Scopul colectivizării
Scopul declarat al colectivizării a fost modernizarea agriculturii românești in vederea eficientizării producției agricole și introducerea structurilor socialiste la sate.
Din punct de vedere economic, nevoia colectivizării era sprijinită pe convingerea că proprietatea mică, țărănească era, în esența, nerentabilă.
Din punct de vedere ideologic și politic, argumentele se bazau pe dogmele Marxist-Leniniste, potrivit cărora numai o agricultură practicată pe suprafețe mari de exploatare, deținute de stat – singurul investitor capabil să producă şi să implementeze tehnologia agricolă modernă – putea da rezultate menite să susțină procesul de urbanizare și industrializare socialistă.
Totodată, existența unei țărănimi libere, desprinsă de sistemul economic planificat, și situată în afara sferei de autoritate si control a partidului-stat, reprezenta o amenințare la adresa socialismului în sine („mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporții de masă”- Lenin).
„Reorganizarea socială a lumii rurale prin exproprierea şi exploatarea sistematică a țărănimii era astfel considerată o condiție fundamentală pentru implementarea proiectului comunist de industrializare forțată a României”.
Insa, spre deosebire de naționalizarea mijloacelor de producție industriale și financiare, care fusese realizată într-un interval de timp relativ scurt (1948-1952), procesul de colectivizare s-a dovedit a fi de departe punctul nevralgic al regimului, înfăptuirea acestui obiectiv necesitând mai bine de o decadă (1949-1962).
Procesul colectivizării din Romania
Repercusiunile colectivizării s-au resimțit la nivelul întregii populații rurale a țării, țăranii reprezentând, în 1948, majoritatea (aproximativ 12 000 000 de locuitori dintr-un total de 16 000 0001). Colectivizarea, potrivit raportului Tismăneanu, demarată „într-o perioadă în care noul regim comunist era încă în curs de consolidare, a jucat un rol esențial în instituționalizarea şi perfecționarea practicilor sale administrative şi a sistemului său represiv.
Numeroși țărani au fost spoliați, umiliți, maltratați, închiși şi chiar uciși, ororile acestei crunte campanii de represiune fiind documentate de mii de pagini de arhivă conținând sentințe judecătorești de condamnare la ani grei de închisoare ale țăranilor ce își apărau proprietatea, rapoarte secrete ale Securității şi conducerii Partidului Muncitoresc Român, precum și de mărturiile cutremurătoare ale supraviețuitorilor acelei perioade.” (p. 425)
Procesul colectivizării din Romania, cu toate dramele si implicațiile sale, a parcurs trei etape principale – de implementare (1949-1953), de stagnare (1953-1956), aferenta „noului curs” imprimat de Hrușciov, al „dezghețului” și destalinizării, care debutează in 1953, odată cu moartea lui Stalin, unde un rol important l-a jucat și Revoluția din Ungaria din 1956, si etapa finală, desfășurată în perioada 1957-1962, 1962 marcând oficial si încheierea colectivizării.
ETAPA 1: IMPLEMENTAREA (1949-1953)
In aceasta fază, un prim pas al procesului a constat in strămutarea proprietarilor de terenuri în alte localități decât cele de domiciliu și confiscarea/exproprierea suprafețelor mai mari de 50 ha, acțiune acoperita prin Decretul-lege 83/1949.
Cu puține bunuri asupra lor, dislocații au fost urcați în camioane şi duși la cele mai apropiate gări, de unde, imbarcati in trenuri de vite şi marfă au fost expediați către Bărăgan, în regiunile Bucureşti, Constanţa şi Galaţi, si lăsaţi practic în câmp. Asa s-au constituit cele 18 comune noi – mentionate, in documentele Securităţii, drept „comune speciale”: Dropia, Pelicani, Ezerul şi Olaru, în raionul Călăraşi; Măzăreni şi Zagna, în raionul Brăila; Rubla, Schei şi Bumbăcari, în raionul Călmăţui; Brateş, în raionul Galaţi; Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Moila Gâldăului, Lăteşti, în raionul Feteşti; Fundata şi Viişoara, în raionul Slobozia; Dâlga Nouă, în raionul Lehliu.
Nu întâmplător, Bărăganul a primit denumirea de „Siberie a României”.
| citește si:
Colectivizarea – instrument principal al luptei de clasă şi metodă de represiune împotriva unor categorii etnice
Colectivizarea a fost folosită nu numai ca instrument principal al luptei de clasă la sate; servind şi ca metoda de represiune împotriva unor categorii etnice (sârbi, germani) sau religioase (greco-catolici) devenite indezirabile, în special în regiuni de graniță considerate nesigure.
Prin decizia nr. 200/1951 au fost dislocate/deportate din zona frontierei cu Iugoslavia (raioanele Sânnicolau Mare, Timişoara, Deta, Reşiţa, Oraviţa, Mehadia), precum şi din regiunea Constanţa (raioanele Băneasa şi Constanţa) 10 099 de familii, totalizând 43 899 de persoane. Acestea aparțineau unui variat spectru etnic: români (mulţi dintre ei basarabeni, bucovineni şi macedo-români, refugiați din teritoriile cedate de România, în 1940, Uniunii Sovietice, respectiv Bulgariei), sârbi, germani etc.
Majoritatea erau familii de țărani, preponderant cu o bună situație materială. Întreaga operaţiune a a fost coordonată de o comisie a MAI, în fruntea căreia se găsea generalul Gheorghe Pintilie, ministru adjunct în amintitul minister şi șeful Securității.
Intre 1 septembrie 1948 şi 7 noiembrie 1949, Securitatea reținuse 23 597 de persoane, 10 152 fiind țărani (4 518 mijlocași, 2 979 săraci, 2 655 chiaburi). O notă-raport din 1 decembrie 1961, care privea situația arestărilor făcute de MAI şi procuratură în rândurile țăranilor în anii 1951-1952, menționa 34 738 de persoane: 22 088 erau țărani „chiaburi”, 7 226 țărani cu gospodărie mijlocie, iar 5 504 țărani cu gospodărie mică. Tot atunci existaseră 438 de procese publice în care fuseseră implicați țărani.
Cele mai mari cifre se înregistraseră în regiunile MAI Hunedoara, cu 16 146 de țărani arestați (14 394 chiaburi, 1 254 mijlocași şi 498 cu gospodărie mică), Oradea cu 9 760 (2 919 chiaburi, 2 854 mijlocași şi 3 987 cu gospodărie mică), Cluj cu 4 025 (1 715 chiaburi, 1 811 mijlocași şi 463 cu gospodărie mică) şi Constanța cu 1 484 (1 210 chiaburi, 257 mijlocași şi 17 cu gospodărie mică).
Primele sate vizate de colectivizare au fost cele care au avut si cel mai mult de suferit de pe urma războiului și a secetei din 1946, țăranii din aceste zone putând fi mai ușor de gestionat, deoarece erau si cei mai afectați de lipsuri. Pe lista au fost incluse si regiunile în care se înregistrau diverse mișcări anticomuniste, precum Maramureș sau Dobrogea, unde colectivizarea a fost aplicata ca o formă de represiune. (p 427.)
Una dintre măsurile adoptate care a creat cele mai multe incidente si motive de nemulțumire, a fost cea a „cotelor”.
Cotele reprezentau un anumit procent din producția realizata, pe care țăranii erau obligați să o transfere statului comunist. De cele mai multe ori, după predarea cotelor prevăzute, oamenilor nu le rămânea mai nimic.
Produsele colectate erau destinate aprovizionării muncitorilor de la orașe, a personalului armatei, dar și exportului.
O prima consecință imediată a obligativității „cotelor” a fost sărăcirea țăranilor si diminuarea drastica a nivelului lor de trai.
Sistemul colectărilor a pregătit terenul pentru instalarea structurilor agriculturii socialiste, prin ruinarea deliberată a gospodăriilor țărănești înstărite ce rezistau colectivizării şi prin întărirea controlului politic asupra populației rurale.
Acest sistem de exploatare sistematică a vlăguit gospodăriile țărănești înstărite, adevărate motoare ale economiei rurale, ducând astfel la ruina comunităților țărănești în ansamblul lor.
Sistemul colectărilor a fost organizat cu ajutorul unui amplu cadru legislativ, extrem de represiv, care descria în detaliu obligațiile producătorilor şi stabilea pedepse aspre împotriva proprietarilor care refuzau să predea cotele specificate.
El a fost implementat de aparatul de partid la nivel local, sprijinit de autoritățile locale, de miliţie, şi de justiţie. (Raportul Tismăneanu)
„ECHIPA FULGER”
„Mergeți la țăranul aşa-zis țăran. N-are cum să fie un țăran care să nu aibă câteva păsări, câteva găini, rațe. Trebuie să ne gândim ca în această perioadă țăranul să plătească. Nu plătește, executarea!” – Gheorghe Gheorghiu-Dej, la plenara CC al PMR din 15-16 mai 1950.
Deoarece colectările nu se încadrau întotdeauna la nivelul planului stabilit, liderii partidului au decis ca in cazurile unde acestea nu sunt predate de bună voie sau la timp, sa se acționeze in forța.
De exemplu, in comuna Făgeţel, raionul Vedea, regiunea Argeș, tovarășii Mușelete și Gheorghe Golea, împuterniciți raional cu colectările, au format o „echipă de lămurire“, așa zisa ‘’echipa fulger“. compusă din 15 persoane, deputați și deputate, în frunte cu colectorul comunei, Florea Niculescu si președintele Sfatului Popular, Florea Stelea. (CC al PCR, Secţiunea Agrară, Dosar Nr. 13/1951, ff. 3-4.).
Prima casă percheziționată de „echipa fulger“ a fost cea a „chiaburului“ Octav Iliescu (cu 25 de hectare și batoză de treier). După ce Gheorghe Golea l-a intimidat pe Iliescu, înjurându-l și denumindu-l „tâlhar“, fără nicio autorizație specială și în lipsa organelor de miliţie, s-a trecut abuziv la percheziționarea amănunțită a întregii gospodării – magazie, camere, poduri, grajd, fiind cercetata inclusiv o lădiță în care se aflau rufele copiilor. Echipa a confiscat absolut tot ce a găsit, încărcând produsele confiscate într-o căruță care-i aparținea „chiaburului”.
A doua casă a fost cea a „chiaburului“ Constantin Iliescu. Deoarece acesta nu se afla la domiciliu în momentul descinderii „echipei fulger”, Gheorghe Golea a intrat prin efracție in magazie, spărgând ușa, și împreună cu Florea Stelea, ajutat de colectorul Florea Niculescu și deputații Florea Drăguț și Niculescu, au scos porumbul depozitat pe care l-au depus în căruțele aflate pe uliță. Constantin Iliescu, căruia i se impusese o cotă de 1185 kg de porumb, predase deja jumătate din cantitate de bună voie, respectiv 600 kg, până la momentul percheziției.
Potrivit colectorului Florea Niculescu, s-a luat „absolut tot, până la ultimul bob și nu au voit să lase nici măcar sămânța necesară pentru viitoarele însămânțări„. La rândul lui, deputatul Gheorghe Drăguț, a explicat modul de operare:
„Perchezițiile se făceau cercetând fiecare colț al casei, inclusiv saltelele, toate încăperile, în sobe și chiar în așternuturi, fiindcă știam că se obișnuiește să se ascundă chiar și în aceste locuri“.
„Echipa fulger’ nu se limita neapărat la produsele prevăzute pentru colectare, completându-si stocurile cu fructe sau afumături. În timpul celor patru zile de percheziție, conform registrelor, au fost colectate 5000 kg de cereale. (CC al PCR, Secţiunea Agrară, Dosar Nr. 13/1951, f. 5).
O alta victima a „echipei fulger“ a fost Stan Călinescu, care deținea 10 hectare de pământ, o vacă, două junci și patru oi, si căruia i s-au confiscat 29 kg de fasole. Stan Călinescu l-a rugat pe Copac (unul dintre colectori) să-i restituie măcar o parte din recoltă, deoarece nu mai avea nimic de mâncare în casă, dar Copac nu a cedat niciun bob de fasole; mai târziu însă, printr-o decizie a magazionerului comunei, lui Călinescu i s-au restituit totuși 19 kg din totalul celor ridicate in timpul descinderii. (CC al PCR, Secţiunea Agrară, Dosar Nr. 13/1951, f. 5).
Spre deosebire de țărănii „obișnuiți”, deputații comunali se bucurau de un regim preferential, cotele solicitate acestora fiind minime, ca răsplata a „eforturilor” depuse in acțiunile de confiscare. De exemplu, deputatul Drăguț, unul dintre liderii care participaseră activ la colectările abuzive din comună, avea o cotă impusă de 47 kg de cereale, din care predase doar 34 kg.
Colectările și perchizițiile s-au făcut fără respectarea prevederilor legale, iar țăranii care au opus rezistenta, refuzând predarea recoltelor la termenele si in cantitățile comunicate, au fost cercetați, arestați și condamnați.(CC al PCR, Secțiunea Agrară, Dosar Nr. 13/1951, f. 7; f. 31).
Istoria colectărilor poate fi împărțită în patru perioade distincte. Prima perioadă, situată între anii 1945-1947, a fost marcată de o relativă prudență în aplicarea sistemului cotelor. A doua perioadă, din anii 1948-1952, s-a caracterizat printr-o acută instabilitate legislativă, cu treceri imprevizibile de la radicalism la relaxare, reflectând atât tranziţia la un sistem general planificat în economia românească, cât şi lupta pentru putere din interiorul elitei conducătoare.
Anii 1953-1956 reprezintă o perioadă de deschidere prin lansarea sistemului de contracte şi achiziții pentru a compensa slăbiciunile agriculturii socialiste, care se anunța încă de la începuturile sale costisitoare şi nerentabilă.
Ultima perioadă, 1957-1962, marchează trecerea de la cote la contracte, pragmatismul politicii de partid în chestiunea asigurării fondului de stat prin contracte contrastând însă cu caracterul violent al colectivizării după 1958.
„EXPERIENTA SOVIETICĂ”
O altă componentă a procesului de colectivizare a fost campanie de sovietizare forțată a lumii rurale.
Numeroase delegații de țărani şi tehnicieni sovietici au vizitat România, pentru a convinge țăranii să abandoneze formele de muncă şi de viață tradiționale şi să adopte „experiența sovietică,” în timp ce delegații de țărani români au fost trimise în URSS pentru a cunoaște, la faţă locului, realizările sovietice.
Aceste vizite erau amplu mediatizate, propaganda oficială prezentând agricultura sovietică ca fiind „cea mai avansată din lume”.
ETAPA 2: „NOUL CURS” – STAGNAREA
Odată cu moartea lui Stalin din 1953, accentul se va muta către gospodăriile colective deja create, unde se dorea creșterea productivității si sporirea eficientei pentru îndeplinirea planului. În această etapă, pe fondul disensiunile tot mai pronunțate, procesul de colectivizare a înregistrat o stagnare.
Până în 1955, Gheorghiu-Dej era deja liderul absolut al partidului iar „dușmanii“ acestuia, Pauker, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Foriș au fost înlăturați de la conducerea Partidului Comunist.
Subiectul colectivizării s-a reluat însă trei ani mai târziu, in 1957, de aceasta data intr-o maniera mult mai violenta, când comuniștii au abandonat metodele de convingere si „lămurire”, in favoarea unor aplicării unor masuri severe.
Cei care încercau să se împotrivească sau să se sustragă de la predare, erau pasibili de pedepse drastice, amenințați cu condamnări de la 5 la 15 ani de muncă silnică, pana la confiscarea tuturor bunurilor.
Pe 2 decembrie 1951, potrivit unei statistici, 1009 persoane se aflau în curs de cercetare, 2821 în curs de judecată, 117 fuseseră arestate, 145 condamnate la diverse amenzi, iar 203 figurau cu condamnări de privare de libertate.
ETAPA FIANALĂ – INCHEIERA COLECTIVIZĂRII
În 1957, colectivizarea va fi reluată cu un proiect pilot în zona Galați, rezultatele proiectului fiind considerate încurajatoare de către conducerea partidului comunist]. Banatul, Dobrogea, Maramureșul și Câmpia Bărăganului erau considerate regiuni prioritare pentru colectivizare deoarece aceste zone prezentau un grad ridicat de rezistenţă.
La polul opus, Suceava a fost ultima zonă colectivizată. Ca reacție la sistemul cotelor impus de către guvern, în 1949 vor avea loc o serie de răscoale țărănești.
Conform raportului Tismăneanu, răscoalele au avut loc în următoarele județe: Botoșani, Rădăuți, Suceava, Bihor, Arad, Sălaj, Brașov, Târnava Mare, Făgăraș, Turda și Mureș. Răscoalele au fost reprimate de către autoritățile comuniste prin violență.
| citește si:
În perioada 1951-1952, au fost arestați 34.738 de ţărani, printre care: 22.088 erau ţărani chiaburi, 7.226 erau ţărani cu gospodărie mijlocie, iar 5.504 erau ţărani cu gospodărie mică. Sfârsitul anilor 50 au fost caracterizaţi de opresiunea și represiunea violentă faţă de ţărani.
Astfel, în 1959 numeroși ţărani se aflau în sistemul concentraţionar. Spre exemplu: erau 5.341 de ţărani „contrarevoluţionari“, 3.686 dintre aceștia fiind condamnaţi, iar 1.655 în prevenţie.
La plenara Partidului Muncitoresc Român din decembrie 1961, cu patru luni înaintea încheierii oficiale a colectivizării, Gheorghiu-Dej declara că, în perioada maximei terori, în anii 1949-1952, au fost trimiși în judecată 80.000 țărani, între care și „țărani muncitori”, dintre aceștia 30.000 fiind judecați în procese publice. Aceleași cifre le-a comunicat si la Moscova, în octombrie 1961, în cadrul cuvântării ținute la Congresul PCUS
Numărul acestora este, în realitate, mult mai mare, iar arestările și procesele au continuat și după înlăturarea „deviaționiștilor” din iunie 1952, mai ales în anii 1958-1962, când ofensiva pentru colectivizare s-a reluat, iar rezistența țăranilor a fost pe măsură.
Din documentele Procuraturii R.P.R. trimise Comitetului Central al PMR în anul 1960 rezultă că numai între anii 1950-1953 au fost condamnați 89.401 țărani „pentru neîndeplinirea planului de cultură (adică nepredarea cotelor), și alți 80 007 pentru infracțiuni încadrate în articolul 183/1949: refuzul de a ieși la lucru, furtul din avutul obștesc, speculă, practicarea ilegală a meseriilor și comerțului, nestropitul pomilor și viei, nevăruitul pomilor etc.
In urma analizării unui număr de 93.000 de fișe matricole penale, cercetările Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului releva că, din totalul sentințelor emise de tribunalele militare, un sfert (24,9%) erau aplicate țăranilor.
După „originea socială”, 44,9% dintre condamnați erau țărani mijlocași, 31% țărani săraci, 17% chiaburi.
Marea majoritate (70,2%) erau neîncadrați politic (fără partid), fapt ce denota ca procesele au fost îndreptate împotriva dreptului de proprietate și a libertății de inițiativă (comunicatul expoziției „Recviem pentru țăranul român. Țăranii și comunismul”, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, 2009)
Procesul de colectivizare s-a încheiat în mod oficial în 1962. Astfel, potrivit lui Gheorghe Gheorghiu Dej, formele socialiste de proprietate dețineau 96% din terenul arabil al ţării și 93,4% din suprafața agricolă.
Liderul PMR a sărbătorit încheierea colectivizării agriculturii, prin organizarea unei plenare speciale a CC al PMR la 23-25 aprilie 1962, dar și la sesiunea MAN din București (27-30 aprilie).
Pe 27 aprilie 1962 avea loc o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naționale, cu participarea a 11.000 țărani, consacrată încheierii colectivizării agriculturii, căreia țărănimea i-a opus de fapt o rezistență înverșunată.
Chiar si după încheierea colectivizării, disensiunile au continuat.
Într-un Buletin Informativ Special cu privire la unele manifestări şi acțiuni negative în cadrul gospodăriilor agricole colective, întocmit de Ministerul Afacerilor Interne, la 4 noiembrie 1964, erau trecute în revistă numeroase nemulțumiri ale țăranilor din agricultura socialistă.
Circulase intens zvonul privind producerea unor „schimbări” în sectorul socialist, mulți ţărani colectiviști exprimându-şi speranţa că GAC-urile se vor destrăma, iar ei îşi vor redobândi pământul, animalele şi atelajele cu care intraseră în colhoz, în vreme ce alţii au crezut că vor primi loturi mai mari de pământ în folosință.
Toate acestea au dus, într-o serie de localități, la apariția unor acțiuni deschise pentru destrămarea GAC-urilor şi a întovărășirilor.
Țăranii erau nemulțumiți nu numai pentru că le fuseseră confiscate bunurile prin colectivizare, ci şi pentru că, practic, munceau aproape pe gratis în formele socialiste de agricultură.
O formă deosebit de răspândită de protest a ţăranilor faţă de mizeria spre care erau împinși a fost refuzul de a ieși la lucru, de-a lungul şi de-a latul ţării înregistrându-se veritabile greve agricole, într-o epocă în care noțiunea era utilizată în România doar pentru a desemna realităţile trecutului sau existente în „ţările capitaliste”.
În același timp a apărut şi s-a generalizat un fenomen care avea să devină obișnuință în următoarele decenii: „furtul” din Gospodăriile Agricole Colective, considerat de ţărani ca o formă legitimă de remunerare şi redistribuire a veniturilor acestora, dar criminalizat de regim ca o formă de sabotare a agriculturii socialiste.
Țăranii romani, mereu „de straja patriei”
Au luptat cu tătarii, cu turcii și rușii, cu secetele și inundațiile, cu „birăii” și activiștii, cu birurile și cotele. Au fost învinși și învingători, iar sacrificiul lor a hrănit mereu continuitatea istoriei. Lupta cu comuniștii i-a înfrânt însă definitiv.
Comunismul nu a distrus doar viețile țăranilor, ci și rădăcinile lor. Fără pământ, țăranii și-au pierdut definiția. Mulți au venit la oraș, lăsând gospodăria pe umerii femeilor și copiilor, iar recoltarea în seama studenților și soldaților. Cei rămași la munca câmpului au început să „fure” din avutul obștesc (de fapt propriul lor avut, luat cu forța).
Răpuși de glonț sau de ideologie, (țăranii) sunt cele mai numeroase și inocente prăzi ale comunismului, scria Romulus Rusan în 2009.
| citește si:
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.