Inginerul român Dimitrie Leonida a realizat primul proiect pentru viitorul complex hidroenergetic în 1908obținând, cu aceasta lucrare, diploma de inginer la Şcoala Politehnică din Berlin – Charlottenburg,.
Realizarea barajului s-a amânat, din lipsa finanțării, până după cel de-al Doilea Război Mondial. In final, amenajarea s-a decis în urma unei analize a Institutului de Studii şi Proiectări Energetice București, efectuata in perioada 1949-1950.
Startul lucrării s-a dat în toamna anului 1950, sub forma a trei șantiere amplasate la intrarea și respectiv ieșirea tunelului de aducțiune (satele Cârnu şi Stejaru) şi în zona viitorului baraj. Activitatea de turnare propriu-zisă a corpului principal al barajului a demarat în 1956.
La temelia barajului s-au excavat 1.312.000 metri cubi de stâncă, aproape cât volumul barajului, 1.625.000 metri cubi de beton. Construcția a durat 10 ani, din 1950, pana la 1 iulie 1960, și s-a încheiat odată cu apariția planului național de electrificare.
CONSTRUIT CU DEȚINUȚI POLITICI, ÎNREGIMENTAȚI IN COLONIILE DE MUNCA
Peste 15.000 de oameni au lucrat la ridicarea barajului de la Bicaz, a tunelului de aducțiune şi a uzinei electrice de la Stejaru. Au fost aduși deţinuţi politici, organizați în colonii de muncă.
In lagărul de muncă de la Dodeni se aflau cei care au lucrat la corpul barajului şi în partea amonte a tunelului de aducţiune. Celălalt lagăr de deținuți politici era situat in cartierul Ciungi (actualul stadion din Bicaz)., unde erau concentrați cei care au lucrat la terasamentul căii ferate care venea de la Piatra Neamț şi la construcția gării din Bicaz.
În afara deţinuţilor, pe şantierele de la Tunel Intrare şi Baraj până la finele anului 1959 a contribuit şi un detaşament de 1200 de militari ai muncii. Alţii 400 au lucrat la construcţia fabricii de ciment şi la hidrocentrala de la Stejaru.
Galeria de aducţiune de a fost executată în condiţii geologice foarte dificile.
„Se lucra cu câte 100 de mineri odată, se intra cu pickhammer-ul, se căra materialul excavat întâi cu căruța, cu cai de mină, orbi, apoi cu o mocăniţă cu lemne până ce mica locomotivă care trebuia să ajungă la tunel-intrare a luat rău curba de la Dodeni şi s-a dus de-a dreptul în Bistriţa. «Sabotaj !», s-a strigat. Era un cuvânt ca o dinamită la vremea aceea. Tunelul interior e betonat continuu, armat cu două plase de armătură, cu şase cadre pe şină…” – a rememorat inginerul Gheorghe Opriş.
In timpul lucrărilor se produceau frecvent accidente datorate lipsei de experienţă şi a condiţiilor de lucru. Se înfruntau atât presiuni foarte mari ale apelor de inflitraţie, cât şi infiltraţii cu gaze pe aproape o treime din lungime. O explozie a unei asemenea pungi de gaze s-a soldat cu aproximativ 30 de morţi.
UNII CU SUDURA, ALȚII CU PICTURA
„Se lucra nonstop şi era luminat a giorno. Cei din colonie erau oameni cinstiţi. A fost o şcoală a vieţii foarte interesantă”, a declarat pictoriţa Iulia Hălăucescu, martor al istoriei construirii barajului, care a imortalizat pe pânza „Epopeea Bicazului”, o colecție de 200 de lucrări în acuarelă având ca temă lucrările la baraj.
In 1979, pe 16 noiembrie, din Depoul Ciurel pleca spre stația Semănătoarea (Petrache Poenaru) primul tren de metrou “experimental cu public”. Evenimentul a marcat punerea in exploatare a metroului, la cinci ani de la începerea lucrărilor și la zeci de decenii distanță de momentul când ideea construirii unui metrou in București fusese avansată prima oară de către specialiști.
Ideea construirii unui metrou in București datează de la începutul sec. XX, când tânărul student Dimitrie Leonida propune acest mijloc de transport pentru capitala. In perioada 1934 – 1936, se conturează si ideea realizării unor linii de transport in comun subteran, cu trenuri sau cu tramvaie electrice.
Cel de-al Doilea Razboi Mondial aduce din nou in atentie necesitatea construirii unui metro in Bucuresti. La acea vreme, planurile metroului prevedeau constructia a trei linii: linia NORD-SUD cu o lungime de 8,2 km, care trebuia sa uneasca Hipodromul (zona Piata Presei Libere) cu Calea Rahovei pe traseul Piata Victoriei – Piata Romana – Piata Natiunii. Cea de-a doua linie EST-VEST, de 3,5 km avea drept punct de plecare Gara Bucuresti-Est, subtraversa Bulevardul Academiei si ajungea la intersectia cu strada Stirbei Voda. Ultima linie de metrou – Gara de Nord -, de 1,5 km, pornea din Gara de Nord pe traseul Bulevardul I.G. Duca, Soseaua Basarab, Piata Victoriei. Izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, in septembrie 1939, scoate de pe ordinea de zi aceste proiecte.
In timpul regimului Dej, in anii ’50, problema construirii unui metrou in Bucuresti revine din nou in actualitate. In acest sens, se înființează Directia Generala a Metroului Bucuresti, cu scopul de a realiza studiile necesare și de a prezenta soluții efective. In 1954 se propune concret construcția la adâncimi cuprinse intre 20 și 40 de metri, a trei linii, pe următoarele trasee: Atelierele Grivita Rosie, Centru „Viitorul Port”, Parcul Herastrau, Centru, zona de locuințe din sud si Fabrica de Confecții si Tricotaje, Cișmigiu, Centru, Uzinele 23 August. Datorita situației economice dificile si a implicațiilor tehnice si financiare necesare realizării proiectului, planurile metroului bucureștean sunt din nou amânate.
In anii ’70, pentru satisfacerea cererii de transport in comun in municipiul București, s-au prevazut trasee majore de suprafață care sa preia fluxurile de călători, însa acestea nu ofereau solutii corespunzatoare si conditii prevazute de confort. Ca urmare, s-a impus introducerea sistemului de transport cu metroul, soluție optima atât pentru descongestionarea traficului de suprafata, cat si pentru transportul calatorilor in conditii de confort, siguranta si rapiditate sporita.
In urma studiilor preliminare efectuate din 1972 – 1975, încep simultan atât proiectarea cat și construcția metroului. La 15 februarie 1972, se instituie o comisie care sa elaboreze propuneri concrete privind realizarea metroului.
La 25 noiembrie 1974, se decide declanșarea lucrărilor premergătoare (studii, analize, proiecte).
In februarie 1975 – se înființează Intreprinderea Metroul București (azi Metroul SA), care avea rolul de constructor al întregii rețele de transport. “Primul țăruș al șantierului a fost bătut la 20 septembrie 1975. Ritmul de construcție in aceasta prima etapa a fost de 2 km pe an, iar ulterior acesta s-a dublat si a fost menținut pana la încheierea lucrărilor”.
1977 – se înființează Intreprinderea de Exploatare a Metroului Bucuresti (IEMB) aflata in subordinea Ministerului Transporturilor – Departamentul Cailor Ferate. Prin HG nr. 686/1991 IEMB, se transforma in Regie de Exploatare a Metroului Bucuresti, METROREX, sub autoritatea Ministerului Transporturilor, având ca obiect de activitate principal „transportul de persoane cu metroul pe rețeaua de cai ferate subterane si supraterane, in condiții de siguranță a circulației, pentru satisfacerea interesului public, social si de apărare civila”. Totodata, prin HG nr. 266/1993 metroul este considerat „monopol natural si strategic”.
1999 – prin Hotararea nr. 482, Regia de Exploatare a Metroului Bucuresti isi schimba denumirea in Societatea Comerciala de Transport cu Metroul Bucuresti – METROREX SA. Exploatarea, întreținerea curenta si reparațiile infrastructurii si materialului rulant se efectuează de regula cu personal angajat al societății, distribuit in subunități de baza: electroenergetica, electromecanica, semnalizare comanda bloc, automatizări si telecomunicatii, linii-tunele, administrare statii, comercial, depouri si uzina de reparatii. Sistemul de transport cu metroul este monitorizat si coordonat permanent de un dispecerat central, cu cinci dispecerate de ramura.
16 noiembrie 1979 – începe exploatarea metroului din București. In acea zi, din Depoul Ciurel pleca spre stația Semănătoarea (azi Petrache Poenaru) primul tren de metrou cu călători. Pe parcursul celor 8,1 km, cat măsura primul tronson al Magistralei I, erau sase stații: Semănătoarea, Grozavesti, Eroilor, Izvor, Piata Unirii, Timpuri Noi, si un depou. Pana la 19 decembrie 1979, când s-a tăiata panglica de inaugurare oficiala a metroului, acesta a circulat cu călători, fiind singurul metrou din lume care a funcționat in acest mod, in perioada de probe.
Punerea in exploatare a tronsoanelor de metrou s-a făcut cu regularitate din doi in doi ani. Astfel, in decembrie 1981, a fost pus in funcțiune cel de-al doilea tronson al metroului, cuprins intre Uzinele Timpuri Noi si Republica (9,2 km, 6 stații).
Începând din august 1983, trenurile de metrou au început sa circule și pe cel de-al treilea tronson de metrou (8,2 km, 4 stații), cuprins intre stațiile Eroilor si Industriilor (azi Preciziei). Prin acest ultim tronson, Magistrala I era terminata, trecându-se la executarea liniei de legătură cu Gara de Nord, precum și a Magistralelor IIși III.
In decembrie 1984, a fost pus in funcțiune prima parte a tronsonului de legatura cu Gara de Nord, in lungime de 0,9 km, cuprins intre Semănătoarea si Crangasi. Doi ani mai târziu, in ianuarie 1986, primele doua tronsoane ale Magistralei II de metrou cuprinse intre Piata Unirii si Depoul IMGB (azi Berceni) erau puse in funcțiune (10,4 km, 7 stații).
In august 1987 se termina construcția si se dădea in exploatare cea de-a doua parte a tronsonului de legătura cu Gara de Nord cuprins intre stațiile Crangasi si Gara de Nord. Pe parcursul celor 3 km, cat măsura linia, era o singura stație – Gara de Nord. In octombrie, cu o întârziere de câteva luni fata de termenul planificat, erau date in exploatare ultimele doua tronsoane ale Magistralei cuprinse intre stațiile Piata Unirii și Pipera (8,5 km, 5 statii).
In cursul anului 1988, pe parcursul Magistralei II au mai fost construite și date in exploatare încă doua stații de metrou: Piata Romana (noiembrie) si Constantin Brancoveanu (decembrie). In august era pusa in exploatare Magistrala III, cuprinsa intre stațiile Gara de Nord si Dristor 2 (7,8 km, 6 statii).
In anii ’90 numelor statiilor Leontin Salajan si Pieptanari devin Nicolae Grigorescu, si, respectiv, Eroii Revolutiei. In mai 1991, este pus in funcțiune si tronsonul de 1,4 km cuprins intre Republica si Pantelimon. Initial, stația de pe acest tronson a fost proiectata pentru a deservi Depoul Pantelimon din imediata vecinatate. Un an mai tarziu, era data in exploatare statia Basarab, construita intre statiile Crangasi si Gara de Nord. Aceasta statie va cuprinde si stația Basarab 2, care va deservi Magistrala IV.
In perioada anilor 1994 – 1998, se da in folosință „pe jumătate” stația Gorjului, situata intre Armata Poporului (azi Lujerului) si Pacii.
In martie 2000, este pus in exploatare tronsonul 1 al Magistralei IV, cuprins intre stațiile Gara de Nord si 1 Mai (3,6 km, 4 statii). Opt ani mai târziu – in noiembrie 2008 este pus in funcțiune si tronsonul Nicolae Grigorescu – Linia de Centura (azi Anghel Saligny), cu lungimea de 4,75 km, cu patru stații. In iulie 2011, este pus in functiune si tronsonul 2 al Magistralei IV, cu lungimea de 2,62 km si doua stații, intre 1 Mai si Parc Bazilescu. Acesta a fost ultimul tronson de metrou a carui construcție a fost începută înainte de 1989..
Pe 4 iulie 2009, rebrusarile (zonele de întoarcere a trenurilor) din statiile Eroilor si Nicolae Grigorescu au fost desființate, trenurile circulând direct intre stațiile Industriilor (Preciziei) si Linia de Centura (Anghel Saligny). Cu acest prilej, statiile Semanatoarea, Armata Poporului, Industriilor, Depoul IMGB, IMGB, Laromet, Policolor si Linia de Centura sunt redenumite in Petrache Poenaru, Lujerului, Preciziei, Berceni, Dimitrie Leonida, Laminorului, Nicolae Teclu, si, respectiv, Anghel Saligny.
In 2017, la sfarsitul lunii martie, extinderea si modernizarea reţelei de metrou a inregistrat rezultate concrete pe Magistrala 4, odata cu deschiderea circulaţiei celor doua staţii de metrou Laminorului si Straulesti, in zona de nord a capitalei. Tot in cursul anului 2017, Metrorex a finalizat lucrarile de modernizare a sistemului de control – acces in 41 de staţii de metrou, ceea ce a presupus inlocuirea liniei vechi de turnicheţi cu porţi de acces batante, care faciliteaza atat intrarea, cat si evacuarea rapida a calatorilor in situaţii de urgenţa. Mai mult, in luna octombrie a anului 2017 Metrorex a introdus in vanzare cinci titluri de calatorie, fara implicaţii financiare suplimentare din partea calatorilor.
In 2018 proiectele de investiţii si modernizare a magistralelor de metrou continua. Astfel, a fost dat in exploatare primul terminal multimodal tip Park&Ride din Bucuresti, care oferă acces non-stop tuturor celor care doresc sa-si eficientizeze timpul si costurile.
In 2019, reteaua de metrou a municipiului Bucuresti avea o lungime totala de 71.00 km, patru linii magistrale si 53 de statii. Magistrala V, cuprinsa intre Raul Doamnei — Hasdeu (Opera), era in constructie, primul tronson având o lungime de 6,8 km pe parcursul carora erau prevazute 10 statii. In același an, proiectul “Îmbunatățirea serviciilor de transport public de călători cu metroul pe Magistrala 2 Berceni – Pipera” deschide o noua cale de acces la staţia de metrou Tineretului, cu doua intrari/iesiri pietonale dotate cu scari fixe, escalatoare si lift, facilitând astfel deplasarea persoanelor cu disabilitaţi.
Metroul bucurestean este unul din cele mai moderne si mai eficiente mijloace de transport urban. De asemenea, se afla intr-un proces continuu de modernizare si dezvoltare.
Potrivit Metrorex, una dintre prioritățile actuale este creșterea gradului de satisfacție a clienților, prin dezvoltarea si eficientizarea acestei rețele. Cele patru magistrale existente asigura transportul zilnic a peste 600.000 de calatori, aproape in toate zonele orașului. Metroul oferă un transport rapid, comod si economic, isi menține cota de piata deținută, numărul calatorilor transportati cu metroul reprezentând aproximativ 20 % din numărul total al celor ce utilizează mijloacele de transport in comun. Metroul, a cărui lungime reprezinta circa 4 % din totalul rețelei de transport public a Municipiului București, se plasează in prima jumătate in ierarhia tarilor europene,, cu o certa tendința de urcare in clasament.
bibliografie:: Ilie Tanasache – “Metroul romanesc si metrourile Terrei”, Editura Vox 2000, Bucuresti, 2009
La 25 mai 1949 (regimul Gheorghiu-Dej), Consiliul de Miniștri decide demararea lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru „asigurarea unui transport mai ieftin și crearea unui sistem de irigații”.
La realizarea acestuia au contribuit localnici, militari și deținuți (majoritatea opozanți ai regimului, oameni politici și intelectuali) ce trebuiau „reeducați prin muncă”, al cărui număr a variat in timp, în funcţie de amploarea lucrărilor și a deceselor.
Potrivit statisticilor, deținuții (pentru care au fost înființate o serie de colonii ale muncii / sau morții, de-a lungul traseului canalului), asigurau, in 1952, mai mult de 80% din forța de muncă necesară proiectului.
Documente din arhiva serviciilor secrete britanice releva că fiecare prizonier, pe baza unor norme stabilite, trebuia să sape cel puțin şase metri de pământ pe zi. Tinerii cu vârste cuprinse intre 15-18 ani erau, la rândul lor, obligați să transporte zilnic minim 50 de încărcături de piatră pe o distanţă de 200-300 de metri. Pentru abateri sau neîndeplinirea sarcinilor trasate, aceștia erau înfometați, bătuți și puși să petreacă noaptea afară, indiferent de anotimp sau vreme.
„PE CRUCE NU ERA SCRIS NICIUN NUME’
„În iarna din 1952-1953 mureau foarte mulți, foarte mulți. Noi, copiii, știam că au murit și ne țineam după căruța funerară şi plângeam. La două-trei zile ne duceam și luam flori de acasă sau o lumânare și mergeam să le punem la groapă. Pe cruce nu era scris nici un nume“ – a declarat presei o localnică, amintindu-și de „frumoasa” copilărie petrecută in apropierea lagărului de muncă de la Cernavodă.
CÂȚI OAMENI AU MURIT PENTRU „CANAL”?
In urma cercetării registrelor de stare civilă, a reieșit un total de 844 de certificate de deces emise deținuților care și-au pierdut viata pe șantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră: 23 în 1950; 35 în 1951, 305 în 1952 și 481 în 1953, iar o anchetă a Securității, efectuată in 1967, concluziona că, pentru alte 1.034 de decese, nu s-au întocmit niciun fel de acte.(conform IICCMER)
Raportul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului mai menționează, în cazul lui Florian Cormoş (comandant al coloniei Columbia, timp de patru luni, în iarna dintre 1952-1953) un palmares suplimentar de circa 140 de morți, din care, oficial, s-au înregistrat doar 115.
Lucrările Canalului Dunăre-Marea Neagră au fost oprite în 1953(*), fiind reluate 20 de ani mai târziu, in 1973, când inginerul Chiriac Avădanei a fost desemnat de Nicolae Ceaușescu pentru realizarea și finalizarea „Magistralei Albastre”, pe baza unor noi planuri.
Noul proiect a beneficiat de participarea a 185 de ingineri și tehnicieni ajungându-se, în 1975, la 225 de specialiști implicați în realizarea acestuia.
La reînceperea construcției, din vechiul canal presărat cu morți, lacrimi și sânge, a fost utilizată numai o mică porțiune.
Nicolae Ceausescu inaugurează Canalul Dunăre-Marea Neagra, 26 mai 1984
Denumit, in epocă, și „Magistrala albastră” – Canalul navigabil Dunăre-Marea Neagră leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre Constanța cu aproximativ 400 km. Cu o lungime totală de 95,6 km, este al treilea traseu navigabil din lume, ca mărime, după Canalul de Suez și Canalul Panama. Canalul se desprinde din Dunăre la Cernavodă (la kilometrul 300 pe fluviu) și, urmând Valea Carasu, pătrunde la kilometrul 40 în platoul dobrogean, pe care îl traversează pe direcția Basarabi – Valea Seacă – Straja – limita de nord a Lacului Agigea, până în portul maritim Constanța.
„Magistrala” este compusă din doua ramuri: cea principală, cu o lungime de 64,4 km și ramura de nord (Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari), de 31,2 km lungime, executată in perioada 1984–1987, realizându-se astfel un sistem de canale navigabile ce conectează Dunărea cu principalele porturi maritime românești. Totodata, la nivel european, Canalul leagă Marea Nordului, prin Canalul Rin-Dunăre, de Marea Neagră.
DIN UMORUL POPULAR, DESPRE „CANAL”
N-avem bani, n-avem mâncare/ Dar avem Canal la mare/ Sa se plimbe cu bărcuța/ Ceausescu cu Lenuța. (regimul Ceausescu)
„Cu sapa si cu lopata\Noi va da canalul gata„! (regimul Dej)
ISTORIA CANALULUI DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ
Demersurile pentru realizarea unui canal care să unească Dunărea de Mare datează din secolul XIX.
In 1832, Imperiul Otoman contractează serviciile unor ingineri britanici, pentru descoperirea și proiectarea unei căi de acces mai scurte înspre mare. Datorită costurilor ridicate de construcție, proiectul este abandonat.
In 1917 dr. ing. Th. Rümelin concepe un nou proiect, denumit ”Dobrogea Mare”, pe care îl prezintă autorităților germane ca pe o importantă cale navigabilă pentru relațiile economice dintre România și Germania, având totodată, și consecințe strategice militare .
Alte proiecte pentru construirea unei căi care sa faciliteze accesul către mare au fost inițiate de o serie de ingineri români. precum Lahovary, Basil Assan și Ion Ionescu de la Brad. Desi nu s-au concretizat, acestea au reprezentat punctul de plecare al realizării unui canal navigabil de la Cernavodă spre Agigea și, mai departe, către Capul Midia.
Regimul Dej are ambiția sa pună ideea in practica. Lucrările demarează in 1949 și sunt abandonate in august 1953(*), in principal datorita lipsei de utilaje și eficienta.
In 1975, purtând un nou nume (Magistrala albastra) și bazat pe un nou proiect, Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost inaugurat la 26 mai 1984, de către Nicolae Ceaușescu.
26 mai 1984 – Nicolae și Elena Ceaușescu, la inaugurarea Canalului Dunăre-Marea Neagră.
Statul român a cheltuit „două miliarde de dolari pentru acest proiect, care a însemnat și excavarea a aproape 300 de milioane de metri cubi de pământ, și turnarea a cinci milioane de metri cubi de betoane” – informează, in 2018, adevarulro
– (*) Sistarea s-a datorat combinației dintre eficiența scăzuta a prizonierilor necalificați și lipsa utilajelor adecvate, mașinile sovietice folosite nefiind „adaptate la condițiile locale” -„sunt defecte și cedează constant”, informează autorii unui studiu occidental, intitulat „Munca forțată în Democrațiile populare”. In aceste condiții, la 10 august 1953 (cf. surse), regimul Dej decide întrerupea lucrărilor, considerând că obiectivul nu mai este „esențial”, iar eșecul a fost pus pe seama unor „sabotori”.
1857 – Prima mișcare pentru electrificarea României s-a realizat in București, astfel devine prima capitala din lume iluminata cu petrol lampant (și al doilea oraș din lume după Praga).
1868 – La Iasi strălucește primul Soare Electric.
PRIMUL SOARE ELECTRIC SE APRINDE LA IASI – Potrivit anunţurilor găsite în Dosarul Căii ferate Lemberg- Cernăuţi- Iaşi de “cronicarul locurilor şi zidirilor ieşene”, reputatul inginer electrotehnic, Ion Mitican (menţionate în volumul său “Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde”, apărut în 2006), cel dintâi experiment cu curentul electric din Principatele Unite avea loc la Iaşi, în ziua de joi, 11 iulie 1868, un SOARE ELECTRIC aprinzându-se în grădina casei logofătului Costache Sturza din Copou. Casa se afla pe locul ocupat în prezent de Spitalul Militar, iar reprezentaţia inedită, cu ultima invenţie tehnică, prezentată anterior la marea Expoziţie Universală de la Paris, “soarele electric”, a avut loc în grădina casei sale, deschisă publicului spre vizitare. Anunţul marelui eveniment a fost făcut de către domnul Luchterhandt, (chiriaş al casei Sturza), specialist al firmei austriece care construia linia ferată menționată: “…reprezentaţia se va sfârşi cu SOARELE ELECTRICU care la Expoziţiunea de la Paris s-au arătatu pentru ănteiaşi dată şi care întrece totu ce s-au arătatu până acuma în felul acesta. Publicu din Iassi va fi mulţumitu chiaru după Reprezentaţia cea ăntăiu.” A doua reprezentație asemănătoare a avut loc duminică, 14 iulie 1868, precedata de un “Mare Concertu” al fanfarei militare.
1873 – Realizarea la Iasi a unui iluminat electric temporar.
In 1882, la doar câteva zile după ce Edison punea în funcțiune centrala de la New York, la București se inaugurează două centrale a câte 25kW. – una în Piaţa Palatului Regal (realizată de firma Brush-Viena, care alimenta Palatul Regal, faţada Teatrului Naţional şi Palatul Cotroceni), și alta la Atelierele CFR Gara de Nord – ambele în curent continuu.
1882 – La Bucuresti. inginerul Henry Slade pune in funcțiune prima termocentrala, echipata cu generatoare electrice de curent continuu tip brush si cazane cu aburi. Centrala a fost amplasata pe locul actualei Biblioteci Centrale Universitare (peste drum de palatul regal). Curentul electric era transmis, pin LEA (linie electrica aeriana), cu conductori de cuprusi izolatori de portelan, lunga de 3km si o tensiune de 2kV, ce alimenta Palatul Regal din Calea Victoriei, iluminatul exterior al Teatrului National, Gradina Cismigiu si Palatul Cotroceni. In acelasi an, pe continentul american, la New York, Thomas Alva Edison punea in functiune prima centrala electrica a orasului.
1882 octombrie – se punein functiune centrala electrica din Gara de Nord din București, pentru iluminatul incintei
1884 – La Sinaia funcționează prima hidrocentrala de pe teritoriul tarii noastre, iar Peles devine primul castel electrificat din Europa. Potrivit documentației MHC Peleș, uzina electrică a fost inaugurată cu ocazia vizitei la castel a arhiducelui Rudolf, urmașul la tronul Austro-Ungariei, alături de soția sa, Stephanie, la un an de la inaugurarea castelului. Echiparea uzinei electrice a fost realizată de firma Continental Edison, iar execuția lucrărilor de compania anglo-austriacă Brush. Au fost instalate două turbine, cu turația de 600 de rotații pe minut, propulsate de apele Pelișorului, aduse printr-o conductă de fontă, lungă de circa 1 km, cu o cădere de 125 de m. Instalația alimenta 805 lămpi din castel și 60 de lămpi pentru dependințe și subsoluri. Câteva zeci de alte lămpi iluminau curtea de onoare și drumul de acces. Astăzi, castelul Peles are o putere instalata de 0,1MW, in urma retehnologizării din 1914. Hidrocentrala poate fi vizitata cu obtinerea unei autorizatii de la SC Hidroelectrica SA.
Electrificarea oraşelor românești s-a făcut de timpuriu, în pas cu ţările avansate: Timișoara (1884), primul oraş electrificat din România şi primul oraş european în care s-a introdus iluminatul permanent al străzilor cu electricitate, Caransebeş (1889), Băile Herculane (1892), Satu Mare (1893), Sighet (1894), Sibiu şi Craiova (1896), Arad şi Târgu Mureş (1897), Brăila–Iaşi–Sinaia (1898), Lugoj şi Galaţi (1900). Municipiul Bucureşti a fost electrificat în anul 1899, când a fost pus în funcţiune iluminatul public de la Cotroceni până la Calea Moșilor, iluminatul Cişmigiului. Electrificarea rurală s-a făcut mai lent, prima localitate rurală electrificată fiind Topleţ (1893), urmată de Sadu şi Cisnădie (1897).
1884 – Timisoara, unul din cele mai mari orase din România, situat in Vestul tarii, a fost primul oras din Europa si al doliea oras din lume, care a beneficiat de iluminat stradal electric. entrala electrica avea o putere instalata de 30kW iar instalatiile au fost pornite intre 15 si 30 Noiembrie, pentru o perioada de proba. Testele au fost realizate de experti austrieci si maghiari care au concluzionat ca instalatiile erau corespunzatoare din punct de vedere tehnic. Centrala Electrica de la Timisoara a pus bazele Sistemului Electroenergetic National (S.E.N.) devenind astfel prima retea de distributie a energiei electrice in curent alternativ a României
1887 – Craiova, iluminarea Teatrului National.
1889 – este inaugurată hidrocentrala Grozăveşti din București; curentul era folosit pentru iluminatul public şi pentru pomparea apei în reţeaua de alimentare a orasului, apa venita din bazinele de pe dealul Cotroceni.Primele traimvaie electrice din bucuresti – 1894
1894 – 9 decembrie, primul tramvai electric circula pe strazile Bucurestiului, alimentat de la Uzina Electrica Grozavesti. Acesta avea indicativ 14 si circula pe traseul Cotroceni – Piata Sfantul Gheorghe – Calea Mosilor – Obor. Acest lucru a pozitionat Romania in topul primelor 10 tari din Europa care au introdus tractiunea electrica in transportul public. Tramvaiele electrice au fost introduse în anii următori şi la Brăila, Timişoara, Galaţi, Iaşi, Sibiu, Oradea şi în alte oraşe. Cu toate aceste progrese, chiar şi la Bucureşti, tramvaiele electrice au funcţionat în paralel cu cele trase de cai, până în 1929.
1896/97 – se construiește Hidrocentrala Sadu, a treia în lume după cea de la Niagara şi cea de la Merano (Italia), executată de Oskar von Miller şi continuată de către Sig Dachler. Uzina Sadu 1 a fost prima hidrocentrala de pe teritoriul tarii care a folosit tehnologia de transport la distanta a energiei electrice, la o tensiune de 4500V prin intermediul a doua linii, alimentând orașele Sibiu si Cisnadie. In 1985, Hermannstadter Elektrizitatswerke A. G., societatea care urma sa administreze uzina, l-a desemnat pe inginerul german Oskar von Miller sa realizeze si sa implementeze proiectul hidroenergetic. Puterea instalata de 1,86MW era de peste 60 de ori mai mare fata de termocentrala construita in 1884 la Timisoara.
1896 – a fost pusa in functiune Uzina electrica din Craiova (430 CP), precum si prima retea de iluminat public din Craiova, care avea 636 de lampi concesionate firmei AEG Berlin pana in anul 1937.
1898 – București. se înființează “Societatea Romana pentru Intreprinderi Electrice Industriale”, in 1921 devine “S.C. ELECTRICA S.A. – Societate Anonima Romana”.
1899 – Sinaia 0, cea mai veche hidrocentrala funcționala din Romania, construita după planurile inginerului Elie Radu. CHEMP (centrala hidroenergetica de mica putere) Sinaia 0, cu coiful său metalic și conturul din cărămidă roșie, este o reducție la scară a palatelor bucureștene din Belle Époque, cu o putere instalata de 1MW, energie generata in cele 4 grupuri existente, 2 dintre ele fiind originale de la 1899. Grupul Voith, companie fondata in 1867, a încercat sa rascumpere in 2006 cele 2 turbine inca functionale, ce au fost realizate de compania lor, dar a fost refuzat, dată fiind valoarea de patrimoniu industrial a vechilor turbine. Hidrocentrala poate fi vizitat dar cu obținerea unei autorizații emise de SC Hidroelectrica SA.
1899 – La Iasi începe furnizarea publica de energie electrica in oraș.
1902 – La Ploiești începe furnizarea publica de energie electrica in oraș.
1902 – La Uzina Energetica Craiova este pus in funcțiune primul grup Diesel (tip MAN) de 120 CP din tara, la doi ani după darea in exploatare a unor astfel de grupuri Diesel in lume. Acesta a funcționat pana in anul 1932.
1907 – s-a construit si s-a pus in functiune in Sibiu stația de transformare de 10/4 kV, in care intra LEA Sadu 2 – Sibiu. in 1905 a început construcția și in 1907 a fost pusa in functiune Centrala de la Sadu 2, poziționată la 5 km in amonte de Sadu 1. Functiona la tensiunea de 11000 V, transportând energia electrica până la Sibiu, unde erau montate transformatoare de 11000/4000 V.
1910 – prin efortul primarului Carol Telbisz, este dată în folosință Centrala hidroelectrică din Timișoara, cu o putere instalata de 1,2MW, situată pe strada Frederic Chopin nr. 1, în cartierul Fabric, unul dintre cele mai vechi și importante vestigii industriale din oraș. „Un scurt istoric arată că, la data de 3 mai 1910, în capitala Banatului se punea în funcțiune Uzina Hidroelectrică, ridicată pe cursul canalului Bega, după proiectul inginerului șef de la acea vreme al orașului, Emil Szilard. Este una dintre primele hidrocentrale construite în Europa și prima centrală hidroelectrică de tip centrală-baraj ridicată pe teritoriul actual al României.
1913 – Se inaugurează prima cale ferată electrificată de pe teritoriul actual al României, pe ruta Arad-Ghioroc-Pâncota și Ghioroc-Radna.Prima din sud-estul Europei si a opta din lume.
1922 – 1923 – Compania belgiana-franceza Hydrodina construieste, in localitatea Floresti, Jud. Prahova, termocentrala electrica Floresti, care alimenta cu energie electrica zona petroliera a regiunii. Termocentrala a fost construită de Emil Prager, proiectul fiind realizat de arh. Duiliu Marcu. Se numea Societatea Electrică Steaua Electrică (vezi blazonul SE), Naţionalizată în perioada socialistă; dezafectată în 1971. In 1941 se construiește un al treilea termo agregat cu putere instalata de 15MW.
1928-1930 Tot Hydrofina (un mare jucator pe piata energiei in acea perioada) construieste centrala hidroelectrică Dobroeşti (1928-1930), cu o putere instalata de 16MW, cea mai mare pana in 1960, creată pentru a furniza energie electrică Bucureștiului. Reprezentanţii Hydrofinei în România, bancherii Hector şi Fernand Carlier* de formaţie ingineri, care înfiinţaseră şi Societatea petrolieră Petrofina în anul 1920 şi figurau în consiliul de administraţie al societăţii Concordia, l-au contactat pe inginerul Dorin Pavel, în 1928, pentru construirea hidrocentralei de la Dobreşti, aproape de Moroieni. judeţul Dâmboviţa, urmând să electrifice şi alte zone din România. Amenajarea de la Dobreşti, prima ca mărime şi ca grad de tehnică avansată care s-a realizat în ţară, a fost gândită şi studiată preliminar de inginerul Elie Radu încă din anul 1904. Bucureştiul nu s-ar fi putut numi „Micul Paris” dacă n-ar fi beneficiat, începând cu noiembrie 1930 de energia electrică furnizată de hidrocentrală.
Hector Carlier (n. 1884 – d. 1946) şi fratele său Fernand Carlier cetăţenii belgieni care au constituit la 25 februarie 1920 societatea PetroFina (care a desfăşurat activităţi petroliere în România prin societatea „Concordia”), au fost condamnați în 1946 pentru „colaborare economică cu inamicul”, Hector sinucindu-se iar Fernand executând 7 ani de închisoare.
1929 – la centrala termoelectrică de la Filaret este instalat un grup electrogen Diesel MD-2 de 5000 CP, cel mai mare la acea vreme din Europa.
1929 – 1930 – construcția termocentralei de la Schitu Golești, Argeș
1930 – 1931 – In Bucuresti, pentru prima data in tara, se pune in functiune reteaua electrica de distributie pe stalpi de beton armat.
1931 – Centrala Sorecani – Aghiresu-Fabrici este finalizata, avand o putere proiectata de 50MW dar care nu a apucat sa lucreze niciodata la capacitatea maxima datorita lipsei apei din regiune. In acest moment este inchisa si distrusa de furturile de materiale.
1937 – centrala de la Grozãvesti-Bucuresti va deveni centralã de bazã, Schitu-Golesti, centrala de semibazã iar Filaret si Dobresti, centrale de vârf si de rezervã.
1938. Putere instalată a României: 501 MW.
Pina in 1939, producerea si folosirea energiei electrice s-a extins la nivelul intregii tari. La sfarsitul anului 1939, Rominia avea 229 de generatoare de electricitate, din care: – 113 companii private si concesiuni – 85 companii municipale – 10 autoritati comerciale publice – 14 companii cu capital mixt – 7 autoritati de stat.
1939 – 1940 – La Snagov se inaugureaza punerea in functiune a primului cablu subacvatic din Romania.
1945 – Puterea instalata a Ramaniei la intrarea in regimul socialist: 740MW.
1948 – începe construcția unei întinse rețele de transport și distribuție a energiei electrice trecându-se de al tensiunea de 110 kV la 220 și apoi 400 kV, realizându-se ulterior interconectarea cu țările vecine.
1952 – intră în funcțiune termocentrala de la Doicești (fosta Gh. Gheorghiu-Dej),Jud. Dâmbovița. Doiceşti a fost dezvoltată etapizat, în prima etapă s-au realizat 6 grupuri de 20 MW, iar în a două etapă s-au montat 2 blocuri de 200 MW; mai târziu, grupurile nr. 1-6 au fost scoase din funcţiune. În prezent, puterea instalată în CTE Doiceşti este de 200 MW şi constă într-un bloc cu ardere pe lignit de 200 MW, puse în funcţiune în 1979. Cel putin asa are impresia guvernul romaniei, de a trecut aceasta centrala pe lista rezervelor strategice, in realitate s-a furat tot prin curtea centralei si ea nu mai este functionala.
1952 – intra in functiune termocentrala Ovidiu din Jud. Constanta cu o putere instalata de 24MW, astazi dezafectata integral.
1953 – se inaugureaza hidrocentrala Moroeni cu P.I. 15MW, centrala este ampalsata in aval de CHE Dobroiesti pe raul Ialomita.Centrala devine a 2-a ca putere din tara pana la finalizarea CHE Sadu V in 1955.
1954 – CET Fantanele (fost Sangeorgiu de Padure) isi inaugureaza primul grup eletrogen (25MW) din totalul de 6 pe care le va avea (250MW)
1954 – CET Borzesti se construieste intre uzina de cauciuc si combinatul chimic in orasul Onesti, pe malul raului Trotus. In prima faza au fost construite 3 grupuri de 25MW si 2 de 50MW urmand ca in 1970 sa se mai adauge 2 grupuri de 210MW. Astfel centrala a avut o putere maxima instalata de 355MW ce erau destinate productiei de agent termic si 420MW destinati productiei curentului electric.
1955 – La data de 13 iunie, a intrat in functiune operativa Dispecerul Energetic National (D.E.N.), care prin ordin al MEE fusese initial infiintat sub forma de „Serviciul dispecer national”, in cadrul Directiei energiei electrice din MEE. Principala functie a Dispecerului National era coordonarea activitatii de producere, transport si distributie a energiei electrice din Sistemul Energetic National interconectat, care cuprindea Muntenia si partea centrala si de est a Transilvaniei. Prin treapta imediat subordonata – dispecerii energotrusturilor Bucuresti, Sibiu si ai energocombinatelor Constanta, Galati, Bacau, Timisoara si IRE Oradea – se realizeaza coordonarea activitatii sistemelor din zonele respective. Principalele sarcini ale Dispecerului National erau legate de asigurarea alimentarii continue a consumatorilor, repartitia optima a sarcinii intre centralele electrice, reglarea frecventei si a tensiunii. In autoritatea sa de decizie se afla intreaga retea de 110 kV. Prima curba de sarcina a sistemului energetic national, cu varful de 325 MW si cu minimul la golul de noapte de 170 MW a avut loc tot in iunie 1955. Cresterea consumului de enerrgie electrica, datorita in principal dezvoltarii industriale, a impus realizarea de noi legaturi intre sursele si consumatorii de energie electrica sau intre sistemele zonale, atat pentru asigurarea consumatorilor din zonele deficitare ca surse, cat si pentru realizarea unei sigurante sporite in functionare. Astfel sistemul energetic national s-a dezvoltat impetuos, in anul 1960 fiind interconectate practic toate instalatiile electrice din tara.
In 1958 a luat nastere Sistemul Electroenergetic National (S.E.N.), prin interconectarea subsistemelor locale. in 1948, au fost infiintate intreprinderi regionale de electricitate, in urma nationalizarii tuturor companiilor producatoare de electricitate. La Bucuresti, fosta „Societate de Gaz si Electricitate” a devenit „Societatea de Electricitate Bucuresti”, ulterior fiind redenumita in „intreprinderea Regionala de Electricitate Bucuresti”. La Cluj, „Societatea de Gaz si Electricitate” a devenit „intreprinderea Regionala de Electricitate Cluj”. intreprinderi regionale similare au fost infiintate si n alte zone ale tarii, de exemplu Brasov si Sibiu. in paralel cu reorganizarea structurilor existente, au fost create noi entitati regionale, cum ar fi „intreprinderea de Electricitate Bacau” (1951). La Sibiu ia fiinta „Dispecerul Ardeal”, subordonat D.E.N.
1959 – pe 24 ianuarie, la fix 100 de ani de la Unirea Principatelor Române, are loc și „alipirea” la sistemul energetic național a zonei Moldova.
1959 – a inceput executia barajului Negovanu, in amplasamentul conceput initial, dupa proiectul realizat de prof. dr.ing. Radu Priscu si avizat de prof.dr.ing. A. Stuky (Elvetia). Este primul baraj din beton arcuit din Romania, executat de catre Intreprinderea de Constructii Hidroenergetice, viitoarea Hidroelectrica S.A. Proiectul pus in practica la barajul Negovanu are cota coronamentului la 1.158 ocupand locul 5 in tara in ierarhia altitudinii barajelor. Este primul baraj din tara din beton arcuit, cu unghi la centru de cca 110 grade, raza la nivelul coronamentului de 78 m, si inaltimea in sectiunea maestra de 62,00 m. Asigura acumularea unui volum de 6,3 mil mc. Este constituit din 13 ploturi de latimi variabile intre 6 si 12 m. Ploturile centrale sunt amenajate pentru deversare si pot evacua un debit de 280 mc/s. Arcele din care este alcatuit barajul sunt circulare, cu grosime constanta pe toata lungimea si nasterile orientate radial. Grosimea betonului la baza este de 19,00 m, iar la coronament de 3,50 m. Nu s-a prevazut cale de circulatie pe coronament.
1960 – sunt finalizate lucrările de construcție a hidrocentralei de la Bicaz, cu o putere instalata de 210MW, cea mai mare centrala hidro a perioadei respective. Centrala trece pana in 2021 pintr-o faza de retehnologizare, inceputa in 2015, necesara prelungirii perioadei de exploatare cu inca 30 de ani.
1963 – punerea in functiune a primului grup de 100 MW la CET Ludus (Iernut). Primul grup de 100 MW din tara si cel mai mare la acea vreme.
1965 – primul tronson modern de cale ferată electrificată din țară : Brașov – Predeal
1966 – Se pune in functiune primului grup cu turbine cu gaze de 36,5 MW la CET Bucuresti Sud. Cel mai mare grup cu turbina cu gaze din tara la acea vreme;
1966 – Barajul Vidraru si centrala hidroelectrica Corbeni 220MW intra in functiune. Barajul Vidraru a fost, la momentul inaugurării, al cincilea în Europa şi al nouălea în lume între construcţiile similare.
1966 – punerea in functiune a primului grup de 200 MW la CTE Ludus (TA5). Primul grup de 200 MW din tara si cel mai mare la acea vreme. CET Ludus (Iernut) ajunge la final sa detina 6 grupuri de productie energetica cu o putere instalata de 830MW.
1967 – punerea in functiune a primului grup de 315 MW la CTE Isalnita, cel mai mare din tara la momentul respectiv. Grupurile de 315MW de la Isalnita sunt dotate cu cate doua cazane Benson de 510t/h si turbine Rateau-Schneider si au fost in perioada 1980-1990 cele mai fiabile grupuri energetice din tara.
1969 – Duminica 16 februarie, primul tren electric inscris oficial in graficul de circulatie al cailor ferate pleca din Gara de Nord, Bucuresti.
1970 – Deva, la termocentrala Mintia este inaugurat primul grup de 200MW.
1972 – 16 mai, hidrocentrala Portile de Fier I se inaugureaza pe Dunare, 1026MW penru Romania si 1026MW pentru Serbia (fosta Iugoslavia). In 2017, Portile de Fier I se situeaza pe locul 56 mondial la capacitatea de productie energetica si pe locul 1 in Europa (exceptand Rusia)
1972 – Intra in functiune cea mai mare centrala hidroenergetica de pe raurile interioare ale romaniei, CHE Lotru-Ciunget – 510MW. Centrala este alimentata cu apa provenita din lacul Vidra dar si din captarea a peste 30 de rauri adiacente bazinului Lotru prin intermediul celui mai complex sistem energetic existent pe teritoriul tarii, ce cuprinde mai mult de 80 km de aductiuni subterane, multiple statii de pompare si baraje.
1977 – punerea in functiune la CTE Rovinari a primului grup de 330 MW de constructie romaneasca (TA4). Primul grup de constructie romaneasca de 330 MW.
1977 – Termocentrala Turceni, asezata în sudul judetului Gorj, la jumatatea distantei dintre Tg-Jiu si Craiova, este cea mai mare termocentrala construita în Sistemul Energetic National (grupul nr.1 a fost pus în functiune în 1978, iar grupul nr.7 în 1987). Grupurile sunt realizate în conceptie bloc – cazan BENSON 1035 t/h, turbina cu condensatie 330 MW- licenta Rateau Schneider, generator ALSTHOM.
1986 – Se finalizeaza investitia la barajul Gura Apelor si la hidrocentrala Retezat, a-2-a ca putere instalata (335MW) pe raurile interne ale tarii. In 1999, timp de trei zile, între 12 şi 14 iulie 1999, ploile intense din Retezat au provocat viituri şi alunecări de teren, care au distrus un cămin muncitoresc de la poalele Barajului Gura Apelor, în care se aflau zeci de oameni. 14 persoane au murit. Totuşi, barajul lacul de acumulare a prevenit un dezastru cu urmări mult mai mari. „În lipsa barajului Gura Apelor, acest debit de 1345 mc/s nu ar fi putut fi tranzitat fără a se produce inundaţii catastrofale cu pierderi materiale şi umane greu de estimat. Efectele dezastrului s-ar fi extins la toată populaţia şi la obiectivele sociale şi economice amplasate pe lunca Râului Mare şi a Streiului până la vărsarea în Mureş, pe sectorul Brazi – Simeria”, scria autorul articolul „Viitura din iulie 1999 produsă în Retezat”.
1990 – a fost infiintata Regia Autonoma de Electricitate (RENEL) ca urmare a reorganizarii fostului Minister al Energiei Electrice (MEE). RENEL era o structura de stat, integrata vertical, avand ca principale activitati: -producerea, transportul si distributia energiei electrice prin intermediul centralelor conventionale si nucleare -producerea si transportul energiei termice Incepand din 1992, a inceput un proces de reorganizare a RENEL, prin externalizarea unor activitati-suport.
1991 – Barajul Belci a fost un baraj de pământ executat în perioada 1958-1962 pe râul Tazlău, pentru alimentarea cu apă a Centralei Termoelectrice Borzești. În 1991, barajul Belci a fost distrus de o viitură excepțională și nu a mai fost refăcut. În noaptea de 28-29 iulie 1991, după o zi senină și fără precipitații, în bazinul râului Tazlău au căzut precipitații torențiale, cu caracter excepțional. Ploile torențiale care au căzut în 28-29 iulie 1991 în Carpații Orientali, în Subcarpații Moldovei și ai Curburii au provocat o undă de viitură pe râul Tazlău (județul Bacău), de circa 7 metri înălțime. În numai 1½ oră, la stația hidrometrică Lucăcești, de la 30 km în amonte, s-au înregistrat precipitații de 95,6 l/m², iar la stația Livezi, de la 16 km în amonte, 148,8 l/m². Microhidrocentrala din aval era oprită datorită unei defecțiuni tehnice, motiv pentru care s-a întrerupt și alimentarea cu energie electrică a mecanismelor barajului. Nivelul apei în lac a crescut foarte repede, astfel că la ora 2:15 apa a ajuns la nivelul coronamentului și a început deversarea peste barajul de pământ. În jurul orei 4:50 s-a produs o creștere a debitelor în aval la cca 1.800 m³/sec, ceea ce denota prăbușirea digului. La ora 7:15 lacul era aproape gol, iar la 7:50 râul Tazlău curgea printr-un șenal format în depunerile aluvionare din lac și trecea în aval printr-o breșă formată în digul mal stâng al barajului de pământ. Debitul maxim al viiturii de pe râul Tazlău din 28-29 iulie 1991 a fost de 3100 mc/s. Au fost 25 de morți și nici una din cele 250 de case nu a mai rămas în picioare.
1996 – Intrarea în exploatare comercială a Unității 1 a Centralei Nucleare de la Cernavodă
1998 CONEL Prima etapa a restructurarii RENEL a inceput in Iulie 1998 cind, in urma unei Hotarari de Guvern, a fost infiintata Compania Nationala de Electricitate – CONEL. Compania, aflata in proprietatea statului, functiona sub autoritate Ministerului Industriei si Comertului. CONEL realiza functiile de operator de transport si de sistem, precum si de operator al pietei de energie. Ea detinea 100% din actiunile a trei filiale: – SC TERMOELECTRICA SA pentru producerea de energie electrica si termica – SC HIDROELECTRICA SA pentru producerea de energie electrica – SC ELECTRICA SA pentru distributia energiei electrice la consumatori Activitatile legate de energia nucleara au fost separate de RENEL si au fost organizate in doua structuri: Societatea Nationala „NUCLEARELECTRICA” S.A. si Regia Autonoma pentru Activitati Nucleare. Prin Ordonanta de Urgenta, in Octombrie 1998, a fost infiintata Autoritatea Nationala de Reglementare in Domeniul Energiei (ANRE).
În urma restructurărilor succesive, până în anul 2000, compania a fost împărțită în:
2003 – Puterea instalata in termocentrale la 31 decembrie era de 9.745 MW , din care 62,5% sunt grupuri pe carbune si 37,5% grupuri pe hidrocarburi .
2007 – Intrarea în exploatare comercială a Unității 2 a Centralei Nucleare de la Cernavodă
Termoelectrica S.A. datorita pierderilor masive pe care le realizeaza dupa anii 2000, compania este divizata rand pe rand in mai multe entitati economice iar acesteia ii raman la urma doar centralele neperformante sau aflate in perioada de casare. Procedurile de lichidare a Termoelectrica nu sunt gata nici astazi, compania fiind in prezent in faliment din 2016.
2012 – 31 mai este intiintat Complexul Energetic Oltenia, in urma deciziei Guvernului Romaniei de reorganizare a sectorului energetic, prin fuziunea Societatii Nationale a Lignitului Oltenia si a celor trei companii producatoare de energie (Complexul Energetic Rovinari, Complexul Energetic Turceni si Complexul Energetic Craiova). Practic s-a luat tot ce era mai bun de la Termoelectrica si s-a infiintat o firma noua.
În perioada 1961 – 1990 s-au construit cele mai mari şi mai multe hidrocentrale din România: 96, cu o putere instalată de 5.173,5 MW. După 1990 pana in 2014 s-au construit 28 de hidrocentrale, cu o putere instalată de 702,7 MW.
”La 1.01.2014 hidroenergetica românească avea în funcțiune o putere instalată de 6.689,4 MW, cu o producție de energie de 18.224 GWh/an”, . Conform domnului Paul Paul Gheorghisecu, „potențialul economic amenajabil al României este de 28 – 32 TWh/an (9.100 – 10.300 MW), iar potențialul exploatabil: 24 – 26 TWh/an (7.000 – 8.200 MW). În prezent, gradul de utilizare a potențialului exploatabil este de 72,8%. Prin prisma potențialului tehnic amenajabil neutilizat, România mai poate valorifica încă circa 10-12 TWh/an, respectiv o putere instalată de aproximativ 2.500-3.000 MW”.
AMINTIRI DIN COMUNISM 
