După lovitura de stat și schimbarea de guvern operată in noaptea din 10/11 februarie 1938, următorul pas al regelui Carol al-II-lea a fost reprezentat de instaurarea stării de asediu.
Primele măsuri ale guvernului Miron Cristea au vizat restabilirea ordinii și instituționalizarea noului regim. Astfel, prin decretul regal, nr. 856 din 11 februarie 1938, a fost proclamată starea de asediu în toată ţara. Rolul acestui decret era de a instaura controlul absolut asupra întregii societății şi organizaților politice, fiind îndreptat, cu precădere, împotriva Gărzii lui Corneliu Zelea Codreanu.
Scopul decretului-lege al stării de asediu, era de a exercita controlul efectiv asupra administrației, prin intermediul Ministerului de Interne, condus de Armand Călinescu. Militarizarea regimului este reprezentată de articolul 2 din acest decret: „toate puterile atribuite de legi şi regulamente, în tot ce este referitor la menţinerea ordinii publice şi siguranţa Statului, trec în totul în mâinile autorităţilor militare. Atribuţiunile de poliţie şi de siguranţă generală a Statului se vor exercita sub ordinele Ministerului de Interne”.
Ultimul alineat reprezintă esența decretului de instaurare a stării de asediu, care cuprinde mai multe litere ce defineau natura autoritară a noului regim, gestionat şi controlat de patriarhul Miron Cristea. Prin urmare, art. 4 preciza care erau măsurile punitive: a) „autorităţile militare au dreptul de a face percheziții „oriunde şi oricând cere trebuința”; b) „a ordona depunerea armelor şi munițiilor şi de a proceda la căutarea lor”; c) „a cenzura presa şi orice publicațiune, a împiedica apariția oricărui ziar sau publicațiune sau apariţia unor anumite ştiri sau articole”; c) „a opri sau dizolva orice adunări, oricare ar fi numărul participanților şi în orice loc s-ar întruni”. S-a procedat la numirea unor noi prefecți, din rândul militarilor activi, cu gradul de colonel şi a ofițerilor superiori şi a fost revocată convocarea corpului electoral”.[1]
Starea de asediu a durat până la sfârşitul dictaturii carliste, ea fiind înscrisă în art. 96, alineatul ultim al Constituţiei din 1938, care preciza că, în cazul pericolului de Stat, se poate institui starea de asediu generală sau parţială.
PEDEAPSA CU MOARTEA
Sub imperativul pericolului ordinii în stat a fost introdusă pedeapsa cu moartea, abolita prin Constituția de la 1866. Pedeapsa cu moartea, în conformitate cu articolul 15 din noua Constituţie, era de competenţa tribunalelor excepționale, militare, şi putea fi aplicată în cazurile de atentate contra suveranului, membrilor familiei regale, șefilor statelor străine şi demnitarilor statului din imobile, în legătură cu exercițiul funcțiilor, precum şi în cazul de tâlhărie cu omor şi asasinat politic. Sub pretextul formării unei justiţii profesioniste, instituția juriului a fost desființată şi înlocuită cu tribunalele excepționale. Măsura era vădit îndreptată împotriva sentințelor pe care juriul le-a dat în cazurile de asasinat politic, a membrilor mișcării legionare care, de cele mai multe ori, erau achitați. Intenția noului regim de a recurge la lichidarea legionarilor decurge din faptul că doar prin tribunalele militare se puteau pune în practică sentințe cu iz politic. Curţile cu juri îşi au originea în legea pentru unificarea organizării judecătorești din 25 ianuarie 1924, acestea judecând doar procese penale. Juriul, în perioada interbelică, nu condamna intenția asasinatului, ci doar fapta, nu condamna pe inițiator, ci doar pe făptaș. Reintroducerea pedepsei cu moartea a reprezentat o reîntoarcere în plin Ev Mediu, măsura reprezentând o involuție din punct de vedere politic şi constituțional.
„APARAREA ORDINII IN STAT”
Starea de asediu nu reprezenta o noutate întrucât ea a mai fost întâlnită pe teritoriul României înainte de 1938, când a fost oficial instituţionalizată. Apariția mișcării de extremă stânga – odată cu „revoluția rusă” – respectiv lovitura bolșevică de stat – şi tulburările de la Tatar-Bunar – dar şi ca răspuns la pericolul extremei de dreapta, a contribuit la introducerea unui articol în Constituția din 1923, care a făcut posibilă recurgerea la instrumentul legislativ, antidemocratic, numit starea de asediu. Instituția juriului, „aşa cum reiese din articolul 26 al Constituţiei din 1923, este inexplicabil legată de delictele de presă, fiind expresia unei realități anterioare noului act constituţional” [2].
România interbelică, definită ca „o ţară democrată și parlamentară”, exista DE FACTO sub imperativul stării de asediu şi al cenzurii. Ordinea politică şi socială se menținea de către guvern prin metode de intimidare a cetățenilor, iar instituția democrației, desi minunata, lipsea cu desăvârșire.
Decretul prin care s-a instaurat starea de asediu a fost completat cu decretul-lege pentru „Apărarea Ordinii în Stat”, nr.1556 din 15 aprilie 1938, care se referă la cenzura instaurată la nivelul societății. Legea pentru Apărarea Ordinii în Stat, la articolul 2, prevedea faptul că era „interzis a propăvădui prin viu grai sau scris schimbarea formei de guvernământ a Statului, împărțirea sau distribuirea averii altora, scutirea de impozite ori lupta de clasă„. Acest articol viza, în mod special, propaganda pacinică în favoarea regimului comunist”[3].
În continuare, art. 3 amintea că: „era oprită propagarea doctrinelor religioase contrarii legilor de organizare a Statului sau instituţiilor sale”. Erau socotite contrarii legilor de organizare a Statului sau doctrinele religioase ale cultelor, sau asociațiunilor nerecunoscute în Statul român. Acest articol era o sancționare penală a dispoziției din art. 19 din Constituția din 1938, care avea următorul cuprins: „Statul garanta tuturor cultelor deopotrivă libertate şi protecțiune, întrucât exercițiul lor nu aducea atingere ordinii publice, bunelor moravuri şi siguranței Statului”[4].
Măsurile de control propagandistic erau menţionate de articolul 4 din decretul care instaura stărea de asediu, precizând că „era interzisă orice propagandă politică în lăcaşurile destinate cultului, autorităţilor publice şi şcoalelor, ori cu prilejul unei manifestaţii religioase sau şcolare”. Articolul cuprinde şi o sancţiune penală a interdicţiei prevăzută în art. 8 alin. 2 din Constituţia din 1938: „Propaganda politică, în locaşurile destinate cultului, ori cu prilejul manifestaţiunilor religioase, nu era îngăduită nimănui”. Articolul 4 era în strânsă corelaţie cu intenţiile noului regim.
Patriarhul Miron Cristea i-a dezlegat pe toți locuitorii de jurăminte solemne care nu erau prescrise prin lege. Niciun preot nu mai trebuia să asiste la astfel de jurăminte, referindu-se la cele pe care le prestau faţă de legionari. „Numirea celui mai înalt ierarh în funcția de prim-ministru a constituit deja o declarație de război, întrucât Garda pretindea că numai ea reprezintă credința adevărată. Noul regim era îndreptat împotriva legionarilor, acuzați că au pus în pericol ordinea de stat”[5].
CENZURA CARLISTA
Principiul democratic al libertaţii de asociere şi întrunirilor nu se mai înscria sub imperiul noii constituţiii de la 27 februarie 1938. Autoritatea poliţienească devenea, prin decretul asupra ordinii în stat, singura entitate competentă şi responsabilă pentru orice fel de manifestaţie sau adunări desfășurate în pieţe şi aer liber. Natura autoritară a regimului, prin suprimarea libertăţii întrunirilor şi manifestațiilor, era consfinţită de legea pentru apărarea ordinii în stat în articolul al VII-lea, care preciza că era „interzis mersul în formaţiune militară pe şosele, străzi ori pieţe publice, în scop de manifestaţie politică„. Era interzis a cânta în grupuri, pe jos, în automobile, în tren, sau folosind orice alt mijloc de transport, ce ar putea fi socotite ca fiind exprimarea unor anumite ideii politice. Aria ce o cânta putea fi socotită ca exprimarea anumitor idei politice, adică nu era necesar să se cânte un cântec cu cuvinte. Era suficient a se cânta o melodie care să fie recunoscută îndeobşte ca o exprimare a unei idei politice. De exemplu: cântarea cu instrumente muzicale a cântecului „Internaţionala”, cântec ce reprezinta crezul politic al partidului comunist”[6]. Articolul cuprindea şi o sancţiune penală a interdicţiei prevăzută la art. 24, alin. 2 din Constituţie, prevăzând că „întrunirile, procesiunile şi manifestaţiile pe căile publice ori în aer liber, erau supuse legilor şi orânduirilor poliţieneşti”[7].
Interzicerea întrunirilor şi manifestaţiilor a reprezentat corolarul suspendării libertăţii presei. Pregătirea decretului suspendării partidelor politice nu se putea realiza fără proclamarea cenzurii, care a însoţit decretul stării de asediu. Manifestările şi ideile politice reprezentau un atentat asupra ordinii în stat. Pregătirea noului alineat, la legea asupra ordinii în stat, a fost reprezentată de articolul 11, unde se preciza că era „interzis a se tipări sau multiplica în orice mod şi împărţi manuscrise, schițe sau desene ce ar conţine un îndemn la săvârșirea unui act sau manifestarea unei idei politice din cele oprite în prezenta lege”.
Dispozițiunea din acest articol cuprinde şi o infracțiune de presă, care face derogare de la prevederile art. 181 din Codul Penal, privitoare la responsabilitatea în materie de infracţiuni de presă. Art. 181 (Codul Penal Carol al II-lea) preciza că responsabil pentru infracţiunea de presă este în primul rând autorul, şi numai dacă este necunoscut, responsabilitatea trece asupra redactorului, editorului sau tipografului. Manifestarea ideilor politice în presa scrisă sau în discursurile publice ale diferitelor organizaţii era considerată ca fiind infracţiune şi era pedepsită penal. Prevederea referitoare la cenzură era stipulată în articolul 22 din Constituţia de la 27 februarie 1938, care amintea de faptul că legea fundamentală „garanta fiecăruia, în limitele şi condiţiile legii, libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile sale, prin grai, imagini, sunete sau alte mijloace”[8].
Începând din 1936 şi continuând până în perioada monarhiei autoritare, nu doar ideile şi opiniile erau cenzurate, ci şi filmele. În acest sens, s-a înființat o Comisie de Control şi Cenzură a Filmelor, membrii ei fiind numiți pe o perioadă de patru ani. Printre membrii marcanţi îi regăsim pe Alexandru Brătescu-Voineşti, Maria Filotti, dar și pe colonelul Gheorghe Liteanu şi procurorii N. Missir şi Papadopol[9].
Cenzura, ca domeniu de competenţă, a fost încredințată autorităților militare. Cenzura oprea anumite ziare sau articole de la publicare. Daca totusi ieşeau de sub tipar, o parte dintre coloanele ziarelor apăreau în alb. Multe ziare erau pasibile cu suprimarea, în cazul în care publicau informaţii sau atacuri îndreptate împotriva instituţiilor statului[10], în special contra monarhiei şi instituțiilor democratice. Sub prevederile legii stării de asediu, cenzura acţiona cu precădere împotriva propagandei electorale a partidelor politice din opoziţie, broşurile şi adunările publice ale partidelor cu scop electoral fiind suspendate. Libertatea presei şi a dreptului de întrunire erau îngrădite prin legea specială care a creat instituția cenzurii.
În privinţa stării de asediu a fost analizată şi opinia unui reprezentant al statului din structurile militare, şi anume locotent colonel magistrat V. Pantelimonescu, prim-preşedinte al Tribunalului Militar din Braşov, care argumenta că „în mod normal instituirea stării de asediu se face prin lege şi numai atunci când se iveşte un pericol în Stat, iar parlamentul nu ar funcţiona„. „Capul statului, printr-un decret-lege, poate institui starea de asediu. De altfel, această prerogativă pentru Capul Statului, rezultă şi din art. 46 alin.7 din noua constituție, care prevedea că „El (Regele) poate, în timpul când Adunările Legiuitoare sunt dizolvate şi în intervalul dintre sesiuni, să facă în orice privinţă decrete cu putere de lege, care urmează a fi supuse Adunărilor spre ratificare la cea mai apropiată a lor sesiune”[11].
Regimul stării de asediu a creat climatul necesar pentru ca regele să poată guverna prin decrete cu valoare de lege pentru a începe epoca regalităţii active sau a monarhiei absolute. Dispoziţia articolului 46 din noua constituţie prevedea că: „Regele face regulamentele necesare pentru executarea legilor, fără să le poată modifica. […] Dacă avem în vedere că regimul stării de asediu implică în mod necesar cel puţin modificări de legi, se ajunge la concluzia că instituirea stării de asediu a rămas tot de atribuţiunea puterii legiuitoare, căci numai această putere poate modifica legile, putere care este deţinută de Rege”[12].
Încălcarea actului fundamental de către regimurile autoritare şi totalitare a fost analizată şi de Giovanni Sartori, potrivit căruia , „o dictatură este o guvernare neconstituțională, pentru că cei ce guvernează fie că falsifică constituția preexistentă, fie că rescriu o constituție care să le acorde puterea, în mod practic, de a face orice doresc”[13]. Înlocuirea Constituției din 1923 cu cea din februarie 1938 a creat cadrul legislativ propice consolidării discreționare şi arbitrare a puterilor acordate regelui, care putea modifica legile, inclusiv constituția.
Starea de asediu impusa de Carol al-II-lea nu a fost nimic altceva decât o violare a prevederilor constituționale democratice.
Semnificative sunt, privind starea de asediu, afirmațiile lui Armand Călinescu, președintele Consiliului de Miniștrii şi președinte al Consiliului Superior al FRN, al partidului unic, din 11 mai 1939, cuprinse in discursul publicat în ziarul Universul. Astfel, „starea de spirit care domnea la începutul anului trecut era starea unei epoci când se înregistrau peste o mie de incidente politice pe zi. Rapoartele oficiale ale autorităților stau martore pentru a testa că de la un capăt la altul al ţării aveam numai violențe şi asasinate de cetățeni. Printr-o hotărâtă acțiune, am reușit să calmăm spiritele, să îndepărtăm elementele anarhice şi să reîntronăm ordinea în ţară. Astăzi, rapoartele acelorași autorităţi nu mai înregistrează nici două, trei incidente politice pe lună” [14]
Armand Călinescu se referea la acele incidente politice create de partidele politice care făceau absolut orice pentru a ajunge pe băncile Parlamentului, aceasta fiind caracteristica vieții democratice interbelice românești, scopul fiind reprezentat de exercitarea efectivă a puterii. Factorul determinant pentru atitudinea autoritara faţă de tulburările politice a fost pactul politic Maniu-Codreanu, de neagresiune electorală, dintre ţărăniştii şi legionari, care a aruncat în aer scena politică românească. Pactul a dus la imposibilitatea formării guvernului liberal, care ar fi trebuit să fie condus de Gheorghe Tătărăscu, însă organizatorul a pierdut alegerile, deși se ocupase de desfăşurarea lor – fapt inimaginabil, în perioada interbelică, pentru un guvern chemat de monarh să guverneze ţara.
[1] Decretul-regal, nr. 856, „Instaurarea stării de asediu”, Monitorul Oficial, Nr. 34, 11 februarie 1938. [înapoi]
[2] Ioan Stanomir, „Geneza unui regim autoritar: Constituția din 1938”, Studia Politica. Revista Română de Ştiinţă Politică, No. 2, (2001): 72 [înapoi]
[3] Decret-lege, nr. 1556 din 14 aprilie 1938 pentru„Apărarea Ordinii în Stat”, Monitorul Oficial, nr. 88 din 15 aprilie 1938, 23. [inapoi]
[4] „Constituțiune: promulgată cu Înaltul decret-regal, nr.1045 din 27 februarie”, Monitorul Oficial, nr. 48, partea I bis, din 27 februarie 1938, (București: Editura Monitorul Oficial : 1938) 15. [înapoi]
[5] Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail. O contribuţie la problema fascismului internaţional, traducere de Cornelia Esianu şi Delia Esianu, (Bucureşti: Editura Humanitas, 1999), 352. [înapoi]
[6] „Lege pentru Apărarea Ordinii în Stat”, Monitorul Oficial , nr. 88 din 15 aprilie 1938, 2. [înapoi]
[7] Constituţiune, 1-2.[înapoi]
[8] Constituţiune, 3.[înapoi]
[9] A.N.I.C., Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 41/1938, f. 25. [înapoi]
[10] Sorin Radu, Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare (1919-1937), (Iaşi: Editura Institutul European, 2004), 216 [înapoi]
[11] V. Pantelimonescu, Starea de asediu, doctrina, jurisprudenţa şi legislaţie (Toate Legile şi Decretele-Legi de la 1864-1939), (Bucureşti: Editura ziarului Universul, 1939), 7.[înapoi]
[12] Ibidem, 8-9. [înapoi]
[13] Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, (Iaşi: Editura Polirom, 1999), 194. [înapoi]
[14] Şedinţa Consiliului Superior al FRN. Comemorarea Regelui Carol I. Cuvântarea d-lui prim-ministru Armand Călinescu”, Universul, 11 mai 1939. [înapoi]
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.