IN SPIRITUL PARTIDULUI: „OMUL POTRIVIT LA LOCUL POTRIVIT”
Deoarece „munca politică educativă cât şi de partid se face încă la un nivel politico-ideologic scăzut atât cu trupa cât şi cu cadrele (din Armata)”, și pentru ca s-a constatat existenta „în Armată a unui număr mare de abateri, accidente și atitudini negative”, care „demonstrează nivelul scăzut al muncii de educație îndeosebi din partea organelor politice, de partid şi ale U.T.M”, Partidul a luat unele masuri ferme pentru rezolvarea acestor „neajunsuri”. [1]
In consecința, după ce, în ședința Secretariatului C.C. al P.M.R. din 9 martie 1950, Vasile Luca afirmase că Nicolae Ceaușescu era “slab pentru Secția agrară”, opinie cu care a fost de acord și Alexandru Moghioroș, „acesta a fost numit, la 22 martie, în funcția de ministru adjunct și șef al Direcției Superioare Politice a Armatei, după ce primise gradul de general-maior.” [1]
„CEAUȘESCU E SLAB PENTRU SECȚIA AGRARĂ”
Fragmente din intervențiile lui Vasile Luca, Anei Pauker, Alexandru Moghioroş, Gheorghe Gheorghiu-Dej, I. Chişinevschi, la „Dezbaterea proiectului de funcționare a Biroului organizatoric şi al Secretariatului C.C. al P.M.R.” (9 martie 1950)
Tov. Gheorghiu: În legătură cu numirea șefilor şi adjuncților secțiilor dau citire propunerilor (citește). Tov. Luca: Cred că Ceaușescu este slab pentru Secția Agrară. Tov. Moghioroș: Sunt de acord că e slab. Am mai propus pe Malinschi. Tov. Gheorghiu: La Secția Agrară ar fi foarte nimerit, este economist în probleme agrare. Dacă vrem într-adevăr să stăpânim acest sector dată fiind importanţa lui, să-l punem pe el. […] Tov. Ana: Eu sunt de acord să punem oameni care se potrivesc, dar să nu procedăm pripit. Să luăm 2-3 oameni, pe care să-i pregătim pentru Min. Comerţului. Această Secţie ne va ajuta la pregătirea acestor oameni. Ceauşescu nu este potrivit. […] Tov. Ana: Ceaușescu nu este bun organizator. El merge pentru M.A.I. Tov. Teohari: Eu l-am cerut pentru Com. de Stat pentru sfaturi.
DACĂ NU MERGE CU AGRICULTURA, EȘTI PROMOVAT IN ARMATĂ
In final, s-au luat si deciziile. Pe 22 martie 1950 se emite Ordinul general nr. 12 al Ministrului Apărării Naționale privind numirea generalului-maior Leontin Sălăjan[2], Nicolae Ceaușescu și William Suder[3] în funcțiile de ministru adjunct la Ministerul Apărării Naționale.
„În urma Hotărârii Consiliului de Miniștri şi conform Decretelor Prezidiului Marii Adunări Naționale specificate mai jos, s-au făcut următoarele schimbări în conducerea Armatei Republicii Populare Române:
1. Cu Decretul nr. 229 din 18 martie 1950, generalul-maior Leontin Sălăjan a fost numit Ministru Adjunct la Ministerul Apărării Naţionale şi Şef al Marelui Stat Major. 2. Cu Decretul nr. 232 din 18 martie 1950, generalul-maior Ceauşescu Nicolae a fost numit Ministru Adjunct la Ministerul Apărării Naţionale şi Şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei. 3. Cu Decretul nr. 233 din 233 din 18 martie 1950, generalul-maior Suder William se numeşte Ministru Adjunct la Ministerul Apărării Naționale pentru probleme care privesc Spatele Armatei. Conform ordinului ministrului apărării naționale, prezentul ordin va fi adus la cunoștința tuturor cadrelor Armatei.”
Astfel, prin decret de stat (nr. 232), la 18 martie 1950, Nicolae Ceaușescu a devenit general-maior, ocupând totodată, din 22 martie 1950, prin Ordinul nr. 12, și funcțiile de ministru adjunct al Apărării și Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei (DSPA).
[1] Arhivele Nationale ale României, „VIAŢA POLITICĂ ÎN DOCUMENTE, 1950”
[2] SĂLĂJAN, Leontin (19 iunie 1913 Santău, jud. Satu Mare – 28 august 1966, Bucureşti) (n. după unele surse Ignác (Andreescu, Nastasă şi Varga 2003a: 20), după altele Leon (C. Levant 2007) SZILÁGYI/Silaghi) – membru de partid din 1939, La 13 martie 1934 a avut primul contact cu armata, în cadrul stagiului militar la Regimentul 3 Transmisiuni (arma geniu). După stagiul militar, a lucrat ca muncitor lăcătuș la depoul CFR din Oradea; avansat direct, prin acest decret, de la gradul de sergent (obținut în timpul stagiului militar, la 16 octombrie 1935, odată cu lăsarea la vatră), la gradul de general; ministru adjunct al Sănătăţii şi Prevederilor Sociale (1948), președinte al Comitetului pentru Verificarea Armatei, ministru al Construcțiilor (24 septembrie 1949 – 17 martie 1950, guvernul Petru Groza (4)), şef al Marelui Stat Major al Armatei (1950-1954); ministrul Forţelor Armate (1955-1966); considerat de regulă maghiar, uneori chiar român (Gh. Gaston Marin într-un interviu cu Lavinia Betea). În timpul revoluției ungare din 1956, Sălăjan a făcut parte (împreună cu Emil Bodnăraș, Alexandru Drăghici și Nicolae Ceaușescu) din Comandamentul Național organizat pentru a împiedica orice revoltă internă posibilă în Republica Populară Romînă
General de Armata Leontin Sălăjan Șef al Marelui Stat Major (Chief of General Staff) 18.03.1950-26.04.1954 Ministrul Apărării Nationale (Minister of National Defence) 03.10.1955-28.08.1966 | credit: Galeria foto a Ministerului Apărării Nationale
[3] SUDER, Wiliam/Viliam (n. Wilman SÜDER / Szuder) (n. 20 mai 1912, Lupeni) – fost ofițer al Armatei Roșii, revenit în România în 1944, general-maior, şef al Departamentului Contraspionaj al Armatei (1945-1949); adjunct al Ministrului Apărării (şef al Spatelui Armatei) (1950-1952), ministrul al Industriei Cărbunelui (1952-1953); membru al C.C. al P.M.R. (1948-1955); In 1962, a primit o tabachera din argint, cu monograma SW si stema RPR, pe care era gravat: „Din partea conducerii ministerului/ Tov. Ing. Szuder Wiliam/ Cu ocazia împlinirii a 50 de ani de viata/ si 23 ani de munca neintrerupta in subteran / Mai 1962„. .
„NU S-A PUS PROBLEMA ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI, ȘI ASTA TREBUIE SĂ FIE FOARTE CLAR”
„CIVILII ZICEAU CĂ E NEVOIE DE UN PUCI MILITAR. „PIR, PIR””
„Modalitatea de organizare şi acţiune era împărţită între părerea militarilor şi a civililor. Civilii ziceau că e nevoie de un puci militar, cîteva grupe, ”pîr! pîr!” (chiar aşa se pronunţa cineva), îi răsturnăm şi gata. Noi ne-am abţinut să confirmăm o asemenea posibilitate, pentru ca, după aceea, noi, militarii, să hotărîm ceva diferit. Mai întîi, că armata nu trebuie să fie implicată într-un asemenea act. A doua chestiune, să facem în aşa fel încît să nu curgă sînge.”
„SĂ ȘTIȚI CĂ S-A LUCRAT FOARTE SERIOS”
„Ca să realizezi şi una şi alta, înseamnă să te poţi bizui pe nişte forţe, pe nişte dotări materiale. Vedeţi, între 1984 şi 1989 au trecut cinci ani de zile. Ei, în cinci ani să ştiţi că s-a lucrat foarte serios. Ca să faci rost de nişte materiale – tot pistoale se numeau, dar erau de altă natură, nu trimiteau un glonţ, ci o capsulă cu un ser foarte puternic, care te ţine adormit 24 de ore. Nu implici armata, în schimb oameni din armată, atît activi, cît şi rezervă au constituit un detaşament de asalt. Vă rog să reţineţi, aici erau incluse şi cadre militare din Ministerul de Interne, active şi în rezervă. De asemenea, mai erau şi un număr însemnat de activişti de partid.”
„CELE 4 MILIOANE DE MEMBRI DE PARTID N-AU FOST TOȚI LA PICIOARELE LUI CEAUȘESCU”
„Vă rog să înţelegeţi că cele patru milioane de membrii de partid n-au fost toţi la picioarele lui Ceauşescu. Marea majoritate, în a doua parte a “împărăţiei” lui Ceauşescu, l-au dezavuat, n-au fost de acord cu politica lui. Multă lume se bate cu pumnul în piept, că de atunci a luptat împotriva comunismului.”
„NU S-A PUS PROBLEMA ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI, ȘI ASTA TREBUIE SĂ FIE FOARTE CLAR”
„Nu s-a pus problema împotriva comunismului – şi asta trebuie să fie foarte clar. Pe plan mondial, situaţia era cum era. Din 1985, venise la putere în Uniunea Sovietică Mihail Gorbaciov. Schimbase nişte lucruri. A avut loc Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – au apărut nişte probleme noi în ideologia comunistă, de restructurare a comunismului, a gîndirii comunismului.
„COMUNISMUL ERA O UTOPIE TOTALĂ: FĂRĂ STIMULENT!”
„Că era o utopie este clar, toţi cei care au gîndit la timpul respectiv erau convinşi de lucrul acesta. Dacă un socialism democratic era posibil şi era de dorit, un comunism cu preceptele sale [ale lui Gorbaciov – n.n.] era o utopie totală. Ce fel de stimulent era pentru un om, dacă el ştia foarte bine că el, după ce comunismul se va fi înfăptuit, i se va da după propriile nevoi şi că i se cere în raport de ceea ce poate să dea? Nici un stimulent ca să înveţe, nici un stimulent prin care să se perfecţioneze în munca lui – o utopie. Deci, nu s-a pus problema de luptă împotriva comunismului, ci împotriva ceauşismului, pentru că toţi eram convinşi că Ceauşescu numai vorbise despre autoconducere, autofinanţare, autogestionare. Cum vedea însă pe cineva că iese din front, îi dădea în cap.
„ARMAMENTUL URMA SA VINA LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1990”
„A rămas ca armamentul să vină la începutul anului 1990, pe la sfîrşitul lunii ianuarie, începutul lui februarie.”
UN COMPLOT PE CARE „ÎMI PARE RĂU CĂ ILIESCU NU-L RECUNOAȘTE”
„Şi, un lucru foarte important, pe care, repet, îmi pare rău, domnul Iliescu nu-l recunoaște… [Nicolae Miltaru vorbeşte despre pregătirea unui complot pentru răsturnarea lui Ceauşescu şi despre trimiterea unui emisar care să procure armament neletal, care a fost ucis – n.n.]. Şi, după ce a fost el ucis, s-a rupt orice legătură cu furnizorul, de aceea a trebuit un timp destul de îndelungat pentru a lega din nou capetele de aţă. A durat cît a durat, a durat destul de mult, dar, pînă la urmă, au fost găsite aceste capete, au fost legate şi a rămas ca armamentul să vină la începutul anului 1990, pe la sfîrşitul lunii ianuarie, începutul lui februarie. O lună de zile pentru partea organizatorică, urmînd ca la sfîrşitul lui februarie, începutul lui martie să trecem la ceea ce nu s-a reuşit în 1984. Lovitura de stat nu s-a dat pentru că situaţia se schimbase. Se schimbaseră şi conducătorii politici comunişti din ţările est europene. Mai rămăsese România şi Albania.”
pregătiri pentru CFSN, 22 decembrie 1989, sediul CC al PCR
„NOI AM DEPUS JURĂMÂNTUL PENTRU ȚARĂ, NU FAȚĂ DE FAMILIA CEAUȘESCU„
„Noi am depus, ca militari, jurămîntul faţă de ţară, nu faţă de familia Ceauşescu şi am constatat că familia Ceauşescu nu face altceva decît să ducă ţara în prăpastie”.
„Căpitanul de rangul I Radu Nicolae a fost condamnat la 10 ani închisoare. Generalul Ştefan Kostyal a fost condamnat, evacuat din Bucureşti, cu domiciliu forţat în provincie, trecut în rezervă printr-un decret, pur şi simplu şi nu numai trecut în rezervă, dar i-au şi luat gradul de general. Ioniţă, v-am spus, a fost scos din funcţie; la mine, percheziţie domiciliară, familia urmărită. Cine venea la mine era luat la întrebări, după ce ieșea. Ce s-a discutat cu mine, în ce scop, dacă a fost chemat sau dacă a venit pur şi simplu şi aşa mai departe.”
„NU MAI PUTEAM SUPORTA ACEASTĂ TEROARE”
„Practic, cinci ani de zile am fost terorizaţi, nu mai puteam suporta această teroare. Nici eu, nici copiii, nici nevasta, toată familia, eram în aceeaşi situaţie. La fel s-a întîmplat şi cu ceilalţi. Generalul [Dumitru] Pletos, de exemplu – scos din funcţie, trimis într-o funcţie de colonel, pe Canalul Dunăre-Marea Neagră şi apoi trimis în rezervă – a fost rechemat la revoluţie şi el şi generalul [Paul] Cheler, care, de asemenea, fusese scos din armată.”
„PÂNZA DE PĂIANJEN”
„Faptul că nu se cunoaşte toată această pînză de păianjen este pentru că, din motive de siguranţă, nimeni nu avea voie să aibă legături cu mai mult de două persoane. Zvonuri de genul că la închisoarea Jilava s-au săpat 20 de gropi pentru 20 de generali din armată erau ceva frecvent.”
„NE ERA TEAMĂ DE SECURITATE”
„Ne temeam că ceea ce s-a întîmplat la Praga să nu se întîmple şi în România În 1987, generalul Ion Ioniţă a murit. Problema a rămas în plină organizare şi fără să cunoaştem nişte date precise. Nouă ne era teamă – vă spun sincer – şi de securitatea internă, dar şi de cea externă. Ne temeam că ceea ce s-a întîmplat la Praga să nu se întîmple şi în România. Din cauza aceasta, după moartea lui Ioniţă, mi-a revenit mie sarcina de a lua asupra mea toată această responsabilitate.”
„CE PĂRERE ARE UNIUNEA SOVIETICĂ?”
„Eram în Tratatul de la Varşovia, eram în C.A.E.R., aveam legături foarte strînse cu Uniunea Sovietică. Mi s-a organizat un contact la Consulatul General Sovietic de la Constanţa. După două luni de zile de la moartea lui Ioniţă (20 august 1987), am fost acolo, la consulat, cu trei probleme. Întîi, l-am întrebat pe consul ce părere are Uniunea Sovietică dacă în România ar avea loc o mişcare pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Apoi, dacă Uniunea Sovietică va recunoaşte noile autorităţi şi a treia problemă, care ne durea cel mai tare, dacă se va repeta un august 1968, de la Praga.”
„TOVARĂȘE, UNIUNEA SOVIETICĂ NU SE AMESTECĂ IN TREBURILE INTERNE ALE ROMÂNIEI”
„Consulul a plecat, a stat 15-20 de minute, care mie mi s-au părut ore, apoi a venit, ne-a servit cu o cafea, un coniac şi apoi a zis “Tovarăşe Militaru, Uniunea Sovietică nu se amestecă în treburile interne ale României, faceţi ce credeţi că trebuie să faceţi. A doua problemă, vă asigur că Uniunea Sovietică va recunoaşte prima noile autorităţi din România. Şi a treia problemă, niciodată nu se va repeta ceea ce s-a întîmplat în august 1968, în Cehoslovacia”.
„N-A FĂCUT REVOLUȚIA nici KGB-ul, nici CIA, nici MOSAD-ul, NIMENI ALTCINEVA DECÂT AMĂRÂTUL ĂSTA DE POPOR ROMÂN”
„Sincer vă declar, nu am nici un fel de îndoială că în perioada revoluției din decembrie 1989 nu au fost pe teritoriul României agenturi străine” „După revoluție s-au spus foarte multe minciuni, că au venit agenturile străine să facă nu ştiu ce în România, că nu ştiu ce a făcut KGB-ul: toate sînt nişte minciuni gogonate!”
„Revoluţia a fost înfăptuită de poporul român şi, sincer vă declar, nu am nici un fel de îndoială că în perioada revoluţiei din decembrie 1989 nu au fost pe teritoriul României agenturi străine. Aceste agenturi însă era normal să existe, pentru că picaseră toate căpeteniile din ţările de est, mai puţin în România şi Albania.”
„Apoi, la începutul lui decembrie fusese întîlnirea dintre Gorbaciov şi Bush de la Malta şi deci era normal să se întîmple ceva pînă şi în România. Nu se întîlniseră ei acolo pentru a pune la cale, vezi, Doamne, lovitura din România. Ei aveau probleme mai mari, de importanţă mondială.”
„Aşa că n-a făcut revoluţia nici KGB-ul, nici CIA, nici MOSAD-ul, nimeni altcineva decît amărîtul ăsta de popor român. V-am descris aceste amănunte pentru faptul că trebuie să se înţeleagă o dată că şi în Occident s-a vorbit foarte urît în perioada pre-revoluţionară. Că e un popor laş, că mămăliga ne explodează, cu alte cuvinte, că poporul român duce în spinare orice greutate i se pune de către Ceauşescu.”
„A FOST O LUPTĂ FOARTE APRIGĂ…SI UITE, POPORUL A CÂȘTIGAT!”
„Realitatea este că a fost o luptă foarte aprigă, care pe care şi uite, poporul a cîştigat. Mă refer aici la faptul că a cîştigat această revoluţie; ce s-a întîmplat mai departe, ar putea să v-o spună oricine din România, dacă este mai bine sau mai prost decît înainte.”
„Dacă ştiau sau nu sovieticii despre complot, n-aş putea să vă dau un răspuns. Un lucru e cert: erau convinşi că pe teritoriul României se petrece ceva”
„IN ROMANIA A EXISTAT O ACTIVITATE SUBTERANA PENTRU ÎNLĂTURAREA PRIN FORȚĂ A LUI NICOLAE CEAUȘESCU„
Fostul general Nicolae Militaru (1925-1996), prim ministru al Apărării după Revoluţia din decembrie 1989, dezvăluie pentru BBC(*) in 1994, că echipa lui Ion Iliescu, alcătuita din oameni devotați Moscovei, a dat o lovitură de stat in decembrie 1989, pentru ca România să rămână fidelă ”Perestroikăi” şi blocului sovietic.
Nicolae Militaru in studioul TVR, decembrie 1989
În România trebuia să rămână un regim politic caracterizat de Ion Iiescu, drept ”comunism cu faţă umană” şi să se facă tot ceea ce este posibil ca vocea străzii, care cerea ”jos comunismul”, să fie redusă la tăcere.
”Vidul de putere” creat dupa fuga lui Ceausescu a durat doar cîteva ore, conducerea fiind preluata de o grupare din interiorul PCR şi al armatei fidelă Moscovei „şi a repus România în orbita acesteia, cu preţul unui număr de victime de trei ori mai mare decît cel produs de represiunea comandată de Nicolae Ceauşescu”.
“1200 victime legitimează astfel o revoluţie decît 200”, ar fi declarat, în acele zile generalul Militaru – afirmaţie neasumată ulterior. Oricum, evoluţia evenimentelor, ca şi inteviul de mai jos, nu pot avea decît o singură concluzie: că lovitura de stat a ”grupului Iliescu – Militaru” a fost deghizată între 22-25 decembrie 1989 în haina revoluţiei. O revoluţie ar fi schimbat forma de guvernare, ceea ce nu s-a întîmplat. România nu a parcurs această cale în anii următori. A fost vorba de o continuare a regimului comunist, urmată de o lungă şi anevoioasă tranziţie” – noteaza istoricul Marius Oprea.
Nicolae Militaru: …”de aceea am întrebat cu cine aţi stat de vorbă înaintea mea, pentru că toţi care au participat la discuţiile noastre dinainte, cunosc şi ei, în detaliu. Aşa că să nu vă miraţi, domnul Brucan a zis că nu a fost nimic înainte. Nu ştie el! Categoric, şi domnul Iliescu o să spună tot acelaşi lucru, pentru că din toamna lui 1984 situaţia a devenit cu totul alta faţă de înainte. El nici acum nu recunoaşte asta.”
„Revoluţia ne-a luat prin surprindere, acesta este purul adevăr şi nici atunci, pe timpul revoluţiei, numai de asta nu îmi ardea mie sau lui să discutăm, despre ce s-a organizat şi ce trebuia să se întîmple… şi aşa mai departe. El nici acum nu ştie. I-am transmis eu, prin generalul Ionel, care a venit într-o zi la mine, i-am povestit foarte multe aspecte, pe care nu le cunoştea. Mi s-a comunicat că i-a transmis ceea ce îi spusesem, dar atît, eu cu Iliescu nu am stat de vorbă despre această perioadă. În România a existat o activitate subterană pentru înlăturarea prin forţă a lui Nicolae Ceauşescu şi a tuturor celor apropiaţi.”
ion Iliescu, Nicolae Militaru, 22 decembrie 1989, sediul CC al PCR, București
„CEAUȘESCU A DEVENIT CEL MAI MARE TIRAN”
Nicolae Militaru: „Toată această luptă împotriva dictaturii în România trebuie împărţită în două etape: prima etapă a fost de cîţiva ani buni de zile, cînd s-a dus o luptă foarte tenace, de înlăturare prin forţă a dictatorului Ceauşescu şi a tuturor celor ce sînt în preajma lui şi care, cum se zice, “îl scărpinau între coarne”.”
„A doua etapă a constat în declanşarea propriu-zis a revoluţiei. Prima etapă a început prin anii 70. Doamnei (Tira Schubart, producătoarea documetarului BBC), cînd a fost aci, la mine, i-am povestit chiar de o etapă anterioară, care a fost înainte de august 1968 – spunînd august 1968, am în vedere ce s-a întîmplat în Cehoslovacia. Un moment de foarte mare importanţă, unde, ştiţi cu toţii, România nu a participat cu trupe. Dimpotrivă, Ceauşescu a dat dovadă de o atitudine deosebită şi a luat o poziţie fermă împotriva invaziei, ceea ce a făcut ca acţiunile lui să crească. După aceea, la cîţiva ani de zile, situaţia s-a schimbat, căci Ceauşescu a devenit cel mai mare tiran, probabil, dintre toţi conducătorii ţărilor est europene.”
Reporter BBC: În ce fel aţi fost implicat dumneavoastră în efortul de a-l înlătura pe Ceauşescu?
Nicolae Militaru: Atunci cînd el a fost numit în fruntea partidului eram comandant de armată la Cluj. În acea perioadă, a avut loc evenimentul de care vă vorbeam, invazia din Cehoslovacia.
„CEAUȘESCU A ÎNCEPUT SĂ DUCĂ O LUPTĂ PRIN CARE DESFIINȚA ARMATA […] TRANSFORMATĂ ÎNTR-O COHORTĂ DE SALAHORI PE ȘANTIERELE NAȚIONALE”
„M-am mutat la Bucureşti în 1969. O dată cu anii ’70, Ceauşescu a început să ducă o politică prin care desfiinţa aproape armata. Eram tot comandant de armată aici, în Bucureşti. Totul pentru construcţii, totul pentru dezvoltare, cu riscul de a muri lumea de foame – şi aşa mai departe. A fost antrenată în aceste evenimente inclusiv armata, care a fost transformată într-un fel de cohortă de salahori pe şantierele naţionale. Prin decretele pe care le dădea, încet, încet, a luat măsuri împotriva armatei începînd de la hrănire, echipare, cazare, pînă la instruirea trupelor.”
„PE NOI NE PREOCUPA APĂRAREA PATRIEI”
„Pe noi, militarii, ne preocupa apărarea patriei. Sîntem aici în bătaia vînturilor, asta se ştie foarte bine. Făceam noi parte din tratatul de la Varşovia, dar ştiam şi ce s-a întîmplat în 1968, cu Cehoslovacia şi nu am zis niciodată că dacă atunci nu a fost la noi o invazie, asta înseamnă că sîntem în afara unui astfel de pericol. Mai ales că erau momente de tatonare a anumitor generali şi ofiţeri din armata română, cam ce atitudine ar lua ei dacă s-ar întîmpla ceva similar celor petrecute în Cehoslovacia. Ministrul Apărării Naţionale era regretatul Ion Ioniţă, general de armată. Noi ne cunoşteam foarte bine şi ajunseserăm să avem deplină încredere unul în altul. Eu, avusesem un semnal, încă de cînd eram comandantul armatei de la Cluj, că trebuie să fac în aşa fel încît să îl contactez pe primul ministru Maurer. În vîrful piramidei Comitetului Central, înainte de a-l face praf Ceauşescu, Comitetul Politic şi apoi Biroul Politic Executiv, se aflau oameni care erau împotriva lui Ceauşescu. Cît am fost la Cluj, nu am avut această posibilitate, pentru că Maurer nu a venit prea des acolo şi atunci cînd venea, nu te puteai duce direct la el să îi spui că ai primit un semnal etc.”
„L-AM ÎNTÂLNIT PE MAURER IN PĂDUREA BĂNEASA”
„După ce am venit în Bucureşti, în martie 1974, l-am întîlnit pe Maurer în pădurea Băneasa şi am stat de vorbă cu el, aproape patru ore. M-am lămurit atunci de foarte multe chestiuni. Maurer renunţase la funcţia de prim-ministru din motive foarte precise. Mi-a spus şi de ce a plecat din funcţia pe care o deţinuse şi care este situaţia, de fapt, a economiei naţionale şi ce se întîmplă cu acest Ceauşescu.”
„TU EȘTI TÂNĂR ȘI MAI POȚI SĂ FACI CEVA PENTRU POPORUL ĂSTA”
„La sfîrşitul discuţiei noastre, Maurer mi-a spus: “Măi, Militarule, te cunosc bine. Eu nu mai pot face nimic… Sînt la vîrsta la care sînt, nici puterea politică nu o mai am. Tu eşti tînăr şi mai poţi face ceva pentru poporul ăsta. Dacă eşti hotărît să faci ceva, atunci fă! Eu am să te ajut cum am să pot”. Acesta a fost pentru mine un moment foarte important, pentru că de acum începusem să iau mai concret o poziţie, care, socotesc eu, era nimerită în momentul respectiv (care, bineînţeles, era extraordinar de riscantă). Îl aveam însă ca sprijin pe Ministrul Apărării Naţionale, generalul Ion Ioniţă.”
„CEAUȘESCU A ÎNCEPUT SĂ LOVEASCĂ DIRECT IN ARMATĂ”
„În acel an, 1974, Ceauşescu a început să lovească direct în armată, avînd destul susţinători chiar înăuntrul acestei instituţii. Şi primul în care a lovit a fost şeful Marelui Stat Major, generalul Ion Gheorghe. Ne-am trezit cu toţii că generalul Ion Gheorghe era mutat din funcţia de şef Marelui Stat Major, în funcţia de prim-vicepreşedinte la Primăria Capitalei. Sigur, toţi ne-am pus întrebarea de ce, dar, pînă la urmă, nici nu ne-am mirat, pentru că Ion Gheorghe era unul dintre cei care îl susţineau întru totul pe Ion Ioniţă. A fost făcut un plan foarte diabolic, aş zice, pentru că cineva dorea să ajungă în fruntea Ministerului Apărării Naţionale… Iertaţi-mă, n-am să-i dau numele, pentru că mi-e şi scîrbă să i-l pronunţ – o canalie ordinară!
„FUSESEM NUMITEU!…DAR A FĂCUT MANEVRE CU SPRIJINUL SECURITĂȚII”
„El dorea neapărat să ajungă ministrul Apărării Naţionale, dar nu l-a atacat direct pe Ioniţă, pentru că, dacă l-ar fi atacat direct şi îndepărtat, ar fi devenit ministru automat primul locţiitor, adică şeful Marelui Stat Major. Şi atunci, l-a atacat pe Ion Gheorghe, şeful Marelui Stat Major. Îndepărtîndu-l, al a venit în locul acestuia [e vorba de generalul Ion Coman, unul dintre fidelii executanţi ai dispoziţiilor lui Ceauşescu – n.n.]. O paranteză aici, fusesem numit eu, dar el a făcut tot felul de manevre, cu sprijinul Securităţii, ca să mă ponegrească în aşa măsură încît a fost gata să se treacă peste decretul semnat şi să apară el. Imediat ce a devenit şeful Marelui Stat Major, a început să îl mănînce, să îl roadă pe Ioniţă şi a reuşit. Era o practică la Ceauşescu, de înlăturare prin vîrful piramidei, aşa-zisa promovare! Şi l-a trecut din ministrul Apărării Naţionale viceprim-ministru! M-aţi înţeles… ca, după aceea, să-l înlăture şi de acolo.
„EU AM FOST ÎNLĂTURAT DIN ARMATĂ””
„Şi a trecut această canalie în funcţia de ministru. Nu a durat mult şi, în iunie 1978, am fost eu înlăturat din armată, scos, la 52 de ani, de la comanda armatei din Bucureşti, unde fusesem timp de nouă ani de zile şi numit, la fel, cu masca aceasta de promovare, adjunctul ministrului construcţiilor industriale. Cu toată opoziţia mea, că n-am nici calificarea pentru aşa ceva, am fost numit prin decret în acea funcţie, unde am stat timp de şase ani de zile.”
„ARMATA FUSESE FĂCUTĂ ZOB”
„În timpul acesta, armata fusese făcută zob. Instrucţia nu se mai făcea, dotarea era cum era sub oblăduirea acelui aşa zis ministru (eu i-aş zice ministru de paie, că nu se pricepea la armată, fusese un politruc)… Am început să adresez fel şi fel de proteste, am cerut audienţe la Ceauşescu, la nevasta lui; m-au minţit ca nişte şarlatani, cum că nu ştiau nimic, că era nevoie de o mînă de fier la construcţii industriale şi din cauza aceasta am fost numit acolo.”
„Atît Ioniţă, cît şi cu mine ne-am dus în noile funcţii cu gradele pe umăr, ca militari şi am stat ca militari, pînă ce am fost scoşi în rezervă. Pe mine m-a pensionat la 57 de ani, chiar dacă statutul nu prevedea o limită de vîrstă pentru gradul de general-colonel (puteai trece la pensie şi la 70 de ani). Am mai stat un an de zile, civil, pe la construcţii industriale şi am cerut eu, după aceea, să plec.”
„AM ÎNCEPUT SĂ NE PREGĂTIM, IN SCOPUL DE A ORGANIZA O ADEVĂRATĂ LOVITURA DE STAT PENTRU TOAMNA LUI 1984″
„De asemenea, să nu credeţi că încă de la începutul-începutului între mine şi Ioniţă au fost discuţii deschise. Fiecare trebuia să îşi asigure o perioadă de tatonare, a trebuit o anumită perioadă de timp, să mă cunoască el pe mine, să îl cunosc eu pe el. După ce am văzut că ne potrivim şi la gînduri, am început să lucrăm intens, cu Ioniţă dar şi cu alţii din armată. Aceasta a fost pînă pe la începutul anilor ‘80. Deci anii ‘70 au reprezentat perioada de acumulare, de nemulţumiri, iar la începutul anilor ’80 s-a trecut deja la acţiuni mai deosebite.”
„CHIAR ȘI DOMNUL ILIESCU A ÎNCEPUT OPOZIȚIA”
„Tot de la începutul anilor ’70, chiar şi domnul Iliescu a început opoziţia – şi o opoziţie destul de vehementă. În urma unei vizite în China sau Coreea, Iliescu le-a stopat pînă şi entuziasmul care-i cuprinsese pe soţii dictatori la vederea manifestaţiilor tipice de acolo. A fost îndepărtat din funcţia pe care o avea, a trecut prin diferite alte funcţii.”
„L-AM ÎNTREBAT PE ILIESCU DACĂ NU EXISTĂ FORȚE IN ROMANIA PENTRU A-L ÎNLĂTURA PE CEAUSESCU”
„La începutul anilor ’80 eu eram internat în spital. Iliescu a venit în vizită, la cineva care era lângă camera unde mă aflam eu internat. Acel vecin era tatăl lui Petre Roman. Cînd a ieşit Iliescu din camera lui Valter Roman, am ieşit, întîmplător, şi eu din cameră. Ne-am întîlnit şi am plecat amîndoi pe scări, în jos. Cu vreo cîteva zile în urmă, Ceauşescu a mai ţinut o cuvântare, unde a zis numai prostii. Coborând scările, am abordat direct cu Iliescu această discuţie. Aproape de sfârşit, cîâd ieşeam în curte, l-am întrebat dacă totuşi nu există forţe în România pentru a-l înlătura pe Ceauşescu. Iliescu a reţinut, nu mi-a dat un răspuns. Eu am ieşit din spital, m-am reîntors la serviciu, la treburile mele. Iliescu m-a căutat după vreo două săptămâni, ne-am întâlnit şi mi-a dat răspuns la acea întrebare pe care eu o lansasem în spital. “Pare-se că sunt forţe şi că se pot închega”, mi-a zis. Aşa am început activitatea, eu cu el.”
„ASA A ÎNCEPUT SĂ SE ÎNCHEGE TREABA”
„După o anumită perioadă de timp, Iliescu mi-a spus că ar fi dorit să îl contacteze şi pe Ioniţă, că avea foarte multă încredere în el (el nu ştia de legăturile mele cu Ioniţă), că au fost la Ioniţă doi oameni, că au vrut să îl tatoneze şi Ioniţă le-a “dat cu flit”, cum se spune, adică i-a cam evitat. Cum adică, să intri în casa unui om şi să-i propui asemenea lucruri, când se ştia despre de ascultare etc. Atunci mi-am luat eu sarcina aceasta, de a-l pune în temă pe Ioniţă. Au urmat apoi întâlniri cu Iliescu şi aşa a început să se închege treaba: erau cele două grupe, militară şi politică. Eu m-am întâlnit cu Iliescu, care mi-a făcut cunoştinţă cu încă doi oameni.”
„UNUL ERA VIRGIL MĂGUREANU, CELĂLALT RADU NICOLAE”
„Unul era civil, profesor, Virgil Măgureanu, iar celălalt militar, căpitan de rangul I, Radu Nicolae. El ştie multe lucruri, pe care nu le ştiu nici eu. Am început în această formaţie să ne pregătim, în scopul de a organiza o adevărată lovitură de stat pentru toamna lui 1984, în timp ce soţii Ceauşescu erau plecaţi în Republica Federală Germania.”
„ACȚIUNEA A EȘUAT… DAR AM HOTĂRÂT SĂ MERGEM MAI DEPARTE”
„Trebuie să vă spun cu mult regret că acţiunea noastră a eşuat. Poate că nici nu era organizată aşa cum se cuvine, dar eu am mai şi rămas cu impresia că cineva a trădat. Aş face un păcat să pronunţ numele cuiva pe care l-am presupus… dar prea au coincis nişte lucruri… Poate că Radu Nicolae ar putea să vă dea şi nume.”
„După acest eşec, ne-am întîlnit tot grupul, într-o “casă conspirativă”, care, în cele din urmă, am înţeles că am fost şi înregistraţi şi ne-am pus întrebarea dacă ne oprim sau mergem mai departe. Am hotărît că mergem mai departe.”
extras din interviul realizat de istoricul Marius Oprea
(*) În 1994, John Simpson, jurnalist BBC, a realizat un documentar despre revoluţia română. Istoricii Marius Oprea si Dennis Deletant, consultant al filmului, au discutat cu principalii protagonişti ai evenimentelor din decembrie 1989, în pregătirea interviurilor filmate. “The Independent” a publicat un amplu articol pe tema filmului, .intitulat: “Zece zile care au păcălit lumea”.
AMINTIRI DIN COMUNISM 