Cazul ciobanului Petrache Lupu care l-a întâlnit pe „Moșu” și a început sa facă miracole, a fost vehiculat în presa vremii in nenumărate articole, cu titluri de genul „vedenia” sau „minunea de la Maglavit”.
Faima lui Petrache a făcut rapid înconjurul tarii: regele l-a invitat la Palat si i-a devenit nas, iar lui Ion Antonescu, care l-a dus pe Frontul de Est, Petrache i-ar fi prezis că „din steaua mare, care va veni de la Răsărit, va curge mult sânge pe pământul ăsta”
MINUNEA DE LA MAGLAVIT
In vara anului 1935, la Maglavit, intr-un sătuc din apropiere de Dunăre, unui cioban zis Petrache Lupu (1907-1994) , i s-a arătat, după cum spunea el, Dumnezeu. Bâlbâit din naștere și analfabet, după ce a primit porunca divină să se ocupe de „oile Domnului” si să le aducă pe calea cea bună, ciobanul s-a adresat coerent mulțimii și a făcut minuni peste minuni.
Așa s-a născut una din cele mai faimoase si inocente legende din România, care a pus Maglavitul pe hartă si a capacitat sute de mii de romani din întreaga țară, dornici să vadă „minunea” si să-l cunoască pe ciobanul-profet. In caietele părintelui Nicolae Bobin, care a notat in amănunt „spovedaniile” „Sfântului de la Maglavit”, se află o colecție inedită de mărturisiri si mărturii.
MOȘUL DE LA BUTURUGI
Pe 31 mai 1935. într-o zi de vineri, in satul Maglavit, in apropriere de Calafat, ciobanul Petrache Lupu se întorcea acasă de la stâna de oi. Spre seara se duce iarăși la turmă, pe drumul obișnuit, printr-o pădure de salcâmi și de plopi. Numai ce ajunge la locul numit „la buturugi„, ca de-odată îi iese în cale un Moș cu barba albă, cu ochi albaștri și cu plete lungi, pana la pământ.
Mosul, strălucitor ca argintul și răspândind de jur imprejur miros de smirnă, l-a întrebat pe Petrache:
— Unde mergi, omule?
Speriat, ciobanul n-a scos un cuvânt.
— Nu-ți fie frică, că-ți dau eu ție curaj, Uite, îți poruncesc ca de azi înainte să te duci să spui la lume, la părintele, la primărie și la biserică, că dacă nu țin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele, dacă nu vin la liturghie, atunci va fi prăpăd și foc, atunci vă rup muncile!
Atât a zis Moșul, după care a dispărut „într-un nor pătrat și luminos”, care s-a înălțat în văzduh. Petrache a revenit iar în sat, dar n-a spus o vorbă despre întâlnirea din crâng.
Următoarea vineri, pe 7 iunie 1935, Petrache s-a întors la oi, spre asfințit, pe drumul obișnuit către stana, și iarăși i-a ieșit Moșul cu plete albe în cale.
— De ce n-ai spus la lume ce ți-am zis?
Petrache s-a închinat și a răspuns speriat:
— Doamne, iartă-mă, am să spun.
Dar tot nu a spus. Următoarea vineri, cea dinainte de Rusalii, pe 14 iunie, lui Petrache i-a ieșit iarăși Moșul în drum.
— De ce n-ai spus la lume ce ți-am poruncit? Să spui la lumea cu care te întâlnești, la părintele, la primărie, la biserică, că dacă nu se potolesc, dacă nu țin sărbătorile, dacă mai fac rele, dacă nu vin la biserică să se roage, vă rup muncile!
— Le spun după ce merg la oi, a promis Petrache.
— Merg și eu, a zis Moșul.
Au plecat către stână. Petrache pe jos, pe potecă, bătrânul pe lângă Petrache, plutind prin vazduh. Și pe unde trecea, iarba se culca înaintea Lui.
Ajunși la stână, Moșul i-a zis:
— Să te duci chiar acum în sat și să spui la lume!
— Mă duc după ce mulg oile, a zis Petrache.
La stână, Petrache avea două ajutoare, Ion Săvescu și Florea Pavel. Ei l-au auzit pe cioban că tot bolborosea ceva, dar nu vedeau pe nimeni alături. Petrache a încercat să-l arate pe Moșul care-l însoțea, dar n-a izbutit. Nu putea să deschidă gura și amețea. Petrache a muls oile, pe urmă a strecurat laptele, dar mâinile au început să îi tremure și laptele s-a vărsat jumătate pe jos. Văzând așa, a lăsat lucrul și a pornit către sat.
Pe drum, Moșul i-a zis:
— Am să mai viu o dată la tine după ce vei duce spre lume cuvântul meu. Să văd dacă lumea va împlini ce am zis.
Ciobanul s-a închinat, iar bătrânul a dispărut în același nor luminos care s-a înălțat în aer. Dar în loc să se ducă în sat, Petrache s-a întors iar la stână. Le-a povestit celor doi tineri ce văzuse și ce auzise, iar ei il priveau uluiti, pentru că Petrache vorbea.
Dis de dimineața, ciobanul a plecat către Maglavit, hotărât sa spună tuturor, așa cum îi poruncise „Moșu”.
Mai întâi s-a dus la biserică și i-a povestit preotului; apoi primarului; apoi unora de la poliție, si apoi altora de la ziare.
A doua zi, de Rusalii, a mers la biserică, unde se adunaseră oamenii. În timpul predicii,
Petrache l-a văzut iar pe Moșul care plutea prin altar, chiar deasupra mesei unde slujea părintele. Petrache s-a dus la el. Moșul i-a făcut semnul crucii deasupra și el s-a închinat. Apoi a ieșit din altar.
STEAUA IN FORMĂ DE ROMB
Duminica următoare, la biserică a venit și mai multă lume. Petrache le-a spus tuturor precum îl învățase Moșul: să nu mai lepede copiii, să nu se dușmănească, să nu fure, să nu mintă, să-i respecte pe cei bătrâni, să tina posturile, și să nu mai facă fapte rele.
După slujbă, Petrache a pornit către stana, însă când a ajuns la crângul de plopi, unde i se arătase Moșul, a găsit locul invadat de oameni veniți din sate învecinate. Le-a povestit și lor întocmai, apoi s-a dus și a muls oile.
Mai târziu, Petrache s-a întors și a aprins tămâie și lumânări la locul unde venise Moșul. Și, „deodată, i-a apărut în față o stea luminoasă și mare, cam de un metru. Era ca un romb luminos și plutea deasupra pământului. Avea tot interiorul luminat. Marginile acelei stele erau albastre ca cerul. În fiecare colț era Ploaie, Vânt, Foc și Cărbune. Deasupra ei s-a arătat din nou Moșul”. I-a zis lui Petrache să prindă steaua, dar când ciobanul a vrut s-o atingă, steaua s-a suit sus, deasupra. De trei ori a încercat Petrache să prindă steaua, dar în zadar.
După care Moșul i-a spus:
— Am să mai arăt semnul ăsta la toamnă, când tu vei fi în sat, în mijlocul unei mulțimi de oameni. Dacă până atunci lumea se va pocăi, voi face cu această stea, în fața voastră, semnul crucii, semn de binecuvântare și de iertare. Dacă lumea nu se va pocăi, voi coborî steaua asta lângă pământ. Atunci tu să chemi lumea și să le spui să pună mâna pe ea. Ea se va ridica sus și ei nu o vor putea prinde. Vei mai face aceasta de două ori. După care vei anunța lumea să se pregătească, pentru că va începe prăpădul. Atunci steaua va face explozie, iar vântul va împrăștia focul și ploaia peste tot pământul. Să spui asta la toată lumea. Și toate acestea să le aduci la cunoștința celui mai mare om din țară, ca el să dea ordin ca lumea să țină sărbătorile, așa cum sunt ele acum orânduite de biserică.
PE MOVILIȚĂ STĂTEA DUMNEZEU
O lună mai târziu, pe 8 august, era o zi de joi. Petrache a plecat la stână de dimineață. Prin pădure, înainte de a ajunge la locul unde i se arătase Moșul, a apărut în partea dreaptă, plutind pe deasupra pomilor, un chip în formă de om, dar negru peste tot, urât, care plutea prin aer. El i-a spus lui Petrache Lupu:
— Ce mi-ai făcut tu, ai îndreptat lumea și nu mai sunt oameni răi.
— Nu eu, ci Moșul, a răspuns ciobanul.
— Care Moș? a întrebat arătarea, plutind mai departe.
Dar aproape de locul unde i se arătase bătrânul, deodată s-a coborat din cer un nor. Avea în mijloc o moviliță și pe ea stătea chiar Dumnezeu.
GOGOLOIUL DE FOC ALUNGA DIAVOLUL
Împrejurul lui erau unsprezece persoane, unsprezece bărbați îmbrăcați în alb, care stăteau, unii în genunchi și alții în picioare. În față era o femeie ce stătea în genunchi și se ruga. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care m-am lăsat pe pământ”, a zis bătrânul.
„Să spui mereu la lume ce ți-am poruncit și să nu-ți fie teamă, căci am eu grijă de cei ce nu te cred, cum și de cei ce vor să-ți facă rău!”
Și zicând acestea, Dumnezeu a aruncat în acea arătare neagră cu un „gogoloi” ca o minge mare de foc. În mijloc era o cruce, iar pe margini, „gogoloiul” era alburiu-strălucitor. Cum l-a atins, arătarea neagră și urâtă s-a făcut praf.
Petrache a întrebat cine este femeia de lângă El.
— Maica Precista. Ea se roagă mereu pentru iertarea lumii. Eu mi-am ridicat mâinile de pe voi, și Maica Precista se roagă mereu ca să fiți iertați.
După care Dumnezeu a dispărut. Petrache Lupu și-a urmat calea și s-a dus la stână.
BISERICA CU BANII DIN SACI
In acea vară a anului 1935, vestea că Dumnezeu s-a coborât pe pământ, arătându-i-se unui cioban de la Maglavit, s-a răspândit în tot Bărăganul, din sat în sat și din cătun în cătun, până în Moldova, Transilvania și Maramureș.
Oamenii veneau la Maglavit de pretutindeni, să îl asculte pe Petrache Lupu și învățăturile lui Dumnezeu. Unii veneau din credință, alții ca să se vindece de vreo infirmitate trupească sau sufletească, alții din pura curiozitate.
Credincioșii se rugau și sărutau pământul, pe locul deasupra căruia Dumnezeu zburase, când i s-a arătat lui Petrache Lupu.
În doar câteva săptămâni, islazul unde Petrache își păștea oile a devenit neîncăpător pentru mulțimile venite să îl asculte. Sute de mii de oameni așteptau să le vorbească. De la Calafat, de la Craiova și de la București, alaiuri de preoți au venit să vadă dacă e într-adevăr minune sau șarlatanie.
Se cruceau, văzând șirurile de oameni întinse pe kilometri întregi înaintea intrării în Maglavit și mulțimea ce asculta încremenită vorbele unui cioban analfabet, până mai ieri surdo-mut. Nu știa să scrie, nu știuse niciodată să citească, se iscălea punând degetul, însă vorbea ore întregi mulțimii, fără să bea apă, fără să mănânce nimic.
Urcat pe un mic amvon improvizat, un bărbat mic de înălțime, îmbrăcat în ițari și încălțat cu opinci, vorbea mulțimii ore întregi despre Dumnezeu, luminat și ținut parcă de o putere nevăzută.
Chiar și când mai marii bisericii l-au luat la întrebări, el le-a spus mereu și mereu aceeași poveste: cum se întâlnise cu Dumnezeu, care îi poruncise să îndrepte lumea.
Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, că sîntem răi. […] Să vă pocăiți! […] Nu râdeți de bătrânii voștri, nu râdeți de nimeni! Nu mai aruncați copii pe la gropi, pe la fântâni, pe la grîu, pe la porumb, că e rău de noi, fraților!
Ne canonește fără muncă […] Dacă nu-i muncă […] n-ai cu ce ține nimic. Mor vitele, mor oamenii, mor copiii. Nu-i ce mânca. Boierii au bani mulți, dar n-au ce face cu ei, dacă nu-i muncă… […] Pare rău de lume, de vorba ce am, că nu pot spune la nimeni, că nu am voie…Lumea care e bolnavă, e de la Dumnezeu, că trăiește în răutate, în dușmănie, și e contra, nu crede… […]
La scurtă vreme, în Maglavit au început să se petreacă minuni. Oamenii cu suferințe sufletești sau trupești își aflau vindecarea, și vestea lor aducea puhoaie de lume în lunca Dunării.
Oamenii făceau donații, se strângeau grămezi de bani. Banii erau puși în saci și sacii încărcați în căruțe, ce porneau încolonate, în pasul domol al cailor, spre Craiova, unde erau depuși la bancă.
Cu acei bani s-a început construirea unei biserici, exact pe locul unde i s-a arătat Dumnezeu lui Petrache Lupu. S-a început construcția de case pentru pelerini, de băi publice și toate celelalte trebuincioase mulțimilor ce veneau fără oprire.
CU LIMUZINA LA PALAT, IN DRUM SPRE NAȘU’
Vestea celor întâmplate la Maglavit a ajuns până la rege și acesta a dorit să îl vadă pe cioban. Regele Carol al II-lea a trimis o limuzină să îl aducă la palatul său de la Peleș, iar Petrache Lupu i-a transmis și „celui mai mare om din țară” mesajul lui Dumnezeu.
Petrache a stat mai multe zile la palatul regelui.
Carol i-a botezat cel de-al doilea copil, cu numele de Mihai, și i-a dat cadou o icoană de preț și o candelă.
Petrache însă nu s-a schimbat: tot în ițari, cu opincile țărănești, a predicat oamenilor cu modestie mai departe, săptămână de săptămână.
„RĂZBOIUL SE PIERDE. VIN ȘI TREC RUȘII”
Când România a intrat în război și bărbații au fost trimiși pe front, lumea se gândea că acesta este sfârșitul profețit de Petrache: focul, durerea, sărăcia si moartea.
Generalul Antonescu l-a chemat pe cioban sa îmbărbăteze armata, și l-a luat în avion, alături de el. Au zburat pe deasupra frontului, iar Petrache a spus o rugăciune pentru ostașii români. Generalul i-a arătat dedesubt un fir argintiu de apa, șerpuitor: Donul. Unde râul făcea un cot, acolo era linia întâi a frontului.
Petrache s-a uitat către Antonescu si i-a spus răspicat: „Războiul se pierde. Vin și trec rușii”.
La aterizare, Antonescu a dat ordin să nu să ajungă cuvintele acestea si la soldați, nu cumva să îi demoralizeze.
„SĂ NE INSCRIEM SAU NU IN COOPERATIVĂ?”
Războiul se terminase, exact cum a prezis Petrache: Romania era sub ocupație ruseasca, adică „eliberata”. Biserica, a cărei construcție fusese începută pe locul unde i se arătase „Moșul” cândva lui Petrache fusese ridicată cam până la acoperiș, apoi a venit un „ordin de sus„, si lucrările s-au oprit.
Banii donați pentru lăcaș, depuși toți la Banca Naționala de la Craiova, dispăruseră; Petrache mai aflase si că „acel general” (n.r. mareșalul Ion Antonescu) care îl luase cu el în avion, pe frontul de Est, fusese executat.
Așezat, ca de obicei, pe băncuța din fața casei, Petrache a văzut o mulțime de oameni venind spre el. Când ulița s-a umplut, cineva a luat cuvântul și a vorbit în numele tuturor.
— Nea Petrache, ești omul lui Dumnezeu. Noi îți zicem toți Sfântu’ și ne ajutași pe fiecare după cum putuși sau după trebuință. Acu’, ai auzit și mata poate… Noi nu știm ce să facem… „Nea Petrache, să ne înscriem sau nu în cooperativă?”.
Petrache s-a ridicat de pe băncuță și a zis scurt: „Faceți cum vreți„, apoi a plecat in casa.
„BĂIEȚII DE LA REGIONALĂ”
Oamenii au rămas în fața porții. Au discutat până la lăsarea nopții dacă „să se desfășoare” sau nu în gospodăria comunală. Apoi s-au risipit încet, unii spre casă, alții spre M.A.T., să bea o țuică.
La câteva zile după această întâmplare, câțiva bărbați cu genți diplomat, „de la regională”, au sosit la Petrache Lupu acasă și după ce au discutat mai multe ore cu el, l-au luat cu ei, și nimeni nu a mai știut nimic despre Sfântul, câteva zile.
Se spunea că a fost ținut în arest, într-o casă secretă din Craiova, dar nimeni nu știa ceva sigur.
„VORBA CEA MARE”
Petrache apărea tot mai rar printre oamenii satului. Stătea mai mult în casă sau sus, la vie, unde avea o bucată de pământ.
Cei care încă veneau la el să se vindece de boli ori să scape de necazuri, erau trimiși de Petrache „la buturugi”, acolo unde i se arătase Dumnezeu prima data. „Mergeți, mă fraților, la buturugă, mergeți la cruce, stați acolo și vă rugați să vă ierte Dumnezeu păcatele și să nu vă mai canonească”.
Însă in vara anului 1951, urma sa fie o zi specială. Petrache anunțase că le va spune oamenilor „vorba cea mare” lăsată de Dumnezeu. Spre disperarea autorităților comuniste, vestea se răspândise în toată țara și sute de credincioși se îndreptau către Maglavit, sa afle porunca Domnului.
La prânz, pe ulița satului a apărut o mașină neagră care a străbătut așezarea pâna sus, la vii, si s-a oprit în dreptul colibei lui Petrache Lupu.
Doi bărbați au coborât din mașină, s-au apropiat de cioban, i-au pus cătușe la mâini și l-au urcat în mașină cu forța. Oamenii au văzut cum șoferul a vrut să o i-a din loc, dar nu a putut. S-a dat jos, a umblat la motor și a încercat iar să plece, însă degeaba.
Cum operațiunea părea sortita eșecului, cei doi bărbați aflați pe bancheta din spate au coborât cu Petrache Lupu, care le-a zis să-i desfacă cătușele. Ciobanul s-a așezat în genunchi în fața mașinii, a spus o rugăciune, apoi și-a făcut o cruce mare și a zis: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”.
S-au urcat din nou în mașină și când șoferul a învârtit cheia, motorul a pornit imediat. Automobilul a dispărut în zare, iar Petrache n-a mai apucat niciodată sa spună „vorba cea mare”.
„CEVA DESPRE JILAVA”
„N-a știut nimeni nimic de el timp de trei luni” – a relatat Nicolae, nepotul lui Petrache, care locuia în casa ciobanului.
„Nu știam de el dacă e mort sau viu sau ce-o fi cu el. Și, într-o zi, am primit o telegramă, ca să merg să îl iau de la gară, de la Calafat. Am pus calu’ la căruță și m-am dus. L-am așteptat eu la gară, că mă iubea ca pe-un fiu, și eu îl iubeam ca pe-un tată. L-am văzut de când s-a dat jos din tren. Da’ parcă era el și parcă nu mai era el. Era slab… Da’ slab! Ca un arac, așa era de slab! L-am luat în brațe și-am început să plâng. Măi, tăicuță, pe unde ai fost matale…? Și plângea și el și nu zicea nimic. L-am adus acasă și multe zile a stat la pat, n-a vorbit cu nimeni. Mânca puțin și se ruga la iconița lui. După aia, când s-a întremat, s-a luat cu lucrul prin curte și niciodată nu ne-a zis unde a fost și unde l-au dus și ce i-o fi făcutără ăia. A zis numa’ după câțiva ani, ceva despre Jilava, da’ altceva nimic”
„IN CĂMĂRUȚA CU ICONIȚĂ”
După întoarcerea acasă, Petrache Lupu nu a mai primit pe nimeni. Cei ce veneau pentru vindecări erau trimiși la biserica neterminată, unde se arătase Moșul. Se duceau noaptea, pe furiș, dormeau în pădurice și se rugau până în zori, ca apoi să plece la fel de ferit, să nu îi vadă cineva.
În cazuri excepționale, când oamenii veneau recomandați de câte o ruda a lui Petrache, acesta îi primea.
Însă tot noaptea. Nepotul Nicolae își amintește: „Venea lumea noaptea, ca să nu afle nimeni. Moșicu meu le spunea că nu e nici sfânt, nici medic, nici vraci, da’ oamenii se rugau să îi atingă măcar, să pună mâna pe ei, să îi lase să stea în preajma lui nițel. Și-atunci, îi ducea în cămăruță, acolo unde avea iconița lui și unde mereu ardea candela. Acolo, îngenuncheau împreuna și Petrache se ruga pentru ei. Avea o anumită rugăciune pe care o spunea așa, bolborosit. Și dacă oamenii aveau vreo boală trupească, îi ungea cu o alifie dintr-o cutiuță de sub candelă. Atâta le făcea. Dar oamenii se vindecau sau izbândeau sau își găseau pacea sufletului. Treceau după aceea pe aici și îi mulțumeau”.
„VA VENI RĂU PESTE ȚARĂ”
Petrache Lupu avea 82 de ani la revoluția din decembrie 1989. Oamenii au venit iarăși la el la poartă, așa cum veneau pe vremuri, și l-au întrebat ce să facă. Ciobanul și-a făcut semnul crucii și le-a zis:
— Să-ți omori conducătorii, și încă de Crăciun, nu e bine. Va veni rău peste țară, că e păcat mare. Rugați-vă!
„Și nu e rău acu’ în țară? Uite că se fură, nu mai există cinste și onoare, nu mai e respect, și banu’ i-a înnebunit pe toți. N-a avut dreptate Petrache? A avut, săracu’!”, conchide Nicolae și mă conduce în casă, în camera lui Petrache Lupu. E cea mai mică încăpere din toată casa: are doar un pat, o măsuță și un aragaz.
„Aici a murit Petrache”, spune nepotul Nicolae, arătând spre un pat îngust. „Chiar aici, pe patul ăsta. Când eram copil, în patul ăsta mă ținea în brațe și adormeam seara cu capul pe pieptul lui. Când a murit, a murit el cu capul pe pieptul meu, tot aici, în patul ăsta”.
citește si
APOSTOLUL DE LA MAGLAVITTESTIMONIALE
Gelu Dumitru, zis si „profesorul”, fostul director al școlii din Maglavit, are o mulțime de cutii cu fotografii in dulap; si undeva, lângă pat, câteva pungi „de arhivă”, plus patru cărți despre Maglavit, toate ale sale.
Când Petrache Lupu vorbea mulțimii, Gelu era copil,
„Nu știam exact ce se întâmplă, dar îmi dădeam seama că e ceva special: mă uitam la Petrache și vedeam în jurul capului acestuia un cerc luminos. Se vedeau și două forme, ca două busturi făcute dintr-un fel de nor alb, ce apăreau la înălțimea umerilor, apoi dispăreau și reapăreau”.
Minunile de la Maglavit au fost mii. Profesorul Dumitru a strâns liste întregi cu cei vindecați, cu nume și adrese.
— Veneau mii de oameni aici. Și veneau de toate religiile și de toate neamurile: români, catolici, țigani, ortodocși, unguri, evrei. Veneau unde se arătase Dumnezeu pe pământ. Fetița lui Marin Coveianu din Amzulești, fiind surdo-mută din naștere, s-a vindecat cu rugăciune la buturugi. Ana Epure din Dolj, comuna Risipiți, a venit oarbă de ochiul stâng și i-a revenit vederea. Maria Anghel, din comuna Corbu, județul Olt, bolnavă de nervi, a dormit trei zile la cruce și s-a vindecat. Elena Constantinescu din Constanța, bolnavă de epilepsie, a stat două săptămâni la buturugi și s-a vindecat. Și lista continuă…
„ERA VAZATOR CU DUHUL”
„Petrache Lupu nu numai că le vorbea oamenilor despre Dumnezeu, dar atunci când se afla în luncă, parcă avea putere de undeva. Era și cum se spune… văzător cu duhul. O mamă cu doi copii orbi a venit la el să ceară vindecarea. Și Petrache Lupu i-a spus: „Îți iei asupra ta osânda păcatului tău căzut peste copii? Tu ai făcut acești copii cu fratele tău”.
Într-un plâns disperat, femeia și-a recunoscut acest păcat. Altădată, un om a venit să își dăruiască toată averea pentru facerea bisericii. Și Petrache nu i-a primit banii spunându-i: „Averea ta e făcută din hoții”.
Au fost multe de-acestea. Și încă sunt multe mărturii aici în sat, că oamenii trăiesc. Avem chiar aici, la colț, un bătrân care a aruncat cârjele după ce s-a rugat la locul sfânt, și a mers singur. Două ulițe mai încolo, e o fată care s-a născut fără picioare, pentru că tatăl ei s-a ocupat de dusul banilor cu căruța la bancă, la Craiova, și a luat din ei.
FLOREA DE LA UTM, IN RAZBOI CU DUMNEZEU
„Mai avem un caz, cunoscut de toți, cel al lui Florea Fântâna. Până târziu, în vremea comuniștilor, Petrache a ținut, pe zidul dinspre drum al casei, două tablouri cu viziunile lui. Florea ăsta, care era și secretar la UTM, a venit într-o noapte, a luat tablourile și s-a dus la marginea satului, unde le-a dat foc. Mare faptă făcuse el pentru partid! Numai că s-a dus acasă, s-a culcat și dimineața… s-a trezit orb! Țipau femeile din casă, de se auzea în tot satul. L-au dus la doctori, și pe-aici, și pe la Craiova: nimeni nu știa ce are. Babele din sat însă știau. Și așa s-a întins zvonul că uite ce pățește cine se pune cu Dumnezeu și omul lui.
Când s-a auzit asta, au intervenit cei de la partid, de sus. Ca să dezmintă zvonurile, i-au plătit lui Florea drumul și spitalizarea la Moscova, să îl facă bine acolo. Numai că nici acolo nu s-au priceput mai mult, și omu’ a rămas tot orb. Când s-a întors acasă, tot babele au vorbit cu cei din familie și i-au convins să meargă la locul unde s-a arătat Dumnezeu și să se roage acolo, că altă soluție nu e. Și așa a făcut. În fiecare duminică a mers Florea cu familia și s-a rugat în vale pentru iertare. În a opta duminică, vederea i-a revenit.”
VINDECARI MIRACULOASE
Ziarele de la mijlocul anilor 1930 şi alte publicații relatau cu lux de amănunte despre vindecările miraculoase de la Maglavit.
„La buturugi”, […] printre cei suferinzi era si Alexe Stroe Militaru, fost primar din Satulung, „orb de cinci ani. Venise să se roage şi el cu credință, pentru sănătate.
Cu lacrimi în ochii limpezi, dar fără vedere. Militaru a povestit unui ziarist despre următoarele cazuri de vindecare, întâmplate în ultima săptămână:
„Radu Manolescu din Ianca, județul Brăila, de 54 de ani, a venit cu mâna și piciorul drept paralizate. După o ședere de șapte zile la buturugi a plecat vindecat. Costică Trandafir din Coşereni, județul Ialomița, mut și surd de 17 ani, dormind o noapte la buturuga mare a început să vorbească perfect. Domnișoara Elena Constantinescu din Constanţa, bolnavă de epilepsie de șapte ani, stând două săptămâni la buturugi s-a făcut sănătoasă””, scria Gheorghe Marinescu, membru al Academiei Romane (in volumul „Lourdes şi Maglavit”, Tipografia ziarului Universul, 1936).
| citește și:
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.