimic. Partidul Comunist, chiar dacă era partid dictator, dar dictatura rezolva problemele!”.

„NU SUNT VINOVAT”

Tovarăşe președinte – ii scria lui Ceaușescu, tot in decembrie 1989, și maistrul-sudor Gheorghe Oprea, din Goleşti, Vrancea -, „nu sunt vinovat pentru acuzațiile care mi se aduc … să mi se dea drepturile de zi și locul de muncă, îmi ajunge de când stau șomer cu carnetul roșu în buzunar” … că eram membru de partid... – precizează el unui reporter digitv, in 2014.

În urma unui conflict, Gheorghe Oprea a fost dat afară in acel an, deoarece fumase la locul de muncă, motiv pentru care superiorii au decis că tovarășul cu pricina a pus astfel în pericol întreaga întreprindere.

„ULTIMA SPERANTĂ”

Am zis şi eu că e ultima speranță, restul au murit toate pe unde am fost. E ultima speranță„. „Pentru ca (…) carnetul ăla, dacă mi l-a dat, plăteam niște bani de pomană, trăiau bandiții! Trăiau bandiții şi-i puneam în posesia unor averi care se fac şi acuma – spune Gheorghe Oprea.

„NU TREBUIA(U) SĂ-L OMOARE”

Tov. Oprea nu a primit niciun răspuns la scrisoarea adresata președintelui RSR, iar apoi, „a venit Revoluția”. Fostul sudor este convins însă că Ceaușescu, personal, i-ar fi luat cazul în considerare și i-ar fi rezolvat conflictul de muncă.

Greșeala pe care au făcut-o românii, cei care au fost la putere, (este ca) nu trebuia(u) să-l omoare. Nici o ţară din fostele ţări socialiste nu şi-a omorât domnitorul.

„CĂ NE CONDUCE, NU?”

Eu am crezut în toți şi cred în toți care sunt. Că ne conduce, nu? – declara, in 2014, fosta „mama eroina” Ioana Poșircă, unui reporter digitv. La 25 de ani de la „Revoluție”, Ioana Poșircă avea 24 de nepoți, iar trei din cei 12 copii erau plecați la muncă în Cipru.
În anii ’80, statul comunist a onorat-o cu titlul de „mamă eroină” – in vederea încurajării „eforturilor privind sporirea numărului de cetățeni ai patriei socialiste” (avorturile fiind, de altfel interzise în epocă).

Ne-a chemat la Consiliul Popular, ne-a ținut o cuvântare, că suntem vrednice. Ne-a decorat, ne-a dat un brevet. Desigur că eram mândră, şi era tot satul acolo, că eram şi eu băgată în seamă atunci. După asta, gata, nu s-a mai luat nicio măsură, cu nimic.

„SĂ MĂ AJUTE SI PE MINE CU CEVA”

In decembrie 1989, tovarășa Poșirca s-a gândit sa-i scrie unei alte „mame”, mama buna a tuturor, respectiv tovarășei Elena Ceausescu, de la care spera ca va primi „ceva”.

Eram disperată! Peste măsură eram disperată. Am zis că dacă mai merge timpurile înainte… Eu nu m-am gândit la Revoluție și nu m-am gândit la nimica, ferească Dumnezeu, nu m-am gândit la nimica. Şi am zis că poate-poate reușesc şi eu ceva, să mă ajute și pe mine cu ceva.

„CINE O MAI VENI LA PUTERE?’

Mi-a părut rău pe de o parte că a picat (n.r. Ceausescu), că am zis cine o mai veni la putere?…
Ce puteam să fac eu? Să mă duc să-l scot eu pe domnul Ceaușescu? Sau pe doamna Elena? Ce puteam să fac eu? Oare unde trebuia să-mi împart gândul? La ei, că i-a împușcat și nu-i mai avem? Sau la copiii ăștia că trebuia să le dau mâncarea?… Şi dacă era la putere, şi dacă nu era, tot trebuia să vină unul să ne conducă, nu?.

citește și IN PAT CU DECRETUL