Primul asasinat politic din România – Barbu Catargiu, ucis pe dealul Mitropoliei

Vestea asasinării conservatorului Barbu Catargiu, a cărui celebra deviză a fost „tot pentru ţară„, s-a răspândit rapid – era o triplă premieră tenebroasă, fiind primul atentat de acest fel din România, asupra primului Președinte al Consiliului de Miniștri al primului guvern unitar al ţării -, un act brutal, cu un puternic impact atât la nivel politic, cât si emotional.

Domnitorul Al. I. Cuza, înștiințat imediat de prefectul Poliției, Nicolae Bibescu. Bibescu, care se aflase in trăsura crimei, s-a arătat surprins că ucigașul reușise să scape; Cuza va explica, mai târziu, cauzele incidentului, dând si o sugestie pentru „autorul” crimei („ura si fanatismul”), într-o scrisoare adresata lui Costache Negri: „Disensiunile noastre politice, acțiunea anormală ce nu încetează a agita câteva capete exaltate, faptul că dl Catargiu trecea cu drept cuvânt ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe câtă energie, pe atâta perseverență la uneltirile ultra-liberalilor noștri şi, în fine, discuțiunea legii rurale pedinte înaintea Adunării, toate aceste împrejurări reunite legitimează presupunerea că ura și fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.

A doua zi după asasinat, Camera Deputaților reacționează printr-o moțiune: „Considerând că prin asasinatul d-lui Barbu Catargiu, națiunea noastră a pierdut pe apărătorul cel mai eminent al temeliilor rezistenței sale, societatea, familia, proprietatea; considerând că ministrul-primar al Principatelor-Unite, a căruia deviză era «tot pentru ţară, nimic pentru noi», a fost victima curagiului său politic, Camera îndeplinește o datorie sacră deschizând ministerului un credit spre a ridica acestui mare bărbat de Stat un monument în piața Teatrului, cu inscripția: «Apărătorului societății, familiei, proprietății; / Ţara plină de recunoștință şi adânc mâhnită»“. Rezoluția a fost aplicată… câteva decenii mai târziu – grupul statuar solicitat in 1862, executat in bronz, se află astăzi la poalele Dealului Patriarhiei (fosta Mitropolie) din București.

SCENARIILE ASASINATULUI

De-a lungul vremii, istoricii au avansat cel puțin trei scenarii distincte privind posibilii asasini sau ordonatori ai asasinatului si cauzele morții lui Barbu Catargiu.

Primul scenariu – o crimă comandată de adversarii politici, radicalii, motivată de lupta pentru putere, de intenția destrămării guvernului si de intensa dispută privind legea rurală (1), coroborata cu interzicerea manifestației liberalilor, programată pentru data de 11 iunie 1862, pe Dealul Filaret, având drept scop declarat „amintirea revoluției din 1848”.

In ziua asasinării sale, 8 iunie 1862, Barbu Catargiu, rostea un amplu discurs acuzator, dar si premonitoriu, justificând interzicerea manifestației preconizate de liberali în ziua de 11 iunie: „La 11 iunie voiți să vedeţi şi d-voastră florile, trandafirii din acele buchete, cu care se găteau să serbeze ziua de 24 ianuarie? (n.r. ziua Unirii) (2) N-aveți decît să mergeţi la Văcăreşti şi veţi vedea că buchetele care s-au găsit asupra celor arestați se compuneau din topoare, cuţite, suliţe, ciomege şi chiar puşti, şi îndată veţi înţelege ce scopuri nevinovate avea şi acea serbare! Dar, domnilor, să credem, să sperăm, cel puţin, că vor înceta de a mai creşte pe pământul României asemenea trandafiri, asemenea buchete, al căror parfum este otrava cea mai ucigătoare ce revarsă peste societatea noastră. Pacea, domnilor, pacea şi liniștea sunt scăparea ţării, şi voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile ţării!” (3)

Moartea va veni imediat. La ora 17:45, părăsind sediul Adunării din Dealul Mitropoliei, primul-ministru Barbu Catargiu „a cerut trăsura. Aceasta însă dispăruse. Conform unei surse de la fata locului, înainte ca echipajul să se pună în mișcare, Catargiu a fost invitat de Constantin Cantacuzino să folosească trăsura lui; în acel moment a apărut prefectul Politiei, colonelul Nicolae Bibescu, persoana care îl însoțise la venire si care acum îi oferea trăsura sa. Catargiu a acceptat, așezându-se în cupeu alături de șeful Politiei. Din observația unor martori, rezultă că prefectul avea o poziție foarte apropiată de victimă, stând chiar cu „brațul drept peste umerii primului ministru„, amănunt care arăta în mod cert că echipajul s-a pus în mișcare cu cupeul deschis, în momentul în care trăsura trecea pe sub bolta porții Mitropoliei (clopotnița de azi); asasinul, care aștepta în umbră, s-ar fi urcat pe scara trăsurii si ar fi tras doua gloanțe din apropiere”. (4)

Primul glonț de plumb l-a izbit pe Barbu Catargiu în cap din direcție posterior inferioară, „pe dinapoi în osul craniului, aproape de împreunarea sa cu gâtul, si glonțul, întâmpinând acest obstacol, alunecase de-a lungul coloanei vertebrale, pe care o rupsese, așa ca moartea a fost instantanee. (4)

„Al doilea foc „sueră pe la urechea lui Bibescu”. Caii s-au speriat si au pornit la vale fără ca cineva să poată interveni, desi Bibescu ar fi strigat: „S-a tras de sus!” (adică, din clopotnița – n.r. fapt neconfirmat ulterior de rezultatele autopsiei, care indicau că se trăsese de jos). Nicolae Bibescu a reușit să oprească trăsura la poalele dealului, unde l-a întâlnit pe Alexandru Plagino, fost prefect de București si ministru de finanțe. Acesta, urcând pe treapta trăsurii, observă poziția rigidă a primului-ministru si îl întreabă: „Ești amărât, coane Barbule?” Atingînd corpul, acesta se prăbușește, descoperind în spate o balta de sînge. Plagino a fost rugat să ducă victima acasă, iar Bibescu a urcat dealul si a închis porțile Mitropoliei împreună cu cîtiva agenți. Trupul neînsuflețit al primului-ministru a fost dus la domiciliul său, unde a fost examinat sumar de medicul Sarrhos.” (5)

Asasinarea premierului a pus capăt și guvernării conservatoare, și legii rurale. „Desi Adunarea Deputaților, revoltata de acest act fără precedent, si-a acordat puteri discreționare si a votat în graba legea rurală a lui Barbu Catargiu” (5), aprobată în Cameră, la 11 iunie 1862, cu 62 de voturi pentru și 35 împotrivă, A. I. Cuza a refuzat să promulge legea, argumentând că adoptarea acesteia ar putea genera o răscoală a țăranilor.

În ședința Camerei din 23 iunie, un grup de 26 deputați, printre care M. Kogălniceanu, A. Panu și N. Golescu, au prezentat o moțiune care făcea bilanțul guvernării conservatoare Barbu Catargiu. Se arăta că, în mandatul fostului premier, nu se dezbătuseră majoritatea proiectelor de lege anunțate, „nici măcar bugetul”, și nu se realizase nici unificarea deplină în diversele sectoare de activitate (intre Tarile Romane si Moldova). Drept urmare, interimarul conservator Arsache va depune, a doua zi, mandatul Consiliului.

Considerând că asasinatul ar fi dăunat imaginii radicalilor pe plan intern, dar, mai ales, pe plan european, istoricii au abandonat „primul scenariu”, având in vedere, totodată, ca aceștia (Brătianu, Eugen Carada, C.A. Rossetti, samd) puteau face mai degrabă apel la căile politice, decât la tocmirea unui asasin, pentru a împiedica acțiunile lui Catargiu. In plus, considera istoricul A. M. Stoenescu, „asasinarea lui Catargiu, din punctul de vedere al liberalilor-radicali, nu rezolva deloc problema politica si nici pe cea agrara, pentru ca dispariția primului-ministru nu schimba configurația Adunării si nici sistemul electoral.” Cu toate acestea, este evident ca dispariția prim-ministrului a determinat reconfigurarea puterii, la 24 iunie fiind instalat un nou guvern – Guvernul Nicolae Crețulescu.

Scenariul 2 – cel al asasinului fanatic, varianta vehiculată si de Al. I. Cuza (intr-un dialog cu Nicolae Bibescu, care, in preajma abdicării sale forțate, il atenționa pe Cuza să fie atent, dându-i de exemplu cazul Catargiu, domnitorul spune explicit: „romanii nu sunt asasini; Catargiu a fost ucis de un fanatic„), s-a bazat pe o mărturie a liberalului I. G. Valentineanu, directorul gazetei „Reforma”, conform căruia un naționalist exaltat, Dimitrie Dunca, ar fi venit la redacția ziarului, unde i-ar fi arătat un pistol și un pachet, în care s-ar fi aflat testamentul său politic. „Eata testamentul meu politic pe care ti-1 încredințez ca sa-l dai publicității, după ce ma vor aresta sau ma vor ucide; caci sunt hotarît a ma preda lui Voda-Cuza si a ma sacrifica” (G. Valentineanu, op. cit., 1896).

Atitudinea lui Valentineanu, care face aceste mărturisiri 34 de ani mai târziu, in 1896, i se pare inexplicabilă istoricului Alex Mihai Stoenescu, deoarece acesta „nu l-a denunțat pe Dunca nici înainte de atentat (când s-ar fi prezentat la el cu arma si cu testamentul) si nici în momentul când a fost anchetat de procuror.” Arătându-i-se arma crimei la Procuratura, Valentineanu neagă că ar cunoaște-o: „Cunoști pistolul acesta? mă întreabă procurorul. De unde sa-l cunosc, domnule procuror? Cu acest pistol au omorît pe Barbu Catargiu, adaugă procurorul. Vrei să glumești sau să rîzi de mine, domnule procuror? O rugină ca acesta nu poate omorî om” (G. Valentineanu, op. cit.)

La momentul crimei, Poliția s-a arătat deosebit de harnică, operand peste 200 de arestări, dar „cercul de suspecți a fost restrâns repede la trei nume: Dimitrie Dunca, Iulian Grozescu (*)— prietenul acestuia — si Gheorghe Bogati, ungur de origine. Câțiva martori importanți au lăsat depoziții care merita atenție”, considera A.M. Stoenescu: „armurierul Anton Hofman si calfele sale, un anume Scarlat Pala, doi copii care l-ar fi văzut pe asasin fugind în vale după descărcarea celor doua focuri si Damaschin Ieromonarhul care ar fi auzit pe un anume Nicolae lorgu Dan din Ploiesti anunțând premonitor crima în acea dimineața.[…] Ancheta nu l-a putut audia pe Dimitrie Dunca, principalul suspect, dispărut, persoana legata de gruparea liberal-radicala.” (6)

Bogatti „era tot ardelean ca și primii doi suspecți. Era un cunoscut al lumii interlope a Bucureștilor. Ce îl face suspect este sărăcia dinainte de crimă, în contrast cu pozițiile și starea materială bună de după 8 iunie 1862. Bogatti – dintr-un sărăntoc, aproape un cerșetor, probabil informator al poliției, client al bordelurilor și cîrciumilor rău famate din oraș, a devenit inspector silvic, post in care a fost numit de Cuza. În 1873 a fost interogat de Poliție și declarațiile sale sunt extrem de contradictorii.” (Stelian Tănase)

Zece ani mai târziu, la 28 aprilie 1872, Gheorghe Bogati „este identificat în Alba lulia si interogat de autoritățile cezaro-crăiești. Protocolul acestui interogatoriu s-a păstrat”. (7)

Referitor la Eugen Carada, arestat preventiv în noaptea următoare (9 iunie) si supus unei anchete, acesta „se apară cu detalii precise si aduce martori ai mișcărilor sale din ziua atentatului.” (Mihail Gr. Romașcanu, Eugeniu Carada (1836-1910), București, 1937, p. 40)

Scenariul 3 – crima a fost ordonata de sus. Aparent, cineva dorea ca asasinatul să nu fie soluționat vreodată. Studierea, de către istorici, a modului in care s-a desfășurat ancheta, readuce in prim-plan ipoteza unui asasinat politic, conceput la cel mai înalt palier – cercetările fiind „sistate din ordinul lui Cuza” (7)

Initial, cazul a fost înmânat procurorului Desliu; ulterior, este predat, fără explicații, unui alt procuror, respectiv lui Şoimescu, care sistează ancheta și declara cazul închis, cu puțin înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemați la audieri. Mai mult, dosarul crimei „întocmit în 1862 a dispărut, existând în arhive doar dosare de la 1866 si 1869-1876.” iar „dosarele ulterioare au fost interzise la cercetare dintr-un ordin al lui Dimitrie Onciul” (7)

Pornind de la aceste repere, istoricii au ajuns la concluzia că singurul suspect (sau complice) real ar fi prefectul capitalei, Nicolae Bibescu, cel care i-a luat cazul lui Desliu, si ale cărui declarații cu privire la crimă s-au dovedit a fi contradictorii. Conform autopsiei, glonțul ucigaș a venit din spate, de jos în sus, s-a lovit de coloana vertebrala a victimei, iar decesul a fost instantaneu. Practic, asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii, sau să fie chiar in trăsură, pentru a declanșa focul. In aceste condiții, se presupune că șeful Politiei, respectiv Bibescu, care se afla lângă Catargiu, ar fi trebuit să poată să descrie făptașul, însă acesta a susținut că, în momentul asasinatului, se uita în direcția opusă.

Cu alte cuvinte, cel mai terifiant scenariu, agreat de o parte a istoricilor, afirmă că însuși Alexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri.

În pofida tuturor supozițiilor, misterul care a învăluit asasinatul nu a fost elucidat. De la crimă încolo, scrie Stelian Tănase, porecla prefectului Politiei „în lumea bucureșteană a rămas Bibescu-Pistol. Se spune că atunci cînd a murit ultimele sale cuvinte au fost “ Barbule, Iartă-mă !”’ Pot fi dovezi de căință „ale unui asasin sau ale unui complice la crimă. Nu știm. El putea, cînd trăsura a trecut pe sub clopotniță, să îl ucidă pe Catargiu. Apoi, ca șef al Poliției putea să orienteze ancheta pe o pistă falsă. Cert este că ancheta condusă de el nu a dus la nimic. Numele ucigașului a rămas o taină”.

(1) După problema electorală, cea mai intensă temă dezbătută şi o importantă sursă de conflict între grupările politice era reforma agrară. Fidel principiilor sale, Barbu Catargiu a tranșat problema centrala a vremii – împroprietărirea țăranilor – dintr-o perspectiva eminamente conservatoare. Proiectul sau de lege agrară înaintat Parlamentului se asemăna, în principiu, cu cel al Comisiei centrale de la Focşani – ce fusese deja respins de Al. I. Cuza – prin care țăranii erau deposedați de pământurile muncite, lovindu-se astfel de opoziția liberalilor. Realizând că legea va fi totuși votată de Parlament, opoziția declanșează o acerba campanie de presă, organizând adunări publice in vederea erodării poziției conservatorilor și a compromiterii ori blocării reformei agrare, în forma dorita de guvernul Barbu Catargiu. La rândul lor, guvernul și Parlamentul contracarează prin zvonuri alarmante, care afectau imaginea opoziției – legea de presă restrictivă din Moldova se extinde (23 martie) şi asupra Munteniei; si se iau măsuri pentru descurajarea întrunirilor publice. Perspectivele sumbre ale reformei agrare erau acum amplificate de sentimentul că drepturile cetățenești vor fi încălcate de guvern, fiecare tabără fiind decisa să acționeze cu fermitate. In acest context, pe 8 iunie 1862, are loc asasinarea premierului Catargiu.

(2) Deputații majorității de Dreapta au cerut interzicerea manifestației preconizate de liberali în ziua de 11 iunie pe Dealul Filaretului, considerând ca, în realitate, se încearcă declanșarea unor mișcări de strada de tip revoluționar, dezordini si exercitare de presiuni pentru blocarea variantei conservatoare a legii rurale. Acuzația se întemeia pe faptul ca, doar cu 4 luni înainte, la 22 ianuarie, o astfel de adunare comemorativa in vederea sărbătoririi unirii din 24 ianuarie, se transformase în mișcarea politica a lui Mircea Malaeriu, soldata cu răniţi si cca 200 de arestări.

(3) Barbu Katargiu, op. cit., p. 368

(4) Barbu Katargiu, op. cit., , p. 40 (Scrisoarea lui George Linche din 15 iunie 1862).

(5) Alex Mihai Stoenescu, op. cit, p.166

(6) Alex Mihai Stoenescu, op. cit, p.167; cu toate acestea, Valentineanu afirma: „

(7) Ibidem

(*) „Ei aveau o ura neîmpăcată contra magnaților unguri si boierilor de la noi si, în privința lor, nu ezitau a se exprima în mod vindicativ si sanghinar afisînd si propagînd chiar asasinatul politic contra dușmanilor neamului românesc, ziceau ei” […] „nu puneam nici un temei pe vorbele lor, crezîndu-i niște fanfaroni fanatici si ordinari, niște disperați sui-generis din cauza persecuțiilor si suferințelor ce înduraseră dincolo de Carpați” – Valentineanu, despre Dimitrie Dunca si Iulian Grozescu

Alte surse:

Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, București, 2007
Neagoe, Stelian, Cazul Barbu Catargiu – o crimă politică perfectă, Editura Scripta, Bucureşti, 1992
Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, București, 2003
Stanomir, Ioan, Spiritul conservator de la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, Editura Curtea Veche, București, 2008
Stelian Tănase, „BARBU CATARGIU ASASINAT”, 2 octombrie 2018

citește si

„MONSTRUOASA COALIȚIE”