„Europa era deprinsă de atîția ani să știe că tînărul Regat Romîn e cel mai solid element de civilizație între Statele balcanice, iubitor de pace și bună înțelegere, atît în relațiile claselor sale sociale, cît și în relațiile internaționale, – un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, și-a serbat acest tînăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică și glorioasă a înțeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvîrșit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziție jubiliară, care a repurtat atîta succes față de representanții Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii și al păcii; Regele a avut de ce să fie mîndru și fericit.
Firește dar că recentele răscoale ale maselor țărănești, cari au luat proporțiile unei hotărîte revoluțiuni teroriste, aproape ale unui crunt răsboiu civil, trebuia să producă în Europa emoțiune și uimire. Cine însă cunoaște ca noi deaproape organele acestui Stat și funcționarea lor se miră acuma, nu de ceea ce se ‘ntîmplă, ci – dacă a existat (precum era îndreptățit să nu mai crează) atîta energie în acele mase – cum de n’a isbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. În adevăr, poate că nici într’un Stat, din Europa cel puțin, nu există atîta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască.
... Țara romînească este o țară aproape absolut agricolă; cîteva începuturi de industrie, protejate într’un mod scandalos de către Stat, și chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producție de avuție națională, într’o proporție infimă, aproape neglijabilă față cu producția agricolă. Pămîntul țării este stăpînit: de propietarii mari; între aceștia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundațiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Academia, etc.; și marii propietari particulari; de propietarii mijlocii, și de propietarii mici, masa enormă a țăranilor, împropietăriți dela 64 și dela 88.
Toți țăranii sînt plugari; ei cultivă micile lor proprietăți și proprietățile mari și mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populație de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producția proprietăților lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului și dările au sporit și sporesc mereu; iar pe de alta, pămînturile lor s’au micșorat și se micșorează necontenit, trecînd în fragmente la copii prin moștenire după dreptul comun, – alienarea fiind prohibită prin lege și fiind permis numai schimbul prin compensare dela țăran la țăran, – și se fragmentează în porțiuni așa de mici pînă înfine, încît ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă – un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligență specială și de răbdare, ignoranței metoadelor pentru așa cultură savantă, și din cauza lipsei de capital și de credit. Pe de altă parte, proprietatea mare și cea mijlocie nu au forțe pentru cultura lor extensivă decît brațele țăranilor. Aceștia solicită porțiuni de pămînt pentru a munci și produc cît mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porțiunile arendate, ori în bani și ‘n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, țăranul muncește pămîntul , iar produsul se împarte cu proprietarul mare, după cum s’a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Țăranul mai este silit la această învoială și prin faptul că proprietatea mică nu are de loc pășune pentru vitele lui; pășunea o stăpînește exclusiv proprietarul mare. Învoelile agricole, deși sînt obligațiuni de natură civilă, sînt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari, ca și așa numita în dreptul penal „muncă silnică”. (Constrîngerea corporală s’a desființat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta este un adevăr ce nimini nu l-ar putea tăgădui, tot așa precum niciun țăran n’ar îndrăsni să se prevaleze de desființarea constrîngerii corporale prin lege, știind bine că atunci s’ar expune la pedepse corporale, desființate și mai de mult, prin Constituția din 1866).
Aceasta este generalitatea… Mai este însă, din nenorocire, și o altă generalitate. Dintre propietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile; cei mai mulți, foarte mulți, și le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar Statul și fundațiunile, pe cale de licitație publică, potrivit legii Contabilității Statului; numai domeniile Coroanei sunt administrate de a dreptul, fără amestec de arendași în bloc. Cu oarecare capital dar și cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moșiilor mari și mijlocii. În Moldova trebuește mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pămînturile se subtarendează la țărani pe bani și muncă, și arendașul mare are nevoe de vite, care, mașini, etc.; în Muntenia, trebuește mult mai puțin: aici ai luat moșia, plătești o rată de arendă, ai cîțiva bani pentru sămînță și pentru avansuri ca împrumut țăranilor nevoiași; după aceea, rearendezi aproape tot în porțiuni la țărani. Aceștia lucrează din primăvară pînă în toamnă, din revărsatul zorilor și pînă în răsăritul stelelor; iar toamna, potrivit învoelii, țăranul îi cară întîiu arendașului partea acestuia la hambar sau la gară, și numai în urmă are voe să-și ridice și el partea ce i se mai cuvine și lui.
Să nu uităm a spune că țăranii nevoiași, peste iarnă, cînd nu au de lucru și nu pot produce în genere nimica, avînd nevoe de bani, fac împrumuturi, cu cŕmătă, mai mult sau mai puțin infamă, tot dela arendași, rămînînd a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea țăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămași datori pe anul următor. Și iar vine o iarnă aspră peste tristele și umilele lor vetre, și iar rugăminți cu căciula’n mînă pentru un nou împrumut… Și așa mai departe… Concurența arendașilor a ridicat și ridică necontenit prețul arenzilor, lucru ce convine propietarilor, și din aceasta, firește, crescînda îngreunare, pentru mulțimea plugarilor, a condițiilor de subarendare. Așa dar, avem următoarea formulă strictă: coarda îndrăsnelii la concurență din partea arendașilor mari se’ntinde pe măsura supunerii la învoeli din partea arendașilor mici, a plugarilor. Ei ! aci stă rădăcina răului; aci stă ascunsă cauza actualei stări de lucruri – coarda s’a întins peste măsură. Și răul mai are și alte rădăcini cum vom arăta îndată…
Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendașilor mari este compusă din străini, – în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji și puțini romîni ardeleni supuși unguri, – în genere, afară de rare excepțiuni onorabile, oameni de joasă extracțiune, aspri la cîștig, fără sentimente omenoase și lipsiți de orce elementară educațiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăsprește aici prin lipsa de solidaritate națională, prin nesocotirea tradițiilor și opiniei publice, prin îndrăsneala ce o dau pe o parte coruptibilitatea administrației publice, pe de alta protecția or a pavilionului străin, or a cine știe cărei puternice Alianțe universale, și printr’un manifest dispreț brutal față de țăranul incult, umilit și îndelung-răbdător. Ce a rezultat din această sistemă ? Iată: 1. Scăpătarea atîtor proprietari mari, cari și-au sporit cheltuielile pe măsura creșterilor arenzilor, înnecîndu-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranța unei continue progresiuni a veniturilor; 2. Prosperitatea fenomenală a clasei arendașilor mari și, pe lîngă asta, avîntul prodigios al băncilor și institutelor de credit, din cale afară disproporționat cu o țară agricolă; și 3. Mizeria țăranilor. Trebuia să fie așa. Din stoarcerea forțelor acestora din urmă a resultat și luxul nechibzuit al proprietarilor, și înavuțirea nemăsurată a arendașilor, și cîștigurile enorme ale Băncilor, și bacșișurile administrației publice și, mai încă, ridicarea mereu crescîndă a veniturilor Statului.
Pe de-asupra acestei realități, ia să vedem acum ce politică, ce administrație, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat. Partidele politice, în înțelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noue de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în Romînia. Cele două așa numite partide istorice care alternează la putere, nu sînt, în realitate decît două mari facțiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facțiunilor sînt mai mult sau mai puțin ambițioși politicieni. Firește că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intențiuni: „toți, toți, cum zice Antonius, sînt bărbați onorabili !” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă și ne-avînd ce munci, negustorași și precupeți de mahalale scăpătați, mici primejdioși agitatori ai satelor și împrejurimilor orașelor, agenți electorali bătăuși; apoi productul ibrid al școalelor de toate gradele, intelectualii semiculți, avocați și avocăței, profesori, dascăli și dăscălași, popi libercugetători și răspopiți, învățători analfabeți – toți teoreticieni de berărie; – după aceștia, mari funcționari și impiegați mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerțul e cea mai mare parte în mîinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji, romîni supuși unguri, toți străini fără drepturi politice, nici comunale.)
După Constituția și Legea electorală în vigoare, reprezentația națională este aproape 70% produsul acestor elemente; 30%, fiind date de propietarii mari și mijlocii și cîțiva dintre comercianți și puțini industriași romîni. Imensa clasă a țăranilor nu are, propriu vorbind, niciun reprezentant natural al intereselor ei în Camere; deși această imensă clasă ar avea după lege dreptul să trimită (ca al III colegiu electoral) din toată țara cam 20% din membrii Camerei deputaților. Dar colegiul III votează prin delegațiune, iar delegații sînt recrutați tot din plebea de care vorbim mai sus și impuși, fără putință de împotrivire, maselor țărănești.
Astfel dar, Camerele sînt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor și ale plebei orașelor. Pe lîngă agricultură deci, trebue să’nflorească în Romînia și o vastă industrie, industria politică, și, ca orce industrie bine și inteligent desvoltată, trebue să prospereze.
Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămînzind în opoziție. Cînd cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămînzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecît răsturnarea guvernului. Facțiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ține pept torentului popular, adică facțiunii răsbite de foame; iar Regele, gelos de reputația europeană de liniște și ordine a Statului său, este silit să congedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimități în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziției cu formarea unui nou cabinet, cu disolvarea Parlamentului și a tuturor consiliilor județene, urbane și rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament și unor noi consilii, – care toate, după bunele obiceiuri consacrate, sînt firește aproape unanime partizane ale noului guvern.
Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentației naționale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern. Și asta se întîmplă, regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puțin decît o legislatură întreagă… A căzut un guvern și a venit altul, îndată, toată administrația țării, și cea de Stat, și cea de județ, și cea comunală -de la prefecți și secretari generali de ministere, pînă la cel din urmă agent de poliție și pînă la moașa de mahala – se înlocuește, … pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămînzii trec la masă, sătuii la penitență. Și asta așa mereu și pe rînd din trei în trei ani, ba și mai des uneori.
De la o administrație astfel recrutată și constituită pe termene provizorii, se înțelege că numai seriozitate și scrupuluri nu se pot pretinde. Toți oamenii de afaceri, începînd de la arendașul care plătește milioane arendă și sfîrșind cu micul precupeț, care învîrtește în mizerele-i daraveri abia cîțiva lei, sînt rançonnés, în proporție, de către acești baroni feudali mari și mici, cari se numesc agenții administrației Statului romîn. Și oamenilor de afaceri asta trebue să le convină; în așa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfiială- poate nedreptăți mare pe mic, poate înșela mic pe mare, – puțini reducînd în mizerie pe mulți. Rar, din cînd în cînd, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme á la mer – cine știe ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s’a lăsat prea stîngăcește mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepții onorabile. De aceea, cu un zîmbet plin de amărăciune, Romînul numește țara lui patria bacșișului și hatîrului. Cu așa parlamente se fac legi peste legi – cu așa administrație se aplică. Justiția ?… Judecătorii de pace și membrii tribunalelor de primă instanță, afară de prezidenți, sînt amovibili, ca și agenții și funcționarii ordinari. În justiție, poporul n’are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu și prestigiu; și între această justiție fără prestigiu și poporul sceptic, se resfață formidabila și excesiv numeroasa clasă a avocaților – cea mai prosperă în Romînia după a arendașilor mari. Avocații constituiesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaților de Stat. Să vedem acuma cum se fac în Statul romîn educația și cultura publică, în ce scop se fac și ce rezultate dau.
Toate școalele, de la cele populare pînă la Universități – școale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moașe, de muzică, de alte arte, facultăți de toate ramurile culturii înalte – toate dau mai mult sau mai puțin d’emblée absolvenților lor drepturi la dignități și funcțiuni publice. Astfel școala romînă, în loc de la fi un mijloc de educațiune și cultură a poporului și a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întîietate între cetățenii, de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi și privilegii. Și din ce în ce, din gradul cel mai de jos pînă la cel de sus, școalele sînt niște fabrici de funcționari, de salariați publici și de avocați – o pletoră de semidocți, fără caractere, fără omenie, adevărați cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuesc numai decît onoruri cît de multe fără nuciun merit și cîștig cît de mare fără multă osteneală.
Aceste fabrici alimentează oligarchia publică ce stăpînește exclusiv țara romînească. Din aceste fabrici ese și se premenește și crește, în oarba luptă de concurență pentru repurtarea rangurilor, distincțiunilor și profiturilor, oligarchia de aventură. An cu an apar proaspeți pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii și patrioții, placizii făuritori de sisteme noue, instigatorii exaltați, șoviniști, naționaliști, iredentiști, antisemiți, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trîndavei plebe, servanta oligarchiei. Familiile sîrmane din plebea orășenească, lipsite de orce mijloace de producție, trăind din mică precupeție, or din slujbe sau slujbușoare, or din cîrciumăritul de mahala, ori din meserii mai puțin ușor de mărturisit – toate aspiră, grație școalelor naționale, să-și vadă copiii cît mai degrabă, după vîrsta majoratului, în cel mai rău caz funcționari; în cel mai bun, măcar deputați ministeriabili, dacă nu chiar miniștri…. Și, ca la cele mai absurde loterii, și aci, nu toate iluziile sînt amăgite.
Așa se recrutează oligarchia care stăpînește țara romînească. Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunțare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, și puțintel noroc – și cariera strălucită e gata. Așa se face concurența; așa se parvine; așa se intră în rangurile nobiliare ale oligarchiei romîne. Astfel dar, nuciun salt social dela o generație la alta, oricît de enorm, nu este exclus. Dintr’un fiu de țîrcovnic ese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr’un fiu de familie istorică, mari boeri pînă eri, ese un escroc, care moare victima vițiului, cînd a scăpat de pușcărie, grație intervenției rudelor influente; dintr’un copil de cîrciumăraș, un avocat ilustru, care, în cîțiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr’un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduș electoral, la solda unui ambițios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.
Asta, în țara romînească, se numește cu tot seriosul sistemă democratică… Și oligarchia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cît de incapabilă de producție utilă or de gîndire, pe atît de lacomă la cîștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă și revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduiește țăranilor (imensei mase, supusă și cuminte producătoare a avuției naționale), sub pretextul ignoranței și lipsei lor de maturitate politică, orce drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cîrmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. Împărțită în două bande, ce se numesc cu pretențieistorice”-liberal și conservator, -bande mai nesocotite decît niște seminții barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu, -această oligarchie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut eri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numite aci democratice.
Se ‘nțelege dela sine că tot ce spunem și aci privește generalitatea; firește, între politicienii romîni și în rîndurile profesiunilor liberale, se găsesc și mulți oameni de inimă, de caracter și de ispravă; ei văd și deplîng, ca și noi, răul patriei; dar, perduți în mulțimea celor răi n’au puterea să răstoarne blestemata sistemă, în care sînt ținuți captivi, cu zălogirea intereselor lor vitale...
Iată ce se petrece d’asupra; ceea ce se petrece de-desubt am spus, și lumea uimită asistă la prăpăstiosul faliment al oligarchiei de strînsură din Romînia, la catastrofa care era inevitabilă. Care ar fi leacul la aceste adînci rele ?… Cu conștiința pătrunsă de nevoile mult-încercatei patrii romîne, răspundem.
Fatalitatea istorică cere, se vede, jertfe, de îngropat sub temeliile unei sănătoase clădiri de Stat. Revoluția oarbă de jos s’a produs; era, cum am văzut, inevitabilă;ea își dă fără cruțare jertfele ei… Facă Dumnezeu să fie jertfirea cît mai puțin dureroasă !… Pentru ridicarea Romîniei la situația și dignitatea de Stat normal european, ar trebui numaidecît acum o revoluție luminată și conștientă de sus… Și cîți aliați devotați n’ar găsii în captivii de cari pomenim mai sus, sătui de a-și călca mereu pe cuget și pe inimă, de a-și jertfi zilnic, pe altarul minciunii și inichității, convingerile lor adînci, dragostea de adevăr și de patrie !… Prinsă între două revoluțiuni egal de întemeiate și de puternice, oligarchia despotică de strînsură, ea singură vinovată și răspunzătoare de tot dezastrul, ar fi ușor îngenuchiată și funesta ei sistemă pe veci abolită. Ar trebui o francă lovitură de Stat pentru realcătuirea acestuia din temelii, pe temeiul îndreptățirii raționale și echitabile a producătorilor, și înfrînării speculatorilor de tot soiul. Altfel nu se mai poate liniște în țară. Cele două facțiuni se pot perinda la putere an de an, spre a decreta pe ‘ntrecute fel-de-fel de paliative;răul va rămînea;va coace, cu cît mai năbușit cu atît mai profund, și va isbucni periodic și din ce în ce mai grozav, pînă la o statornicire adevărat sănătoasă sau la un desăvîrșit desastru-fiindcă despotismul bizantin al oligarchiei de strînsură nu mai poate fi de suferit.
Dar pentru o lovitură de Stat, pentru o sarcină așa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mîine să înfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeiași nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Și este unul care ar putea-o face… El ar avea tot prestigiul cerut în așa înalte împrejurări-Regele.
Da, El ar putea… dar ar trebui să și vrea...
Nici un om cuminte nu poate da dreptate deplină țăranilor răsculați. Pretențiile lor, cînd, foarte rar, pe ici pe colo, și le formulau, erau exorbitante și imposibile de satisfăcut;iar furia de element orb cu care, fără a ști în genere ce vor, s’au pornit să prăpăstuiască orce statornicire de drepturi, și faptele la cari s’au dedat, în pornirea lor vulcanică, sunt în adevăr vrednice de toată osînda. Dar iarăși, orcare om cuminte peste putință să nu gîndească… Bine, așa de surda nu se ridică un popor tam-nisam, fără să aibă cîtuș de puțin vreun cuvînt, măcar că, luat de scurt fiecare din grămadă, n’ar putea spune lămurit pentru ce a pornit așa val-vîrtej la pierzare… De unde să vie concertarea, solidaritatea ?… de unde acea comunitate vastă a unui fond parcă logic pentru săvîrșirea unei asfel de nebunești acțiuni în masă ?… Cînd s’aprinde și arde un lucru, s’aprinde și arde nu numai fiindcă cine-știe-cum, ci și fiind-că, de felul lui, era un lucru ce se putea aprinde. Cîți tăciuni nu poți arunca pe un morman de nisip ?… iar la o magazie plină cu iarbă de pușcă, o scînteiă de nimic, d’abia să’ți pară c’ai zărit-o în beznă, prea destul…
Trebuia stins focul ?-Mai încape vorbă ?… Numai nebunii se joacă cu asta… Și ni se pare curată copilărie a mai sta cineva acuma să socotească cu de-amănuntul cîte greșeli și cîtă brutalitate gratuită s’a comis or prin exces de zel, or prin nedibăcie, or prin simplă cruzime, la năbușirea primejdiei… Cînd e foc, e foc; s’a isprăvit ! trebue biruit cît se poate mai degrab cu mijloacele de cari dispunem, bune rele… Trebuia stins !…Să facem acuma o cercetare sumară asupra sinistrului, pentru a stabili, pe cît posibil, responsabilitățile. Să vedem… Cum au isbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia, pe’ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe vremea Exposiției jubiliare, se organizase mișcarea maselor țărănești) s’a declarat cu toată candoarea incapabil să țină pept elementului deslănțuit. Regele, firește, adînc îngrijat și bănuind, cu drept cuvînt, El care’și cunoaște bine oamenii, că liberalii nu erau atît de ignoranți în privința evenimentelor, a făcut apel la patriotismul șefului lor. Acesta a primit sdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiția ca facțiunea conservatoare și majoritățile ei să’i promită concursul fără nici o reservă;iar conservatorii, rușinați și îngroziți de moștenirea ce lăsau, s’au plecat învoelii.
Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale… În publicitatea romînească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exibițiuni se numesc „scene înălțătoare”. Toată lumea a plîns, miniștri de azi, miniștri de eri, deputați, senatori, publiciști, raportori și tribunale publice; și’n fața lumii acesteia atît de emoționate, doi mari între mari fruntași, un conservator și un liberal, s’au strîns în brațe cu efusiune și s’au sărutat solemn, spălînd cu lacrimi fierbinți tot trecutul-care, ce’i drept, cam avea nevoe de spălat: în căldura luptelor de pînă eri a celor două facțiuni, primul nu numea pe al doilea decît ” trădător de neam”, iar acesta pe acela „fiul lui Belzebut”.
Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de pînă eri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de cheruvim. În fața primejdiei, pentru amîndouă egal de amenițătoare, facțiunile de guvernămînt dușmane își dau mîna spre restabilirea ordinii. Care va să zică, un guvern incapabil, deși dispune de majorități formidabile, cade; vine altul la putere declarîndu-se și el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu’i dă, fără nici o reservă, concursul-tocmai după principiul gramatical că două negațiuni fac o afirmațiune:două incapacități mărturisite dau o capacitate netăgăduită.
PRAPASTIA DE INTERESE
Între masa poporului și clasele stăpînitoare este (cine ar putea tăgădui ?) o prăpastie de interese și de sentimente, pe care aceste clase n’au știut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar și-au dat toată osteneala s’o sape cît mai adînc. Solidarizarea celor două facțiuni, adversare la cuțite pînă eri-cu uitarea orcării vechi dușmănii, cu călcarea peste scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală-trebuia firește să fie considerată de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarchiei… Așadar, nu ne aflăm în fața unor desordini pe cari un guvern fusese incapabil să le astîmpere, iar altul cu mai multă autoritate și cu mai mult spirit politic, se bizuia să le năbușe;ne aflam în fața răsboiului civil al maselor producătoare, -sătule de prea îndelungată nesocotire a lor în cîrmuirea intereselor publice, -contra oligarchiei usurpătoare, -prea numeroasă și prea scumpă pentru a mai fi întrebuințată, prea inică pentru a mai putea fi suferită.
Cum vine noul guvern, aruncă în țară un manifest prin care imploră dela lume liniștire și promite solemn satisfacerea cît mai neîntîrziată a revendicărilor celor răsvrătiți – revendicări pe cari, cum spuserăm, nici cei răsvrătiți nu le știau formula. În vreme ce’n unele părți trage cu tunul asupra maselor compacte, în altele, unde răscoalele s’au potolit și mai ales acolo unde n’au început încă, se citește lumii solemn manifestul guvernului (liberalii zic „al Regelui” și lumea crede); iar nouii prefecți convoacă la prefecturi pe representații chip și seamă ai răsvrătiților, pe propietarii și arendașii devastați sau amenințați de devastare, pentru a desbate împreună asupra amendării învoelilor agricole. Prefecții, fără nici o atribuție legală în materie, arbitri improvizați în mod arbitrar, obligă pe propietari și arendași să admită numaidecît, făr’a cîrcni, un oarecare regim de minimum de salariu și de maximum de dijmă;daca nu, prefecții declară, față cu țăranii veniți dela răscoale, că autoritățile cu greu ar mai putea răspunde de restabilirea ordinii… Care va să zică, pe de o parte bombardare; pe de alta, congrese diplomatice… Biruiți în răsboiu pe câmpiile largi, țăranii, în congresele din strîmtele încăperi ale prefecturilor, dictează condițiile păcii… Biruitor în răsboiu, guvernul capitulează în pace… S’ar zice că e absurd. Nu; din contra, e logic și consecuent cu principiul de Stat… „Se răstoarnă sacra sistemă !… Orice ! numai să salvăm pentru moment oligarchia de primejdia iminentă !„.
A fost o neînchipuită aiureală generală. În Camere cît și prin organele oficioase, guvernul declară sus și tare că „răscoalele sunt faptele unei mîini străine de undeva„. Imediat, de undeva, pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaș guvern desminte, iar sus și tare, prin legațiunile regale, orce știre de așa fel ca o „curată născocire”. La un moment, oligarchia dă semne de curată demență: își închipuie ca sorginți ale dezastrului, fel-de-fel de conjurațiuni anarchiste, din Barcelona sau Peterson, din Honolulu – mai știm de unde ? Nu mai vede nicăeri decît instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gîndește decît să găsească pe instigatori – fenomen și ridicul și deplorabil, ca totdeauna așa numitul delirium persecutionis. Nu le vine politicianilor noștri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, și’i caută explicația la chilometri departe, cînd, dacă ar fi în stare să se uite mai bine, ar putea-o găsi sub vîrful nasului. Trebue numaidecît să fi fost o vrajă care să fi deslănțuit așa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniștită pîn’adineaori, într’o clipă cu josu’n sus !… Ca baba chioară punînd tingirea pe pirostria șchioapă; cînd se răstoarnă tingirea’n foc, se crucește baba, și scuipă și caută’n spuză urmele Necuratului – care i-a răsturnat hiertura.
Dar orce am spune noi despre păcatele oligarchiei noastre și despre răspunderea ce cade asupră-i pentru cîte s’au întîmplat și se mai pot întîmpla, nu ar avea nicio autoritate dacă un glas mai presus de orce bănuială nu le-ar da o înaltă consacrare… În toiul răscoalelor, cînd toată lumea e cuprinsă de teroare panică, o delegație vine să depună la picioarele Tronului doleanțele propietarilor și arendașilor amenințați cu ruina averii și pierderea vieții. Regele, într’un moment de profundă mîhnire, nu se mai poate stăpîni; îl biruie nevoia de a isbucni odată din fundul sufletului, de a spune ‘nfine adevărul fără înconjur;situația este prea înaltă ca El să nu rostească în gura mare ceea ce, cu atîta îndărătnică îngăduință, a tăcut îndelung tutulor:
Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai-da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele și bărbații noștri de Stat de patruzeci de ani încoace!
Dar sinistrul s’a potolit demult…A trecut parcă un veac de astă primăvară!… Toate sunt cu totul uitate. Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri; a început iar jocu’i normal de cacialmale între fracțiuni, grupuri și grupușoare și în sînul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace… Șopte și intrigi de culise;sfori și sforicele, cît mai subțiri dacă trebuesc, cît mai groase dacă merg;emulație de subtile ergoterii bizantine pe față;concurs de pișicherlîcuri pela spate;adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi și cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii;minciuna rostită tare în vileag cu glaciala neșovăire, pecetea sfîntului adevăr… Și cîte griji pentru atîtea grave probleme publice !… De exemplu… Un așa numit gheșeft (ce barbarism ! ce grozăvie ne mai pomenită la noi !) cu niscai furnituri publice;după asta… o recidivă de indelicateță sau de abatere dela seninătatea or gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăsnit, unde și cînd nu se cuvenea, să spună și el ce avea pe suflet;pe urmă… trebue sau să se permită plutonierilor bacalaureați a purta sabie ca ofițerii titulari ? apoi… resultatul unei alegeri comunale dintr’un orășel de provincie, adăpostit în cine-știe ce văgăună de munți, cu patru-cinci mii de locuitori și cu de vreo trei ori pe atîția decalitri de țuică pentru consumația anuală ! dar înfine, instituirea Doctoratului în drept ! această ridicare absolut imperioasă în momentele de față ? această înălțare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naționale de bărbați de Stat ?… nu sunt astea atîtea ș’atîtea chestiuni destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarchii ?
În cluburi sumptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu;în cabinete particulare, unde un mic souper fin se plătește cu prețul cîtorva chile de mălaiu;în berării populare, unde meschini impiegați asvîrl într’o seară la chef leafa-le pe o săptămînă; în cîrciumi de mahala, unde se strîng hăitașii electorali să se cinstească cu tulburel nou prefăcut din vechiu; – pe căile publice – la colțul bulevardului, sub splendoarea lampelor electrice, sau la răspîntia depărtată, sub licărirea unui felinar afumat; în tramvaiu, pe jos, în muscal cu cauciuc; în vagon-lits, în clasa a doua or atreia; – dela spuma oligarchiei pînă la drojdia clientelei – toți roiesc și forfotesc… Șoptesc, discută, și perorează și isbucnesc și pun lumea la cale, – gîndind la… persoane; vorbind de… persoane; aplaudînd sau condamnînd… persoane; expulsînd sau decorînd… persoane; exaltînd sau calomniind… persoane !…Persoane și iar persoane ! Firește, sistema trebue să fie consecuentă. Aci, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii… Aci sunt slujbe pentru slujbași, nu slujbași pentru slujbe; bisericii pentru popi și paracliseri, nu paracliseri și popi pentru biserici; gîște pentru hahami, nu hahami pentru gîște; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre… Aci e, înfine o patrie pentru patrioți, nu patrioți pentru o patrie…
Firește iarăși cu reserva multor excepțiuni onorabile, netăgăduit oamenii de ispravă, nomoliți în nenorocita sistemă politică și socială… Acestea toate se petrec d’asupra pe o pojghiță foarte subțire, subțire detot, gata să crape sub prea grea apăsare… În acelaș timp, de-desubt, în adînc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungată obijduire. Mințile cari au început și ele să lumineze, le ard de gîndul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părți măcar din stăpînirea intereselor și destinelor proprii… Acolo, pe cînd d’asupra se ‘nvîrtește tot cu mai mult avînt veselul cancan fără soluțiune;acolo, în adînc, gem uriașe nevoi materiale și morale ale unui popor întreg-singura temelie, singura realitate, singura rațiune de a fi a Statului național romîn… Acolo, în adînc, o lume care știe mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decît ce va să zică a trăi ca oamenii, scrîncește:”Noi vrem acum nu doar pămînt !… vrem și pămînt și omenie !”…. Acolo, sub lumina candelei, stă atîrnat între sfintele icoane manifestul regal așteptînd…
Să aștepte !
Încă puține cuvinte deocamdată…Zilele acestea se deschide Parlamentul (am arătat mai sus de unde derivă așa numita reprezentațiune națională), ales în urma strajnicei represiuni a răscoalelor, să avizeze asupra răului de care s’a dovedit în destul cît sufere țara. După cele ce vedem pînă în ultimele momente, toți bărbații noștrii de Stat, dela nulități pînă la somități, precum și toată presa noastră, urmează a crede că la noi n’ar fi vorba decît de o chestiune economică-adică țara n’ar avea alte nevoi decît economice; nu i-ar mai lipsi Statului nostru, ca să’i meargă perfect de bine, decît niște reforme economice În adevăr, lucru de mirare ! Cum nu văd oamenii că mai mare amăgire nu se poate ?… Cine ar putea tăgădui importanța chestiunilor economice ? Dar de asta mai e vorba acum ?
Orcîte reforme s’ar face în această direcție, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puțin originale, decît altele – toate vor fi doar niște paliative. Răul de care sufere țara va rămînea, cum am mai spus, și va coace cu cît mai acoperit cu atît mai adînc. Țara are nevoe de o fundamentală reformă politică. Ba, ceva mai mult: cu cît pentru moment starea intereselor materiale i se va îmbunătăți, cu cît echilibrul acestora se va repara provisoriu, cu atît nevoile mentale și morale vor deveni mai imperioase și deci mai violent strigătoare; – fiindcă tot răul vine numai și numai dela falsa alcătuire politică, ce nu se mai poate ținea astăzi în picioare – dela deplorabila noastră sistemă oligarchică, fără restrîngere de număr, fără limite de ranguri, fără rațiune istorică, fără tradiție și fără posibilitatea de a și le crea măcar cu timpul; avînd pentru viața publică, pentru interesele generale ale Statului, toate păcatele oligarchiilor senile și putrede și neavînd vreunul dintre meritele oligarchiilor voinice și sănătoase.
O SINGURA REFORMA ESTE NECESARA: Abolirea alcătuirii politicii de uzurpare, desființarea celei mai odioase sisteme boerești, fără boeri și boernași numărați […] – și intrarea întregii țări în stăpînirea dreptului ei întreg de a hotărî asupra avutului și onoarii ei, asupra soartei și destinelor ei, după voința lui Dumnezeu, numai prin voința ei.
I-or fi trebuind firește țării multe reforme economice; dar pe acestea nu o ligarchia noastră, cum o cunoaștem, ar avea interesul, și mai puțin capacitatea și autoritatea, să le facă dintr’odată; numai țara însăși și le-ar putea face încet-încet potrivit trebuințelor și intereselor ei. Pentru aceasta ea are acuma nevoe de o singură reformă-și precum zice un înțelept istoric, „cînd a ajuns neapărată o reformă, și i-a sosit ceasul îndeplinirii, nimic n’o mai împiedică; ba, totul o ajută”- o singură reformă: Abolirea alcătuirii politicii de uzurpare, desființarea celei mai odioase sisteme boerești, fără boeri și boernași numărați, ci cu nenumărați ciocoi și cioclovine, – și intrarea întregii țări în stăpînirea dreptului ei întreg de a hotărî asupra avutului și onoarii ei, asupra soartei și destinelor ei, după voința lui Dumnezeu, numai prin voința ei.
Atît mai rău pentru cine, orb sau orbit, amăgit de alții or de sine, nu înțelege această supremă necesitate a existenței Statului romîn ! Așa dar, mai întîiu; destul cu casta de strînsură din vîrfuri pînă’n gunoaie ! destul cu mamelucăria inică ! destul cu absurdul anachronism, ibrida Constituțiune archontologică, pe care ar trebui s’o punem cu minte și cu liniște la archivă, făr’a mai aștepta momentul cînd s’o vedem arsă cu un alaiu și cu o pompă mult mai puțin veselă decît cele cu cari a fost ars odinioară Regulamentul organic !
Și pe urmă ?… Pe urmă țara întreagă, chemată să-și exercite dreptul ei sfînt fara da se … Vază-și, după înțelegerea și judecata ei, sub paza Celui de sus, de nevoi ! Și dacă nu va ști deocamdată destul de bine, atunci… să învețe ! să ‘nvețe, cu necazuri și jertfe, cum a ‘nvățat toată lumea civilizată. Are pentru asta vreme destulă:Dumnezeu, fie lăudat numele lui ! n’a pus hotar viitorului…
Numai asta i-e leacul… Încolo degeaba orce și orcîte paregorice !… Iar bărbatul de Stat care, azi sau mîine, își va lua cu peptu ‘nainte eroica sarcină să aducă leacul va însemna în istoria Patriei un nume în adevăr măreț și neperitor între nenumăratele mititele, menite să fie uitate cu atît mai degrabă cu cît or fi fost mai importante, și or fi făcut mai multă larmă împrejurul nimicniciei lor !
Ion Luca Caragiale, 1907, Octomvrie
AMINTIRI DIN COMUNISM 