Dmitri Feodorovici Polyakov (Дмитрий Фёдорович Поляков) (n. 6 iulie 1921 – d. 15 martie 1988) a fost un general-maior sovietic, ofițer de rang GRU și unul dintre spionii proeminenți al Războiului Rece, care a dezvăluit secretele sovieticilor FBI-ului și agenției centrale de informații (CIA).
Vreme de 25 de ani, el a transmis Occidentului informații în timpul Războiului Rece, fiind numit „bijuteria coroanei” spionilor de către directorul CIA, James Woolsey. Cunoscut, de CIA, sub numele de cod BOURBON, DONALD și ROAM, și de Biroul Federal de Investigații (FBI) ca TOPHAT (Top Hat), Polyakov a fost deconspirat, in cele din urmă, de spionii sovietici Aldrich Ames (CIA) și Robert Hanssen (FBI) și executat în Rusia.
Deși oficialii CIA și FBI, inclusiv directorul adjunct William Sullivan, au crezut, la un moment dat, că Polyakov a fost transformat de sovietici într-un agent triplu, care a înșelat Occidentul prin dezinformare, dezvăluirile făcute de acesta s-au dovedit extrem de valoroase pentru SUA. Un ofițer CIA a remarcat ulterior, cu entuziasm, ca zilele în care serviciile americane intrau în posesia acestor „cadouri”, erau la fel de încântătoare ca atunci „când vine Crăciunul.”
Printre informațiile importante oferite de Polyakov s-au numărat o serie de documente care evidențiau adâncirea rupturii dintre Uniunea Sovietică și China. Aceste dovezi au jucat un rol crucial în decizia președintelui american Richard Nixon de a da startul relațiilor diplomatice cu China, în 1972.
Alte informări au constat in diverse date tehnice privind rachetele antitanc fabricate de sovietici. Cu toate ca SUA nu au luptat niciodată direct cu Uniunea Sovietică, cunoașterea acestor arme s-a dovedit neprețuită atunci când America s-a angajat în războiul din Golf, contra Irakului.
Totodată, Polyakov a furnizat SUA numele a patru ofițeri militari americani care lucrau ca spioni pentru Uniunea Sovietică și dovezi ale spionajului făcut de către ofițerul Frank Bossard (agent britanic al serviciului de informații secrete), pentru URSS.
Născut în Ucraina sovietică în 1921, Polyakov a absolvit școala de artilerie Sumy în iunie 1941 și a servit ca ofițer de artilerie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind decorat pentru vitejie. După război, a studiat la Academia Militară M. V. Frunze și a urmat cursurile de pregătire ale GRU, alăturându-se ulterior serviciilor de informații militare sovietice, GRU.
Prima sa misiune a avut loc odată cu participarea delegației sovietice la Comitetul Statului Major Militar al Organizației Națiunilor Unite, din New York, în perioada 1951–1956.
La cea de-a doua sa misiune în Statele Unite, la New York (1959–1961), el a contactat agenția de contraspionaj FBI, pentru a-și oferi serviciile ca informator. Printre misiunile sale s-au mai numărat cele din Rangoon, Birmania (1965-1969) și New Delhi, India (1973-1976; 1979-1980), unde a funcționat ca atașat militar sovietic. Unii ofițeri CIA consideră că Polyakov a devenit „cârtiță” (probabil și cea mai dăunătoare din istoria inteligenței sovietice) deoarece era dezgustat de corupția elitei Partidului Comunist al URSS. Victor Cherkashin a sugerat însă că ar fi fost o răzbunare, și că Polyakov s-ar fi înfuriat atunci când conducerea sovietică i-a refuzat permisiunea de a-și duce fiul grav bolnav (cel mai mare dintre cei trei copii ai săi), la un spital din New York, unde acesta ar fi putut primi o asistență medicală adecvată. Fiul său a murit, ca urmare a bolii, și, după aceea, Polyakov și-a început activitățile de informare. Dar ipoteza nu se susține prea bine, având in vedere că decesul a avut loc la începutul anilor ’50, cu mult timp înainte de recrutarea lui Polyakov.
„Polyakov însuși nu s-a concentrat asupra acestui aspect și cred că nu a jucat un rol determinant in decizia sa. De ce? Pentru că în momentul în care a comis primul act de trădare, la 40 de ani, avea deja încă doi copii și ar fi trebuit să se gândească la viitorul lor, la soarta lor și, probabil, la urma urmei, acest motiv nu a fost dominant”, spune Oleg Khlobustov, cercetător la Academia Serviciului Federal de Securitate Rus (FSB). El admite însă că nu poate să înțeleagă motivele refuzului GRU in aceasta privință, deoarece cererea lui Polyakov pentru fiul său era departe de lăcomia obișnuită. Cunoscutul observator militar, colonelul în retragere Viktor Baranets, care a studiat evenimentele primei călătorii a lui Polyakov în Statele Unite, a tras propriile sale concluzii. „S-a întâmplat că, în momentul în care boala fiului lui Polyakov era la apogeu, Polyakov se ocupa de o operațiune foarte importantă. Și era necesar fie să-l trimiți în Uniunea Sovietică, împreună cu soția și copilul său, și să distragi totodată atenția asupra acestei operațiuni, sau să-i permiți să-și trateze fiul în SUA„, explică Baranets.[1]
Intr-un interviu acordat Time, un ofițer CIA, care a insistat să-și păstreze anonimatul, a relatat despre sentimentul de îngrijorare atunci când lui Polyakov -„spionul nostru perfect” – i s-a ordonat brusc să revină la Moscova, în iunie 1980.. „Știi, dacă se întâmplă ceva, ești întotdeauna binevenit la noi”, i-ar fi spus el acestuia. Polyakov l-ar fi fixat „cu ochii săi albaștri, de oțel, și i-ar fi răspuns, cu voce joasă și calmă: „Nu mă aștepta. Nu voi veni niciodată în SUA. Nu fac asta pentru tine. Fac asta pentru țara mea. Eu m-am născut rus și voi muri rus.” „Dar care va fi soarta ta”, ar fi întrebat americanul, „dacă actele tale de spionaj vor fi descoperite?” Replica lui Polyakov a venit simplu, în limba rusă: „Bratskaya mogila” – un mormânt comun, nemarcat.
„A fost absolut la vârf”, a declarat și Sandy Grimes, fost ofițer CIA, într-un interviu din 1998. Deoarece Polyakov avea acces la atât de multe tipuri de informații în cadrul mașinii de informații sovietice, a spus Grimes, el a furnizat informații fără precedent și fără egal.
„Polyakov a fost un ofițer de informații desăvârșit”. Motivat de antipatia sa față de conducerea sovietică, „bijuteria coroanei” a ofițerilor de informații știa că va plăti cu viața, în cazul în care rolul sau dublu ar ajunge vreodată în atenția sovieticilor. „Știa că, dacă va fi prins, va fi condamnat la moarte” – afirma Grimes.
Nimeni nu a aflat ce s-a întâmplat mai departe cu „spionul perfect” al Americii, până în ianuarie 1990, când ziarul sovietic controlat de stat, Pravda, a publicat, un anunț in care se preciza că, la 15 martie 1988, generalul Dmitri Fedorovici Poliakov a fost executat pentru spionaj. [2]
Agenții CIA și FBI speculau în legătură cu ce greșeli ar fi putut face Polyakov, care ar fi putut duce la demascarea sa, dar mai târziu au aflat adevărul. Aldrich Hazen Ames, ofițer CIA de carieră, a fost arestat în februarie1994 și condamnat la închisoare pe viață, după ce a recunoscut că a luat 2,5 milioane de dolari de la KGB, începând din 1985, în schimbul secretelor care includeau identitatea mai multor cetățeni ai blocului sovietic și estic care spionau pentru CIA. Se crede că cel puțin zece dintre acești oameni, puși pe făraș de Ames, au fost executați.[3]
CIA a confirmat că cea mai importantă dintre victimele lui Ames a fost de departe Polyakov, ale cărui transcrieri și fotocopii de documente secrete au umplut 25 de sertare cu dosare, în cel mai secret sanctuar al agenției. Mulți experți în informații cred acum că Polyakov a adus o contribuție mult mai importantă decât cea a unui alt ofițer GRU mai faimos, colonelul Oleg Penkovsky, executat în 1963 pentru furnizarea de informații in favoarea SUA, în timpul crizei rachetelor cubaneze. Dintre toți agenții secreți pe care SUA i-au recrutat în timpul războiului rece, spune directorul CIA, James Woolsey, „Polyakov a fost bijuteria coroanei”.
Ulterior, la începutul anilor 2000, oficialii au descoperit că Ames nu era singura persoană care contribuise la căderea agentului Polyakov. În 2001, fostul agent FBI, Robert Hanssen, a fost acuzat de spionaj pentru Moscova, iar FBI a aflat că l-a trădat inclusiv pe Polyakov șefilor săi ruși. Dezvăluirea lui Hanssen cu privire la Polyakov, ca agent dublu, a avut loc cu cel puțin 5 ani înainte ca Polyakov să fie acuzat de spionaj, ridicând întrebări dacă generalul a fost adus înapoi în partea sovietică, probabil înșelând informațiile americane în ultimii ani ai serviciului său.
Deci, a fost Polyakov un „bun real” sau un spion triplu care semănase discordie și dezinformare în Statele Unite? Înalți oficiali ai serviciilor de informații susțin că Polyakov a fost o adevărată afacere. „Tipul era absolut legitim”, a declarat un oficial pentru New York Times în 1990. Grimes aprobă opinia:. „A fost un om cu un curaj extraordinar”. „În cele din urmă, am câștigat. Războiul rece s-a încheiat și Uniunea Sovietică a fost dizolvată.”
Fostul director al CIA, James Woolsey, a fost de acord. „Ceea ce a făcut generalul Polyakov pentru Occident nu ne-a ajutat doar să câștigăm Războiul Rece”, a spus el unui reporter în 2001, „a împiedicat Războiul Rece să devină fierbinte”.
Victor Cherkashin a fost unul dintre cei mai renumiți spioni ai Uniunii Sovietice. Ca agent senior al KGB, a condus operațiuni secrete împotriva „principalului adversar”, mai întâi vizând Marea Britanie și mai apoi Statele Unite. Timp de aproape 40 de ani pe patru continente – cu un an înainte de moartea lui Stalin, în 1953, până la căderea Uniunii Sovietice, în 1991 -, a fost una dintre vedetele strălucitoare ale KGB-ului. În calitate de ofițer numărul doi în Ambasada Sovietică din Washington, DC, Cherkashin a recrutat și s-a ocupat de doi dintre cei mai periculoși trădători ai Statelor Unite: Robert Hanssen de la FBI și Aldrich Ames de la CIA. [înapoi]
[1] Potrivit acestuia, in timp ce copilul era în stare gravă, agenția de informații sovietică se confrunta cu o dilemă: să fie operat la Moscova sau în State?. Ambele variantele amenințau să întrerupă operațiunea de recunoaștere în care era implicat Polyakov. Cel mai probabil, GRU dorea să evalueze și să pregătească modalități sigure de a salva copilul, fără a compromite operațiunea. „Și dacă era tratat la New York, atunci tatăl și mama vor merge la spitalul din New York, ceea ce însemna că contactele sunt inevitabile; acolo, ar putea exista un medic fals. Înțelegeți, totul trebuia calculat și, în timp ce Moscova examina variantele pro și contra, timpul a trecut și copilul a decedat”, a concluzionat Baranets.
„Da, copilul său a murit. Da, cineva nu a dat bani pentru asta. Aceasta este versiunea oficială; adică doar o bucată de hârtie trebuie să dispară de pe biroul șefului sau din seif, iar șeful poate sa fie foarte departe Sau un accident de mașină sau orice altceva, dar poți veni cu orice dacă vrei să te răzbuni atât de mult. Dar să te răzbuni pe acei oameni care nu ți-au făcut nimic – acest gest presupune, în mod evident, alte motive”, considera Alexander Bondarenko.
Portivit ofițerului CIA, Jeanne Vertefeuille „(Polyakov) nu a făcut asta pentru bani. El a insistat să rămână pe poziții pentru a ne ajuta. A fost o zi proastă pentru noi, când l-am pierdut”. Polyakov se considera „un patriot rus”, scrie, la rândul sau, autorul Ronald Kessler. „Spionul a trăit modest și a refuzat să accepte sume mari de bani pentru munca sa. A cerut doar 3.000 de dolari pe an. Iar banii nu au fost livrați în numerar”. În schimb, Polyakov a acceptat plata sub forma „unelte electrice Black & Decker, unelte de pescuit și puști” – afirmă Kessler. [înapoi]
[2] „Zace în mormântul unui trădător, așa cum sugerează Pravda, sau este un erou secret, retras în liniște la sfârșitul unei cariere îndrăznețe?” a speculat expertul de informații Thomas Powers, în Los Angeles Times. „Un singur lucru despre cazul Polyakov este acum sigur: oricine a decis să publice povestea in Pravda, a fost cu siguranță dispus – cel mai probabil a vrut – să reamintească lumii că Războiul Rece se poate încheia, dar războiul de informații continuă pentru totdeauna.” [înapoi]
[3] Cunoscutul istoric al serviciilor speciale, Nikolai Dolgopolov, este sigur că Leonid Shebarshin a fost primul care l-a suspectat pe Polyakov, el a fost rezidentul adjunct al KGB din India chiar atunci când Dmitri Feodorovici lucra acolo. „Întâlnirea lor a avut loc în India și, în 1974, dacă ar fi fost atenți la remarcile lui Shebarshin, poate ca arestarea s-ar fi produs nu în 1986, ci mult mai devreme”, spune Nikolai Dolgopolov. [înapoi]
AMINTIRI DIN COMUNISM 