Președintele SUA, Joe Biden, a declarat public, miercuri, că va opri transportul de arme ofensive americane către Israel, recunoscând că acestea au fost folosite pentru a ucide civili în Gaza.
Este prima dată când Biden amenință să nu livreze Israelului ajutorul militar al SUA – , dacă Israelul va merge mai departe cu o invazie terestră în Rafah, planificată de mult timp -, fiind și cea mai directă amenințare pe care a făcut-o până acum în decursul războiului din Gaza, care durează de șapte luni.
El a adăugat că SUA vor continua să furnizeze Israelului arme defensive, inclusiv pentru sistemul de apărare aeriană Iron Dome.
Biden a făcut aceste comentarii în timpul unui interviu pentru CNN difuzat miercuri seară, potrivit unor fragmente publicate de rețea.
„Civilii au fost uciși în Gaza ca urmare a acelor bombe și a altor moduri care se îndreaptă asupra centrelor populate”, a spus Biden în acest interviu, referindu-se la bombele de 2.000 de lire sterline furnizate Israelului de SUA.
„Am spus clar că, dacă (israelienii – n.r.) vor merge în Rafah – ei nu au intrat încă în Rafah – dacă intră în Rafah, nu le voi furniza armele care au fost folosite istoric pentru Rafah, pentru orașe”.
Interviul a fost lansat la câteva ore după ce secretarul Apărării, Lloyd J. Austin III, a declarat public că decizia lui Biden de săptămâna trecută, de a opri livrarea a mii de bombe grele, a fost luată din motive de îngrijorare pentru populația din Rafah, afirmând că Washingtonul se opune unei invazii majore israeliene fără garanții civile.
Austin a confirmat că angajamentul SUA față de apărarea Israelului a rămas „de fier”, iar decizia de suspendare a transportului de muniții nu e definitivă. Totuși, el a spus că SUA preferă ca „nicio luptă majoră să nu aibă loc în Rafah” și operațiunile israeliene nu trebuie să pună în pericol viețile civililor.
Peste un milion de palestinieni s-au refugiat în Rafah în lunile care au urmat zilei de 7 octombrie 2023, când gruparea militantă Hamas a lansat o lovitură fără precedent în sudul Israelului, provocând, în replică, un atac israelian masiv care a nivelat o mare parte din Gaza și a ucis zeci de mi de civili, inclusiv femei și copii, în conflictul care a declanșat una dintre cele mai mari crize umanitare ale secolului XXI.
În pofida criticilor electoratului arabo-american din statele-cheie și a presiunii crescânde exercitate de democrați proeminenți de a condiționa sau de a suspenda complet ajutorul militar al SUA, Biden s-a dovedit reticent în a impune consecințe Israelului, în timp ce prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a sfidat, în mod repetat, cererile SUA cu privire la probleme majore din Gaza.
Totodată, pe fondul asediului din Gaza, unde situația a devenit dramatică, în campusurile universitare din SUA au izbucnit ample proteste pro-palestiniene, iar oficialii americani au subliniat clar, la rândul lor, că o ofensivă israeliană în Rafah ar fi dezastruoasă.
„Președintele nu vrea să vadă operațiuni în Rafah care să pună și mai mult în pericol cei peste un milion de oameni care caută un refugiu acolo”, a declarat anterior John Kirby, purtătorul de cuvânt al Consiliului de Securitate Națională.
Confruntat cu decizia SUA, cu indignarea globală și temerile umanitare tot mai mari, Netanyahu a respins categoric toate apelurile de a opri războiul din Gaza.
„Dacă Israelul este forțat să stea singur, Israelul va rămâne singur”.
„Le spun liderilor lumii: nicio presiune, nicio decizie a niciunui forum internațional nu va împiedica Israelul să se apere”, a afirmat el.
Netanyahu și-a menținut neclintit poziția pro-război, chiar și atunci când demonstranții din orașele israeliene au făcut campanie împotriva guvernului său, acuzându-l că riscă viețile ostaticilor luați de Hamas. Potrivit bilanțurilor israeliene, cel puțin 133 de oameni sunt încă în captivitate în Gaza,
Oficialii americani au sperat că un acord privind ostaticii, care include o încetare a focului, ar putea preveni o invazie israeliană la scară largă, dar acele speranțe s-au estompat odată cu începerea operațiunii israeliene.
De asemenea, directorul CIA, William J. Burns, a fost miercuri în Israel și s-a întâlnit cu prim-ministrul Benjamin Netanyahu, a declarat un oficial israelian pentru The Washington Post, vorbind sub condiția anonimatului din cauza politicii guvernamentale.
Până marți, forțele israeliene au capturat punctul central de trecere a frontierei Rafah, care leagă Gaza de peninsula Sinai a Egiptului.
Israelul și-a intensificat bombardamentele asupra unor părți ale orașului, lovind case și turnuri rezidențiale, și a forțat evacuarea panicată a peste de 100.000 de oameni. Punctul de trecere a frontierei Rafah a fost închis, deși autoritățile israeliene au spus că un alt punct de trecere la Kerem Shalom a rămas deschis pentru a canaliza provizii critice în Gaza – o afirmație pusă sub semnul întrebării de grupurile de ajutor care au declarat că rutele nu sunt sigure pentru trecerea ajutorului umanitar.
„Zona de trecere are operațiuni militare în desfășurare și este o zonă de război activă”, a precizat, miercuri, Louise Wateridge, purtătoarea de cuvânt a UNRWA, agenția ONU pentru Palestinieni, aflată în prezent în Rafah. „Auzim bombardamente continue în această zonă pe tot parcursul zilei. Niciun combustibil sau ajutor nu a intrat în Fâșia Gaza, iar acest lucru este dezastruos pentru răspunsul umanitar.”
Miercuri, Hamas a confirmat că au loc lupte cu trupele israeliene la periferia orașului Rafah, după ce un oficial american a declarat că Washingtonul a oprit transportul de bombe puternice pe care Israelul le-ar putea folosi într-un asalt la scară largă.
Ambasadorul Israelului la ONU, Gilad Erdan, a calificat, la începutul acestei săptămâni, decizia Washingtonului de a amâna transporturile drept „foarte dezamăgitoare ”, deși nu credea că SUA va înceta furnizarea de arme pentru Israel.
În 2016, guvernele SUA și Israel au semnat un al treilea Memorandum de Înțelegere pe termen de 10 ani, care oferă 38 de miliarde de dolari în ajutor militar pe parcursul celor 10 ani, 33 de miliarde de dolari subvenții pentru cumpărarea de echipamente militare și 5 miliarde de dolari pentru sistemul de apărare antirachetă.
Statele Unite sunt de departe cel mai mare furnizor de arme pentru Israel și au accelerat livrările după atacurile din 7 octombrie conduse de Hamas. Luna trecută, Congresul a aprobat fonduri suplimentare de 26 de miliarde de dolari pentru Israel.
Biden a adăugat, pentru CNN, că SUA vor continua să furnizeze Israelului arme defensive, inclusiv pentru sistemul de apărare aeriană Iron Dome.
„Vom continua să ne asigurăm că Israelul este în siguranță în ceea ce privește Domul de Fier și capacitatea sa de a răspunde la atacurile care au venit recent din Orientul Mijlociu”, a spus Biden. „Dar este pur și simplu greșit. Nu o vom face – nu vom furniza armele și obuzele de artilerie”.
Separat, grupul militant palestinian Hamas a avertizat, miercuri seara, că nu este dispus să facă mai multe concesii Israelului în negocierile privind încetarea focului în Gaza, deși discuțiile sunt încă în desfășurare la Cairo.
Izzat El-Reshiq, membru al biroului politic al Hamas din Qatar, a afirmat că grupul nu va depăși propunerea de încetare a focului pe care a acceptat-o luni, care presupune atât eliberarea unor ostatici israelieni din Gaza cât și femei și copii palestinieni reținuți în Israel.
„Israelul nu vrea să ajungă serios la un acord și folosește negocierile ca acoperire, pentru a invada Rafah și pentru a ocupa punctul de trecere”, a spus Reshiq.
Hamas este o organizație islamistă palestiniană, cu o aripă politică, și una militară, numită Brigăzile Izz ad-Din al-Qassam, care a luat ființă în 1987, ieșită din Frații Musulmani, un grup islamist sunit, fondat la sfârșitul anilor 1920, în Egipt.
Cuvântul „Hamas” este, în sine, un acronim pentru expresia „Harakat Al-Muqawama Al-Islamia” – care înseamnă „Mișcarea de rezistență islamică”.
Fondatorul și liderul spiritual al Hamas, Sheik Ahmed Yassin – un bărbat paralizat, care folosea un scaun cu rotile – a petrecut ani de zile în închisorile israeliene și a supravegheat înființarea aripii militare a Hamas, care a efectuat primul său atac sinucigaș în 1993.
Yassin a declarat, în 1987, iar Carta Hamas a afirmat, în 1988, că Hamas a fost fondat pentru a elibera Palestina, inclusiv Israelul modern, de sub ocupația israeliană și pentru a înființa un stat islamic în zona care este acum Israel, Cisiordania și Fâșia Gaza.
Refuzul de a recunoaște Israelul a fost unul dintre motivele pentru care, în trecut, Hamas a respins discuțiile de pace. În 1993, s-a opus Acordurilor de la Oslo, un pact de pace între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP).
Până în anii 1990, Hamas a căutat sã creeze un stat islamic palestinian pe teritoriul combinat al Israelului, Cisiordaniei și Fâșiei Gaza, respingând soluția celor două state.
Israelul s-a retras din Gaza în 2005, iar Hamas a câștigat alegerile legislative palestiniene anul următor, în 2006, devenind, de facto, în 2007, în urma Bătăliei de la Gaza contra Fatah, autoritatea guvernantă a Fâșiei Gaza – o enclavă care găzduiește aproximativ 2 milioane de palestinieni.
Hamas a revenit asupra dezideratului său, la câteva luni după victoria sa electorală, din 2006. Liderul politic al Hamas, Ismail Haniyeh, a trimis o scrisoare președintelui SUA, George Bush, în care cerea „guvernului american să aibă negocieri directe cu guvernul ales”, și a oferit un armistițiu pe termen lung cu Israelul, acceptând în același timp un stat palestinian în interiorul granițelor din 1967.
De asemenea, Haniyeh a cerut SUA, la acea dată, încetarea boicotului internațional asupra Gaza, susținând că orice boicot va „încuraja doar violența și haosul”. Deși Hamas căuta un guvern de unitate cu facțiunea rivală Fatah, supravegheată de Mahmoud Abbas, guvernul SUA nu a dat curs acestui apel, menținându-și poziția.
Israelul a răspuns la preluarea puterii de către Hamas cu o blocada asupra fâșiei Gaza, restricționând, din 2007, circulația oamenilor și a mărfurilor în și din teritoriu, pretextând că acest pas este necesar pentru a împiedica grupul militar al Hamas să dezvolte arme. Blocada a devastat economia Fâșiei Gaza, iar palestinienii acuză Israelul de pedeapsă colectivă.
Din 2007, Hamas a purtat mai multe războaie cu Israelul. În ultimii 18 ani, aripa militară a Hamas și omologii săi mai radicali au organizat, ocazional, atacuri asupra Israelului, ca urmare a violențelor israeliene asupra palestinienilor, determinând mai multe războaie scurte. Forțele israeliene, care blochează Gaza, au reintrat pe teritoriul enclavei în 2009 și 2014, dar au optat, în ambele cazuri, să nu rămână acolo în continuare.
Datorită controalelor permanente pe care Israelul le exercită asupra vieții și bunăstării locuitorilor din Gaza – eludând astfel dreptul internațional umanitar -, Israelul rămâne o putere ocupantă, în pofida retragerii forțelor și așezărilor sale militare de pe teritoriu în 2005.
Pe 30 octombrie 2023, Hamas a susţinut, într-o declarație, „angajamentul rezistenței față de dreptul internațional umanitar, cooperarea cu Biroul Procurorului și dreptul poporului palestinian la libertate, autodeterminare și înființarea unui stat palestinian, cu Ierusalimul drept capitală”.
Hamas se prezintă ca o alternativă la Autoritatea Palestiniană (AP). AP a recunoscut Israelul și s-a angajat în multiple inițiative de pace eșuate cu acesta. Autoritatea Palestiniană, condusă de Mahmoud Abbas, are sediul în Cisiordania, ocupată de Israel.
Canada, Uniunea Europeană, Israel, Japonia, Australia, Regatul Unit și Statele Unite au desemnat Hamas drept organizație teroristă, în timp ce Noua Zeelandă și Paraguay au desemnat doar aripa militară a Hamas drept organizație teroristă.
Israelul acuză Iranul că sprijină Hamas.
Human Rights Watch a condamnat atât Hamas, cât și Israel, pentru atacurile asupra civililor, declarând că rațiunea represaliilor nu este niciodată valabilă atunci când civilii sunt vizați.
Sâmbătă, 7 octombrie, în ziua sărbătorii evreiești Simchat Torah, aripa militară a Hamas a declanşat Operațiunea Al-Aqsa Flood („Potopul”) împotriva Israelului – un atac brutal, combinat, din mai multe direcții, de pe uscat, de pe mare și din aer, inclusiv cu lansări de rachete -, despre care Israelul a spus că a fost „o surpriză”, iar Hamas că este o răzbunare pentru asaltarea moscheii Al Aqsa, din Ierusalimul de Est ocupat, cât și pentru violența în creștere a coloniștilor israelieni împotriva palestinienilor.
Oficialii israelieni au spus că au fost „luați prin surprindere” de atacul Hamas, susținând că nu au știut nimic. Armata israeliană a părut ca și inexistentă, chiar dacă Simchat Torah presupune un nivel de alertă maximă, și a durat ore întregi până când au decis să intervină și să trimită trupe de contra-atac.
Cu toate acestea, mai mulți oficiali americani şi egipteni au declarat că Egiptul a informat Israelul cu cel puțin trei zile înainte, avertizând, în repetate rânduri, că va urma „ceva mare”.
Ca răspuns ulterior la atacul Hamas, armata israeliană a lansat Operațiunea Swords of Iron („Săbii de Fier”) împotriva a ceea ce a numit „țintele Hamas” din Fâșia Gaza, într-un atac supradimensionat și intens, cu peste 6000 de bombe aruncate în șase zile consecutive, vizând inclusiv cartiere rezidențiale, tabere de refugiați, sedii ONU, școli și spitale.
Israelul a impus, de asemenea, o închidere totală a enclavei, refuzând intrarea ajutoarelor umanitare în Gaza, oprind alimentarea cu apă, energie și combustibil și condamnând, astfel, întreaga populație civilă la o „pedeapsă colectivă”, provocând ceea ce ONU şi ale organizații de ajutor au numit un „o catastrofă și un dezastru umanitar”.
Totodată, armata israeliană a dat palestinienilor din enclavă un ordin de evacuare cu termen limită de 24 de ore, pentru ca cei peste 1 milion de locuitori din partea de nord a Fâșiei Gaza să se deplaseze spre sud, calificat de ONU ca „imposibil” şi de către alte organizații umanitare drept „aberant”.
Între 2008/2009 și 2023, înainte de actualul conflict, atacurile aeriene israeliene au ucis 6.407 palestinieni în teritoriile ocupate, dintre care 5.360 se aflau în Gaza, potrivit ONU. În aceeași perioadă, 308 israelieni au fost uciși.
Gaza, care a fost izolată din 2007 de restul lumii de o blocadă israeliană teritorială, aeriană și maritimă, cu restricții stricte privind circulația mărfurilor și persoanelor, a fost descrisă de Human Rights Watch, și nu numai, drept „cea mai mare închisoare în aer liber din lume”.
Mișcarea Jihad Islamic din Palestina (Ḥarakat al-Jihād al-Islāmī fī Filasṭīn) sau Jihadul Islamic Palestinian (PIJ) este al doilea grup armat ca mărime din Gaza. Este considerată una dintre cele mai extreme facțiuni armate palestiniene și operează și în Cisiordania. Săptămâna trecută, s-a raportat că PIJ ar fi atacat Israelul din Liban. PIJ respinge orice proces politic de pace și consideră o victorie militară asupra Israelului, ca singurul mijloc de a-și atinge obiectivul de a înființa un stat islamic în Israel, Cisiordania și Gaza.
Deși a colaborat frecvent cu Hamas, PIJ rămâne un rival. Diferențele strategice, ideologice și interpersonale au împiedicat orice apropiere reală între cele două grupări. PIJ a rămas întotdeauna clandestin, cu o structură celulară compartimentată, în contrast cu mobilizarea în masă, favorizată de Hamas. PIJ și Hamas s-au confruntat frecvent cu privire la tactici, negocieri și o serie de alte probleme, chiar dacă multe dintre obiectivele lor finale și convingerile islamiste de bază rămân identice.
Potrivit Reuters:
– Jihadul Islamic, fondat la sfârșitul anilor 1970 de Fathi Shiqaqi și Abdel-Aziz Odeh, a câștigat sprijin în rândul palestinienilor dezamăgiți de Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP) a lui Yasser Arafat. Shiqaqi a fost asasinat în 1995 în Malta, se pare că de agenți israelieni.
– Grupul a jurat să distrugă Israelul care s-a declarat stat independent în 1948 și să-l înlocuiască cu un stat islamic, care acoperă ceea ce era Palestina dinaintea mandatului britanic, inclusiv Cisiordania și Gaza, pe care Israelul le-a capturat în războiul din Orientul Mijlociu, din 1967.
– Jihadul Islamic are a doua cea mai mare rețea armată din Gaza, după cea a grupului militant Hamas, care guvernează în enclavă. Cifrele actualizate despre puterea Jihadului Islamic sunt greu de găsit, estimările pentru 2021 variind de la aproximativ 1.000 la câteva mii de oameni înarmați, potrivit World Factbook al CIA. Grupul are, de asemenea, un arsenal semnificativ de rachete, mortiere și rachete antitanc. Jihadul Islamic nu dezvăluie astfel de informații.
– Beneficiar de finanțare iraniană și know-how estimat de Israel la zeci de milioane de dolari anual, Jihadul Islamic are sedii străine în Beirut și Damasc, iar desfășurarea sa în Cisiordania ocupată de Israel, deși este mai limitată decât în Gaza, a crescut recent.
– Spre deosebire de Hamas, Jihadul Islamic nu a contestat alegerile parlamentare palestiniene și pare să nu aibă nicio ambiție de a forma un guvern în Gaza sau în Cisiordania.
– Jihadul Islamic este desemnat grup terorist de către Israel, Statele Unite și țările europene.
„Soluția cu două state” a conflictului israeliano-palestinian prevede un stat independent al Palestinei, alături de statul Israel, la vest de râul Iordan. Granița dintre cele două state este încă supusă disputei și negocierii, dar se bazează, în principal, pe liniile din 1967.
Prima propunere pentru crearea statelor evreiești și arabe în Mandatul Britanic al Palestinei a fost făcută în raportul Comisiei Peel din 1937, mandatul continuând să acopere doar o mică zonă care conține Ierusalimul. Planul a alocat arabilor cele mai sărace pământuri ale Palestinei, inclusiv deșertul Negev și zone cunoscute astăzi ca Cisiordania și Fâșia Gaza, în timp ce cea mai mare parte a coastei și unele dintre cele mai fertile pământuri agricole ale Palestinei din Galileea au fost alocate evreilor. În consecință, propunerea de împărțire recomandată a fost respinsă de comunitatea arabă din Palestina și a acceptată, în schimb, de majoritatea conducerii evreiești (sioniste).
În 1947, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Planul de împărțire (partiție) al Națiunilor Unite pentru Palestina, care nu a fost însă pus în aplicare.
Conducerea palestiniană a îmbrățișat acest concept la Summitul arab de la Fez, din 1982, iar în 2017 Hamas a acceptat ideea unui stat palestinian în cadrul granițelor din 1967, dar fără a recunoaște statalitatea Israelului.
Israelul vede mișcările liderilor palestinieni de a obține recunoașterea internațională a unui stat al Palestinei ca fiind o acțiune unilaterală a palestinienilor și incompatibilă cu o soluție negociată cu două state.
Israelul mai spune că un stat palestinian trebuie „demilitarizat”, pentru a nu amenința Israelul.
In 2009, s-a raportat că, deși sondajele au arătat în mod constant majoritățile israeliene și palestiniene în favoarea unui acord negociat cu două state, a existat o „deziluzie crescândă” pentru o soluție cu două state.
În 2014, 60% dintre palestinieni au spus că obiectivul final al mișcării lor naționale ar trebui să fie „de a lucra pentru recuperarea întregii Palestine istorice de la râu la mare”.
Un sondaj publicat în 2021 de Centrul Palestinian pentru Cercetare în Politică și Sondaj a arătat că 39% dintre palestinieni susțin „soluția celor două state” și 59% se opun; un alt raport, publicat tot în 2021 de Corporația RAND, a constatat că, de asemenea, 60% dintre israelieni din spectrul politic s-au opus unei soluții cu două state.
Așezări – Majoritatea țărilor consideră așezările evreiești construite pe terenul ocupat de Israel în 1967 drept ilegale. Israelul contestă acest lucru și citează legăturile istorice și biblice cu pământul. Expansiunea lor continuă este printre cele mai controversate probleme dintre Israel, palestinieni și comunitatea internațională.
Ierusalim – Palestinienii vor ca Ierusalimul de Est, care include situri sacre pentru musulmani, evrei și creștini, să fie capitala statului lor. Israelul spune că Ierusalimul ar trebui să rămână capitala sa „indivizibilă și eternă”. Pretenția Israelului asupra părții de est a Ierusalimului nu este recunoscută la nivel internațional. Trump a recunoscut Ierusalimul drept capitala Israelului – fără a preciza întinderea jurisdicției sale în orașul în litigiu – și a mutat acolo ambasada SUA în 2018. Rezoluția ONU din 1947 a stabilit Ierusalimul ca „oraș liber”, sub administrația ONU
Refugiați – Astăzi, aproximativ 5,6 milioane de refugiați palestinieni – în principal descendenți ai celor care au fugit în 1948 -, trăiesc în Iordania, Liban, Siria, Cisiordania – ocupată de Israel -, și Gaza. Aproximativ jumătate dintre refugiații înregistrați rămân apatrizi, potrivit ministerului palestinian de externe, mulți trăind în tabere aglomerate.
Palestinienii au cerut, de multă vreme, ca refugiaților să li se permită să se întoarcă, împreună cu descendenții lor. Israelul spune că orice reinstalare a refugiaților palestinieni trebuie să aibă loc în afara granițelor sale.
De asemenea, Israelul ocupă în continuare Cisiordania și revendică întregul Ierusalim ca fiind capitala sa, în timp ce palestinienii revendică Ierusalimul de Est ca fiind capitala unui viitor stat palestinian. SUA este una dintre puținele țări care recunosc orașul ca fiind capitala Israelului.
Cuvântul Palestina provine de la Philistia, numele dat de scriitorii greci ținutului filistenilor, care în secolul al XII-lea î.Hr. ocupau o mică porțiune de pământ pe coasta sudică, între Tel Aviv-Yafo și Gaza de astăzi.
Primele înregistrări scrise care fac referire la Palestina au apărut în secolul al XII-lea î.Hr. în timpul dinastiei a XX-a din Egipt, care folosea termenul Peleset pentru poporul sau teritoriul vecin.
Potrivit ONU, Palestina a fost unul dintre fostele teritorii otomane plasate sub administrația britanică de către Liga Națiunilor în 1922. Toate aceste teritorii au devenit, în cele din urmă, state pe deplin independente, cu excepția Palestinei, unde, pe lângă „acordarea de asistență și consiliere administrativă”, mandatul britanic a încorporat „Declarația Balfour” din 1917, exprimându-și sprijinul pentru „stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu”.
În timpul Mandatului, între 1922 și 1947, a avut loc o imigrație evreiască pe scară largă, în special din Europa de Est, numărul evreilor crescând în anii 1930, odată cu persecuția nazistă. Cererile arabilor de independență și rezistența la imigrație au dus la o rebeliune în 1937, urmată de terorism și violențe continue din ambele părți. Regatul Unit a luat în considerare diverse formule pentru a aduce independența într-o țară devastată de violență. În 1947, Regatul Unit a predat problema Palestinei către ONU.
CARE SUNT ORIGINILE CONFLICTULUI?
Conflictul pune în față cererile israeliene de securitate, în ceea ce, de multă vreme, a considerat a fi o regiune ostilă, față de aspirațiile palestinienilor pentru un stat propriu.
Tatăl fondator al Israelului, David Ben-Gurion, a proclamat statul modern Israel la 14 mai 1948, stabilind un refugiu sigur pentru evreii care fug de persecuție și caută o casă națională pe pământ, cu care ei citează legături profunde de-a lungul generațiilor.
Palestinienii deplâng crearea Israelului pe care o consideră Nakba, sau catastrofa.
În războiul care a urmat, aproximativ 700.000 de palestinieni, jumătate din populația arabă din ceea ce însemna Palestina condusă de britanici, au fugit sau au fost alungați din casele lor, ajungând în Iordania, Liban și Siria, precum și în Gaza, Cisiordania și Ierusalimul de Est.
Israelul, un aliat apropiat al SUA, contestă că i-a alungat pe palestinieni din casele lor și subliniază că a fost atacat de cinci state arabe, a doua zi după crearea sa. Pactele de armistițiu au oprit luptele în 1949, dar nu a existat o pace oficială.
Palestinienii care au rămas în război astăzi formează comunitatea arabă israeliană, reprezentând aproximativ 20% din populația Israelului.
În urma ocupării de către Israel a Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza în 1967, aceste teritorii au fost recunoscute ca teritorii ocupate de către comunitatea internațională. Cu toate acestea, Israelul a negat aplicabilitatea dreptului internațional al ocupației în aceste teritorii.
Israelul ocupă în continuare Cisiordania și revendică întregul Ierusalim ca fiind capitala sa, în timp ce palestinienii revendică Ierusalimul de Est ca fiind capitala unui viitor stat palestinian. SUA este una dintre puținele țări care recunosc orașul ca fiind capitala Israelului.
Hezbollah („Partidul lui Dumnezeu”) a apărut în timpul Războiul din Liban din 1982, ca organizație paramilitară șiită libaneză cu circa 15,000 de combatanți, sprijinită și dependentă de Iran și organizată, înarmată și antrenată de ofițeri ai Gărzilor Revoluționare Iraniene.
Hezbollah, forță importantă în politica libaneză, care deține școli, spitale și oferă servicii sociale, este considerată mișcare de rezistență legitimă de o parte a lumii arabe și musulmane și o organizație teroristă de Statele Unite ale Americii, Israel, Canada și Olanda.
Marea Britanie a introdus aripa militară a organizației pe lista organizațiilor teroriste, iar Australia consideră că o parte a structurii sale militare, „Organizația de Securitate Externă”, este o organizație teroristă.
Din 2011, gruparea s-a implicat în războiul civil din Siria de partea regimului președintelui sirian Bashar al-Assad.
În decembrie 2015 președintele Statelor Unite, Barack Obama, a semnat o lege care împiedică finanțarea internațională a Hezbollah și definește gruparea ca organizație teroristă care se ocupă și cu traficul de stupefiante și cu spălarea de bani.
Houthi sunt un grup yemenit de militanți, numit după fondatorul lor, Hussein Badreddin al-Houthi, și reprezintă ramura Zaidi a Islamului șiit.
Grupul a apărut în anii 1990, în opoziție cu influența religioasă a Arabiei Saudite în Yemen.
Houthi, care are aproximativ 20.000 de luptători, conduce cea mai mare parte din vestul țării și se ocupă de coasta Mării Roșii.
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.