“Dimitrie Cantemir, erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru ” – George Călinescu
„Așa arăta de bun și de blând încât tuturor le era ușa sa deschisă și era nemăreț de vorovea cu toți copiii„- Ion Neculce, despre Dimitrie Cantemir („Letopisețul țării Moldovei”)
„Demetrius or Demeter Cantemir was known as one of the greatest linguists of his time, speaking and writing eleven languages, and being well versed in Oriental scholarship” (Encyclopedia Britannica, ediția a 11-a, vol. 5, în articolul Dimitrie Cantemir)
Dimitrie Cantemir (n. 1673 – d. 21 august 1723, Imperiul Rus), a fost de două ori Domn al Țării Moldovei; prima oară, timp de trei săptămâni (18/28 martie – aprilie 1693, fiind înlăturat de Poartă (care-l pune in locul său pe ginerele lui Constantin Brâncoveanu), apoi numit de Poartă (23 noiembrie 1710 – iulie 1711). In total, din cei 50 de ani de viață, Cantemir a domnit aproximativ zece luni.
In acele vremuri tulburi, succesiunea la putere și, mai ales, conservarea puterii, era rezultatul unui joc de interese, intrigi, spionaj, plecăciuni și plocoane, la nivel înalt.
Astfel, intre cele doua domnii ale sale, în fruntea Moldovei s-au perindat Constantin Duca (cu sprijinul socrului său, Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești), mai 1693 -18 decembrie 1695; Tudosie Dubău logofăt, Bogdan hatmanul, Iordache Ruset vistiernic – căimăcămie, decembrie 1695 – ianuarie 1696; Antioh Cantemir (fratele lui Dimitrie Cantemir), ianuarie 1696 – septembrie 1700; Constantin Duca, septembrie 1700 – iunie 1703; Ioan Buhuș logofăt – căimăcămie, iunie – septembrie 1703; Mihai Racoviță, septembrie 1703 – februarie 1705; Lupu Bogdan vornicul – căimăcămie, februarie – martie 1705; Antioh Cantemir, martie 1705 – iulie 1707; Iordache Ruset vornicul, Ion Neculce spătar, Ilie Cantacuzino fost vistier, Ilie Catargiul vistier –căimăcămie, iulie 1707; Mihai Racoviță, iulie 1707 – octombrie 1709; Ioan Buhuș logofăt –căimăcămie, octombrie – decembrie 1709; Nicolae Mavrocordat, decembrie 1709 – noiembrie 1710; Iordache Ruset vornicul – căimăcămie, noiembrie 1710.
Basarabia dintre Nistru și Prut este leagănul autentic al civilizației românești. Fără Basarabia, România nu are trecut, prezent și viitor. – Dimitrie Cantemir
MOLDOVA, DE „SUB JUGUL” TURCILOR, „SUB OBLĂDUIREA” RUȘILOR
Pe 23 noiembrie 1710, Dimitrie Cantemir, considerat fidel politicii otomane, era din nou Domn al Moldovei, cu sprijinul Porții. Pe 10 decembrie, Cantemir revenea in Moldova, având ca misiune, din partea turcilor, prinderea lui Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești (1688-1714), suspectat de legături cu rușii.
La cinci luni după urcarea pe tron, Dimitrie Cantemir i se alătură lui Petru cel Mare, în războiul ruso-turc, plasând Moldova sub suzeranitate rusească.
„[…] Prea strălucitul domn și principe al Ţării Moldovei Dimitrie Cantemir, ca un creștin drept credincios şi luptător pentru IIsus Hristos, a chibzuit că este spre binele numelui lui Hristos, mântuitorul nostru, să trudească alături de noi şi pentru eliberarea slăvitului popor moldovenesc aflător sub cârmuirea lui, care pătimește împreună cu alte popoare creștine sub jugul barbarilor; necruțând de asemenea viaţa şi starea sa, ne-a dat de știre […] dorind așadar să fie sub protecția măriei noastre țarul, cu ţara şi poporul Moldovei.
De aceea […] noi îl primim pe principe sub apărarea noastră prea milostivă şi ne învoim cu articolele propuse de dânsul”.
Pe 2/13 aprilie 1711, domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, încheia cu Țarul Petru cel Mare, un acord secret: Tratatul de la Luțk (Lutsk, Polonia – azi în Ucraina), în urma căruia Principatul Moldovei trecea sub protecția Rusiei, dar își menținea autonomia.
Prin Tratat, Cantemir se angaja să sprijine Rusia împotriva Porții și să accepte instalarea „temporară” de garnizoane rusești în cetățile Moldovei.
În caz de victorie, Bugeacul revenea sub stăpânirea Moldovei (ca protectorat), iar domnia lui Cantemir era recunoscută pe viaţă și ereditară. In caz de înfrângere, Domnul urma să primească adăpost și venituri corespunzătoare în Rusia.
Conform unei scrisori adresate de Țar generalului Sementiev, întreg textul Tratatului (cu toate cele17 articole ale sale) fusese conceput de Dimitrie Cantemir; Petru cel Mare nu a făcut decât să-l confirme, in forma in care fusese trimis de Domn.
În Tratat se mai stipula că Țarul ia „sub oblăduire” pe Domn şi întreg poporul ţării. După „scuturarea” stăpânirii otomane, Moldova înceta să plătească tribut și alte dări Porții; se restabileau hotarele vechi ale Ţării Moldovei din timpul lui Stefan cel Mare (prin retrocedarea teritoriilor transformate în raiale turcești de Poartă), iar Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului și se obliga să nu se amestece în treburile interne (pe plan politic, legislativ și cultural-lingvistic).
Conform Tratatului, Moldova se alătura cu oastea sa Rusiei, în lupta împotriva otomanilor. Moșierilor ruși li se interzicea să achiziționeze pământuri și să-şi strămute aici țăranii iobagi din regiunile interne ale Rusiei.
Interesele Rusiei vizau atât o expansiune teritorială (anexarea Moldovei), cât și obținerea controlului și a liberului acces către strâmtorile Bosfor și Dardanele (cele mai importante noduri comerciale din epocă), comerțul maritim către și dinspre Mediterana spre Marea Neagră nefiind altfel posibil.
La 1 august 1711, Dimitrie Cantemir a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei.
Ca urmare a înfrângerii suferite in Lupta de la Stănilești (7/18 – 11/22 iulie 1711, Campania de la Prut), Petru I a fost nevoit să capituleze în faţa turcilor și sa accepte pacea de la Vadul Hușilor, cedând unica ieșire spre Marea Neagră, cetatea Azovului și întăriturile Taganrogului. Însă respinge categoric cererea turcilor de a-l preda pe Dimitrie Cantemir. Acesta se refugiază în Rusia (stabilindu-se lângă Harkov, pe întinsul domeniu feudal ce-i fusese dăruit de Petru I), unde va rămâne până la moartea sa. Din 20 februarie 1721, a funcționat drept „consilier intim” al lui Petru I; totodată, printre alte „activități”, a desfășurat și una științifică de proporții.
citește si 
Tratatul de la Luțk, 2 aprilie 1711
OM DE CULTURA, OM AL INFORMATIILOR
Cantemir – erudit de excepție și poliglot (vorbea fluent latina, greaca, turca, persana, araba, italiana, slavona, germana și franceza), s-a remarcat și ca om de informații, cu alte cuvinte spion de anvergură, de talie internațională.
In toamna anului 1688, Dimitrie Cantemir este trimis ca ostatic la Stambul, drept garantie a loialității tatălui său, Constantin Cantemir, față de Imperiul Otoman. „Mai pe scurt, fiul de domn, clasica beizadea, după acest cuvânt persan, urma să plătească cu propriul cap orice cat de trădare făcut de tatăl său, aflat în postura de domn tot prin voința sultanului. La Stambul, vechiul Constantinopol, Dimitrie a fost atras tot de studii și cercetări. A intrat astfel la Academia Patriarhiei Ortodoxe de acolo, instituție prestigioasă înființată în secolul XVI după modelul și organizarea Universității din Padova. La Stambul, Dimitrie a studiat limbile clasice, geografia, medicina, filozofia, istoria, fizica și matematica, alături de arta militară și strategică a vremii”. De remarcat ca, în timpul campaniei militare otomane contra Austriei, din 1697, Dimitrie făcea parte din suita sultanului Mustafa. Cantemir va rămâne la Constantinopol până în 1710, cu mici întreruperi.
Nu doar Cantemir, ci mai toți fii de domnitori trimiși ca garanți ai unor domnii fidele Înaltei Porți, aveau și misiuni informative. „Ei erau instruiți în acest scop și trebuiau să culeagă informații despre armata otomană, situația politică din Stambul, precum și despre jocurile de culise ale boierilor munteni și moldoveni care adesea uzurpau domniile în cele două principate. În plus, „beizadelele” ajungeau să aibă legături cu tot corpul diplomatic de la Stambul, care era compus din ambasadori angajați non stop în acțiuni de spionaj și intrigi politice”.
Unii istorici subliniază si faptul că Dimitrie Cantemir a vrut să cunoască toată situația din Imperiul Otoman. „În această direcție, domnitorul moldav și-a cultivat cu atenție de-a lungul timpului, sistematic și premeditat, multe relații cu demnitarii și învățații turci din cele mai înalte cercuri, precum Hasnedar Ibrahim Pașa, fost tezaurier, adică ministru de finanțe și ulterior ambasador la germani. Prin intermediul cercului său de relații, Dimitrie ajunge așadar să pătrundă în toate bibliotecile și arhivele, unele secrete, ale Imperiului Otoman, locuri total interzise străinilor, mai ales non-musulmanilor. Este posibil ca accesul la asemenea surse de informații să-l fi costat multe pungi de aur. Este însă sigur că l-ar fi costat chiar și capul, dacă serviciul otoman de contrainformații l-ar fi prins cu documente asupra lui. Însă, se pare că memoria sa fantastică l-a ajutat decisiv în această privință. Pe baza acestor informații sustrase din surse inaccesibile altor europeni, Cantemir a putut scrie mai apoi, extraordinara sa operă „Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman””.
Lucrarea, care azi este văzută ca o operă literar-istorică, a servit timp de peste o sută de ani drept principala sursă de informații despre Imperiul Otoman, pentru toate serviciile de spionaj din Europa acelor vremuri. Deși ca moldovean îi ura pe turci, Cantemir era pe de altă parte fascinat de cultura și civilizația lor, și prin urmare a stăpânit perfect arta de a se face agreat și prețuit de aceștia. Niciun alt nobil străin n-a reușit în istorie performanța sa. Tot la Stambul, Cantemir a stabilit și întreținut relații cu toți solii străini acreditați, cu care a făcut schimb de cărți și scrisori, dar mai ales de informații. Căci din cele mai vechi timpuri în zilele noastre, mediul diplomatic este plin de spioni profesioniști.
Cantemir a ajuns așadar, ca prin intermediul solilor în cauză, să fie curtat de reprezentanții tuturor serviciilor de informații din Europa, cu precădere de cele din Rusia, Austria și Franța. Cantemir persevera, ajungând astfel chiar agent dublu, deoarece vizirul otoman conta pe el pentru obținerea de informații de la diplomații străini acreditați la Stambul, cu precădere despre Rusia și puterea sa militară.
Conștient și premeditat, Cantemir a colaborat cu ambasadorul Rusiei, Piotr Andreevici Tolstoi, pe care-l va ajuta să lege alianța cu Rusia și cu care va rămâne prieten pentru toată viața. În 1710 când a început războiul între turci și ruși, Tolstoi a fost întemnițat la fortăreața de la Edicule, dar printr-un agent de-al său, numit fictiv „Iano”, Cantemir a reușit să scoată din temniță scrisorile lui Tolstoi și să i le trimită Țarului Petru cel Mare.[înapoi]
CEL MAI CULT, FIUL UNUI INCULT
Dimitrie Cantemir, un cult („cea mai luminată minte a vremii sale”), a fost fiul Anei Bantaș [1] și al domnitorului Constantin Cantemir (n. 8.11.1612, Silișteni, Lunca Corbului, Argeș – d. 24.03.1693, Iași), un incult.
„Carte nu știè (n.r. Constantin Cantemir), ce numai iscălitura învățasă de o făcè. Practică bună avè la voroavă, era sănătos, mânca bine și bè bine” (Ion Neculce, O samă de cuvinte. Editura Minerva, București,1972, p.51).
La 73 de ani, cu sprijinul lui Șerban Cantacuzino (Șerban Vodă), domnul Ţării Românești (1678 – 1688.), Dimitrie Cantemir era ales Domn al Moldovei (15/25 iunie 1685 -13 martie 1693), pentru că „Au socotit cu toții pre Constantin Cantemir cliuceriul, fiind om bătrân, ca de șaptedzăci de ani și om prost, mai de gios, că nice carte nu știa, socotind boierii că l-or purta pre cum le va fi voia lor. Și de va fi rău, încă nu va trăi mult, că era bătrân. Că alții mai de cinste și mai de neam nu priimia să fie domn.” (Cronicarul Ion Neculce, în „Letopisețul țării Moldovei”, despre alegerea lui Constantin vodă de către boieri).
CANTEMIREȘTII
Cantemireștii, in opinia lui Dimitrie Cantemir, erau „coborâtori din vechiul neam al Cantemireștilor… de la Crâm”.Idee preluată si de Alexandru D. Xenopol: „Cantemireștii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir” (o combinație de „sânge” si „fier”).[2]
Despre originea lui Dimitrie Cantemir, intr-un dialog cu fiul acestuia, Antioh Cantemir (1708 – 1744), supranumit si „părintele poeziei Rusiei”, ambasador al Rusiei în Marea Britanie și Franța, Voltaire remarca ironic: „Aș fi bănuit că sunteți mai degrabă din neamul lui Pericle, decât al lui Tamerlan” (aluzie la afirmația lui Dimitrie Cantemir, care consemna in „Istoria Hieroglifică”: „Tradiția spune despre Cantemiriști că se trag din marele cuceritor al Asiei, Timur Lenk”).
Cat despre numele „Dimitrie„, domnitorul menționa că i se datorează lui Dumitrașcu vodă Cantacuzino, care l-a botezat. Totodată, 26 octombrie, data nașterii sale, este zi de mare sărbătoare pentru creștini, fiind prăznuit Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir.
In 1699, Dimitrie Cantemir s-a căsătorit cu Casandra (1681 – 1713), fiica lui Șerban Cantacuzino Voievod. Cei doi miri „au făcut nuntă domnească la 9/19 mai 1699, în tîrgu la Ieși, după obiceiul domnilor.” (Ion Neculce, op.cit., [3]). Mirii s-au instalat în Iași, în curțile cumpărate de tatăl său. „Casandra i-a dăruit pe Matei, Constantin, Șerban, Maria, Antioh (n.r. Antioh Cantemir (1708 – 1744) și Smaranda” (n.r. de fapt, au avut împreună opt copii – pe Maria, Smaranda, Matei, Constantin, Șerban, Antioh şi pe Petru şi Ivan, ultimii doi murind la vârsta de un an).
În 1713, Cantemir s-a instalat împreună cu familia la Moscova. După moartea Casandrei (survenita in același an), Dimitrie Cantemir se va recăsători, la 14 ianuarie 1717, cu fiica principelui rus Ivan Iurevici Trubețkoi, Anastasia Ivanovna Trubețkaia (n.1700). Țarul şi Țarina i-au fost nași, momentul fiind marcat prin renunțarea lui Cantemir la hainele orientale, adoptarea modei apusene introduse de Petru cel Mare și tăierea bărbii.
Dimitrie Cantemir și Anastasia Ivanovna au avut un singur copil, o fată: Ecaterina-Smaragda (n. 1720, posibil Petersburg – d. 1761, Paris) – devenita, mai târziu, domnișoară de onoare a împărătesei Elisabeta (Elizaveta) în 1744, și soția principelui Dmitri Mihailovici Golițîn, ambasadorul Rusiei la Viena.
In 1718, din ordinul țarului, Dimitrie Cantemir a fost numit membru al Senatului Rusiei.
„INTORS DIN LUNGA ȘI GREAUA PRIBEGIE…”
Dimitrie Cantemir s-a stins din viață în Rusia, la Dimitrovka, pe 21 august 1723; a fost înmormântat în biserica Sf. Constantin si Elena din Moscova, într-o criptă construită conform planurilor pe care le-a conceput, alături de prima sa soție si de fiica sa. Înainte de a muri, l-a numit pe ţar tutore pentru copiii săi şi a ridicat o biserică închinată Sfântului Dumitru.
Prin grija lui Nicolae Iorga, în iunie 1935, osemintele domnitorului au fost repatriate și înhumate în Biserica Trei Ierarhi din Iași. Pe lespede stă scris, pentru posteritate: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”
[1] Dimitrie Cantemir menționează despre trei soții ale tatălui său, Constantin Cantemir: prima, Anastasia, nepoată de văr după tată a domnului Ţării Românești Gr. Ghica; a doua Ruxandra Gane; si a treia, Ana Bantăş (mama sa), care se trăgea „din vechea stirpe moldovenească a Bantăşilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soția Ducăi-vodă”. Aniţa Bantăş „descinde dintr-un personaj vestit în aristocrația moldovenească, Ioan Tăutu, mare logofăt în timpul domniei lui Ștefan cel Mare”. (Ştefan Lemny, op.cit., p.45.); „nepoata după mamă a Doamnei Anastasia Duca, soția lui Gheorghe Duca în anul 1668 (Sever Zotta), sau în 1670 (P. P .Panaitescu), cu care Constantin Cantemir a avut trei copii, Antioh Cantemir, Dimitrie Cantemir, și Safta Cantemir (căsătorită Racoviță). [inapoi]
[2] Conform acestei ipoteze, Teodor ar fi primul reprezentant al familiei. Trecut în serviciul Țării Moldovei în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, acesta i-ar fi oferit o slujbă și niște moșii. După venirea tătarilor, Teodor primește trei sate în ținutul Fălciu, dar și administrarea ținutului Codru. Însă privilegiul de danie al lui Ștefan cel Mare către Teodor Cantemir (înaintașul lui Dimitrie Cantemir din veacul al XV-lea), publicat în „Descrierea Moldovei” este contestat. Istoricul Nicolae Stoicescu, consideră originea tătărească a Cantemirilor o fantezie. Tatăl lui Constantin Cantemir, susține Stoicescu, a fost Teodor Cantemir, decedat în 1627, în luptele cu tătarii. (Sever Zotta, „Neamul Cantemireștilor„); Constantin C. Giurescu afirmă că domnul „Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeși, din satul Silișteni, în județul Fălciului”, iar Ștefan S. Gorovei crede că acesta s-a născut într-o familie de boiernași din Țara de Jos, un strămoș al acesteia, Pătru Silișteanu, fiind menționat în documente încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare.[inapoi]
[3] Istoria Românilor, vol. V. O epocă de înnoiri în spirit european (1601 -1711/1716). Coordonator : Acad. Virgil Cândea.. Secretar științific Dr. Constantin Rezachevici. Cap. Vremea Cantemireștilor. Autor: Paul Cernovodeanu, p.296-336. Ed.Enciclopedică, București – 2003 [înapoi]
[4] Opere principale
- Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Este prima lucrare filozofică românească. Despre disputele medievale, despre timp, suflet, natură sau conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.
- Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante (1700), lucrare filosofică; în care Dimitrie Cantemir încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, construieste o punte între religie si știință, între determinismul științific şi metafizica medievală, manifestând un interes aparte pentru astrologie şi științele oculte, sacre, specifice Renașterii.
- Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în limba română (1703 – 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boierești din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.
- Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză, franceză şi germană.
- Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, tradus apoi de autor în română (1719 – 1722) – cuprinde istoria romanilor de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.
- Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 – 1716), la cererea Academiei din Berlin, dupa ce s-a refugiat în Rusia.
Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:
- Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului.
- În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări.
- În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul.
Alte opere
- Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale)
- Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor)
- Sistema religiae mahomedane
- Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki)
Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, una dintre primele opere ale domnitorului, concepută în perioada petrecuta la Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, punând în discuție importanţa muzicii religioase şi influențele muzicii bisericești bizantine. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un sistem de note. Finalul studiului este însoțit de o culegere de melodii, precum şi de 20 de creații proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei, ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir). [inapoi]
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.