„MAI PUȚINE ICRE NEGRE, DAR MAI MULTA „PRIETENIE””

Galerie

Publicat pe de

„Pierderea acestor insule va însemna doar scăderea de icre negre.

Există însă pericolul colmatării Canalului Sulina al Dunării, ceea ce înseamnă ca România să fie ruptă de Marea Neagră.

Colmatarea însă a prieteniei dintre România și U.R.S.S. reprezintă un pericol și mai mare. Poporul român este interesat în primul rând în menținerea acestei prietenii” – Petru Groza, 3 februarie 1948, cu prilejul prezenței la Moscova a delegației guvernamentale a României, care urma să semneze Tratatul de prietenie, colaborare și asistenţă mutuală cu U.R.S.S.

Un simplu proces verbal

Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza -manifestație FND, 1945

Insula Șerpilor a fost cedată sovieticilor, la 23 mai 1948, printr-un proces verbal SECRET

Cedarea s-a realizat prin semnarea unui simplu proces verbal, de către Nikolai Pavlovici Sutov, prim-secretar al ambasadei sovietice la Bucureşti, şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar, reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al R.P.R.

„În conformitate cu art. 1 al Tratatului de pace cu România, intrat în vigoare la 15 septembrie 1947, Guvernul RPR, pe de o parte, și Guvernul URSS, pe de altă parte, au convenit asupra: (…) de-a lungul fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră, lăsând insulele Tătaru Mic, Daleru Mic și Mare și Limba de partea URSS, iar insulele Tătaru Mare, Cernovca și Babina, de partea României; Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul URSS“.

În consecință, Uniunea Sovietică a preluat, la 23 mai 1948, Insula Șerpilor, fiind încălcate prevederile Tratatului de Pace de la Paris din 1947.

Sintagma ”intră în cadrul URSS”, menționată în ”Tratatul de prietenie”, a devenit, în procesul verbal, ”a fost înapoiată (!) URSS”.

”[…] astăzi, la ora 12 (ora locală), Insula Șerpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră la 45 de grade, 15 minute, 18 secunde latitudine Nord și 30 de grade, 19 minute, 15 secunde longitudine Est de Greenwich, a fost înapoiată URSS de către R.P.R și încadrată în teritoriul URSS“.

Astfel, după Basarabia și nordul Bucovinei, România mai pierdea o parte din teritoriul său în favoarea Uniunii Sovietice, producându-se o nouă modificare de graniță, neprevăzută în Tratatul de pace din 10 februarie 1947.

Secretizarea actului a generat un incident armat

Secretizarea actului a generat, în august 1949, un incident armat. In urma somației militarilor sovietici de a preda farul, românii au refuzat, fiind arestați și debarcați la Sulina.

La scurt timp după semnarea protocolului din 1948, insula a fost transformată de URSS într-un complex militar, unde au fost amplasate radare de mare putere și cu o rază mare de acțiune, stații de bruiaj și de ascultare a convorbirilor.

Sovieticii au mai instalat cabluri telefonice subacvatice care făceau legătura cu Odessa și au amenajat locuri de acostare pentru nave.

Abuzurile din anii 1948 – 1949, au fost recunoscute prin Tratatul cu privire la regimul frontierei româno-sovietice încheiat de cele două guverne la București în februarie 1961.

Juridic, aceste înțelegeri bilaterale nu sunt constituționale, deoarece orice înțelegere bilaterală prin care se cedau porțiuni din teritoriul românesc trebuia ratificată de parlament, respectiv de Marea Adunare Națională.

Miza era legată de importanța strategică a insulei, dar și de delimitarea platoului maritim continental al României. În perioada 1967-1987 au existat diverse discuții pe aceasta temă, fără niciun rezultat concret.

În 1987, sovieticii au făcut o ofertă prin care cedau românilor 4000 de km2 din cei 6000 din jurul insulei, dar propunerea nu a fost acceptata.

Insula Șerpilor

Insula Șerpilor a ajuns în stăpânirea themei Paradunavon a genovezilor, apoi a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân și, din 1484, sub stăpânire otomană, odată cu Chilia și Cetatea Albă. În perioada dominației otomane insula a fost numită de către greci Fidonisi (insula Șerpilor).

Insula a fost ocupată de către Imperiul Țarist, deși Tratatul de pace de la București, din 1812, prin care rușii au anexat Basarabia, prevedea că insulele dunărene nu pot fi luate în stăpânire de către Rusia.

Cu toate că nici Tratatul ruso-turc, din 1812, nici Tratatul de pace de la Adrianopol nu prevedeau în mod direct trecerea insulei sub stăpânirea Rusiei, ea a fost anexată de către ruși.

Stăpânirea rusească asupra insulei s-a întrerupt în 1856, când Tratatul de pace de la Paris prevedea pierderea Deltei Dunării și a insulelor acesteia de către Imperiul Țarist.

Aceste teritorii nu le-au revenit românilor, deoarece, la Paris, miniștrii plenipotențiari ai marilor puteri au semnat un protocol conform căruia, Insula Șerpilor aparține statului care deține și Delta Dunării, în acel moment deținătorul fiind Imperiul Otoman, care s-a angajat să întrețină farul pentru asigurarea orientării vaselor ce treceau pe Dunăre spre Odessa.

După războiul ruso-româno-turc din 1877, Rusia a cerut Turciei ca, în locul despăgubirilor de război, să primească Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea etc. și insulele Deltei Dunării, printre care și Insula Șerpilor.

Rusia dorea să le schimbe cu județele Cahul și Izmail. Astfel, prin Tratatul de la Berlin (iunie – iulie 1878), Rusia primea sudul Basarabiei, iar România sudul Dobrogei, insulele care formau Delta Dunării și Insula Șerpilor.

Britanicii au construit un far pe insulă, far care dirija navigația pe Marea Neagră.

Primul război mondial i-a adus insulei un bombardament britanic și distrugerea farului, care a fost reconstruit de români în 1922.

Anul 1940 și ultimatumul sovietic au schimbat soarta stâncii din Marea Neagră.

Cu toate că nu a existat nici o referire la Insula Șerpilor, ea a fost ocupată de către germani și folosită ca punct de observație. Pe 28 august 1944 un detașament de marinari sovietici au ocupat insula.

Tratatul de pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate semnat la Paris, 10 februarie 1947, prevedea că „frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, fără o descriere amănunțită a granițelor, neexistând nici o precizare privind linia de demarcație a frontierei.

După 1990, Insula Șerpilor a fost disputată de Ucraina și România, la Curtea Internaţională de Justiție.

In 1991, insula împreună cu baza militară a fost preluată de către Ucraina, care, in calitate de „succesoare” a URSS, a preluat toate teritoriile incorporate abuziv de URSS.

În Hotărârea pronunțată public, la 3 februarie 2009, Curtea a stabilit, cu unanimitate de voturi, traseul liniei de delimitare între platoul continental și zonele economice exclusive ale celor două state, acordând României 9700 kmp de spații maritime – platou continental şi zonă economică exclusivă – din Marea Neagră, respectiv 79,34% din suprafața în dispută, de cca. 12.200 kmp.

În prezent, insula Șerpilor este parte a raionului Chilia al regiunii Odesa din Ucraina, fiind considerata, după ultimele criterii, o „stâncă”.

Cu o suprafață de doar 17 hectare, aşa-numita stâncă are o importanță strategică şi militară deosebit de importantă.

Propunerea ca România sã cedeze Uniunii Sovietice cinci insule de pe brațul Chilia al Dunării i-a aparținut lui Viaceslav Molotov.

Procesul verbal a fost SECRET, nefiind cunoscut de către autoritățile române. În acest sens, in august 1949, a existat un incident armat când militarii români, somați de sovietici să predea farul, au refuzat, drept pentru care aceștia au fost arestați și debarcați la Sulina.

Astfel, după Basarabia și nordul Bucovinei, România mai pierdea o parte din teritoriul său în favoarea Uniunii Sovietice, producându-se o noua modificare de graniță, neprevăzută în Tratatul de pace din 10 februarie 1947.

Subordonarea completă a regimului Dej faţă de URSS şi ritmul accelerat al sovietizării, au dus la apariția unor zvonuri referitoare la iminenta transformare a României într-o republică unională.

Numit ambasador la Moscova, George Kennan (mai 1952), considera că transformările pe care România le suferise în cei patru ani de la instalarea guvernului comunist făceau din aceasta candidata ideală pentru fuzionarea cu Uniunea Sovietică.

În opinia ambasadorului american, un argument în plus în favoarea uniunii era poziția strategică a României, care întărea sistemul defensiv sovietic la Dunăre şi Marea Neagră.

Zvonurile au persistat până când moartea lui Stalin a determinat o reformulare a strategilor sovietice pentru consolidarea regimurilor comuniste din Europa Central-Răsăriteană.

surse: Milovan Djilas, Conversaţii cu Stalin, ediţie în limba română, Editura Corint, 2015); „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952” (editori Dan Cătănuş şi Vasile Buga, I.N.S.T., Bucureşti, 2012)

Citește și