Pe 28 octombrie 1965, Papa Paul al VI-lea devenea autorul unui gest istoric fără precedent – el a proclamat solemn (în urma consiliului ecumenic), că evreii nu sunt responsabili, în mod colectiv, pentru uciderea lui Isus.
„Declarația Nostra aetate, promulgată de Papa Paul al VI-lea în 1965, ca document al Conciliului Vatican II (1962-1965), a inaugurat o nouă epocă în dialogul creștinilor cu evreii și cu reprezentanții altor religii. A fost începutul unei epoci a respectului pentru „frații mai mari“ ai creștinilor, cum i-a numit pe evrei Sf. Ioan Paul al II-lea. Din acel moment, Biserica Catolică a recunoscut deschis că Isus Cristos s-a născut şi a predicat în cultura iudaică și că mesajul Său n-ar fi putut fi receptat în absența revelației lui Dumnezeu către evrei consemnată de Scripturi
Nostra aetate marchează, în același timp, o repoziționare crucială a Bisericii Catolice în raport cu lunga istorie a antisemitismului european, alimentată şi de prejudecăți cultivate de elite creștine” (Pentateucul, Psalmii, Cîntarea cîntărilor şi cărţile profeţilor) [1].
„TOȚI SUNTEM RESPONSABILI DE MOARTEA LUI ISUS„
„[…] judecata istoriografică simplistă, după care evreii ar fi singurii vinovați de deicidul împotriva lui Isus, absolutizează ideologic circumstanțele condamnării şi morții Sale, uitând că, din punct de vedere teologic, Mântuitorul a murit pentru a răscumpăra toate păcatele umanității” (Tereza-Brînduşa PALADE., „Despre dialogul creștinilor cu „frații mai mari“, Observator Cultural, 2014)
„Aşadar, responsabili de moartea Lui sîntem cu toții, ori de cîte ori orgoliul, auto suficiența sau slăbiciunea ne conduc la o îndepărtare de Dumnezeu prin păcat”.
„Isus a fost ucis prin răstignire de către cei care au iubit mai mult puterea şi propriile lor comodităţi (preoţii şi cărturarii, în complicitate cu Pilat din Pont şi Irod) decît adevărul propriei lor conştiinţe„
„Dar nu numai ceteris paribus, ca posibilitate contrafactuală, ci și prin prezenţa Lui ca Înviat alături de poporul Său, Isus a fost deopotrivă exterminat în crematorii şi exploatat pînă la epuizare în lagărele de muncă naziste„.
„Firește, Isus este copărtaș la suferința fiecărui om – nu numai în lagărele de exterminare sau în Gulag, ci pretutindeni. Dar El este, într-un mod cu atât mai semnificativ, copărtaș la suferința evreilor din timpul Holocaustului”. – considera Tereza-Brînduşa PALADE [1]
„ISUS A FOST EVREU NĂSCUT IN CULTURA IUDAICĂ”
„Istoric, așadar, Isus a fost un evreu marcat de tradiţia mozaică‘ – considera Tereza Palade – „iar după Învierea Sa, a fost copărtaş, în Duhul Sfînt, nu numai la istoria lumii, ci şi la istoria poporului din care s-a născut, cu toate durerile şi încercările sale.”
„Nu există nici o separație morală și ontologică legitimă între Isus și poporul în care s-a născut, ce ar deriva dintr-o resemnificare exclusivă a „poporului mesianic“ ca „popor botezat“. Evreii continuă să fie poporul care a primit cel dintîi revelația din partea adevăratului Dumnezeu și poporul în care s-a născut şi a predicat Isus.”
„Iar Isus continuă, chiar în condițiile universalității Sale mesianice şi ale mesajului Său destinat oamenilor din toate timpurile şi locurile, să fie un evreu născut în cultura iudaică.„
„UNIVERSALIZAREA DIALOGULUI”
„În aceste condiții, ar fi oportună şi o universalizare a dialogului plin de respect cu evreii şi cu tradiția mozaică și rabinică în Bisericile şi în comunitățile creştine. Declarația Nostra aetate aparține Bisericii Catolice, cu toate ramificațiile sale, şi nu poate fi decât cel mult propusă – și nu impusă – altor Biserici. Dar în culturile în care lipsește o reevaluare a relației dintre creștini şi evrei din partea Bisericii majoritare şi nu s-a produs încă o repoziționare creștină oficială în raport cu abuzurile istorice împotriva evreilor, clișeele antisemite sînt, de obicei, mai răspândite decât în cele în care Biserica promovează dialogul deschis şi respectuos cu religia mozaică.” – afirma Tereza-Brînduşa PALADE.
„IN LOC DE A GLORIFICA „CREȘTINATATEA ROMÂNEASCĂ”, MAI ALES SUB-SPECIA EI OTRODOXĂ, AR FI BINEVENITĂ O PRIVIRE AUTOCRITICĂ”
„Un impact considerabil asupra răspîndirii clişeelor antisemite îl poate avea şi educaţia primită la orele de religie din şcoală. […]” Tragedia poporului evreu „este deformată prin stereotipuri de genul „evreii sînt blestemaţi şi respinşi de Dumnezeu pentru că L-au ucis pe Isus“, „Holocaustul a fost o pedeapsă divină pentru acest păcat“ etc.[…]”
Potrivit autoarei, „În Biserica Ortodoxă Română, în particular, ar fi poate necesară şi o reevaluare critică a istoriei anumitor complicităţi interbelice, din partea unor preoţi şi ierarhi ortodocși, cu Mișcarea Legionară, al cărei nucleu ideologic și propagandistic a fost antisemitismul” .
„În loc de a glorifica, uneori destul de ambiguu, „creştinătatea românească“, mai ales sub specia ei ortodoxă, ar fi poate bine-venită şi o privire autocritică – pe deplin conformă cu umilinţa creştină autentică – asupra modului în care mai mulţi preoţi şi prelaţi creştin-ortodocşi au tolerat şi uneori au încurajat abuzurile şi crimele antisemite din anii ’30-’40„.
„„Identitatea românească“, de multe ori legată tacit de apartenenţa la confesiunea creştin-ortodoxă majoritară, ar avea mai multă credibilitate dacă ar fi regîndită autocritic şi în lumina acestor complicităţi şi vinovăţii din trecut – aşa cum „identitatea germană“ e mult mai plauzibilă după ce germanii şi-au asumat vinovăţiile din timpul Holocaustului şi şi-au educat copiii în spiritul recunoașterii lucide şi mature a crimelor împotriva umanității comise de propriul popor.’
„În locul unui narcisism colectiv ce preamărește identitatea „românească şi creştin-ortodoxă“, ar fi oportune o punere în relație a acestei identități cu cea a altor popoare şi etnii cu care românii au conviețuit de-a lungul timpului şi o asumare matură, manifestată şi în programele educaționale – inclusiv în timpul orelor de religie –, a Holocaustului din Transnistria, a Pogromurilor de la Iaşi şi București şi a deportării evreilor din Transilvania către lagărele de exterminare naziste”.
„ARHIEPISCOPUL MUNCITORILOR”
Giovanni Battista Montini s-a născut într-o familie aristocratică, pe 26 septembrie 1897, la Concesio (Lombardia, Italia); a urmat studiile la iezuiți, fiind hirotonit preot la 29 mai 1920; a studiat în continuare la Universitatea Gregoriană și la Universitatea din Roma [2].
Numit substitut al Secretariatului de Stat, în timpul celui de-al doilea război mondial s-a angajat să caute refugiu pentru evrei persecutați și pentru evacuați. Desemnat, ulterior, pro-secretar de stat pentru Afacerile Generale ale Bisericii, a cunoscut şi mulți făuritori ai mișcării ecumenice.
În 1952, Giovanni Montini il refuză pe Papa Pius al XII-lea, care intenționa să îl numească cardinal, un an mai târziu, Montini este numit arhiepiscop de Milano, cea mai mare dieceză catolică din Italia, devenind cunoscut drept arhiepiscopul muncitorilor, datorită preocupării sale pentru cei săraci.
În 1958, Papa Ioan al XXIII-lea il numește cardinal al Sfintei Biserici Romane; după moartea acestuia, la 21 iunie 1963, Giovanni Montini a devenit Papă sub numele de Paul al VI-lea
În 1964, Papa Paul al VI-lea marchează un nou act istoric, prin întâlnirea de la Ierusalim cu Patriarhul Ecumenic Athenagoras al Constantinopolului – prima întâlnire dintre liderii Bisericii Catolice și Bisericii Ortodoxe de la Conciliul de la Ferrara – Florența din 1439, care proclamase unirea celor două biserici. În 1965, cei doi lideri religioși au anulat excomunicările reciproce din 1054, anulând astfel si temeiul juridic al separării celor două biserici. În 1967, Papa Paul al VI-lea l-a vizitat pe Patriarhul Athenagoras la Istanbul, iar acesta i-a întors vizita la Roma.[înapoi]
CEAUȘESCU IL REFUZĂ PE PAPA PAUL AL VI-LEA
În contextul deschiderii față de Est, Papa Paul al VI-lea a încercat să îi ajute pe catolicii aflați în țările majoritar ortodoxe în care fusese instaurat comunismul; în 1973, pe 26 mai, el l-a primit în audiență pe Nicolae Ceaușescu, căruia i-a cerut să recunoască existența Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Nicolae Ceaușescu a refuzat și a propus trecerea greco-catolicilor la ritul latin, însă Papa Paul al VI-lea a refuzat această propunere.
citește si 
COMUNISM VS CRESINISM – Consecințele Decretului 410/1959
„NIMENI NU ESTE EXCLUS”
La încheierea conciliului, la 8 decembrie 1965, sfântul Paul al VI-lea în „salutul universal” afirma: „Pentru Biserica catolică nimeni nu este străin, nimeni nu este exclus, nimeni nu este departe… acest salut universal al nostru îl adresăm şi vouă, oameni care nu ne cunoașteți; oameni, care nu ne înțelegeți; oameni care nu credeți că vă suntem utili, necesari şi prieteni; precum şi vouă, oameni, care probabil credeți că faceţi bine. Sunteți împotriva noastră! Un salut sincer, un salut discret, dar plin de speranţă; şi astăzi, credeți asta, plin de stimă şi de iubire… Iată, acesta este salutul Nostru: fie ca el să poată aprinde această nouă scânteie a carității divine în inimile noastre; o scânteie, care poate da foc principiilor, învățăturilor şi propunerilor, pe care conciliul le-a predispus, şi care, aşa de înflăcărate de caritate, pot într-adevăr să realizeze în Biserică şi în lume acea reînnoire de gânduri, de activități, de obiceiuri şi de forță morală şi de bucurie şi de speranţă, care a fost scopul însuși al conciliului”[3].[update 2 iulie 2020]
În acest timp în care Biserica catolica este străbătută în mod deosebit de contraste şi dezbinări, ne face bine să ne amintim de îndemnurile sfântului Paul adresate primelor comunități creștine. Galatenilor le aminteşte că „Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-L iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar dacă voi vă mușcați şi vă mâncați între voi – avertizează el –, aveți grijă să nu vă nimiciți unii pe alții. Aşadar, vă spun: umblați în duh” (Gal 5,14-16). Şi efesenilor le adaugă: „Să nu iasă din gura voastră nici o vorbă rea, ci ceva bun, spre edificare, aşa cum trebuie, ca să dea har celor ce ascultă. Nu-l întristaţi pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu cu al cărui sigiliu aţi fost însemnaţi pentru ziua răscumpărării voastre. Să fie stârpite dintre voi orice amărăciune, aprindere, mânie, răcnet, injurie şi orice răutate. Dimpotrivă, fiţi buni unii faţă de alţii, înţelegători, iertându-vă unii pe alţii, aşa cum şi Dumnezeu v-ah iertat în Cristos” (Ef 4,29-32). Ce s-ar întâmpla dacă am pune în practică sine glossa acest Cuvânt? [3]
Tot Papa Paul al VI-lea a oferit pentru prima oară în istorie demnitatea de cardinal unui român, lui Iuliu Hossu. Și un alt amănunt semnificativ pentru români: după anumiți istorici, prietenul său, Patriarhul Ecumenic Athenagoras, era de origine aromână. Practic, el era primul român balcanic care a ocupat această importantă funcție ecleziastică.
„Luând în considerare sfințenia vieții acestui suveran pontif, mărturisită în fapte şi în cuvinte, ținând cont de marea influenţă exercitată de slujirea sa apostolică pentru Biserica răspândită pe tot pământul, Sfântul Părinte Francisc, primind cererile şi dorințele poporului lui Dumnezeu a dispus ca să fie înscrisă celebrarea sfântului Paul al VI-lea, papă, în Calendarul Roman General, la 29 mai, cu gradul de comemorare facultativă”.[2] [înapoi]
În Vechiul Testament, „duhul lui Dumnezeu” sau „duhul Domnului” este prezentat mai puţin ca persoană divină şi mai mult ca o manifestare a puterii creatoare a lui Dumnezu – „suflarea” lui Dumnezeu (ruach YHWH) – creând lumea ca pe un loc organizat şi ospitabil pentru lumea sa, şi ridicând persoane să conducă pe poporul Său pe calea sfinţeniei. În versetele de început ale Genezei, duhul lui Dumnezeu „se mişcă peste ape” ca să transforme haosul în ordine (Gen. 1:2). În relatările istorice ale lui Israel , acelaşi spirit „mişcă” pe conducătorii poporului (Iuda 13:25 : Samson), transformă regii şi conducătorii militari în prooroci (I Sam. 10:9-12; 19:18 -24: Saul şi David), şi-i învredniceşte pe prooroci să „aducă vestea cea bună celor necăjiţi” (Is. 61:1; 42:1; II Regi 2:9). Domnul îi spune lui Moise că a „umplut” de „duh dumnezeiesc” pe Beţaleel la tot lucrul pentru a-l învrednici să facă toate lucrurile pentru cortul adunării portrivit instrucţiunilor lui Dumnezeu (Ieşirea 31:3). În unele pasaje, „duhul sfânt” (Ps. 51:13) sau „duhul bun” (Ps. 143:10) al Domnului pare a însemna prezenţa lui călăuzitoare în indivizi sau în întreg poporul, curăţindu-le duhul (Ps. 51:12-14) şi ajutându-i să păzească poruncile, dar „amărât” de păcatele lor (Is. 63:10). În viziunea măreaţă a proorocului Iezechil de restaurare a lui Israel din moartea înfrângerii şi din exil, „suflarea,” înviind trupurile uscate ale poporului, devine imaginea acţiunii suflării însăşi a lui Dumnezeu, creând un popor nou: „Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia …”(Iez. 37:14).[4] [înapoi]
În scrierile Noului Testament, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Pnevma Theou) este de obicei prezentat într-un mod mai personal şi în legătură esenţială cu persoana şi misiunea lui Iisus. Matei şi Luca indică cu claritate că Maria L-a zămislit pe Iisus prin puterea Sfântului Duh, care „o umbreşte” (Mat. 1:18 ,20; Luc. 1:35 ). Toate cele patru evanghelii mărturisesc că Ioan Botezătorul – care însuşi era „plin de Duhul Sfânt din pântecele maicii sale” (Lc. 1:15 ) – a fost martorul ocular al pogorârii aceluiaşi Duh peste Iisus, într-o manifestare văzută a puterii şi alegerii lui Dumnezeu, când a fost botezat Iisus (Mat. 3:16 ; Lc. 3:22 ; Ioan 1:33 ). Duhul Sfânt îl duce pe Iisus în pustie pentru a se lupta cu diavolul (Mat. 4:1; Lc. 4:1), îl investeşte cu putere profetică la începutul misiunii Sale (Lc. 4:18 -21), şi se manifestă pe El însuşi în exorcismele lui Iisus (Mat. 12:28 , 32). Ioan Botezătorul a identificat misiunea lui Iisus de a „boteza” pe ucenicii săi „cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mat. 3:11 ; Lc. 3:16 ; In. 1:33 ), proorocie împlinită în evenimetele măreţe ale Cincizecimii (Fapte 1:5), când apostolii „s-au îmbrăcat cu putere de sus” (Lc. 24:49; Fapte 1:8). În relatările Faptelor Apostolilor, Duhul Sfânt este cel care continuă să unifice comunitatea ( 4:31 -32), îl învredniceşte pe Ştefan să-L mărturisească pe Hristos cu preţul vieţii sale ( 8:55 ), şi prin prezenţa Lui harismatică în mijlocul celor credindioşi dintre păgâni afirmă cu claritate că şi ei sunt chemaţi la botezul în Hristos ( 10:47 ).[înapoi]
În cuvântul Său cel din urmă din Evanghelia după Ioan, Iisus vorbeşte despre Duhul Sfânt ca unul care va continua lucrarea Sa în lume după înălţarea Sa la Tatăl. El este „Duhul adevărului”, cu rolul de „Mângâietor” (Paraclet) care-i va învăţa şi călăuzi pe ucenicii Săi ( 14:16 -17), amintindu-le de cele ce Iisus însuşi i-a învăţat ( 14:26 ). În această parte a Evangheliei, Iisus ne clarifică mai mult relaţia dintre acest „Mângâietor,” El însuşi, şi Tatăl Său. [înapoi]
Iisus le făgăduieşte trimiterea lui „de la Tatăl” ca „Duhul adevărului care purcede de la Tatăl” (15:26); şi adevărul pe care îl va învăţa va fi acelaşi adevăr descoperit de Iisus în persoana Sa (vezi 1:14; 14:6): „Acela Mă va preamări pe Mine, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu va lua şi vă vesteşte vouă.” (16:14-15).[inapoi]
Epistola către Evrei îl prezintă pe Duhul ca vorbind în Scripturi cu glasul Său (Evrei 3:7; 9:8). În epistolele Sf. Pavel, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este identificat ca unul care în cele din urmă L-a „definit” pe Iisus ca „Fiu al lui Dumnezeu întru putere” acționând ca drept cauza activă a învierii Sale (Rom. 1:4; 8:11). Este același Duh, împărtășit acum nouă, care ne pune în armonie cu Domnul cel înviat, dându-ne nădejde de înviere și viaţă (Rom. 8:11 ), făcându-ne de asemenea fiii şi moștenitorii lui Dumnezeu (Rom. 8:14 -17), şi alcătuind cuvintele noastre, chiar şi suspinurile noastre nedefinite întru rugăciune care exprimă nădejde (Rom. 8:23 -27). „Iar nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom.5:5).[inapoi]
citește si 
UN INTERVIU SECRET
[1] Tereza-Brînduşa PALADE, „Despre dialogul creștinilor cu „frații mai mari””, Observator Cultural, 2014
[2] CONGREGATIO DE CULTO DIVINO ET DISCIPLINA SACRAMENTORUM, Decret despre înscrierea celebrării sfântului Paul al VI-lea, papă, în Calendarul Roman General, Cardinal Robert Sarah, prefect; Arthur Roche, arhiepiscop secretar
[3] Sergio Centofanti, L’Osservatore Romano, 28 iunie 2020, Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu
[4] Filioque: O Temă Care Divizează Biserica?: O declaraţie comună, USCB.ORG
Papa Paul al VI-lea a făcut una din cele mai importante contribuții teologice și doctrinare: prin declarația Nostra Aetate din 28 octombrie 1965, Vaticanul a adoptat o atitudine egalitară față de întreaga umanitate și a exculpat poporul evreu de acuzațiile legate de moartea lui Isus.
Nostra Aetate (în traducere din latină, „În vremea noastră”) este declarația privind relațiile Bisericii cu religiile necreștine dată de al Doilea Conciliu de la Vatican. Adoptată cu 2.221 de voturi pentru și 88 împotrivă, exprimate de episcopii adunați, această declarație a fost promulgată la 28 octombrie 1965 de papa Paul al VI-lea.
Partea a patra a declarației vorbește despre legătura dintre oamenii „Noului Legământ” (creștinii) și cei ai „legământului lui Avraam” (credincioșii mozaici). Se afirmă că deși autoritățile evreiești din vremea respectivă au cerut moartea lui Isus, nu pot fi învinuiți pentru aceasta toți evreii din acea vreme, și cu atât mai puțin evreii din vremea noastră, repudiind astfel orice acuzație colectivă de deicid; „evreii nu trebuie prezentați ca fiind respinși sau blestemați de Dumnezeu”. Declarația deplânge toate manifestările de antisemitism.
Textul declarației Nostra Aetate nu a fost acceptat de clericii tradiționaliști; din acest motiv aceștia s-au rupt de Biserica Catolică și au întemeiat Societatea Sf. Pius al X-lea. [înapoi]
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.