EXPERIMENTUL PITEȘTI: „REEDUCARE” PRIN TORTURĂ

6 decembrie 1949 | începe Experimentul Pitești – cel mai diabolic program de dezumanizare prin tortură – inspirat de metodele „pedagogice” sovietice de tip Makarenko (Anton Semionovici Makarenko) -, aplicat deținuților politici, opozanți ai regimului comunist, majoritatea tineri studenți si intelectuali.

Rezultatul preconizat al Experimentului era „omul nou”, „reeducat” în spiritul „valorilor” marxist-leniniste, respectiv o non-persoană.

Scopul experimentului, bazat pe ideea că opinia colectivă trebuie să distrugă opinia individuală, era, conform principiilor bolșevice, lepădarea deținuților de convingerile religioase si politice, până la punctul in care, celor ce supraviețuiau torturilor, le era anihilată orice urma de rezistență, de empatie, umanitate, credință, decență si moralitate.

Punctul culminat al „reeducării” si „succesul” acesteia, viza obedienta totală, distrugerea psihică si transformarea victimelor in agresori, respectiv torționari ai celorlalți deținuți.

Metodele Makarenko au fost transpuse în practică în perioada 1949-1952, de generalul de Securitate Alexandru Nicolschi in închisoarea Pitești. Nicolschi era sprijinit de colonelul Dulgheru și colonelul Sepeanu.

Directorul penitenciarul din Pitești era căpitanul Dumitrescu Alexandru, transferat la închisoarea de la Mărgineni, imediat după încheierea Experimentului Pitești. Mâna dreaptă a căpitanului Dumitrescu era locotenentul comunist Marina, adept al ideilor anticreștine. Printre gardieni, la rândul lor foști deținuți, s-a „remarcat” in special Eugen Țurcanu, fost membru al „Frățiilor de Cruce” legionare din perioada anilor 1940-1941. După rebeliunea din ianuarie 1941, Țurcanu părăsește Mișcarea Legionară și se înscrie în Partidul Comunist Român. Mai târziu, va deveni membru în Biroul Județean de Partid Iași.

Studenții din penitenciarul Pitesti erau împărțiți în patru categorii. In prima categorie intrau cei reținuți fără sentință judecătorească. În a doua categorie, cei condamnați pentru delicte minore. În cea de-a treia, deținuții ce reprezentau „dușmanii mai mici ai regimului”. Cea de-a patra categorie era formata din opozanții convinși ai regimului, fie din vreun partid, fie regaliști ori anticomuniști. Această divizare avea ca scop bine definit izolarea „șefilor” față de categoriile minore, pentru a împiedica o eventuală comunicare între deținuți, generând astfel o stare de incertitudine în mentalul fiecărui deținut. Corespondența cu familiile prizonierilor și rudele acestora era suprimată.

ETAPELE „REEDUCĂRII”

Procesul de reeducare avea patru „faze’: initial, supuși unor torturi cumplite, deținuții erau obligați sa facă demascarea.

Prima etapa a demascării era cea „externa„, in care cei torturați furnizau informații despre cei aflați in libertate; pe baza cărora urmau noi arestări. Deținutul trebuia să-și arate credința și loialitatea față de partid (PCR/PMR), ideologia comunistă și față de Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste (O.D.C.C.). Acesta trebuia să contribuie cu orice informație utila anchetelor și să denunțe orice persoană care intrase în contact cu cel anchetat, din considerente politice sau sociale. Declarațiile obtinute (initial verbale) în procesul torturii, erau ulterior verificate de Comitetul de Reeducare, apoi redactate în scris si semnate de către cel anchetat și expediate catre Interne.

“Cum eu am făcut autodemascarea, așa au făcut-o zeci si sute”, a declarat Radu Ciuceanu.

„Reeducarea era făcută așa: te bătea sa spui ce n-ai spus la Securitate. Te confrunta cu alții. După aia venea sa te pună sa-l ajuți, „ia stai si tu cu bandiții ăștia si spune-ne si noua”. Cine nu reușea la proba asta, se mergea cu bătaia mai departe. Te legau, iti ridicau genunchii cu o ranga, te puneau pe doua mese, te ridicau cu o sfoara si trăgeau așa ca sa fie tălpile sus si te bateau la tălpi cu ranga … pana te înnebuneau” – Gelu Gheorghiu.

A doua etapa, era „demascarea interna„, presupunea divulgarea informațiilor aflate de la alți deținuți, denunțarea oricărui coleg de celulă sau din penitenciar, care dăduse ajutor altui deținut, fie prin sprijin moral ori material, sau care făcuse afirmații defăimătoare la adresa regimului comunist, penitenciarului ori la adresa lui Țurcanu sau altor torționari. Această fază a procesului reeducării urmărea anihilarea morală a deținutului. Cel demascat, uneori chiar cel mai bun prieten, ajungeau in mâinile lui Turcanu. Gelu Gheorghiu spune ca cel mai cumplit era atunci când trebuiau sa privească cum sunt schingiuiți prietenii lor. El însuși, potrivit declarațiilor sale, a încercat sa-si taie venele.

A treia faza, Demascarea publică” consta in faptul că deținutul trebuia să renunțe la orice pasiuni și dorințe personale, precum și la orice ideal propriu, începând cu familia, rudele, prietenii și terminând cu credința în Dumnezeu. Demascarea publica prevedea sa declari cele mai oribile lucruri despre cei apropriați. Deținutul ajungea intr-o stare de dezumanizare completa, fiind automat obligat sa păstreze secretul faptelor sale.

De Sărbători, paznicii intonau cântece religioase readaptate, cu conținut obscen, iar deținuții erau obligați sa le reproducă. Mai apoi erau împărtășiți. „Ne făceau din pâine sau din săpun falusuri si alte obiecte scârboase, ne luau sa ne facă împărtășanie”. Unii dintre deținuți, in special cei de la teologie, au fost băgați cu capul in găleata in care isi făceau nevoile.

DIN VICTIMĂ, TORȚIONAR

În ultima si a patra fază, deținutul era pus să conducă el însuși procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, devenind torționarul acestuia. Deținuții „calificați” pentru aceasta etapa intrau in categoria reeducaților si, in final, scăpau de tortura.

Tortura nu consta doar in bătăi, iar ceea ce face unic „Experimentul Pitesti” este faptul ca deținuții erau sub o permanenta teroare, deoarece victima se afla permanent in aceeași celula cu agresorul. Slăbiți fizic, umiliți, torturați uneori de prietenul cel mai bun, multi au cedat si au devenit, la rândul lor, calai.

Gheorghe Plop isi aminteste ca intr-o noapte cand supraveghea un alt detinut care nu acceptase reeducarea si-a dat seama ca instinctul de conservare, in cazul lui, invinsese. “Ala imi cerea apa. Am stat mult timp sa-i dau, sa nu-i dau astuia. Ii dau apa si cand va termina cu rezistenta o sa spuna ca i-am dat apa. Si nu i-am dat.”.

Tache Rodas a fost dintre cei care a suportat toate umilintele. A indurat chinuri cumplite, dar n-a cedat.

Martor si participant la ororile din camera 4 spital, Tudor Stănescu, astăzi monah, își amintește ca a fost băgat in celula cu alți deținuți, deveniți torționari. “Toți au scos de sub paturi curele, bete, bastoane si au început sa ne bata. Bătaia a durat mai mult de o jumătate de ora, o ora. Eram plini de sânge. Pe urma, a început tortura. Eu am fost pisat timp de doua săptămâni cu bocancul. Eram obligați sa mergem in sir indian, in genunchi, si cu hainele noastre sa frecam mozaicul care era ca sticla”.

Multi dintre ei n-au mai suportat teroarea si au acceptat sa devina agresorii celor ce nu erau de acord sa demaște pe altii. ”Importanta era dorința de a ne transforma in unelte ale comunismului”, a declarat Tudor Stanescu “Alta soluție nu aveai decât aceea de a face tot ceea ce iti impunea Turcanu. Acesta a fost iadul de la Pitesti”. După ce s-a eliberat din penitenciar si-a reprimat amintirile, iar in 2003 s-a călugărit. El afirma ca nu-si mai amintește pe cine a bătut, iar despre chinurile la care, el personal, l-a supus pe Tache Rodas, pretinde ca a citit in cartea istoricului Alin Muresan, după care a încercat sa-l găsească si sa-si ceara iertare.

Mureșan le-a facilitat întâlnirea in 2011, data la care lucra la un material documentar despre iadul de la Pitesti. Tache Rodas l-a iertat si după mai bine de 60 de ani s-au imbratisat. Anii ce-au trecut le-a adus nu doar împăcarea cu trecutul, ci si curajul de vorbi despre ororile trăite. Gheorghe Plop s-a întors la Pitesti după 65 de ani, sa revadă camera 4 spital, celulele, locul testului sau de credința. După revoluție clădirile închisorii au fost vândute unor firme private care le-au renovat. Doar aripa din fata a rămas intacta, administrata (2013) de Fundația Sfintii Inchisorilor, care organizeaza aici evenimente legate de Experimentul Pitesti.

In 1950, procesul de reeducare s-a extinde si in alte penitenciare; unii dintre deținuții de la Pitesti au fost transferați la Brasov, Gherla, la Canal si Targu Ocna. Radu Ciuceanu ajunge la Targsor, Gheorghe Bagu la Canal, Gelu Gheorghiu, Gheorghe Plop si Tache Rodas la Gherla. In vara anului 1951, Eugen Turcanu e transferat la Gherla, unde isi reia activitatea de reeducare. Deținuții erau scoși la munca in ateliere, iar Tache Rodas face imprudenta de a preveni niște cunoștințe sa se ferească de studenții veniți de la Pitesti. A fost denunțat, iar Turcanu l-a bătut pana la desfigurare. Apoi l-a purtat prin fiecare celula ca exemplu pentru alți deținuți, in eventualitatea ca ar fi fost tentați sa vorbească despre torturile de la Pitesti.

SECURITATEA DIN PENITENCIARE

Radu Ciuceanu își amintește ca cea mai mare spaima a lui, după ce a plecat de la Pitesti, a fost sa-l revadă pe Turcanu. In celula lui fusese adus un nou deținut, Vintila Vais, angajat al Ministerului de Interne, victima unei răfuieli cu ministrul adjunct, despre care avea informații compromițătoare. Vais nu știa nimic de torturile de la Pitesti, ceea ce demonstrează Experimentul era cunoscut doar de câteva persoane din Securitate si Ministerul de Interne.

Exista dovezi ca Turcanu avea aprobare si primea indicații de la ofițerul politic din închisoare, Ioan Marina, care, la rândul sau, avea indicații de la șefii Serviciul Operativ București, înființat in vederea monitorizarii deținuților, respectiv Gheorghe Pintilie si Alexandru Nicolschi.

Pentru supravegherea activitatii din penitenciare, Securitatea desemnase doi ofiteri, Iosif Nemes si Tudor Sepeanu, care au trimis referenți in închisori: Mihai Stanga la Suceava, Ion Marina la Pitesti, Dezideriu Iacob la Gherla. Spre deosebire de Pitesti, unde administrația a intervenit doar la prima bătaie, la Gherla gardienii au dat uneori tonul torturilor. Printre cei menționați de deținuți in declarații se numără si Tiberiu Gabor, de la secția III. (azi pensionar, domiciliat in Gherla).
Radu Ciuceanu il descrie ca fiind „mic de statura cu ochii vicleni si brutal si in expresie”. Isi amintește ca a fost lovit de multe ori de fostul gardian. „Este ca si cum ai un om care trece prin grindina daca a numărat firele de gheata care l-au atins”. Gabor nu recunoaște ca a torturat deținuți, dar recunoaste ca era la curent cu ororile din celule.

PARTIDUL ANCHETEAZĂ PROPRIUL SĂU ACT DE TERORISM

Cei care mureau in urma torturilor sau erau executați erau depusi in gropi comune. Bataile se mai domoliseră la Gherla, după ce Vintila Vais a informat oficiali din Securitate si din Partidul Comunist, despre demascările si atrocitățile petrecute in închisori.

Radu Ciuceanu sustine ca l-a incurajat pe Vais sa faca acest lucru. „Stiam ca regimul voia sa intre in ONU si nu puteai sa intri in ONU cata vreme in puscariile din tara se mănâncă fecale.” 

Afirmația este confirmata si de gardianul Tiberiu Gabor care admite ca după reclamațiile lui Vais, Partidul a ordonat o ancheta; pe fondul unor lupte interne din PCR, Ana Pauker fiind detronata de la conducere, după doi ani, reeducarea a luat sfârșit.

Tiberiu Gabor a fost martor in proces, iar in arhivele CNSAS declaratiile lui arata ca: „deținuții erau bătuți cu picioarele de la pat care erau sub priciuri. Se împungeau cu acul pana la sânge, se țineau in picioare cu fata la perete. Acestea erau metodele pe care eu le cunoșteam”. In ceea ce privește atrocitatile de la etajul III, acestea se făceau „cu aprobarea Biroului de Inspecție care știa de toate bătăile”. „S-au întâmplat cazuri când au fost deținuți care au murit din cauza bătăii si înainte de deschidere se scoteau de către comandantul de paza si șeful de secție cu doi deținuți si se duceau la camera pentru morți”

Anchetele au identificat drept vinovați 21 de deținuți din lotul Turcanu, ulterior transferati pentru a fi judecați la închisoarea Văcăreștii. In ancheta, au fost forțați sa declare ca au acționat din proprie inițiativă. Turcanu nu a cedat însă, mai ales când a înțeles ca va fi scos tap ispășitor; șase luni a refuzat sa vorbească. Pe 10 noiembrie 1954, Tribunalul Militar a condamnat la moarte 17 studenți deținuți, pentru „acte de teroare in grup” si „crima de uneltire împotriva Republicii Populare Romania„. Zece zile mai târziu, au fost executați la Jilava.

Intr-un proces separat, in boxa acuzaților au fost aduși si câțiva ofițeri ai Penitenciarelor Gherla si Pitesti, dar si oficiali ai Securității din eșalonul doi, care știau despre torturile la care erau supuși deținuții. Acestia au primit intre 5 si 8 ani de închisoare, fiind, la scurt timp, grațiați.

La finalul a doi ani de „reeducare” prin teroare, Fenomenul/Experimentul Pitești a fost sistat în septembrie 1951, imediat după epurările comuniștilor conduși de Ana Pauker, din fruntea Partidului Comunist Român

SUPRAVIEȚUITORII EXPERIMENTULUI PITEȘTI

De la experimentul Pitesti au trecut 64 de ani si putini sunt cei care mai au puterea sa rememoreze acest episod. După eliberare, Radu Ciuceanu s-a căsătorit si a devenit arheolog. El a continuat lupta cu sistemul si a fost hartuit de Securitate. După Revoluție, a intrat in politica, ales deputat in doua legislaturi. A publicat mai multe carti in care a dezvaluit chinurile indurate in închisoare. La cei 88 de ani, se lupta sa aducă in fata instanței si subofițerii care se fac vinovați de ororile trăite in pușcăriile comuniste. Unul dintre ei este chiar gardianul de la Gherla, Tiberiu Gabor.

Gheorghe Plop avea 38 de ani când a scăpat de închisoare si cu greu si-a gasit un post de contabil. La aproape 91 de ani e recunoscător ca experimentul Pitesti i-a întărit credința in Dumnezeu.

Tache Rodas a redevenit liber după revoluție. Pana atunci, Securitatea l-a hartuit in permanenta, cerandu-i sa devina informator.

După eliberare, Gheorghe Bagu s-a căsătorit cu logodnica lui, la rândul ei închisa, fiind „ostila regimului”. Fiica lor a aflat despre ororile trăite de părinții ei abia după 1989. Pana la acea data, nu au vorbit cu nimeni despre „reeducare”. Nu poate sa se mai duca vreodată la Pitesti. „Vad numai sânge acolo daca ma duc. Si numai porcarii, si fecale si înjurături si … acolo mai eram noi oameni?”

La Pitești se desfășoară anual Simpozionul Internațional „Experimentul Pitești – Reeducarea prin Tortură”.

citește si EXPERIMENTUL PITEȘTI: „S-AU FĂCUT LUCRURI CARE NU SE POT POVESTI”

---

Anton Semionovici Makarenko a stabilit inclusiv durata procesului de transformare a „omului vechi”, in lucrarea sa „Cincisprezece ani pentru a forma omul nou„. Potrivit lui Makarenko, soluția pedagogică ideală pentru transformarea individului este „colectivul”. – matricea în care personalitatea este sfărmată în bucăți, aruncată în aer, „explodată”, iar individul nu mai are unde să se refugieze; încolțit din toate direcțiile, nimic si nimeni nu-l mai poate salva.

Cutoate ca anchetele erau individuale, reeducarea avea, ca țintă, grupurile. Pedagogia sovietică este una de masă, ea nu se ocupă de individ, dat fiind ca acesta nici nu contează, decât in măsura in care poate fi util colectivității. În acest proces de „reeducare”, Eul nu mai este stăpân pe sine, propria voință fiind anihilată. Cel supus reeducării este ghidat, pe lângă acțiunea „pedagogului”, de ordinele și acțiunile colectivului, care poate decide în locul lui şi pentru el. Marea izbânda este însă totală numai atunci când cel supus reeducării se identifica cu colectivul-educator. Succesului deplin se obține doar in momentul in care, complet destabilizat, Eul descoperă, în propria sa transformare, sentimentul de acceptare si mulțumire. Metodele inducerii „exploziei” sunt bătaia, torturile fizice şi psihice si presiunea continuă a colectivului asupra celui supus reeducării.

Din aceasta zona de idei a provenit și „Ceome” (Comitetul Oamenilor Muncii), din epoca Ceaușescu, care putea să împiedice plecarea unora în străinătate, să se amestece în problemele de familie ale altora, să atribuie calificative de comportament în societate şi la locul de muncă etc.

Acest „genial” pedagog sovietic a fost sursa de inspirație a torționarilor comuniști din închisorile romanești, rezultatul fiind cel mai cumplit experiment al vremii, Fenomenul Piteşti. Din memoriile celor care au supraviețuit ororilor experimentului Pitesti, reiese că torționarul șef Eugen Ţurcanu şi membrii „comitetului de reeducare” citeau frecvent lucrările lui Makarenko, pentru a extrage din ele „orientarea generală”.

Desi statele comuniste au dispărut de pe scena politică europeană, “omul nou”, creat în interiorul acestora, este prezent si astăzi în viaţa cotidiană, fapt ce explică actuala structură duplicitară a societăților post-comuniste

Mai multe despre contributia inestimabila a lui Anton Semionovici Makarenko pe websitul „Great Pedagigical Thinkers” si in Encyclopedia Britannica – desigur ca tinerii jurnaliști care au redactat articolele elogioase nu au experimentat nici metodele bolșevice, nici comunismul, si nici Fenomenul Pitesti.[înapoi]

---